Cătălin Lazurcă: despre ardeleni, unguri şi complexul Băsescu
2 decembrie 2009Pornesc de la o observaţie de natură oarecum tehnică, pe care nu cred s-o mai fi făcut cineva pînă acum: oare de ce ardelenii şi bănăţenii, oameni care, potrivit folclorului, dar şi statisticilor*, sînt în general mai liniştiţi, domoli şi struniţi decât compatrioţii lor munteni, olteni sau moldoveni, votează cu neliniştitorul Băsescu?
Pentru că, fie ca indivizi, fie ca grupuri, sîntem oricînd gata să ne asumăm “ziceri” care ne avantajează prin estomparea propriilor defecte. Cîteva exemple: ruşii sînt beţivi (corolar: bem noi, românii, dar nici chiar aşa); francezii se spală rar (corolar: avem un consum mic de săpun per capita, dar orişicît); bulgarii-s cam nătăfleţi (corolar: românul e deştept).
Cam aşa îmi explic eu succesul mitului preşedintelui scandalagiu: ceva real + oarecare ipocrizie + repetare obsesivă a plăcii (filmuleţului, dacă vreţi): ţigancă împuţită, găozar, dictator, pumn lovit copil. Şi, cu cît gradul de confort psihic e mai mic (neşansă socio-economică şi geografică + tare specifice ale psihicului poporal), cu atît mai mult creşte gradul de ipocrizie în asumarea mitului.
Dacă datele folclorice de psihologie regională a poporului român sînt, desigur, atacabile, pentru că greu măsurabile, faptul că e vorba de foarte multă ipocrizie poate fi susţinut statistic. Să ne gîndim numai la pofta (măsurabilă în audienţă) cu care sînt savurate dramoletele din reality-show-urile gen Trădaţi în dragoste sau Noră pentru mama. O minte limpede, calmă, aşezată şi, pînă la urmă, lucidă, nu cred că e confortată de asemenea spectacole. Cum nu cred că va savura kathartic ştirile de la ora 5.
* 7 din primele poziţii ale top ten-ului confortului urban din România, realizat recent de Capital, sînt ocupate de oraşe din Transilvania şi Banat; trebuie spus că, pe lîngă reperele de natură economică (infrastructură, locuri de muncă, venit mediu, etc.), acest top ia în calcul şi date socio-culturale care reglează confortul psihic al locuitorilor (spaţii verzi, posibilităţi de relaxare, acces cultural, etc.).
** 53% dintre transilvăneni vor vota pentru Traian Băsescu în timp ce numai dintre aceştia 47% vor vota pentru Mircea Geoană care va lua şi 57% dintre voturile moldovenilor faţă de numai 43% dintre sufragii îndreptate către Traian Băsescu. 59% dintre munteni îi vor da votul prezidenţiabilului PSD faţă de numai 41% care se vor îndrepta către prezidenţiabilul PD-L.
Robinetul depresiei româneşti şi jumătatea goală a paharului (Hotnews.Ro)
16 noiembrie 2009Un recent schimb de scrisori între doi reputaţi jurnalişti ― Dan Tapalagă (Hotnews.Ro) şi Radu Moraru (B1TV) ― a dus în actualitate tema „genei naţionale”, disecată cu luciditate şi pesimism, cu disperare şi speranţă. Cu ce măsură cântărim succesele şi eşecurile României, când vrem să evităm capcana iluziilor, dar şi injuriile gratuite? E întrebarea care frământă nu doar breasla gazetarilor, ci şi pe omul de pe stradă, o mână de politicieni, republica literelor, locuitorii diasporei şi, foarte curând, conştiinţa alegătorilor aflaţi în cabinele de vot.
Katharsis
Mai întâi, să observăm că tentaţia negativismului şi voluptatea imprecaţiei are o veche istorie la români. Spritul critic, verbul chirugical sau denunţarea păcatelor ţării într-o baie acidă de adjective alcătuiesc, la noi, fondul unei atitudini clasicizante. Admonestarea fără remuşcări a conaţionalilor denotă vitalitate interioară şi integritate morală – s-ar spune.
