D. B. Hart, The Poetry of Autumn

27 octombrie 2009

We rhapsodize about “New England Autumns,” and for good reason; but, really, Autumn anywhere in the deciduous forests of North America, especially in the East—from upper Canada to the deep South—is magnificent, and far outshines anything the Old World has to offer. In those years in which I’ve found myself in some corner of Europe during the fall, I have never been able to suppress a certain feeling of disappointment at the limited palette nature employs there for what is surely my favorite of the seasons. This isn’t to say European autumn isn’t lovely enough, with its muted light and drifting mists and pale flavescence. But the chromatic spectrum is narrow. For the most part, the trees pass from a darker to a more limpid green, and then to light gold, and then to ochre and brown, before their branches are stripped bare. There are occasional bright flashes of red and maroon amid the tawny pallor, though mostly from imported species of flora. But, to an eye accustomed to the endlessly varying hues of America’s autumn, it all seems a little insipid.

Perhaps it’s only because I come from the east coast of North America that I think fall the most poetical of months. Of course, every season is a season for poetry, and every season has been the subject of poetry; but I tend to think of this time of year as the most intrinsically poetic in nature. This may just be because of the contrasts in color: all that purple, crimson, scarlet, orange, cadmium, gold, and so forth, shifting and intermingling against a backdrop of luminous gray; it all seems like such a perfect coincidence of gaiety and melancholy, exuberance and death. Or perhaps it’s because of a certain strange quality in the air that imbrues everything with an additional tincture of mystery: whole days washed in a kind of opaline twilight, the sun blanched to a cold silver by ubiquitous clouds, wood smoke floating through soft rains, and so on. Or perhaps it’s simply because, as the temperature drops, one spends more time inside, ideally by a fire, and so has more time to devote to reading poetry.

Whatever the case, now that fall is fully upon us, and I—in my forested retreat—can spend far more than my fair share of idle hours wandering about among the trees, I’ve begun making lists in my head of my favorite poems about autumn. There’s far too much to choose from, of course, for this to be a useful occupation, unless one’s compiling one of those ephemeral anthologies that show up now and again, always already on sale, at Borders or Barnes and Noble (which I’m not). But it’s an enjoyable pastime, and innocuous, and so I thought I might offer a brief extract here, and solicit additional suggestions.

In English, obviously, the autumnal poem is Keats’ “Ode to Autumn,” whose images, cadences, mood, and music seem more evocative of the season’s feel than any other lyric in the language. It’s probably too well known to need quoting, but there’s no harm in recalling at least the first stanza:

Season of mists and mellow fruitfulness,
Close bosom-friend of the maturing sun;
Conspiring with him how to load and bless
With fruit the vines that round the thatch-eaves run;
To bend with apples the mossed cottage-trees,
And fill all fruit with ripeness to the core;
To swell the gourd, and plump the hazel shells
With a sweet kernel; to set budding more,
And still more, later flowers for the bees,
Until they think warm days will never cease,
For Summer has o’er-brimmed their clammy cell.


Mircea Dinescu: poetul, dizidentul şi decepţia

10 martie 2009

Istoria literaturii române va consemna probabil trei mari acţiuni din biografia lui Mircea Dinescu: naşterea scrisului poetic, curajul protestului anticomunist şi clovneria mediatică post-decembristă.

Talentat până la refuz, vizionar ameţitor şi răsfăţat de cuvinte, tânărul „cu spatele frumos” îşi invoca la debut muza: „vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă / să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os / şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.” O înregistrare din 1967 ne arată un holtei amuzat, candid, zâmbind fâstâcit în faţa camerelor de luat vederi, gata să explodeze pe făgaşul serpentinos al metaforei. Erau vremuri în care Mircea Dinescu îndura stoic sărăcia şi anonimatul. Poetul s-a maturizat rapid şi a scris mai departe. Versurile s-au aşezat mereu între tonul ludic, gravitatea vertiginoasă şi incantaţia elegiacă. Mircea Dinescu s-a pus cordial „La dispoziţia dumneavoastră” (1979), alegând apoi dramatic un „Exil pe o boabă de piper” (1985). A stat în preajma clasicilor, i-a citit pe Rimbaud, Borges şi Puşkin, a fost apreciat de critici şi a râvnit la „O beţie cu Marx” (1989). Editurile străine i-au publicat cu generozitate texte interzise acasă („Ce faci tu, literatură? / Tulburi cîţiva tineri caraghioşi din provincie / aşezi negustorul de hîrtie / la masa celui cu burta plină de litere / pui păduchi de aur în chica boemului / şi tricolor pe pieptul academicianului / dar nu poţi îndulci apa înecatului / nici topi zăpada leprosului / nici îngrăşa vinerea săracului”).

