Cum înţeleg socialiştii o donaţie privată (întrebări către dl Rogozanu)

17 iunie 2009

„Un domn intelectual religios conservator si tinar si-a strins articolele de la Cotidianul intr-o carte. Aflu de pe site-ul sau ca “Publicarea acestui volum a fost facilitată de sprijinul generos al parohiei ortodoxe Micălaca Nouă din Arad, căreia editura si autorul îi multumesc si pe această cale.” Misto, asadar asta era demersul curajos intelectual al noii generatii – pupam miini sfintite, laice, ce-or fi, numai sa fie la putere si sa doneze cite ceva.”

Asa intelege Costi Rogozanu, notorie voce-fanion a stângii culturale de la noi, să comenteze (fără să fie vizat) un fapt banal şi hiper-cunoscut în lumea largă (inclusiv în Occident): numeroase cărţi apar cu sprijinul unor fundaţii sau organizaţii private. În cazul de faţă, comunitatea de credincioşi creştin-ortodocşi condusă de pr. Nicolae Marcu din Arad, un venerabil şi cinstit preot, om încercat în anii prigoanei comuniste şi împătimit bibliofil, iubitor de cultură şi slujitor al altarului. Sunt membru al acelei parohii încă din anii liceului. Ca orice preot ortodox, pr Nicolae  nu face politică, nu e la putere. Iubit de săracii din cartier, preţuit de orfani şi văduve, părintele Nicolae nu acceptă ploconeli. Ca fost student al lui D.D.Roşca şi învăţăcel în ale teologiei în anii de prigoană, părintele Nicolae a avut bunăvoinţa şi dragostea de-a propune sprijinirea parţială a cheltuielilor de tipărire a acestui volum scos de Editura Eikon într-o colecţie universitară. Textele din ELEGII CONSERVATOARE nu provin exclusiv din cronicile la Cotidianul (ziar care si-a dat acordul pentru reluarea eseurilor in volum).

Am păcătuit aşadar într-un sens libertarian. Dacă finanţarea ar fi fost de la Statul român, s-ar fi găsit alţi deştepţi să declare o culpă de tip neoconservator. Căci stânga stridentă şi dreapta isterică ştiu să-şi dea mâna într-un cor al urii faţă de civilitate.

Dar l-as intreba franc pe domnul Rogozanu: „dumneata stii ce inseamna o parohie? Nu iti cer sa-mi faci etimologia, ci o definitie functionala. In lipsa, iti reamintesc ca e vorba de o comunitate religioasa de care alegi singur si perfect liber sa apartii: sunt acolo oameni, ca dumneata, dar si cu ceva pe deasupra. Au un crez, au bun simt si suflet mare. Nu comenteaza meschin, nu dispretuiesc generozitatea. In plus, e vorba de o intreprindere privata. Intr-o asemenea comunitate oamenii se sustin spiritual si material, se ajuta. O fac fara sa ceara rasplata. Nu primesc subventii de la stat, ci daruiesc din buzunarul propriu catre cei care au nevoi. Uneori piinea de care tot vorbesc socialistii e o nevoie, alteori o carte…

Da-mi voie sa depling, asadar, mitocania observatiei dumitale. Vine din senin si e un alt semn de hartuiala. Dar sunt convins ca viata prin redactiile de ziare si de televiziune finantate de figuri angelice precum SOV & co. ascunde multe pilde de elevatie spirituala si filantropie. Mi-au scapat. Sunt insa virtuti nenumarate care insa noua, celor mai putin emancipati, ne lipsesc cu desavirsire…”

PS:

In privinta costurilor cartilor despre memoria comunismului, dl Tismaneanu ofera un comentariu lamuritor pe blogul domniei sale. Ma insel eu sau chiar intilnim din nou o interpelare de substanta, de fond, în problema confruntării cu trecutul? Ca si in cazul Elegiilor conservatoare, de ce dl Costi Rogozanu decide sa angajeze nu un argument, o teză, o bibliografie, ci detaliul minor. Când veţi supune dezbaterii publice, mă întreb, culoarea copertei alese de Humanitas?


