H.-R. Patapievici, Europa şi darul creştinismului

23 Decembrie 2009

Creştinismul i-a furnizat Europei identitatea sufletească inconfundabilă, i-a dat atitudinea specifică faţă de lume, i-a format aptitudinea de a o înţelege într-un mod original şi i-a pus la îndemână instrumentele fizice şi mentale care i-au permis unificarea ei, atât geografic, cât şi istoric. Fără creştinism, unificarea mentală a lumii ar fi fost cu neputinţă. Fără statele creştine, unificarea ei fizică, prin cucerire, ar fi rămas un proiect la fel de imposibil de atins precum strădania milenară a regatelor şi imperiilor tradiţionale de a înstăpâni peste lume o monarhie universală. Desigur, există crimele.

Istoria însă musteşte de sânge, iar cultura lumii e plină de strigătul de groază al omului aflat supt vremi, călcat în picioare de ele. Nici o civilizaţie nu a scăpat logicii crimei. Creştinismul s-a înscris şi el în această istorie, dar s-a ridicat împotriva ei prin faptul că i-a refuzat dreptatea. Crima există, admite creştinismul militant: dar dreptatea nu e de partea ei, proclamă creştinismul triumfător.

Rezultatul refuzului încăpăţânat de a da dreptate crimei chiar şi atunci când crima triumfă este marea reuşită a civilizaţiei europene (pe care, până mai ieri, obişnuiam să o numim doar occidentală). Civilizaţia europeană, în faţa istoriei, a ales să susţină în faţa forţei dreptatea celor slabi şi neajutoraţi – aşa cum a făcut, singur între alte religii triumfătoare, creştinismul.


H.-R. Patapievici pe divanul Dilemei Vechi

12 Decembrie 2009

Andrei PlesuProfit de ocazie să fac o sistematizare a antipatiei pentru că este complexă. Am în minte cel puţin trei categorii care sînt alergice. O categorie este a purei invidii, ura de breaslă. Oameni de aceeaşi generaţie, sau apropiaţi, care lucrează în domenii limitrofe şi care se oftică: „De unde a ieşit ăsta? Ce ne tot înnebuneşte? Patapievici… Ce, eu sînt cocoşat?“. Cunosc un critic literar care e furios pentru simplul fapt că el e mai puţin notoriu decît Patapievici, el socotind că merită cel puţin aceeaşi recunoaştere. De cîte ori se manifestă Patapievici, pe el îl apucă o dîrdîială iraţională şi începe să urle, să înjure. Asta e antipatia banală. E normală! Pe urmă, sînt patrioţii. Cei care nu suportă ideea de popor român asimilat cu urină etc. Toate lucrurile astea li se par inadmisibile. Ei înşişi, cînd stau la coadă şi nu vine mai repede funcţionarul ca să le pună ştampila, înjură ţara, guvernul, poporul. Dar să audă ei pe unul care spune asta pe hîrtie e inadmisibil. Deci, este patriotismul de sarmale: „Noi sîntem români, noi nu suportăm tipul acesta, să vorbeşti urît de mama sau de verişoara…“ A treia categorie: politicii! „Patapievici e omul lui Băsescu. E director la institutul care ţine de preşedinţie, nu l-a înjurat pe Băsescu niciodată cînd Băsescu a fost înjurabil.“ Fiindcă texte în care să-l laude pe Băsescu nu se găsesc. Dar se găsesc texte virtuale care puteau fi scrise contra şi nu au fost scrise. Ăsta este iarăşi unul dintre sofismele luptei politice. A patra categorie sînt cei supăraţi pe elite în general şi în intelectuali: „Oricum sînt defecţi, mai ales ăştia care sînt şi în posturi de conducere, mai ales ăştia care folosesc şi unele cuvinte greu de înţeles şi mai ales ăştia care sînt cu Băsescu. Dar, în general, elitele sînt ceva rău“. Avem deja patru categorii destul de compacte.