Găsim această forma mentis în scrierile lui Dimitrie Cantemir, domnitorul care, la începutul secolului XVIII, descria nemilos toate năravurile proaste ale moldovenilor: „îngâmfarea şi cu trufia le sunt lor mamă şi soră; (…) beţia nici nu li-i urâtă, nici nu se prăpădesc după ea; (…) nu numai că nu-s iubitori de carte, ci, aproape toţi, nici n-o pot suferi; (…) a-l ucide pe Turc, pe Scit ori pe Iudeu, sau a-l despuia ei socotesc că nu-i nici un fel de păcat, necum un omor (…) E totuşi de lăudat şi de înălţat cu veşnice elogii ospitalitatea pe care le-o arată călătorilor şi noilor sosiţi” (Descriptio Moldaviae [1714-1716], cap. XVII, trad.rom: Dan Sluşanschi, p. 304-307). La finele secolului XIX, romanticul Eminescu devenise maestrul diatribei anti-politicianiste, înfierând atât în poezie, cât mai ales în presă, conspiraţia prostiei, ipocrizia demnitarilor şi uleioasa lor demagogie: „Ar fi bine dacă în polemică am fi scutiţi cel puţin de acel ton lins şi gudurător al acelora dintre patrioţii lucrativi cari posed arta de-a se pune bine şi c-o parte şi cu alta, care se folosesc atît de venirea la putere a albilor şi cît şi de aceea a roşilor” ([16 sept. 1880], Opere XI, 1984, p. 333).
Jumătate de veac mai târziu, tânărul Emil Cioran exprima patosul iubirii sale pentru România Mare într-o cugetare apocaliptică, trăind deopotrivă utopia deviantă politic şi o enormă deziluzie sentimentală: „de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului, [acesta] este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul românesc” (Schimbarea la faţă [1936], p. 208). În sfârşit, după ieşirea din comunism, H.-R. Patapievici revenea la acelaşi canon literar al hiperbolei, rostind pe un ton vehement, deşi aparent resemnat, următorul diagnostic: „la români, libertatea este tihna de-a spune bancuri. În numele acestui ideal, românii şi-au denunţat rudele, au acceptat să-şi doneze ţara (cazul insulei Şerpilor)…” (Politice, 1996, p. 54).
Sunt aceste jerbe polemice altceva decât expresia unui amor refuzat? Ghicim în spasmul lor agonic dorinţa de mai bine pentru o ţară deja năpăstuită „supt vremi”? Dar, pe lângă biciuirea nesimţirii colective, peniţa aceloraşi mari scriitori s-a risipit şi în multe exerciţii de admiraţie. Erudiţia lui Cantemir a smuls laude din partea savanţilor berlinezi sau moscoviţi. La numai 33 de ani, Eminescu înnoise definitiv limba română. Emigrat în Franţa, Cioran a continuat să elogieze satul românesc, visând la un Răşinari-arhetipal. În sfârşit, Patapievici a fost tradus în limbi de circulaţie, a ctitorit o revistă remarcabilă, acceptând în ultimii cinci ani meseria ingrată de birocrat-promotor al culturii române în spaţiul internaţional.
Când intersectează geniul sau inteligenţa, patosul negaţiei nu slujeşte reaua-voinţa sau frivolitatea. După redactarea diagnosticului clinic, creatorul trece îndată la faza (şi fraza!) de construcţie. Ce fac însă jurnaliştii sau oamenii politici (îi exclud din numărătoare pe patrioţii sarmalei şi limbuţii de serviciu)?
Fascinaţia negativului
În tot acest proces de autocunoaştere, importantă este nu doar numirea păcatelor poporului, ci cuvântul ales. Cum eviţi sentimentalismul searbăd fără să cedezi instinctului masochist? Care etos te stăpâneşte? Cum să pronunţi fraze adevărate, fără să îngropi ultima oază de frumuseţe? Cu ce fineţe vei deschide rana având totuşi intenţia vindecării? Propui o terapie sau inviţi mai degrabă la infirmitate perpetuă, suicid ori delăsare? Te limitezi la moralism (mimând, aşadar, complexul de superioritate) sau cauţi, din sinceritate, să pricepi cauzele dezorientării sau rădăcinile stagnării psihologice? Acestea sunt întrebările pe care şi le pune orice om responsabil, mânuitor al cuvântului şi formator de opinie.
Or, în presa noastră, voluptatea negaţiei atinge frecvent limita urii de sine. La un foarte urmărit post TV, ştirile de la ora cinci ne prezintă în continuare o Românie plină de violatori, nimfomane sau descreieraţi. E un an de criză şi telecomanda descoperă fie un carnaval lubric, fie o faună plină de reptile, batracieni sau nevertebrate. Suntem deja la ani lumină de retorica lui Cantemir, Eminescu, Cioran sau Patapievici.
