„Noi vrem respect”: un comentariu de H.-R. Patapievici

8 octombrie 2009

De curând, s-a trecut de la manipularea vădită la manipularea subliminală. Fireşte, sub pretextul bunelor sentimente şi clamând că e vorba de cele mai nobile intenţii. Şi, cum altfel, numai în slujba publicului, care este ostentativ invocat ca actor, deşi este subliminal folosit drept cobai.

Este vorba de campania postului de televiziune Realitatea TV, lansată sub lozinca „Noi vrem respect”. În afara spaţiului publicitar, când te aştepţi mai puţin (dar în momente bine alese!), ecranul se înnegreşte şi, pe acest fond contrastant şi ameninţător, apare un mesaj imperativ şi mobilizator, a cărui idee este că politicienii ne jefuiesc, instituţiile ne batjocoresc, iar poporul are dreptul să pretindă respect.

Fireşte că, în imaginarul unui public educat din şcoala primară cu poezia lui George Coşbuc „Noi vrem pământ”, acest „Noi vrem respect!” are reverberaţii adânci, care cheamă inevitabil în memoria afectivă a cetăţeanului împovărat de nevoi finalul exploziv al poemului: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!”.

Liderii de sindicat au simţit imediat potenţialul mobilizator al lozincii „Noi vrem respect!” şi l-au folosit fără scrupule în demonstraţia de ieri din Piaţa Victoriei. Nu ştiu dacă lansarea campaniei la Realitatea TV a fost făcută în înţelegere cu sindicatele ori cu forţele politice care speră să poată profita de pe urma marilor mişcări greviste anunţate de acestea.

Nu ştiu, dar ceea ce sare în ochi este că toată operaţiunea seamănă teribil de mult cu o pregătire psihică a maselor în vederea răscoalei, iar identitatea metrică între lozinca „Noi vrem respect” şi versul „Noi vrem pământ!”, care nu poate fi întâmplătoare, induce în mod subliminal în psihicul oamenilor sugestia că noi, azi, aşa lipsiţi de respect cum suntem (din partea instituţiilor statului), ne aflăm într- o situaţie similară ţăranilor care în 1907 cereau pământ.

Sugestia, indusă prin tehnici tipice manipulării subliminale, e copleşitoare. Eu am trei obiecţii. Ca telespectator, pretind de la o televiziune de ştiri să mă ţină la curent cu ce se întâmplă şi protestez împotriva oricărei tentative a vreunui trust de presă de a folosi materialul informativ cu scopul de a mă educa. Refuz să mă las educat de televiziuni.

Ca om, vreau să-mi păstrez libertatea de a gândi şi protestez împotriva încercării oricărui trust de presă de a mă determina, prin sugestii subliminale, să gândesc într-un anumit fel.

În fine, în calitate de cetăţean, pretind respect din partea tuturor televiziunilor, publice ori private: iar acest respect înseamnă încetarea imediată a oricărei încercări de manipulare. Refuz inclusiv manipularea prin bine, în vederea binelui.


Adevărul despre sindicalismul românesc (Curentul)

7 octombrie 2009

Cine sunt administratorii rău-platnici?



Marius Petcu – preşedinte CNSLR FRĂŢIA – 800.000 de membri, Iacob Baciu – preşedintele Confederaţiei Sindicatelor Democrate din Romånia, în care se regăsesc majoritatea cadrelor didactice, Preşedintele Federaţiei Sindicatelor din Chimie şi Petrochimie, Achille Duţu – 65 de sindicate cu 40.000 de membri, Dumitru Costin – preşedinte Blocul Naţional Sindical, 500.000 de membri, Liviu Luca – preşedinte Fsli Petrom, şi Ion Popescu – preşedintele Confederaţiei Sindicale „Meridian“, aproximativ 200.000 de membri.
Deci peste 1,5 milioane de salariaţi sunt conduşi şi manipulaţi din punct de vedere sindical de către aceşti administratori rău-platnici. Oare cum se uită ei în ochii sindicaliştilor cånd ştiu că ei nu achită taxe şi impozite? Cu ce tupeu vin ei să ceară mai mult cånd ei nu dau nici măcar ce datorează?


Sindicatul risipei naţionale (Mihail Neamţu, Hotnews.Ro, 11.09.09)

11 septembrie 2009

Spectacolul public din ultimele zile a atins cote de absurd. La douăzeci de ani după revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, descoperim un număr spectaculos de nostalgici după privilegiile garantate clasei muncitoare de Republica Socialistă România. Milioane de oameni cer să fie întreţinuţi sau chiar răsfăţaţi din bugetul public. Politicieni perfizi, sindicalişti oţărâţi, judecători grevişti, poliţişti recalcitranţi, comentarii jurnalistice măsluite – iată reţeta care ne-ar putea aduce în colaps economic şi criză statală.