Horia-Roman Patapievici despre Revoluţia română (Revista 22)

2 Decembrie 2009

Paradoxul forţei celor slabi

Era fatal, pe măsură ce libertatea devenea o realitate tot mai concretă a spaţiului public, ca vocea nomenclaturistă a Revoluţiei române să înceapă să fie concurată de vocea pe care, până atunci, reuşise s-o amuţească: vocea revoltei străzii. Aici intervine primul paradox pe care doresc să îl semnalez. Cum am spus mai înainte, revolta străzii a declanşat revoluţia, în timp ce complotul nomenclaturist a câştigat-o. Odată cu revoluţia, a câştigat şi puterea în stat. Ei bine, paradoxul este că, deşi a avut puterea de a guverna (care a fost, în primii ani, discreţionară), complotul nomenclaturist nu a avut nicio clipă şi puterea de a-i defini natura, atât a revoluţiei, cât şi a puterii sale înseşi. Paradoxul este că, în România, cine a declanşat revoluţia nu a câştigat-o, în schimb, deşi fără nici o putere în stat, a păstrat constant, în ochii societăţii româneşti, dreptul de a-i defini natura. Acest drept a rămas, în mod misterios, privilegiul revoltei străzii.

Dacă posteritatea complotului nomenclaturist, prin adjudecarea guvernării, a transformat Revoluţia română într-un discurs de legitimare a propriei puteri, posteritatea revoltei străzii a transformat o insurgenţă înfuriată şi dezordonată, cum fusese încă din primele clipe revoluţia, din punct de vedere empiric, într-o mişcare conceptual coerentă, cu trăsături ideologice clare. Câteva luni, ca urmare a lipsei de acces la mijloacele de presă (monopol discreţionar al complotului nomenclaturist), aceste trăsături au fost articulate public numai în stradă. Este motivul pentru care Revoluţia română a fost la fel de mult făcută de revolta împotriva lui Ceauşescu din perioada 16-21 decembrie 1989, revoltă care a declanşat revoluţia, cât şi de seria de demonstraţii împotriva puterii care a rezultat din revoluţie (puterea complotului nomenclaturist), din perioada ianuarie–iunie 1990, revoltă care a desăvârşit revoluţia, în sensul că i-a fixat identitatea ideologică. Luptele de stradă, soldate şi ele cu morţi, din prima jumătate a anului 1990, fac parte integrantă din definiţia Revoluţiei române. Astfel, Revoluţia română conţine paradoxul de a fi fost câştigată de o forţă care era din capul locului incapabilă să-i confere legitimarea şi să-i furnizeze definiţia. Căci legitimitatea putea fi dată numai de anticomunism, pe care complotul nomenclaturist, în nicio situaţie, nu îl putea invoca. Mai mult, guvernarea instalată de complotul nomenclaturist nu a îndrăznit niciodată să se definească în faţa societăţii în termeni neocomunişti, cum i-ar fi impus-o natura sa veritabilă.

Blestemul complotului nomenclaturist, care avea toată puterea, şi, în acelaşi timp, triumful misterios al revoltei străzii, care nu avea nicio putere, a fost acela că noua guvernare a fost constrânsă de logica anticomunistă a schimbărilor revoluţionare să se definească nu în termenii ei proprii, ci în termenii revoltei străzii. Cu cât era mai puternică guvernarea, cu atât era mai lipsită de legitimitate. Mai mult, cu cât încerca să fie mai legitimă, cu atât era mai mult silită să adopte limbajul revoltei străzii, care o delegitima, încă o dată. De aici o tensiune internă între forţele care au făcut Revoluţia română, tensiune care nu a fost eliminată decât târziu, prin integrarea României în sistemul occidental de alianţe şi prin uniformizarea vieţii politice româneşti în „mediocritatea“ democraţiei şi sub impactul politicianismului inerent exercitării ei româneşti.

Paradoxul vocii care spune adevărul

Spuneam mai sus că posteritatea complotului nomenclaturist a fost simbolic exprimată prin mecanismele guvernării şi că, din acest motiv, tarele guvernării, în România, sunt, genetic vorbind, tarele complotului nomenclaturist. Care a fost, însă, posteritatea revoltei străzii? În ce a constat ea? Lipsită de voce publică, revolta străzii din timpul revoluţiei s-a prelungit după revoluţie, tot în stradă, în opoziţia la puterea instaurată de complotul nomenclaturist. Teza mea este că revolta străzii a fost preluată şi exprimată de figura Intelectualului Public, pe care revolta străzii l-a creat anume pentru a-şi articula vocea. Astfel încât, prin gâtuirea vocii revoltei străzii de către complotul nomenclaturist (o politică, pe termen lung, cu totul perdantă), Revoluţia română, din profunda ei tensiune internă, a născut funcţia socială a Intelectualului Public, pe care puţinii disidenţi români, pe care i-am avut, nu au putut-o naşte, înainte de 1989.