Mircea Dinescu, la ceapă

Mircea Dinescu, la ceapă

În anii de hazna şi servitute ai socialismului, Mircea Dinescu n-a acceptat ca viaţa literelor să fie guvernată exclusiv de „autonomia esteticului.” Acum douăzeci de ani, la 17 martie 1989, poetul declara pentru ziarul Libération că drepturile omului sunt încălcate (precedentul fiind interviul dat postului Radio Moscova în august 1988, când a lăudat perestroika lui Gorbaciov). Câţiva intelectuali de prestigiu — Geo Bogza, Şt. A. Doinaş, Mihai Şora, Octavian Paler, Al. Paleologu, Dan Hăulică şi Andrei Pleşu — s-au solidarizat cu Mircea Dinescu printr-o scrisoare de susţinere. Poetul a fost dat afară din serviciu iar semnatarii au primit interdicţia de-a mai publica (cu excepţia antifascistului Geo Bogza). Devenit faimos prin intermediul „Europei libere”, Mircea Dinescu a fost salutat – alături de Doina Cornea – drept erou al conştiinţei naţionale. La Revoluţie, întreaga ţară şi diaspora fac cunoştinţă cu cel mai spectaculos intelectual-dizident al „epocii de aur.” În ziua de 22 decembrie 1989, cel care a rostit faimoasa declaraţie „Fraţilor, am învins!” a fost iubit instantaneu de întreaga Românie.

După ianuarie 1989, strategia împrietenirii cu puterea a dat neaşteptate roade. Ion Iliescu, îndeosebi, s-a bucurat de invitaţii nenumărate pe proprietăţile poetului (în Ialomiţa sau în Dolj, „La Cetate”). Orientarea pro-democrată l-a menţinut succesiv aproape de Emil Constantinescu, Teodor Stolojan şi Traian Băsescu (pe care l-a lăudat în campania din 2004, pentru a-l apropia într-o caricatură ineptă din 2009 de figura lui … Hitler). După 2005, şi de atunci fără alte fluctuaţii de simpatie, Dinu Patriciu sau Călin Popescu-Tăriceanu au vibrat la pofta de concesie şi interesele de asociere ale domnului Dinescu.

Sigur, a existat şi bătălia pentru deschiderea arhivelor fostei Securităţi. În afara acestui episod onorabil, însă, mandatul vigilenţei etice („to speak truth to power”) s-a prăfuit uşor. O perioadă, scrisul de pamflete suculente şi pastile pontoase a mai atras cititorii de politică (nu şi poezie). Histrionul latifundiar s-a reprofilat apoi în domeniul business. A făcut afaceri cu Sorin Ovidiu Vântu, Silviu Prigoană sau Academia Română, devenind – după propria declaraţie – un fermier capabil să investească (fără profit) peste un milion de dolari (echivalentul premiului Nobel pentru literatură sau pace).

Toate acestea n-ar fi fost deloc prilej de sminteală dacă, de ani buni, atât harul creatorului, cât şi îndrăzneala protestatarului n-ar fi lăsat loc unei măşti de circar. Aciuat pe lângă marii oligarhi, el vinde necazul proletarului şi compasiunea pentru mujic. Vrea să apere limba română, dar ca la uşa cortului. Împreună cu Stelian Tănase – autor recent de numeroase pagini pornografice (vezi romanul Maestro) – fostul dizident dezbate situaţiunea într-o cheie manelist-intelectuală. Tănase, confirmat pe post de profesor universitar după standardele româneşti ale profesiei, girează orice platitudini segmentate cu „dezvăluiri de culise” şi izbucniri vesele de limbaj bocciu. Nu e loc de rigori conceptuale, reflexe profesioniste, comparaţii pertinente sau referinţe istorice exacte: vorba să curgă, timpul să treacă iar magnetul poantei – oricât de ieftine – să ţină audienţa aproape! Şueta găzduită săptămânal în studiourile din Piaţa Presei Libere ajunge astfel o nefericită imitare a „hazului-de-necaz” propus americanilor de Stan şi Bran, în timpul marii depresiuni. Torturile cu frişcă sunt înlocuite însă de petele gri ale discernământului şi mirosul de ţiţei al frazei. Citește restul acestei intrări »


Un poem de ROBERT FROST

25 octombrie 2008

 


Stopping by Woods on a Snowy Evening 

Whose woods these are I think I know,

His house is in the village though.

He will not see me stopping here,

To watch his woods fill up with snow.

 Citește restul acestei intrări »

PEISAGIU RETROSPECTIV (Ion Barbu)

19 septembrie 2008
O, desfrunzirile din urmă!
Te uită, vastele păduri
Stau veştede sub greaua turmă
De nori haotici şi obscuri. 

Te uită, soli ai crustei albe
Ce-o să se-aşeze, de pe-acum
În dantelări de fine salbe.
Pe tufa umedă, pe drum Citește restul acestei intrări »