Cristian Preda despre aroganţa parveniţilor (şi bonus: despre planeta Bamboo)

7 Ianuarie 2010

„Este absolut inacceptabila aroganta acestor exponenti ai unor clase de afaceri care de altfel s-a imbogatit de pe urma contractelor pleasca date de la stat sau pacalind statul. Sunt foarte multi si in PDL si in PSD, eu personal ma simt agresat in decenta cea mai elementara atunci cand ii vad pe acesti oameni care sunt in mod fundamental dezarticulati dand lectii doar pentru ca, pe baza banilor pe care i-au castigat, ocupa pozitii de autoritate in partide intai, si isi permit sa viseze sa colonizeze statul.”

FIŞIER AUDIO

Vezi şi remarcile excelentului gazetar Cristian CÂMPEANU (România liberă):

Daca ar fi sa luam in serios argumentul ca ar fi o persoana mai articulata decat ceilalti membri ai asa-numitului „fenomen Dorobanti” si ca, in fond, s-au vazut lucruri mai rele in Parlamentul Romaniei, va trebui sa acceptam urmatoarea dilema sinistra: fie „grupul Dorobanti” sunt o ceata de babuini isterici iar caracterul „articulat” al tanarului Prigoana il transforma intr-un soi de „veriga lipsa” cu totul remarcabila, fie Parlamentul nostru este intr-atat de corupt incat accesul lui Junior ar fi, de fapt, o imbunatatire a calitatii Legislativului. Cat priveste celalalt argument – ca ne-am afla in prezenta unui exceptional de daruit om de afaceri la cei numai 23 de ani ai sai – atunci, daca ne amintim ca Bill Gates a avut primul sau mare succes la 24 de ani cand a reusit sa le vanda celor de la IBM primul sistem DOS pentru 50.000 de dolari, este evident ca Prigoana Jr. tinteste prea jos: cineva are urgenta nevoie de calitatile sale pe Wall Street sau in city-ul londonez.

PS: DESPRE UNIVERSUL DOROBANŢI ŞI PLANETA BAMBOO, PLUS CÂTEVA SPECII ALE PARVENITISMULUI JUVENIL au scris jurnaliştii de investigaţie de la CAŢAVENCU: AICI, apoi AICI.

Anunțuri

Mircea Cărtărescu despre orbirea alianţei Anti: „Mai grav decât o crimă, o greşeală”

2 Decembrie 2009

Candidatul PSD a fost votat, iarăşi, de către o Românie retrogradă şi nostalgică după comunism, cum s-a întâmplat de douăzeci de ani încoace, pe când Băsescu a fost favoritul României democratice, aceeaşi care l-a votat altădată şi pe Emil Constantinescu.

Complicaţia, în cazul alegerilor de acum, constă în faptul că o parte din România democratică, şi anume felia PNL, din motive conjuncturale, se va despărţi, în turul al doilea, de restul forţelor de dreapta şi va trece de partea stângă a eşichierului politic.

Paradoxal, în turul al doilea alegătorii liberali vor vota împotriva propriei doctrine şi împotriva intereselor României democratice. Oameni inteligenţi şi instruiţi vor alege, în mod sinucigaş, să voteze, alături de cele mai reacţionare forţe ale societăţii, în favoarea trecutului şi a legatarilor săi, pesediştii.

Motivul acestei degenerări a unuia dintre motoarele principale ale progresului în România, am numit Partidul Naţional Liberal, constă în confiscarea sa, într-un anumit moment, de către interesele economice ale unor grupuri securisto-nomenclaturiste pentru care doctrinele politice nu înseamnă absolut nimic.

Aceleaşi grupuri funcţionează şi în cadrul PSD, ceea ce explică sprijinul PSD pentru guvernul Tăriceanu, precum şi actuala alianţă PSD-PNL. Dedesubtul acestei alianţe politice se află un pact de tip mafiotic pentru împărţirea resurselor economice şi energetice ale ţării.

Dacă acest pact va funcţiona în viitor, sub prezumtiva preşedinţie a lui Mircea Geoană, vom asista la escalada corupţiei şi la reorientarea politicii externe a României dinspre vest către est.

