Cristian Preda despre aroganţa parveniţilor (şi bonus: despre planeta Bamboo)

7 ianuarie 2010

„Este absolut inacceptabila aroganta acestor exponenti ai unor clase de afaceri care de altfel s-a imbogatit de pe urma contractelor pleasca date de la stat sau pacalind statul. Sunt foarte multi si in PDL si in PSD, eu personal ma simt agresat in decenta cea mai elementara atunci cand ii vad pe acesti oameni care sunt in mod fundamental dezarticulati dand lectii doar pentru ca, pe baza banilor pe care i-au castigat, ocupa pozitii de autoritate in partide intai, si isi permit sa viseze sa colonizeze statul.”

FIŞIER AUDIO

Vezi şi remarcile excelentului gazetar Cristian CÂMPEANU (România liberă):

Daca ar fi sa luam in serios argumentul ca ar fi o persoana mai articulata decat ceilalti membri ai asa-numitului „fenomen Dorobanti” si ca, in fond, s-au vazut lucruri mai rele in Parlamentul Romaniei, va trebui sa acceptam urmatoarea dilema sinistra: fie „grupul Dorobanti” sunt o ceata de babuini isterici iar caracterul „articulat” al tanarului Prigoana il transforma intr-un soi de „veriga lipsa” cu totul remarcabila, fie Parlamentul nostru este intr-atat de corupt incat accesul lui Junior ar fi, de fapt, o imbunatatire a calitatii Legislativului. Cat priveste celalalt argument – ca ne-am afla in prezenta unui exceptional de daruit om de afaceri la cei numai 23 de ani ai sai – atunci, daca ne amintim ca Bill Gates a avut primul sau mare succes la 24 de ani cand a reusit sa le vanda celor de la IBM primul sistem DOS pentru 50.000 de dolari, este evident ca Prigoana Jr. tinteste prea jos: cineva are urgenta nevoie de calitatile sale pe Wall Street sau in city-ul londonez.

PS: DESPRE UNIVERSUL DOROBANŢI ŞI PLANETA BAMBOO, PLUS CÂTEVA SPECII ALE PARVENITISMULUI JUVENIL au scris jurnaliştii de investigaţie de la CAŢAVENCU: AICI, apoi AICI.

Reclame

Apariţie editorială: C. Stavarache & A. Ţăranu, 100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară, Ed. Tritonic, 2009

15 decembrie 2009

CUPRINS


PREFAŢĂ

Doctrina populară:

exigenţa memoriei şi promisiunea continuităţii

Astăzi, mai mult decât oricând, se impune o reflecţie despre relaţia dintre politica naţională şi dezbaterea internaţională. Şi la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi a devenit imperativ dictonul „gândeşte global, acţionează local”. Ca atare, integrarea României în structurile UE (1 ianuarie 2007) i-a surprins pe actorii noştri politici în căutarea afilierii la una dintre mariile familii europene. Dacă PSD s-a regăsit cu uşurinţă în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE) iar PNL a optat natural pentru Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE), PDL a îmbrăţişat valorile popularilor (PPE), din cercul cărora PNŢCD şi UDMR făceau deja parte. Astfel, democrat-liberalii au acceptat o deplasare mult mai decisă în zona centru-dreapta, care recunoaşte libertatea iniţiativei individuale în locul nivelărilor etatist-colectiviste, virtuţile etosului antreprenorial în detrimentul dirijismului, valoarea regimului economic concurenţial în contra mentalităţii asistenţialiste, relevanţa principiilor morale formulate de tradiţia iudeo-creştină, importanţa echităţii sociale în lumina principiului meritocratic, etc.

