Mircea Cărtărescu despre orbirea alianţei Anti: „Mai grav decât o crimă, o greşeală”

2 decembrie 2009

Candidatul PSD a fost votat, iarăşi, de către o Românie retrogradă şi nostalgică după comunism, cum s-a întâmplat de douăzeci de ani încoace, pe când Băsescu a fost favoritul României democratice, aceeaşi care l-a votat altădată şi pe Emil Constantinescu.

Complicaţia, în cazul alegerilor de acum, constă în faptul că o parte din România democratică, şi anume felia PNL, din motive conjuncturale, se va despărţi, în turul al doilea, de restul forţelor de dreapta şi va trece de partea stângă a eşichierului politic.

Paradoxal, în turul al doilea alegătorii liberali vor vota împotriva propriei doctrine şi împotriva intereselor României democratice. Oameni inteligenţi şi instruiţi vor alege, în mod sinucigaş, să voteze, alături de cele mai reacţionare forţe ale societăţii, în favoarea trecutului şi a legatarilor săi, pesediştii.

Motivul acestei degenerări a unuia dintre motoarele principale ale progresului în România, am numit Partidul Naţional Liberal, constă în confiscarea sa, într-un anumit moment, de către interesele economice ale unor grupuri securisto-nomenclaturiste pentru care doctrinele politice nu înseamnă absolut nimic.

Aceleaşi grupuri funcţionează şi în cadrul PSD, ceea ce explică sprijinul PSD pentru guvernul Tăriceanu, precum şi actuala alianţă PSD-PNL. Dedesubtul acestei alianţe politice se află un pact de tip mafiotic pentru împărţirea resurselor economice şi energetice ale ţării.

Dacă acest pact va funcţiona în viitor, sub prezumtiva preşedinţie a lui Mircea Geoană, vom asista la escalada corupţiei şi la reorientarea politicii externe a României dinspre vest către est.

Odată cu căderea preşedintelui actual, Traian Băsescu, nu va mai exista nicio forţă în politica românească în stare să se opună mafiei economico-politico- mediatice. Ne vom întoarce, prin urmare, la premisele guvernării Năstase, dezamorsate acum cinci ani de Băsescu şi de alianţa D.A.

Reclame

PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală (Hotnews.Ro, 18.10.09)

18 octombrie 2009

Înjumătăţirea numărului de agenţii guvernamentale — veritabile căpuşe bugetivore — şi-a găsit un adversar neaşteptat: PNL. Partidul care-şi clamează vocaţia reformistă a depus o neaşteptată sesizare la Curtea Constituţională împotriva Legii de restructurare a agenţiilor din subordinea Guvernului. Să ne gândim puţin la gloria tradiţiei liberale româneşti: unde-i veţi putea recunoaşte, astăzi, chipul şi nobleţea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamăgeşte sistematic aşteptările noii generaţii. Vector al modernizării în perioada interbelică, PNL a ajuns astăzi scutul stagnării. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combătute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea acţiunii Statului, încurajarea pieţei libere, investiţia în creativitate (la antipozii exceselor protecţionist-sindicaliste), respectul dat persoanei şi iniţiativei individuale, refuzul abstracţiilor colectiviste, ş.a.m.d. Când aderăm la aceste valori devenim aproape spontan adepţi ai meritocraţiei în plan social, al libertăţii sub aspect economic şi al transparenţei în exerciţiul guvernării. Anticomunismul şi rezerva pronunţată faţă de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Făcând aceste constatări, se cuvine aşadar să ne întrebăm cum oare PNL defilează liniştit, de atâţia ani, alături de partidul dominat încă de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explică vecinătatea senină între un Crin Antonescu şi „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Eşecuri post-1989

Pentru a răspunde acestor întrebări, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul să vorbim aici despre meritele prezenţei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepţi sau agramaţi, numeroşi liberali au ştiut să facă o figură respectabilă. Cei grupaţi formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunăoară, au excelat în colaborarea cu mediile academice şi culturale, stimulând reflecţia filozofică a unor tineri universitari prin iniţiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, căutând apoi să ancoreze centru-dreapta românească într-o mişcare de idei cu reverberaţii internaţionale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultură”) au dus patriei un aer proaspăt. Încă din anii 90, însă, gândirea inovatoare şi principială au fost contracarate de apariţia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând să coboare ştacheta standardelor morale şi să compromită idealul purităţii doctrinare.