De la elogiu la calomnie (sau despre cât de repede, platonic, trece un deceniu)

12 mai 2009

Un tânăr domn şi-a făcut din hărţuirea literară a aproapelui – prin jigniri, răstălmăciri, ofense – o nouă poruncă biblică. El plimbă săptămânal pe internet texte pline de invective şi acuzaţii, cerând socoteală unuia şi altuia: adolescentului de odinioară, dar şi seniorilor de astăzi. La sinedriul judecăţii sale au fost convocaţi aproapei toţi cei vii care mai spun ceva prin republica literelor româneşti. Cel indispus nevoie mare din pricina inconsecvenţei ideilor sau a fluidităţii categoriilor epistemice folosite de anumiţi autori (între care unii îi acordaseră iniţial atenţia, preţuirea sau chiar prietenia), el aşadar, cel neprihănit şi fără de greşeală, mai uită pe drum câteva amănunte. Alţii ar spune că suferă de amnezii abisale. Cel care citează textele unui politolog centrist din 1998 şi-l spurcă drept „fesenist” întrucât nu coincide cu opiniile sale conservatoare din 2009 – acelaşi doctorand, aşadar, ne descoperă şi nouă o mulţime de lacune biografice, puzderii de păcate morale, legiune de neconcordanţe bibliografice ori scăpări stilistice. Nu-i vom răspunde falselor acuze şi trâmbiţatelor denunţuri, căci ura plină de invidie pre limba ei piere. Pentru cititorii inocenţi în faţa cronologiilor false ale ipochimenului nostru, vom cita doar acest fragment redactat de acelaşi tânăr domn într-un timp mai senin, când valoarea civilităţii şi pulsul onestităţii nu-i părăsise sufletul. (MN)

Mircea Platon, Convorbiri literare, octombrie 2005:

“Banuiala mea e ca Mihai Neamtu nu e o persoana, ci un comitet, atît de variat, prolific si erudit îi e scrisul din reviste, prefete si din acest volum de debut care consacra. Scopul nu e niciodata pe verso-ul posibilitatilor autorului, conceptele deschid realitati si tropii definesc idei. […] Lipsea, din peisajul eseistico-teologic românesc, o carte care sa spuna lucrurilor pe nume, fara ura, fara partinire, dar cu patosul pe care numai întelegerea realitatii îl poate da. Fara a fi nici heterodox, nici monden, nici cu gînduri ascunse sau frustrari editoriale, nu din prag, nici din altar si nici de pe acoperis, ci din naos – fie el si în ruine seculare -, Mihai Neamtu pune degetul pe ranile României si pe bubele bisericii. []  Mihai Neamtu are si vîrsta si, slava Domnului, si talentul scriitoricesc si conditia teologica de a arata ca îi pasa fara sa poata fi suspectat de nimic. Daca denunta afazia ASCOR-ului, celul(ar)ita monahala, moravurile studentilor teologi „candidati la pre-hotie”, oportunismul ante si postdecembrist al unor ierarhi, mortaciunea foilor eparhiale, plagiatul academic si kitschul eclezial, apoi putem sa credem ca nu a facut-o, la cei 25 de ani cît avea cînd scria aceste texte, din motive ulterioare. […] Mihai Neamtu e un generos si, ca atare, practica si predica valorile eseului. Desi are disciplina conceptuala, fluiditatea logica, eruditia, detenta stilistica si talentul pedagogic al omului nascut sa faca sistem, Mihai Neamtu e un apologet al eseului […] putînd figura în orice antologie de eseistica a deceniului.”


Despre psihoza becaliană: Dan Tapalagă şi Bleen

7 aprilie 2009

Becali incearca sa impuna, cu mijloace primitive, ceea ce altii resusesc cu metode mai sofisticate: sa se substituie statului, sa-l intimideze si, in final, sa-l cucereasca. Statul captiv nu e inventia unui cioban. De la Vantu sau Patriciu, Mazare de la Constanta sau dom’ Costel de la Craiova, penalii mari si mici ne propun, in esenta, un sigur lucru: regulile lor. Aflam de la ei, de la marii suspecti ai Romaniei, ca statul e slab, prost administrator, abuziv, ca actioneaza arbitrar si iresponsabil. Lor, insa, totul le e permis. Cu ei, se vor gasi triburi intregi de borfasi si psihopati sa se solidarizeze (DAN TAPALAGĂ).

Realitatea TV şi Antena 3 şi-au îndeplinit misiunea şi şi-au văzut visul cu ochii: judecătoarea care a decis cercetarea lui Becali în stare de arest a fost ameninţată cu moartea. Eu propun ca Mihai Gâdea să emită un mandat de arestare pe numele respectivei judecătoare, mandat care va fi dus la îndeplinire de Zmărăndescu, Duduianu şi Andreea Creţulescu mascaţi şi flancaţi de trupul special al lui Răzvan Dumitrescu. Judecătoarea va fi încarcerată în studioul Sintezei Zilei unde Adrian Păunescu şi Crin Antonescu îi vor aplica 20 de lovituri de bici. După ce se va arunca asupra ei o găleată de apă rece, pentru a fi trezită din leşin, Aurelian Pavelescu şi Mircea Geoană îi vor smulge unghiile cu un patent împrumutat de la Sorin Roşca Stănescu (BLEEN)