Această altoire a doctrinei PDL pe trunchiul popularilor europeni soluţionează într-o manieră sui-generis problema oricărui partid tânăr: absenţa blazonului genealogic şi dificultatea „recursului la înaintaşi.” Spre deosebire de liderii liberali ori socialişti, reprezentanţii de vârf ai PDL n-au putut evoca prea uşor figurile-emblemă ale perioadei interbelice. Aderând la platforma popularilor europeni, PDL ― deşi lipsit de aureola „partidelor istorice” ― îşi articulează mesajul într-o relaţie de continuitate cu reflecţia celor mai importanţi gânditori interbelici sau postbelici, români şi vest-europeni, de extracţie clasic-liberală, conservatoare sau creştin-democrată. În acest fel, numele unor Virgil Madgearu (1887-1940) dar şi Wilhelm Röpke (1899-1966) sau Ludwig Erhard (1897–1977), atât Iuliu Maniu (1873-1951), cât şi Konrad Adenauer (1876–1967), pot fi invocate, cu egală îndreptăţire, drept modele istorice de gândire şi acţiune pentru popularii români. Raportarea la trecut nu se mai face dintr-o perspectivă strict parohială, nici exclusiv mimetică. Ideea de centru-dreapta capătă în România altă rezonanţă plecând tocmai de la respingerea explicită a oricărei filon antidemocratic, autoritarist şi anti-capitalist, în beneficiul unei conversaţii temeinice cu marile idei politice occidentale, verificate în timp. Conceptul de „familie populară” este unul federativ, evitând osmoza sau hibridizarea forţată printr-un respect acordat platformei naţionale specifice fiecărui partid-membru.

Volumul de faţă vine să expună în detaliu viziunea PPE cu privire la principalele teme de dezbatere din spaţiul public european. Tocmai de aceea, această carte de întrebări şi răspunsuri reprezintă o apariţie editorială îndelung aşteptată în sfera publicistică autohtonă. Recurgând la stilul alert şi fraza clară, Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu ne oferă un indispensabil ghid în labirintul de idei pe care îl reprezintă doctrina populară. Convingerile grupului PPE sunt expuse dintr-o perspectivă predominant germană, deşi contribuţiile gânditorilor italieni sau francezi nu sunt deloc neglijabile. Cititorii români vor descoperi un câmp de analiză care, în România, face mult prea rar obiectul investigaţiei jurnalistice sau al dezbaterilor electorale. A sosit poate momentul ca şi în ţara noastră evaluarea politicilor cu valoare imediat-pragmatică să se facă în lumina studiului doctrinelor. Avem nevoie ca ideologii, obsedaţi uneori de corectitudinea apriorică a tezelor lor, să redescopere importanţa empiricului, după cum oamenii faptei trebuie, şi la noi, să cultive mai mult negoţul din piaţa marilor idei politice, economice şi morale. Fără această complementaritate, mişcarea de centru-dreapta riscă blocajul în jurul unei logomahii, producând episodic câte o nouă ceartă pe definiţii sau cuvinte, în locul acţiunii concrete şi al formării de tinere personalităţi, integre şi dedicate.

„100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară” nu reprezintă un catehism infailibil, ci doar un reper esenţial într-o dezbatere care vizează destinul Europei. De ce este esenţial să cunoaştem orizontul de aşteptări ale membrilor PPE? Pentru că aproape cinci sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene depind zilnic de soluţiile pe care reprezentanţii lor ajung să le formuleze în forurile democratice din douăzeci şi şapte de ţări membre. În acest concert al responsabilităţii politice, vocea popularilor s-a dovedit a fi adesea hotărâtoare, fiind recent validată şi la ultimele alegeri europarlamentare din 2009. Politicienii noştri de la Bruxelles şi Strasbourg, dar şi alegătorii români răspândiţi astăzi în întreaga Europă, împreună cu intelectualii publici, jurnaliştii, analiştii politici sau reprezentanţii diferitelor ONG-uri sau think-tanks din România, pot contribui la formularea unor verdicte etico-politice atunci când sunt discutate chestiuni importante precum viitorul economiei de piaţă, al familiei şi al demografiei, al valorile morale şi al educaţiei. Un asemenea obiectiv poate fi atins numai prin combinarea seriozităţii politice cu o bine verificată competenţă tehnocrată – cu alte cuvinte, printr-un dialog mai susţinut între cei care gândesc politica pe termen scurt cu cei care evaluează un proiect de societate în linia grande durée. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că iniţiativa acestei cărţi aparţine Institutului de Studii Populare din Bucureşti în colaborare cu fundaţia Hans Seidel-Stiftung.