În anii însângeraţi de mineriade, mulţi au sperat ca liberalii să devină vârful de lance al luptei anticomuniste, răzbunînd astfel suferinţa marilor bărbaţi de stat morţi în temniţele comuniste (e.g., Constantin I. C. Brătianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de ţărăniştii atipicului Ion Raţiu, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu afişau reflexe suprinzătoare de acomodare cu direcţia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidenţiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a apărut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îşi amintesc totodată onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în faţa asceticului Corneliu Coposu pentru ieşirea din opoziţie şi colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „eşecuri”, istoricii tranziţiei vor include pesemne şi numărul mare al foştilor informatori sau ofiţeri ai Securităţii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu, academicianul Bălăceanu-Stolnici, Daniel Dăianu, Alexandru Paleologu, Ştefan-Augustin Doinaş, Mona Muscă, ş.a. (Suspiciuni au planat şi asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate diferă enorm între aceste persoane, dar evidenţa impurităţii rămâne, uneori chiar tragic, incontestabilă.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestări din epocă: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Cataramă; acuzaţia de plagiat adresată lui Horia Rusu şi Dinu Patriciu după apariţia cărţii „Liberalismul românesc”, ş.a.m.d. Toate aceste întâmplări sau revelaţii succesive, dar şi apropierea unor membri marcanţi PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima decepţie majoră a liberalismului românesc post-1989.

Eclipsa Tăriceanu

Alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României a dat şansa liberalilor ca, în decembrie 2004, să-şi propulseze cel dintâi premier pe o scenă europeană. Era momentul în care PNL putea să-şi dea măsura, scoţînd la iveală un noian de talente. Ce a urmat ştie toată lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusă taxa unică de 16%. Investiţiile străine şi-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltările la buget s-au îmbunătăţit şi, deci, calitatea vieţii românului de rând s-a ameliorat simţitor. „Miracolul” acesta n-a durat însă decât doi ani şi jumătate, până la furtuna globală a crizei financiare. Astăzi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru că subcurentul liberalismului tulbure din PNL şi-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tăriceanu a înmulţit copios numărul agenţiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasă clientelă. Ceasurile Rolex, călătoriile în străinătate, maşina cu şofer la scară – iată câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernări cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii şi, mai ales, achiziţiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria ţării. Au fost, aşadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Între comenzile de laptop pentru şcolile rurale şi afacerea Sterling la Marea Neagră, proiectele de interes naţional au fost îngropate. Sutele de kilometri de autostradă promise de ministrul Orban rămân şi astăzi o promisiune. În locul prudenţei calme, am văzut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist şi orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au înteţit, spre satisfacţia socialiştilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tăriceanu-Patriciu, numeroşi liberali „recalcitranţi” fiind excluşi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibilă hemoragie prin plecarea grupării Stolojan-Stoica şi naşterea subsecventă a „Platformei liberale” (integrată ulterior în PD).

În sfârşit, trădarea valorilor dreptei s-a desăvârşit spre finele mandatului Tăriceanu, când diverse nulităţi sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primăvara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenţă în justiţie, de dragul unui prieten. Pentru ca să-i iasă, pesemne, alte combinaţii au fost îndepărtaţi treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionuţ Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Răzvan Ungureanu. În fond, se pregăteau pe tuşă „somităţi” de anvergura unui Cristian Adomniţei (chemat la Educaţie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justiţie)… De la flagrantul grosier obţinut în cazul „Remeş-Caltaboş” până la „subţirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy şi Codruţ Şereş (acuzaţi de spionaj), guvernul Tăriceanu a tras după sine tinicheaua incompetenţei.