Să mă explic. Spre deosebire de Rusia sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a avut suficient prestigiu în ochii societăţii româneşti, încât să creeze figura socială emblematică a intelectualului public. I-a revenit acest rol Revoluţiei române. Din tensiunea existentă între excesul de voce-vidă al complotului nomenclaturist şi absenţa de voce-plină a revoltei străzii a rezultat configurarea unei funcţii sociale critice, căreia îi revenea serviciul public de a defini natura revoluţiei şi natura puterii. Anume această funcţie socială a impus pe scena publică figura intelectualului critic.

Vorbesc în termeni de funcţie socială, pentru că această figură critică a fost exprimată, în România, nu atât de o singură figură individuală emblematică (precum, în Franţa, într-o anumită epocă, Jean-Paul Sartre ori Albert Camus), ci de o grupare de intelectuali – de fapt, două: Grupul pentru Dialog Social, înfiinţat în decembrie 1989, şi Alianţa Civică, înfiinţată simbolic, printr-o mare demonstraţie, în 15 noiembrie 1990. Fireşte, aceste două grupări au numărat între membrii lor foarte puternice figuri individuale de intelectuali, care, fiecare în parte, şi-a avut rolul său în definirea şi fixarea obiectivelor revoltei străzii. Dar acţiunea acestor intelectuali individuali este mai inteligibilă dacă o privim simbolic ca fiind unitar exprimată prin acţiunea unei figuri simbolice, Intelectualul Public. De aceea, voi numi în continuare această grupare liberă de intelectuali din Grupul pentru Dialog Social şi Alianţa Civică – Intelectualul Public.

De Intelectualul Public este legat al doilea paradox al Revoluţiei române. Deşi Revoluţia română nu a fost pusă la cale de intelectuali, tensiunea care i-a fost proprie a făcut ca anume intelectualii să fie aceia chemaţi să îi definească natura, obiectivele şi agenda politică. În România, nu partidele politice au fixat agenda dezbaterii politice, ci intelectualii publici. Deşi au fost persecutaţi de guvernarea neocomunistă, iar ziarele în care scriau au fost puse la index, în pofida asasinatului moral la care au fost supuşi de către presa controlată de guvern şi a discreditului public, intelectualii critici au fost cei care au reuşit să impună întregii societăţi agenda dezbaterii publice (inclusiv celor care îi persecutau). Paradoxul este că, deşi nu a avut vreo legitimitate ca făuritor al revoluţiei ori ca participant la ea, Intelectualul Public a fost singurul învestit, social vorbind, cu legitimitatea de a vorbi despre revoluţie şi despre obiectivele politice legitime ale României (fireşte, şi oamenii complotului nomenclaturist au încercat să fixeze obiective politicii interne ori externe: dar acestea nu au fost percepute ca fiind cu adevărat legitime nici măcar de susţinători).

În România, ţară cu un popor despre care, în 1990, Corneliu Baba spunea că, între toate popoarele, îşi urăşte cel mai mult elitele, succesul acţiunii Intelectualului Public a fost uluitor. În doar şase ani, figura sa emblematică a reuşit să încline balanţa votului în favoarea partidelor care i-au îmbrăţişat agenda şi programul. Rotaţia puterii, care pentru toate ţările ex-comuniste (cu excepţia României) s-a produs în 1990, a avut loc în România abia în 1996, printr-o radicală schimbare de agendă politică, care, lucru surprinzător, se confunda cu agenda Intelectualului Public şi care, fapt la fel de surprinzător, a fost integral adoptată de societate. Probabil nu există în Europa ţară cu o intelectualitate mai ruptă de „popor“ decât România (nici alta mai bovaric îndrăgostită şi în acelaşi timp dezgustată de el). Cu toate acestea, electoratul popular a îmbrăţişat, în alegeri, agenda politică a Intelectualului Public. În condiţiile în care ţara este mai degrabă de stânga, intelectualitatea publică românească este de dreapta. Şi cu toate acestea, guvernarea neocomunistă, care era de stânga, a fost silită să se plieze pe agenda intelectuală a reformei economice şi politice, care era de dreapta.

