SUPLIMENT „ID” (februarie 2009): ESEURI DESPRE CONSERVATORISMUL AMERICAN

4 februarie 2009

Relieful american al gândirii conservatoare

          La invitaţia lui Horia-Roman Patapievici, am purces în vara anului 2008 la alcătuirea unui dosar cu marile repere ale reflecţiei etico-politice de sorginte conservatoare. Motivaţia editorială invocă doar câteva urgenţe modeste: racordarea dezbaterii româneşti despre anticomunism, tradiţie, modernitate şi postmodernism la dialogul cultural de sorginte nord-atlantică. Această sincronizare nu-şi propune mai mult decât restituirea unor teme frecvent neglijate într-o Europă cu adânci reflexe socialiste: rolul proprietăţii, importanţa familiei, preţuirea patrimoniului cultural, respectul faţă de tradiţia religioasă iudeo-creştină, respectul anti-relativist pentru ordinea naturală a lumii (ceea ce înseamnă o distincţie netă între sfinţi şi ticăloşi, între deştepţi şi proşti, între cărturari şi ignari, etc.). Se adaugă la acestea mefienţa faţă de utopiile revoluţionare, acceptarea principiului democratic al reprezentării, încrederea în creativitatea naturală a omului disciplinat de tradiţie (a cărui stare de conştiinţă este ireductibilă la sinteza marxistă a „mijloacelor de producţie”), angoasa faţă de modernismul progresist, tema de babilonia urbană, prudenţa în relaţiile interumane, legitima căutare a profitului prin capitalism şi cultivarea compasiunii prin filantropie, etc.

          Conservatorismul trebuie înţeles aşadar nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din câteva principii prime, ci mai degrabă ca stare de spirit. Edmund Burke a numit-o common sense, care s-ar traduce liber (şi pe placul regretatului Alexandru Paleologu) prin sintagma „bun-simţ.” Accentul gândirii conservatoare cade aşadar pe noţiunea de praxis – epistemologia discursului politic bazându-se pe achiziţiile trecutului. Datele tradiţiei – care ne spun că bărbaţii au fost dintotdeauna mai apţi pentru exerciţiul militar decât femeile, aşa cum femeile n-au putut ocoli decât rareori vocaţia maternităţii – sugerează că forţa explicativă a experimentului întrece valoarea argumentaţiei abstracte. Citește restul acestei intrări »