În rezumat, guvernarea liberală 2004-2008 a iniţiat dispreţul pentru convergenţele doctrinare şi a canonizat politica circumstanţială, îndreptată obsesiv împotriva unui singur om: Traian Băsescu (demis în aprilie 2007 şi cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul eşec din alegerile anului 2008 a coincis cu ieşirea la rampă a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculiţei-Tulcea, dar remarcat la Bucureşti prin  absenteism parlamentar şi verbiaj mediatic. În locul unei evaluări critice a performanţei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Băsescu. Navigând printre sofisme eclatante şi ironii bădărăneşti, preşedintele Antonescu n-a propus măcar o singură soluţie concretă la planul anti-criză. Vorbeşte mereu, priveşte afectat şi ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunoştinţele sale de economie sunt la pas cu interesul scăzut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale ţării, dl. Antonescu a reţinut doar tema „sex şi droguri”. Rezervorul de comparaţii al şefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Băsescu şi descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotivă” în stare de ebrietate. Aceasta este performanţa cognitivă şi ebuliţiunea literară în care nu puţini cărturari au recunoscut fibra unui adevărat intelectual – la care alţii au adăugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumând aşadar involuţia liberalismului autohton, descoperim acest dublu preţ al trădării doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativă, unicameralism, stimulul pieţei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educaţiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a făcut nicio „contra-ofertă” la diagnoza Comisiilor prezidenţiale în chestiunea Constituţiei, a lustraţiei, a stării de sănătate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relaţii utilitarist-promiscue cu socialiştii. Dacă în 2004, Traian Băsescu vedea în apropierea de PC „soluţia imorală,” justificată numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu şi bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât şi cu Viorel Hrebenciuc. Dacă Popescu-Tăriceanu mima o vagă distanţă faţă de coaliţia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialiştii în locul unui dialog minimal cu reprezentanţii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberală, metamorfoza PNL e năucitoare. A fost perfect normală distanţarea de stilistica actualului şef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidenţiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alături de PDL putea fi o opţiune legitimă, chiar dacă stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (deşi alţii au mirosit viclenia).

În schimb, apriorismul băsescofob, militant şi totalitar, virează astăzi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel să califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finanţist de reputaţie internaţională (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni să explici anularea dreptului la libertatea de conştiinţă care revine fiecărui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni să se supună unei comenzi centraliste şi şantajelor ordinare? Dar absenţa unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forţează oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombală? Şi nu e oare trist că, în istoria liberalismului românesc, albeaţa ultimului „lilium candidum” rimează, totuşi, cu „mortua est”?

Mihail NEAMŢU


Sindicatul risipei naţionale (Mihail Neamţu, Hotnews.Ro, 11.09.09)

11 septembrie 2009

Spectacolul public din ultimele zile a atins cote de absurd. La douăzeci de ani după revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, descoperim un număr spectaculos de nostalgici după privilegiile garantate clasei muncitoare de Republica Socialistă România. Milioane de oameni cer să fie întreţinuţi sau chiar răsfăţaţi din bugetul public. Politicieni perfizi, sindicalişti oţărâţi, judecători grevişti, poliţişti recalcitranţi, comentarii jurnalistice măsluite – iată reţeta care ne-ar putea aduce în colaps economic şi criză statală.

Cum s-a produs această escaladă a retoricii sindicaliste? După ce Guvernul Tăriceanu a vopsit cu aur robinetul risipei, ne-am trezit constrânşi la modestie şi cumpătare. Drept consecinţă, aparatul birocratic a început să-şi piardă osânza într-o vară lungă. Zeci de agenţii inutile şi mii de salarii indecente au dispărut de pe lista cheltuielilor publice. S-a redus polaritatea între salariul minim şi salariul maxim la Stat. Magistraţilor – deşi mult mai numeroşi – le este impusă egalitatea în drepturi cu miniştrii, secretarii de stat, senatorii şi deputaţii României. Toate acestea au stârnit contra-atacuri, ironii şi distorsionări. Ultima veste sună patetic: grevă generală!

Cine s-a postat în tribuna indignării? Sindicalişti milionari, oportunişti notorii sau nişte figuri şterse, dar vocale. Lumina ştiinţei e apărată prin vorbe împiedicate şi rostiri incoerente. Balanţa dreptăţii e susţinută de procurori arghirofili şi clientelari. Evident, interesele oricărei bresle merită apărate în faţa Guvernului. Dar cu ce argumente, pe spatele cui şi până unde?