Este aici un paradox. Un paradox care ţine de puterea misterioasă pe care o are vocea care spune adevărul. Tot ce putem sociologic constata este că, în ansamblu, mişcarea socială cu cel mai mare succes politic din România a fost mişcarea politică legată de aceste grupări intelectuale, care nu au funcţionat niciodată nici disciplinat (ca un partid, de pildă), nici după criterii manageriale, nici în regim de activism social (cu eficienţa unui ONG profesionist, de pildă) şi al căror succes, din aceste motive, era nu doar improbabil, ci părea de-a dreptul imposibil, în condiţiile în care acestea erau complet lipsite de mijloace, nu aveau acces la resurse materiale publice, fiind supuse unui total blocaj mediatic la televiziune şi fiind, în plus, mereu batjocorite de puterea constituită. Cum au reuşit să-şi impună agenda? Mister. Or, cum spunea Apostolul, Dumnezeu a chemat lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de râs pe cele puternice. Într-un sens, aceasta ar putea fi o cheie explicativă a Revoluţiei române, deoarece, fără niciun fel de bigotism ori de referinţă explicită la religie, sloganul-tip al revoltei străzii, aflat spontan pe buzele demonstranţilor seceraţi de gloanţe, a fost „Vom muri şi vom fi liberi“, slogan care este o parafrază transparentă şi graţios-nonşalantă a cuvintelor lui Hristos din Evanghelie: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“.


Robinetul depresiei româneşti şi jumătatea goală a paharului (Hotnews.Ro)

16 Noiembrie 2009

Un recent schimb de scrisori între doi reputaţi jurnalişti ― Dan Tapalagă (Hotnews.Ro) şi Radu Moraru (B1TV) ― a dus în actualitate tema „genei naţionale”, disecată cu luciditate şi pesimism, cu disperare şi speranţă. Cu ce măsură cântărim succesele şi eşecurile României, când vrem să evităm capcana iluziilor, dar şi injuriile gratuite? E întrebarea care frământă nu doar breasla gazetarilor, ci şi pe omul de pe stradă, o mână de politicieni, republica literelor, locuitorii diasporei şi, foarte curând, conştiinţa alegătorilor aflaţi în cabinele de vot.

Katharsis

Mai întâi, să observăm că tentaţia negativismului şi voluptatea imprecaţiei are o veche istorie la români. Spritul critic, verbul chirugical sau denunţarea păcatelor ţării într-o baie acidă de adjective alcătuiesc, la noi, fondul unei atitudini clasicizante. Admonestarea fără remuşcări a conaţionalilor denotă vitalitate interioară şi integritate morală – s-ar spune.

Găsim această forma mentis în scrierile lui Dimitrie Cantemir, domnitorul care, la începutul secolului XVIII, descria nemilos toate năravurile proaste ale moldovenilor: „îngâmfarea şi cu trufia le sunt lor mamă şi soră; (…) beţia nici nu li-i urâtă, nici nu se prăpădesc după ea; (…) nu numai că nu-s iubitori de carte, ci, aproape toţi, nici n-o pot suferi; (…) a-l ucide pe Turc, pe Scit ori pe Iudeu, sau a-l despuia ei socotesc că nu-i nici un fel de păcat, necum un omor (…) E totuşi de lăudat şi de înălţat cu veşnice elogii ospitalitatea pe care le-o arată călătorilor şi noilor sosiţi” (Descriptio Moldaviae [1714-1716], cap. XVII, trad.rom: Dan Sluşanschi, p. 304-307). La finele secolului XIX, romanticul Eminescu devenise maestrul diatribei anti-politicianiste, înfierând atât în poezie, cât mai ales în presă, conspiraţia prostiei, ipocrizia demnitarilor şi uleioasa lor demagogie: „Ar fi bine dacă în polemică am fi scutiţi cel puţin de acel ton lins şi gudurător al acelora dintre patrioţii lucrativi cari posed arta de-a se pune bine şi c-o parte şi cu alta, care se folosesc atît de venirea la putere a albilor şi cît şi de aceea a roşilor” ([16 sept. 1880], Opere XI, 1984, p. 333).

Jumătate de veac mai târziu, tânărul Emil Cioran exprima patosul iubirii sale pentru România Mare într-o cugetare apocaliptică, trăind deopotrivă utopia deviantă politic şi o enormă deziluzie sentimentală: „de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului, [acesta] este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul românesc” (Schimbarea la faţă [1936], p. 208).  În sfârşit, după ieşirea din comunism, H.-R. Patapievici revenea la acelaşi canon literar al hiperbolei, rostind pe un ton vehement, deşi aparent resemnat, următorul diagnostic: „la români, libertatea este tihna de-a spune bancuri. În numele acestui ideal, românii şi-au denunţat rudele, au acceptat să-şi doneze ţara (cazul insulei Şerpilor)…” (Politice, 1996, p. 54).