Scormonind în hazna, producătorii caută să niveleze prin amestec şi contaminare, iar nu să diferenţieze prin eleganţă ori discernământ. Problemele grave, dar remediabile, dispar într-o isterie rozalie. Micile tragedii de budoar capătă, în schimb, dimensiuni cosmice. Titlurile de scandal scufundă reperele normalităţii. Veştile bune, zvonurile dătătoare de speranţă, licărul de umanitate al unei conversaţii – toate acestea nu „mai trec” pe sticlă.
La un hotar distanţă de cloaca zurliilor, câţiva inşi mai spălaţi vorbesc despre dictatura internă şi deplâng izolarea ţărişoarei pe mapamond. Tot fascinaţia negativului, deşi într-un alt montaj, la cheie. În sfârşit, în sfera falsei neutralităţi se ascund plictisiţii, cei sleiţi de puteri şi foarte comozi în generalizări. Confruntaţi poate cu monumente intolerabile de stupiditate autohtonă, mulţi dintre aceştia au făcut un ideal din „exilul cu orice preţ.”
Veşti mai bune
Care este soluţia? Debranşarea regulată de la robinetul depresiei şi privirea către jumătatea goală, încă neotrăvită, a paharului. Acest „vid” din spaţiul nostru public poate fi ocupat şi cu fapte cinstite. Sunt şi lucruri decente care se întâmplă în această ţară — entitatea simbolică pe care Borat & co. vor s-o reducă la ironii găunoase şi stereotipuri rasiste. România nu se reduce la parcul auto al unui primar-playboy, după cum America profundă e mult mai mult decât bârfa din Las Vegas. Jurnaliştii au obligaţia de-a rostogoli şi altceva decât impresia fugitivă a vulgului sau imprecaţia studiată a elitei.
Spiritul Bucureştiului nu dăinuie prin Vanghelie, după cum Academia Română nu e „garantată” de foştii securişti, reciclaţi în figuri ecumenice. Pe lângă monumentalizarea kitsch-ului în palatele rromilor locali, mai există şi culele din Oltenia sau bisericile de piatră din Haţeg. Tribunul Adrian Păunescu a muls zeci de ani o zestre dubioasă de notorietate, dar tot victima Hertha Müller, despre care cenaclul Flacăra nu ştia nimic în anii ’80, a fost cea care a convins juriul Nobel la Stockholm. Cristian Adomniţei a ipostaziat abisul mediocrităţii la Ministerul Educaţiei, dar chiar şi numai în postura de candidat, dl Daniel Funeriu, venit din laboratoarele de la München, ne-a spălat parcă ruşinea.
Să ne plângem oare pentru douăzeci de ani risipiţi? Să mai croşetăm o altă exegeză la „neantul valah”? Poate, dar nu sub privirile blând-înseninate ale nonagenarului Mihai Şora, patriarh al filozofiei româneşti contemporane şi fost elev al lui Mircea Eliade – un om care, deşi rămas captiv în spatele Cortinei de Fier, a ştiut să ofere timp de cinci decenii cărţi de înţelepciune, sfaturi curative, soluţii pragmatice, remedii tonifiante.
Bref, numai plecând de la revalorificarea individualităţilor excepţionale — sau măcar a figurilor peste nivelul comun — vom putea depăşi revolta în faţa colectivităţii (concretă sau abstractă). Nu e nevoie să te linguşeşti, pentru a putea lăuda. Nu eşti neapărat propagandist dacă, printre critici pertinente şi confruntări deschise, comiţi şi „gafa” unui mic elogiu. O ţară nu poate fi urnită din loc doar cu blesteme, prapori, tânguiri şi jelanii. E bine şi sănătos ca, din când în când, să optăm pentru veşti mai bune, echilibru şi moderaţie.
Traian Băsescu despre încredere, valori comune şi clasa de mijloc
26 octombrie 2009 Este nevoie de mai multă încredere în noi înşine precum şi între noi. Criza economică ne-a aratat că însăşi România, în ansamblul ei, are acum nevoie de încredere din partea investitorilor străini. Am avut un mandat dificil dar, de multe ori, am acţionat pe plan intern sau extern pentru a armoniza poziţii care iniţial păreau ireconciliabile. Construirea încrederii este un proces dificil care presupune dialog între indivizi sau între comunităţi şi identificarea de valori comune.