Cum s-a produs această escaladă a retoricii sindicaliste? După ce Guvernul Tăriceanu a vopsit cu aur robinetul risipei, ne-am trezit constrânşi la modestie şi cumpătare. Drept consecinţă, aparatul birocratic a început să-şi piardă osânza într-o vară lungă. Zeci de agenţii inutile şi mii de salarii indecente au dispărut de pe lista cheltuielilor publice. S-a redus polaritatea între salariul minim şi salariul maxim la Stat. Magistraţilor – deşi mult mai numeroşi – le este impusă egalitatea în drepturi cu miniştrii, secretarii de stat, senatorii şi deputaţii României. Toate acestea au stârnit contra-atacuri, ironii şi distorsionări. Ultima veste sună patetic: grevă generală!

Cine s-a postat în tribuna indignării? Sindicalişti milionari, oportunişti notorii sau nişte figuri şterse, dar vocale. Lumina ştiinţei e apărată prin vorbe împiedicate şi rostiri incoerente. Balanţa dreptăţii e susţinută de procurori arghirofili şi clientelari. Evident, interesele oricărei bresle merită apărate în faţa Guvernului. Dar cu ce argumente, pe spatele cui şi până unde?

Istoria tranziţiei ne arată mai întâi o stranie migraţie între reduta protestelor sociale şi fotoliile de catifea ale partidelor parlamentare. Miron Cosma, Miron Mitrea, Marian Sârbu, Victor Ciorbea, Cătălin Croitoru – iată doar câteva exemple, impure sau poate decente, care indică apetenţa liderilor sindicali pentru statutul bănos şi influent al omului politic. În al doilea rând, sindicatele produc la noi doar revendicări salariale. De douăzeci de ani se cer numai remuneraţii, indemnizaţii, tichete de vacanţă şi sporuri pentru siderurgişti, dar şi pentru diplomaţi, pentru mineri, dar şi pentru acei preoţi care, acum un an, îşi certau „patronatul” datorită indiferenţei faţă de soarta sacerdoţiului rural!

Nemulţumirea faţă de o salarizare mediocră este, desigur, umană. Dar de ce oare aceleaşi sindicate n-au întreprins nicio acţiune vizibilă şi eficace de stârpire a corupţiei şi a risipei la scară industrială? Cum văd băieţii din „Frăţia” situaţia României în competiţia acerbă pe piaţa mondială care, prin China şi India, şi-a adăugat recent alte două miliarde de minţi şi braţe apte de muncă? Ce fel de patrioţi naţional-liberali au fost oamenii care au acceptat împovărarea PIB cu tot mai multe procente alocate aparatului birocratic? De ce recent înfiinţata „Alianţă a Bugetarilor” legitimează cele mai anti-reformiste tendinţe ale societăţii româneşti?

Din păcate, nici contracţia financiară globală şi nici criza demografică nu mai perturbă anchiloza colectivistă. Din perspectiva sindicaliştilor, analiza „costuri-beneficii” se poate amâna sine die;  achiziţiile de bunuri şi servicii trebuie să curgă mai departe, la preţuri supraevaluate. Vor fi exploatate astfel risipa centralistă, consumul neglijent, retardarea managerială, oftatul neputincios şi resentimentul egalitar al unei mulţimii îndârjite.

Avem, neîndoios, individualităţi remarcabile şi profesionişti de excepţie: grefieri harnici, învăţătoare inimoase, medici prestigioşi, universitari respectaţi ori infirmiere conştiincioase. Dar şi trasul mâţei de coadă rămâne sport naţional în multe birouri din primării, judecătorii, spitale, inspectorate judeţene, biblioteci, muzee, licee sau universităţi. Lumea e abonată la integrame, se citeşte horoscopul, se împing dosare, se blochează imprimanta, programele de „chat” bâzie non-stop, televizoarele emit încontinuu. Scrupulul, politeţea şi inovaţia tehnologică pătrund greu în instituţiile cu aviziere ilizibile, cozi kilometrice şi ghişee de metal. Ne locuieşte mai ales duhul lui Ghiţă Pristanda – poliţistul care, din 44 de steaguri pentru o singură urbe, abia număra o duzină pe stradă.

Soluţii de eficientizare? Mărirea orelor de lucru? Creşterea competenţei personalului administrativ? Recalificarea pe capete? Simplificarea procedurilor de intrare în şomaj? Acestea nu sunt niciodată alternative fezabile pentru „Alianţa Bugetarilor.” Ele sunt soluţii încercate numai de „Clubul Contribuabililor” privaţi, adică de cei care-şi asigură libertatea de mişcare plătind cu nervi, răbdare, ceasuri lungi de muncă şi dări nenumărate (de la faimosul CAS până la impozitele pe salarii, pilonii de pensie şi o pletoră de alte taxe locale). Aceştia suportă, primii, jaful şi dispreţul împotriva proprietăţii private.

A bloca alegerile prezidenţiale şi a cere grevă generală, când ţara s-a împrumutat cu peste 10 miliarde de la FMI, denotă gradul maxim de iresponsabilitate. Când însă clasa magistraţilor cauţionează această retorică sindicalistă, avem dovada ultimă a descalificării la care ne-a adus mentalitatea parazitară a comunismului rezidual.