Odată cu căderea preşedintelui actual, Traian Băsescu, nu va mai exista nicio forţă în politica românească în stare să se opună mafiei economico-politico- mediatice. Ne vom întoarce, prin urmare, la premisele guvernării Năstase, dezamorsate acum cinci ani de Băsescu şi de alianţa D.A.


Gustul lecturii la Mircea Geoană

2 Noiembrie 2009

Sorin IONIŢĂ:

Pe lângă celebra promisiune de 20.000 euro pe cap familie emigrantă ce revine în ţară (ce s-a dovedit a fi o subvenţie UE pentru stabilirea tinerilor în mediul rural, dată în anumite condiţii, nelegată de întoarcerea în ţară şi care funcţiona deja la data când dl Geoană o anunţa ca noutate), candidatul PSD a mai promis: lege pentru suspendarea plăţii creditelor la bănci de către IMM-uri (sau şi persoane fizice?; oricum nu mai contează, atât de frumoasă e ideea); subvenţii pentru irigaţii (se dau); apartamente de închiriat pentru familii tinere (există, prin ANL); TVA redus la alimente; înfiinţarea unei Companii Farmaceutice Naţionale (pentru a avea medicamente mai ieftine?; probabil); mărirea alocaţiilor pentru copii; punerea şeii pe nesimţiţii de speculanţi din pieţe şi supermarketuri, care iau pielea de pe cinstitul, harnicul şi eficientul fermier român.

BONUS 1 , VANGHELIE DIN SECTORUL CINCI

BONUS 2, COLECTIVA PSD


PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală (Hotnews.Ro, 18.10.09)

18 Octombrie 2009

Înjumătăţirea numărului de agenţii guvernamentale — veritabile căpuşe bugetivore — şi-a găsit un adversar neaşteptat: PNL. Partidul care-şi clamează vocaţia reformistă a depus o neaşteptată sesizare la Curtea Constituţională împotriva Legii de restructurare a agenţiilor din subordinea Guvernului. Să ne gândim puţin la gloria tradiţiei liberale româneşti: unde-i veţi putea recunoaşte, astăzi, chipul şi nobleţea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamăgeşte sistematic aşteptările noii generaţii. Vector al modernizării în perioada interbelică, PNL a ajuns astăzi scutul stagnării. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combătute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea acţiunii Statului, încurajarea pieţei libere, investiţia în creativitate (la antipozii exceselor protecţionist-sindicaliste), respectul dat persoanei şi iniţiativei individuale, refuzul abstracţiilor colectiviste, ş.a.m.d. Când aderăm la aceste valori devenim aproape spontan adepţi ai meritocraţiei în plan social, al libertăţii sub aspect economic şi al transparenţei în exerciţiul guvernării. Anticomunismul şi rezerva pronunţată faţă de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Făcând aceste constatări, se cuvine aşadar să ne întrebăm cum oare PNL defilează liniştit, de atâţia ani, alături de partidul dominat încă de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explică vecinătatea senină între un Crin Antonescu şi „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Eşecuri post-1989

Pentru a răspunde acestor întrebări, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul să vorbim aici despre meritele prezenţei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepţi sau agramaţi, numeroşi liberali au ştiut să facă o figură respectabilă. Cei grupaţi formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunăoară, au excelat în colaborarea cu mediile academice şi culturale, stimulând reflecţia filozofică a unor tineri universitari prin iniţiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, căutând apoi să ancoreze centru-dreapta românească într-o mişcare de idei cu reverberaţii internaţionale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultură”) au dus patriei un aer proaspăt. Încă din anii 90, însă, gândirea inovatoare şi principială au fost contracarate de apariţia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând să coboare ştacheta standardelor morale şi să compromită idealul purităţii doctrinare.