Multe teme atinse de cercetarea lui Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu sunt relativ noi pentru dezbaterea publică de la noi. Despre „bioetică”, „discriminarea femeii”, „migraţie”, „biodiversitate” sau „energie alternativă” se vorbeşte prea puţin, iar aceste subiecte proaspete nu pot fi decât binevenite (având în vedere moştenirea trecutului şi provocările viitorului). Sunt puncte exprimate în această carte faţă de care unii simpatizanţi ai PDL vor exprima rezerve critice. Aceştia vor socoti, bunăoară, că România are nevoie de un mai mare imbold economic în direcţia liberalismului clasic, printr-o foarte drastică reducere a fiscalităţii şi a birocraţiei, în paralel cu respingerea pronunţată a distributivismului ― fapt care s-ar abate de la „ortodoxia” popularilor europeni. La fel, în chestiuni care privesc morala publică (e.g., definiţia familiei monogame şi heterosexuale) mulţi est-europeni vor exprima, probabil, convingeri intransigente într-un limbaj conservator mai apropiat de lumea nord-americană. Exemplele punctuale de acest fel pot continua. Convulsiile modernităţii ne-au arătat că însă nimeni, dintre cei înţelepţi, nu se raportează la un partid ca la un corpus mysticum. Cel mai important lucru rămâne ocuparea unui teren comun în care dezbaterea despre fundamentele civilizaţiei euro-atlantice (înrădăcinate în civilizaţia Decalogului) se hrăneşte din cultura memoriei, respectul pentru tradiţie şi curajul inovaţiei. Părerile pot diferi chiar în sânul Partidului Popular European, dar dezacordul se exprimă în termenii moderaţiei cordiale şi raţionale.

Fără să facă aici obiectul cercetării autorilor români, constelaţia valorilor de centru-dreapta a fost schiţată la noi din câteva direcţii convergente, deşi poate heterogene sub raportul metodologiei sau al sensibilităţilor personale şi/sau de grup. În zona economică, şcoala austriacă împreună cu şcoala de la Chicago are deja câţiva ucenici consacraţi: Dragoş Paul Aligică, Costea Munteanu, Radu Nechita şi echipa care emulează în jurul unor entităţi precum „Ludwig von Mises-România”, „CADI/Eleutheria” sau CISED. Sfera reflecţiei politice include nume de referinţă, cum ar fi Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda, Aurelian Crăiuţu, Cătălin Avramescu sau Toader Paleologu; în zona gândirii etico-teologice de centru-dreapta, numele unor Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Radu Preda, Tereza Palade sau Petre Guran sunt imposibil de ocolit; domeniul juridic a fost marcat de contribuţiilor unor autori recunoscuţi internaţional, precum Valeriu Stoica, Radu Carp, Ioan Stanomir, Iulia Motoc sau Bogdan Iancu; pentru discursul filozofic, consacrat recuperării tradiţiei umaniste şi promovării valorilor clasice ale libertăţii individuale, autori de maximă vizibilitate precum Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici se întâlnesc cu mai tinerii scriitori din jurul grupării revistei „Idei în Dialog”; în spaţiul literar, figuri de largă suprafaţă precum Virgil Nemoianu sau Dan C. Mihăilescu au definit exigenţele unei reflecţii întemeiată pe armonia transcendentală dintre bine, frumos şi adevăr. Toţi aceştia, şi mulţi alţii imposibil de evocat într-o listă exhaustivă, au contribuit dintr-o perspectivă angajată dar nepartizană la degajarea unui spaţiu intelectual apropiat de valorile popularilor. Un viitor volum intitulat „100 de întrebări şi răspunsuri româneşti despre doctrina populară” va cântări, cu siguranţă, contribuţia culturii noastre academice la degajarea unei noi definiţii a ideii de centru-dreapta.

Perspectiva occidentală asumată, aşadar, în următoarele pagini era însă necesară şi ne îndatorează pentru mulţi ani. Lipseau din bibliotecile noastre asemenea sistematizări precise şi, totodată, fine ale unor doctrine politice de impact european. Pentru unul dintre autorii cărţii ― tânărul cercetător în filozofia politicii, dl Costel Stavarache ― apariţia acestui volum coincide cu debut notabil şi promiţător. Nu ne rămâne decât să sperăm într-un ecou inteligent la acest pas înainte făcut în beneficiul doctrinei populare şi, pe cale de consecinţă, al democraţiei româneşti.