Consider că între valorile care astăzi sunt esenţiale pentru a construi încrederea se numără dragostea de ţară, libertatea individului, cea religioasă şi de cea exprimare, demnitatea persoanei, solidaritatea, echitatea, binele comun şi justiţia socială.
A venit timpul să sprijinim întărirea spiritului de apartenenţă la comunitate – locală, etnică, confesională, profesională etc. Prin dimensiunea identitară a valorilor şi prin aplicarea lor concretă se definesc identităţi, se pot coagula interese şi contura obiective şi acţiuni comune prin care sunt puse în practică principii fundamentale ale dinamicii comunităţilor, dintre care consider că, astăzi, pentru România, sunt importante: diversitatea culturală, egalitatea de şanse, responsabilitatea socială şi transparenţa. Subliniez de asemenea subsidiaritatea – principiul prin a cărui aplicare apropiem decizia de cetăţean.
Clasa mijlocie trebuie să devină puternică şi reprezentativă pentru România. Baza acesteia trebuie să fie comunităţile de salariaţi şi de mici întreprinzători. Veniturile acestor categorii trebuie să fie mai apropiate. Clasa mijlocie trebuie să crească numeric iar vocea ei în societate de asemenea trebuie să crească. Aceasta înseamnă o profundă schimbare în structura de intrerese şi socială a ţării şi o modernizare a instituţiilor statului. Consider că societatea românească în viitor se va caracteriza printr-o o implicare sporită a cetăţeanului în asumarea problemelor publice, pe fundalul unei coagulări a intereselor clasei mijlocii, care va deveni tot mai reprezentativă pentru întreaga societate. Ca urmare, aceasta va fi interesată în creşterea vocii sale publice în contextul consolidării democraţiei printr-o mai bună funcţionare a instituţiilor statului, ceea ce va avea ca principal efect imediat creşterea eficienţei în formularea şi aplicarea de politici publice – de la siguranţa cetăţeanului şi protecţia consumatorului până la conservarea patrimoniului şi politica de impozite şi taxe .
Iată de ce militez pentru un sistem politic în care consolidarea democraţiei să fie un proces continuu, pentru reforma justiţiei, inclusiv pentru simplificarea legislaţiei, pentru modificarea Constituţie, pentru un Parlament unicameral, mai puternic şi mai transparent, precum şi pentru o reformă profundă şi rapidă a administraţiei publice, care să fie focalizată pe descentralizare şi pe reducerea aparatului birocratic al statului care astăzi este supradimensionat.
Pe acest fundal, pentru a stimula implicarea socială, în general, inclusiv prin întoarcerea către societate a unei părţi din veniturile personale, voi sprijini comportamentul filantropic – atât cel organizat de culte, cât şi cel al întreprinzătorilor de succes sau al altor persoane – care este expresia unor noi comportamente din societatea românească, complementare politicilor publice.
Maciej Bielawski: „Nicolae Steinhardt and his Journal of Happiness”
3 februarie 2009ÎNTRE REFULARE ŞI PERVERSITATE, un eseu de Virgil CIOMOŞ
16 iunie 2008Spaţiul acordat de revistele româneşti fenomenului religios este, pe zi ce trece, mai limitat, mai ocazional (în acest sens, Dilema veche este o excepţie de la regulă). Presa noastră nu face, de altfel, decît să urmeze – „cuminte”, pentru a nu spune de-a dreptul „docilă” – un anume „trend” mediatic occidental. Fie că abordează (la modul epidermic, totuşi) evenimente tragice petrecute în mediile monastice – precum „cazul Taizé” sau „cazul Tanacu” -, fie că ne propun o perspectivă „superioară” – antropologică, sociologică şi, de ce nu?, politologică – asupra religiei şi „practicilor” sale, puţinele texte de acest gen sunt, din păcate, rareori însoţite şi de o necesară şi suficientă familiarizare cu domeniul. Religia a devenit o pură curiozitate ca oricare alta. În cel mai bun caz, o piesă de muzeu ce trebuie – nu-i aşa – repertoriată. Cei ce îşi rezervă timpul să o facă, nu se gîndesc – de regulă – la altceva decît la oportunitatea de a-şi practica – de o manieră mai mult sau mai puţin narcisistă – propriul lor instrumentar teoretic, fie el antropologic, sociologic sau politologic. Din păcate, rezultatul imediat al acestor eforturi – onorabile pînă la un punct – relevă de tot atîtea perplexităţi.