În anii însângeraţi de mineriade, mulţi au sperat ca liberalii să devină vârful de lance al luptei anticomuniste, răzbunînd astfel suferinţa marilor bărbaţi de stat morţi în temniţele comuniste (e.g., Constantin I. C. Brătianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de ţărăniştii atipicului Ion Raţiu, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu afişau reflexe suprinzătoare de acomodare cu direcţia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidenţiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a apărut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îşi amintesc totodată onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în faţa asceticului Corneliu Coposu pentru ieşirea din opoziţie şi colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „eşecuri”, istoricii tranziţiei vor include pesemne şi numărul mare al foştilor informatori sau ofiţeri ai Securităţii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu, academicianul Bălăceanu-Stolnici, Daniel Dăianu, Alexandru Paleologu, Ştefan-Augustin Doinaş, Mona Muscă, ş.a. (Suspiciuni au planat şi asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate diferă enorm între aceste persoane, dar evidenţa impurităţii rămâne, uneori chiar tragic, incontestabilă.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestări din epocă: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Cataramă; acuzaţia de plagiat adresată lui Horia Rusu şi Dinu Patriciu după apariţia cărţii „Liberalismul românesc”, ş.a.m.d. Toate aceste întâmplări sau revelaţii succesive, dar şi apropierea unor membri marcanţi PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima decepţie majoră a liberalismului românesc post-1989.

Eclipsa Tăriceanu

Alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României a dat şansa liberalilor ca, în decembrie 2004, să-şi propulseze cel dintâi premier pe o scenă europeană. Era momentul în care PNL putea să-şi dea măsura, scoţînd la iveală un noian de talente. Ce a urmat ştie toată lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusă taxa unică de 16%. Investiţiile străine şi-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltările la buget s-au îmbunătăţit şi, deci, calitatea vieţii românului de rând s-a ameliorat simţitor. „Miracolul” acesta n-a durat însă decât doi ani şi jumătate, până la furtuna globală a crizei financiare. Astăzi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru că subcurentul liberalismului tulbure din PNL şi-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tăriceanu a înmulţit copios numărul agenţiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasă clientelă. Ceasurile Rolex, călătoriile în străinătate, maşina cu şofer la scară – iată câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernări cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii şi, mai ales, achiziţiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria ţării. Au fost, aşadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Între comenzile de laptop pentru şcolile rurale şi afacerea Sterling la Marea Neagră, proiectele de interes naţional au fost îngropate. Sutele de kilometri de autostradă promise de ministrul Orban rămân şi astăzi o promisiune. În locul prudenţei calme, am văzut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist şi orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au înteţit, spre satisfacţia socialiştilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tăriceanu-Patriciu, numeroşi liberali „recalcitranţi” fiind excluşi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibilă hemoragie prin plecarea grupării Stolojan-Stoica şi naşterea subsecventă a „Platformei liberale” (integrată ulterior în PD).

În sfârşit, trădarea valorilor dreptei s-a desăvârşit spre finele mandatului Tăriceanu, când diverse nulităţi sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primăvara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenţă în justiţie, de dragul unui prieten. Pentru ca să-i iasă, pesemne, alte combinaţii au fost îndepărtaţi treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionuţ Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Răzvan Ungureanu. În fond, se pregăteau pe tuşă „somităţi” de anvergura unui Cristian Adomniţei (chemat la Educaţie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justiţie)… De la flagrantul grosier obţinut în cazul „Remeş-Caltaboş” până la „subţirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy şi Codruţ Şereş (acuzaţi de spionaj), guvernul Tăriceanu a tras după sine tinicheaua incompetenţei.

În rezumat, guvernarea liberală 2004-2008 a iniţiat dispreţul pentru convergenţele doctrinare şi a canonizat politica circumstanţială, îndreptată obsesiv împotriva unui singur om: Traian Băsescu (demis în aprilie 2007 şi cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul eşec din alegerile anului 2008 a coincis cu ieşirea la rampă a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculiţei-Tulcea, dar remarcat la Bucureşti prin  absenteism parlamentar şi verbiaj mediatic. În locul unei evaluări critice a performanţei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Băsescu. Navigând printre sofisme eclatante şi ironii bădărăneşti, preşedintele Antonescu n-a propus măcar o singură soluţie concretă la planul anti-criză. Vorbeşte mereu, priveşte afectat şi ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunoştinţele sale de economie sunt la pas cu interesul scăzut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale ţării, dl. Antonescu a reţinut doar tema „sex şi droguri”. Rezervorul de comparaţii al şefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Băsescu şi descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotivă” în stare de ebrietate. Aceasta este performanţa cognitivă şi ebuliţiunea literară în care nu puţini cărturari au recunoscut fibra unui adevărat intelectual – la care alţii au adăugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumând aşadar involuţia liberalismului autohton, descoperim acest dublu preţ al trădării doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativă, unicameralism, stimulul pieţei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educaţiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a făcut nicio „contra-ofertă” la diagnoza Comisiilor prezidenţiale în chestiunea Constituţiei, a lustraţiei, a stării de sănătate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relaţii utilitarist-promiscue cu socialiştii. Dacă în 2004, Traian Băsescu vedea în apropierea de PC „soluţia imorală,” justificată numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu şi bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât şi cu Viorel Hrebenciuc. Dacă Popescu-Tăriceanu mima o vagă distanţă faţă de coaliţia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialiştii în locul unui dialog minimal cu reprezentanţii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberală, metamorfoza PNL e năucitoare. A fost perfect normală distanţarea de stilistica actualului şef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidenţiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alături de PDL putea fi o opţiune legitimă, chiar dacă stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (deşi alţii au mirosit viclenia).