Mihail NEAMŢU


PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală (Hotnews.Ro, 18.10.09)

18 octombrie 2009

Înjumătăţirea numărului de agenţii guvernamentale — veritabile căpuşe bugetivore — şi-a găsit un adversar neaşteptat: PNL. Partidul care-şi clamează vocaţia reformistă a depus o neaşteptată sesizare la Curtea Constituţională împotriva Legii de restructurare a agenţiilor din subordinea Guvernului. Să ne gândim puţin la gloria tradiţiei liberale româneşti: unde-i veţi putea recunoaşte, astăzi, chipul şi nobleţea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamăgeşte sistematic aşteptările noii generaţii. Vector al modernizării în perioada interbelică, PNL a ajuns astăzi scutul stagnării. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combătute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea acţiunii Statului, încurajarea pieţei libere, investiţia în creativitate (la antipozii exceselor protecţionist-sindicaliste), respectul dat persoanei şi iniţiativei individuale, refuzul abstracţiilor colectiviste, ş.a.m.d. Când aderăm la aceste valori devenim aproape spontan adepţi ai meritocraţiei în plan social, al libertăţii sub aspect economic şi al transparenţei în exerciţiul guvernării. Anticomunismul şi rezerva pronunţată faţă de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Făcând aceste constatări, se cuvine aşadar să ne întrebăm cum oare PNL defilează liniştit, de atâţia ani, alături de partidul dominat încă de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explică vecinătatea senină între un Crin Antonescu şi „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Eşecuri post-1989

Pentru a răspunde acestor întrebări, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul să vorbim aici despre meritele prezenţei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepţi sau agramaţi, numeroşi liberali au ştiut să facă o figură respectabilă. Cei grupaţi formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunăoară, au excelat în colaborarea cu mediile academice şi culturale, stimulând reflecţia filozofică a unor tineri universitari prin iniţiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, căutând apoi să ancoreze centru-dreapta românească într-o mişcare de idei cu reverberaţii internaţionale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultură”) au dus patriei un aer proaspăt. Încă din anii 90, însă, gândirea inovatoare şi principială au fost contracarate de apariţia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând să coboare ştacheta standardelor morale şi să compromită idealul purităţii doctrinare.

În anii însângeraţi de mineriade, mulţi au sperat ca liberalii să devină vârful de lance al luptei anticomuniste, răzbunînd astfel suferinţa marilor bărbaţi de stat morţi în temniţele comuniste (e.g., Constantin I. C. Brătianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de ţărăniştii atipicului Ion Raţiu, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu afişau reflexe suprinzătoare de acomodare cu direcţia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidenţiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a apărut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îşi amintesc totodată onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în faţa asceticului Corneliu Coposu pentru ieşirea din opoziţie şi colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „eşecuri”, istoricii tranziţiei vor include pesemne şi numărul mare al foştilor informatori sau ofiţeri ai Securităţii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu, academicianul Bălăceanu-Stolnici, Daniel Dăianu, Alexandru Paleologu, Ştefan-Augustin Doinaş, Mona Muscă, ş.a. (Suspiciuni au planat şi asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate diferă enorm între aceste persoane, dar evidenţa impurităţii rămâne, uneori chiar tragic, incontestabilă.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestări din epocă: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Cataramă; acuzaţia de plagiat adresată lui Horia Rusu şi Dinu Patriciu după apariţia cărţii „Liberalismul românesc”, ş.a.m.d. Toate aceste întâmplări sau revelaţii succesive, dar şi apropierea unor membri marcanţi PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima decepţie majoră a liberalismului românesc post-1989.

Eclipsa Tăriceanu

Alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României a dat şansa liberalilor ca, în decembrie 2004, să-şi propulseze cel dintâi premier pe o scenă europeană. Era momentul în care PNL putea să-şi dea măsura, scoţînd la iveală un noian de talente. Ce a urmat ştie toată lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusă taxa unică de 16%. Investiţiile străine şi-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltările la buget s-au îmbunătăţit şi, deci, calitatea vieţii românului de rând s-a ameliorat simţitor. „Miracolul” acesta n-a durat însă decât doi ani şi jumătate, până la furtuna globală a crizei financiare. Astăzi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru că subcurentul liberalismului tulbure din PNL şi-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tăriceanu a înmulţit copios numărul agenţiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasă clientelă. Ceasurile Rolex, călătoriile în străinătate, maşina cu şofer la scară – iată câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernări cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii şi, mai ales, achiziţiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria ţării. Au fost, aşadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Între comenzile de laptop pentru şcolile rurale şi afacerea Sterling la Marea Neagră, proiectele de interes naţional au fost îngropate. Sutele de kilometri de autostradă promise de ministrul Orban rămân şi astăzi o promisiune. În locul prudenţei calme, am văzut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist şi orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au înteţit, spre satisfacţia socialiştilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tăriceanu-Patriciu, numeroşi liberali „recalcitranţi” fiind excluşi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibilă hemoragie prin plecarea grupării Stolojan-Stoica şi naşterea subsecventă a „Platformei liberale” (integrată ulterior în PD).