Istoria tranziţiei ne arată mai întâi o stranie migraţie între reduta protestelor sociale şi fotoliile de catifea ale partidelor parlamentare. Miron Cosma, Miron Mitrea, Marian Sârbu, Victor Ciorbea, Cătălin Croitoru – iată doar câteva exemple, impure sau poate decente, care indică apetenţa liderilor sindicali pentru statutul bănos şi influent al omului politic. În al doilea rând, sindicatele produc la noi doar revendicări salariale. De douăzeci de ani se cer numai remuneraţii, indemnizaţii, tichete de vacanţă şi sporuri pentru siderurgişti, dar şi pentru diplomaţi, pentru mineri, dar şi pentru acei preoţi care, acum un an, îşi certau „patronatul” datorită indiferenţei faţă de soarta sacerdoţiului rural!

Nemulţumirea faţă de o salarizare mediocră este, desigur, umană. Dar de ce oare aceleaşi sindicate n-au întreprins nicio acţiune vizibilă şi eficace de stârpire a corupţiei şi a risipei la scară industrială? Cum văd băieţii din „Frăţia” situaţia României în competiţia acerbă pe piaţa mondială care, prin China şi India, şi-a adăugat recent alte două miliarde de minţi şi braţe apte de muncă? Ce fel de patrioţi naţional-liberali au fost oamenii care au acceptat împovărarea PIB cu tot mai multe procente alocate aparatului birocratic? De ce recent înfiinţata „Alianţă a Bugetarilor” legitimează cele mai anti-reformiste tendinţe ale societăţii româneşti?

Din păcate, nici contracţia financiară globală şi nici criza demografică nu mai perturbă anchiloza colectivistă. Din perspectiva sindicaliştilor, analiza „costuri-beneficii” se poate amâna sine die;  achiziţiile de bunuri şi servicii trebuie să curgă mai departe, la preţuri supraevaluate. Vor fi exploatate astfel risipa centralistă, consumul neglijent, retardarea managerială, oftatul neputincios şi resentimentul egalitar al unei mulţimii îndârjite.

Avem, neîndoios, individualităţi remarcabile şi profesionişti de excepţie: grefieri harnici, învăţătoare inimoase, medici prestigioşi, universitari respectaţi ori infirmiere conştiincioase. Dar şi trasul mâţei de coadă rămâne sport naţional în multe birouri din primării, judecătorii, spitale, inspectorate judeţene, biblioteci, muzee, licee sau universităţi. Lumea e abonată la integrame, se citeşte horoscopul, se împing dosare, se blochează imprimanta, programele de „chat” bâzie non-stop, televizoarele emit încontinuu. Scrupulul, politeţea şi inovaţia tehnologică pătrund greu în instituţiile cu aviziere ilizibile, cozi kilometrice şi ghişee de metal. Ne locuieşte mai ales duhul lui Ghiţă Pristanda – poliţistul care, din 44 de steaguri pentru o singură urbe, abia număra o duzină pe stradă.

Soluţii de eficientizare? Mărirea orelor de lucru? Creşterea competenţei personalului administrativ? Recalificarea pe capete? Simplificarea procedurilor de intrare în şomaj? Acestea nu sunt niciodată alternative fezabile pentru „Alianţa Bugetarilor.” Ele sunt soluţii încercate numai de „Clubul Contribuabililor” privaţi, adică de cei care-şi asigură libertatea de mişcare plătind cu nervi, răbdare, ceasuri lungi de muncă şi dări nenumărate (de la faimosul CAS până la impozitele pe salarii, pilonii de pensie şi o pletoră de alte taxe locale). Aceştia suportă, primii, jaful şi dispreţul împotriva proprietăţii private.

A bloca alegerile prezidenţiale şi a cere grevă generală, când ţara s-a împrumutat cu peste 10 miliarde de la FMI, denotă gradul maxim de iresponsabilitate. Când însă clasa magistraţilor cauţionează această retorică sindicalistă, avem dovada ultimă a descalificării la care ne-a adus mentalitatea parazitară a comunismului rezidual.


Marea e concesionată. Cu aerul ce facem? (Cristian TEODORESCU)

5 februarie 2009

Contractul ăsta cu nişte canadieni care de fapt au o lipitură cu Dinu Patriciu, despre care Călin Popescu Tăriceanu vorbea aseară cu o privire nevinovată, seamănă cu loteria ipistatului din D-ale carnavalului.