Sunt aceste jerbe polemice altceva decât expresia unui amor refuzat? Ghicim în spasmul lor agonic dorinţa de mai bine pentru o ţară deja năpăstuită „supt vremi”? Dar, pe lângă biciuirea nesimţirii colective, peniţa aceloraşi mari scriitori s-a risipit şi în multe exerciţii de admiraţie. Erudiţia lui Cantemir a smuls laude din partea savanţilor berlinezi sau moscoviţi. La numai 33 de ani, Eminescu înnoise definitiv limba română. Emigrat în Franţa, Cioran a continuat să elogieze satul românesc, visând la un Răşinari-arhetipal. În sfârşit, Patapievici a fost tradus în limbi de circulaţie, a ctitorit o revistă remarcabilă, acceptând în ultimii cinci ani meseria ingrată de birocrat-promotor al culturii române în spaţiul internaţional.

Când intersectează geniul sau inteligenţa, patosul negaţiei nu slujeşte reaua-voinţa sau frivolitatea. După redactarea diagnosticului clinic, creatorul trece îndată la faza (şi fraza!) de construcţie. Ce fac însă jurnaliştii sau oamenii politici (îi exclud din numărătoare pe patrioţii sarmalei şi limbuţii de serviciu)?

Fascinaţia negativului

În tot acest proces de autocunoaştere, importantă este nu doar numirea păcatelor poporului, ci cuvântul ales. Cum eviţi sentimentalismul searbăd fără să cedezi instinctului masochist? Care etos te stăpâneşte? Cum să pronunţi fraze adevărate, fără să îngropi ultima oază de frumuseţe? Cu ce fineţe vei deschide rana având totuşi intenţia vindecării? Propui o terapie sau inviţi mai degrabă la infirmitate perpetuă, suicid ori delăsare? Te limitezi la moralism (mimând, aşadar, complexul de superioritate) sau cauţi, din sinceritate, să pricepi cauzele dezorientării sau rădăcinile stagnării psihologice? Acestea sunt întrebările pe care şi le pune orice om responsabil, mânuitor al cuvântului şi formator de opinie.

Or, în presa noastră, voluptatea negaţiei atinge frecvent limita urii de sine. La un foarte urmărit post TV, ştirile de la ora cinci ne prezintă în continuare o Românie plină de violatori, nimfomane sau descreieraţi. E un an de criză şi telecomanda descoperă fie un carnaval lubric, fie o faună plină de reptile, batracieni sau nevertebrate. Suntem deja la ani lumină de retorica lui Cantemir, Eminescu, Cioran sau Patapievici.

Scormonind în hazna, producătorii caută să niveleze prin amestec şi contaminare, iar nu să diferenţieze prin eleganţă ori discernământ. Problemele grave, dar remediabile, dispar într-o isterie rozalie. Micile tragedii de budoar capătă, în schimb, dimensiuni cosmice. Titlurile de scandal scufundă reperele normalităţii. Veştile bune, zvonurile dătătoare de speranţă, licărul de umanitate al unei conversaţii – toate acestea nu „mai trec” pe sticlă.

La un hotar distanţă de cloaca zurliilor, câţiva inşi mai spălaţi vorbesc despre dictatura internă şi deplâng izolarea ţărişoarei pe mapamond. Tot fascinaţia negativului, deşi într-un alt montaj, la cheie. În sfârşit, în sfera falsei neutralităţi se ascund plictisiţii, cei sleiţi de puteri şi foarte comozi în generalizări. Confruntaţi poate cu monumente intolerabile de stupiditate autohtonă, mulţi dintre aceştia au făcut un ideal din „exilul cu orice preţ.”

Veşti mai bune

Care este soluţia? Debranşarea regulată de la robinetul depresiei şi privirea către jumătatea goală, încă neotrăvită, a paharului. Acest „vid” din spaţiul nostru public poate fi ocupat şi cu fapte cinstite. Sunt şi lucruri decente care se întâmplă în această ţară — entitatea simbolică pe care Borat & co. vor s-o reducă la ironii găunoase şi stereotipuri rasiste. România nu se reduce la parcul auto al unui primar-playboy, după cum America profundă e mult mai mult decât bârfa din Las Vegas. Jurnaliştii au obligaţia de-a rostogoli şi altceva decât impresia fugitivă a vulgului sau imprecaţia studiată a elitei.