În sfârşit, trădarea valorilor dreptei s-a desăvârşit spre finele mandatului Tăriceanu, când diverse nulităţi sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primăvara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenţă în justiţie, de dragul unui prieten. Pentru ca să-i iasă, pesemne, alte combinaţii au fost îndepărtaţi treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionuţ Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Răzvan Ungureanu. În fond, se pregăteau pe tuşă „somităţi” de anvergura unui Cristian Adomniţei (chemat la Educaţie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justiţie)… De la flagrantul grosier obţinut în cazul „Remeş-Caltaboş” până la „subţirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy şi Codruţ Şereş (acuzaţi de spionaj), guvernul Tăriceanu a tras după sine tinicheaua incompetenţei.

În rezumat, guvernarea liberală 2004-2008 a iniţiat dispreţul pentru convergenţele doctrinare şi a canonizat politica circumstanţială, îndreptată obsesiv împotriva unui singur om: Traian Băsescu (demis în aprilie 2007 şi cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul eşec din alegerile anului 2008 a coincis cu ieşirea la rampă a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculiţei-Tulcea, dar remarcat la Bucureşti prin  absenteism parlamentar şi verbiaj mediatic. În locul unei evaluări critice a performanţei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Băsescu. Navigând printre sofisme eclatante şi ironii bădărăneşti, preşedintele Antonescu n-a propus măcar o singură soluţie concretă la planul anti-criză. Vorbeşte mereu, priveşte afectat şi ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunoştinţele sale de economie sunt la pas cu interesul scăzut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale ţării, dl. Antonescu a reţinut doar tema „sex şi droguri”. Rezervorul de comparaţii al şefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Băsescu şi descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotivă” în stare de ebrietate. Aceasta este performanţa cognitivă şi ebuliţiunea literară în care nu puţini cărturari au recunoscut fibra unui adevărat intelectual – la care alţii au adăugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumând aşadar involuţia liberalismului autohton, descoperim acest dublu preţ al trădării doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativă, unicameralism, stimulul pieţei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educaţiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a făcut nicio „contra-ofertă” la diagnoza Comisiilor prezidenţiale în chestiunea Constituţiei, a lustraţiei, a stării de sănătate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relaţii utilitarist-promiscue cu socialiştii. Dacă în 2004, Traian Băsescu vedea în apropierea de PC „soluţia imorală,” justificată numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu şi bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât şi cu Viorel Hrebenciuc. Dacă Popescu-Tăriceanu mima o vagă distanţă faţă de coaliţia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialiştii în locul unui dialog minimal cu reprezentanţii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberală, metamorfoza PNL e năucitoare. A fost perfect normală distanţarea de stilistica actualului şef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidenţiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alături de PDL putea fi o opţiune legitimă, chiar dacă stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (deşi alţii au mirosit viclenia).

În schimb, apriorismul băsescofob, militant şi totalitar, virează astăzi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel să califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finanţist de reputaţie internaţională (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni să explici anularea dreptului la libertatea de conştiinţă care revine fiecărui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni să se supună unei comenzi centraliste şi şantajelor ordinare? Dar absenţa unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forţează oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombală? Şi nu e oare trist că, în istoria liberalismului românesc, albeaţa ultimului „lilium candidum” rimează, totuşi, cu „mortua est”?

Mihail NEAMŢU


Votul uninominal: o necesitate amânată (o dezbatere în „Cotidianul”)

15 iunie 2009

PDL a propus în cadrul coaliţiei de guvernare modificarea legii uninominalului, astfel încât alegerile în colegii să se facă pe sistemul „învingătorul ia mandatul”, adică cel care câştigă cele mai multe voturi câştigă mandatul de parlamentar. S-ar elimina astfel situaţiile create în noiembrie, când au intrat în Parlament candidaţi plasaţi pe locul al doilea sau chiar al treilea într-un colegiu, iar candidaţi care au câştigat primul loc, cu cele mai multe voturi, au fost declaraţi perdanţi


SONDAJ POLITIC

10 decembrie 2008

CITIŢI ŞI:

Bucuriile lui Don’ Patriciu