În schimb, apriorismul băsescofob, militant şi totalitar, virează astăzi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel să califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finanţist de reputaţie internaţională (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni să explici anularea dreptului la libertatea de conştiinţă care revine fiecărui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni să se supună unei comenzi centraliste şi şantajelor ordinare? Dar absenţa unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forţează oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombală? Şi nu e oare trist că, în istoria liberalismului românesc, albeaţa ultimului „lilium candidum” rimează, totuşi, cu „mortua est”?

Mihail NEAMŢU


Votul uninominal: o necesitate amânată (o dezbatere în „Cotidianul”)

15 Iunie 2009

PDL a propus în cadrul coaliţiei de guvernare modificarea legii uninominalului, astfel încât alegerile în colegii să se facă pe sistemul „învingătorul ia mandatul”, adică cel care câştigă cele mai multe voturi câştigă mandatul de parlamentar. S-ar elimina astfel situaţiile create în noiembrie, când au intrat în Parlament candidaţi plasaţi pe locul al doilea sau chiar al treilea într-un colegiu, iar candidaţi care au câştigat primul loc, cu cele mai multe voturi, au fost declaraţi perdanţi


SONDAJ POLITIC

10 Decembrie 2008

CITIŢI ŞI:

Bucuriile lui Don’ Patriciu


RAVAGIILE PSD (de Traian Ungureanu)

27 Noiembrie 2008

De ce nu PSD? Pentru că, în vreme ce alte partide sunt imperfecte, adăpostesc hoţi, impostori şi palavragii, PSD este părintele natural al corupţiei şi al minciunii politice româneşti. PSD nu e un partid propriu-zis, ci concretizarea în carne, oase şi discursuri a tot ce aţi pierdut şi veţi mai pierde, până la dispariţia completă a cetăţeanului român. PSD n-a fost niciodată suma erorilor de la capătul bunelor încercări prost slujite. PSD e suma ororilor de la capătul delictelor premeditate. Cu PSD la putere, România a fost împiedicată să devină o ţară normală la ţară. Milioane de oameni trăiesc în mizeria fără sfârşit a satelor, pentru că PSD nu i-a vrut cu pământ. I-a vrut săraci, proşti şi buni alegători ai PSD. Alte milioane de oameni trăiesc în oraşe rupte de civilizaţia modernă.

România a pierdut, sub PSD, acei ani lungi de mişcare şi de inovaţie pe care vecinii noştri i-au pus să adulmece Europa. Suntem înapoiaţi şi ruginiţi, mereu la coadă şi miluiţi, dispreţuiţi şi toleraţi, fără drumuri şi fără ieşire, pentru că PSD a dominat prea mult timp România. Vom avea nevoie de o lungă epocă anti-PSD pentru a îndrepta toate curburile fibrei umane şi toate instituţiile strâmbe pe care le-am primit cu sila de la guvernările PSD. Iar regăsirea drumului bun nu poate începe tot cu o guvernare PSD.

Primul şi singurul lucru cu care putem începe să ne certăm predestinarea şi politicienii e, după câte cred eu, un vot pentru PD-L. Iar asta înseamnă să găsiţi puţin timp şi să aveţi o îndrăzneală cu totul remarcabilă: să votaţi.