Spiritul Bucureştiului nu dăinuie prin Vanghelie, după cum Academia Română nu e „garantată” de foştii securişti, reciclaţi în figuri ecumenice. Pe lângă monumentalizarea kitsch-ului în palatele rromilor locali, mai există şi culele din Oltenia sau bisericile de piatră din Haţeg. Tribunul Adrian Păunescu a muls zeci de ani o zestre dubioasă de notorietate, dar tot victima Hertha Müller, despre care cenaclul Flacăra nu ştia nimic în anii ’80, a fost cea care a convins juriul Nobel la Stockholm. Cristian Adomniţei a ipostaziat abisul mediocrităţii la Ministerul Educaţiei, dar chiar şi numai în postura de candidat, dl Daniel Funeriu, venit din laboratoarele de la München, ne-a spălat parcă ruşinea.

Să ne plângem oare pentru douăzeci de ani risipiţi? Să mai croşetăm o altă exegeză la „neantul valah”? Poate, dar nu sub privirile blând-înseninate ale nonagenarului Mihai Şora, patriarh al filozofiei româneşti contemporane şi fost elev al lui Mircea Eliade – un om care, deşi rămas captiv în spatele Cortinei de Fier, a ştiut să ofere timp de cinci decenii cărţi de înţelepciune, sfaturi curative, soluţii pragmatice, remedii tonifiante.

Bref, numai plecând de la revalorificarea individualităţilor excepţionale — sau măcar a figurilor peste nivelul comun — vom putea depăşi revolta în faţa colectivităţii (concretă sau abstractă). Nu e nevoie să te linguşeşti, pentru a putea lăuda. Nu eşti neapărat propagandist dacă, printre critici pertinente şi confruntări deschise, comiţi şi „gafa” unui mic elogiu. O ţară nu poate fi urnită din loc doar cu blesteme, prapori, tânguiri şi jelanii. E bine şi sănătos ca, din când în când, să optăm pentru veşti mai bune, echilibru şi moderaţie.

Mihail NEAMTU


„Noi vrem respect”: un comentariu de H.-R. Patapievici

8 Octombrie 2009

De curând, s-a trecut de la manipularea vădită la manipularea subliminală. Fireşte, sub pretextul bunelor sentimente şi clamând că e vorba de cele mai nobile intenţii. Şi, cum altfel, numai în slujba publicului, care este ostentativ invocat ca actor, deşi este subliminal folosit drept cobai.

Este vorba de campania postului de televiziune Realitatea TV, lansată sub lozinca „Noi vrem respect”. În afara spaţiului publicitar, când te aştepţi mai puţin (dar în momente bine alese!), ecranul se înnegreşte şi, pe acest fond contrastant şi ameninţător, apare un mesaj imperativ şi mobilizator, a cărui idee este că politicienii ne jefuiesc, instituţiile ne batjocoresc, iar poporul are dreptul să pretindă respect.

Fireşte că, în imaginarul unui public educat din şcoala primară cu poezia lui George Coşbuc „Noi vrem pământ”, acest „Noi vrem respect!” are reverberaţii adânci, care cheamă inevitabil în memoria afectivă a cetăţeanului împovărat de nevoi finalul exploziv al poemului: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!”.

Liderii de sindicat au simţit imediat potenţialul mobilizator al lozincii „Noi vrem respect!” şi l-au folosit fără scrupule în demonstraţia de ieri din Piaţa Victoriei. Nu ştiu dacă lansarea campaniei la Realitatea TV a fost făcută în înţelegere cu sindicatele ori cu forţele politice care speră să poată profita de pe urma marilor mişcări greviste anunţate de acestea.

Nu ştiu, dar ceea ce sare în ochi este că toată operaţiunea seamănă teribil de mult cu o pregătire psihică a maselor în vederea răscoalei, iar identitatea metrică între lozinca „Noi vrem respect” şi versul „Noi vrem pământ!”, care nu poate fi întâmplătoare, induce în mod subliminal în psihicul oamenilor sugestia că noi, azi, aşa lipsiţi de respect cum suntem (din partea instituţiilor statului), ne aflăm într- o situaţie similară ţăranilor care în 1907 cereau pământ.

Sugestia, indusă prin tehnici tipice manipulării subliminale, e copleşitoare. Eu am trei obiecţii. Ca telespectator, pretind de la o televiziune de ştiri să mă ţină la curent cu ce se întâmplă şi protestez împotriva oricărei tentative a vreunui trust de presă de a folosi materialul informativ cu scopul de a mă educa. Refuz să mă las educat de televiziuni.

Ca om, vreau să-mi păstrez libertatea de a gândi şi protestez împotriva încercării oricărui trust de presă de a mă determina, prin sugestii subliminale, să gândesc într-un anumit fel.

În fine, în calitate de cetăţean, pretind respect din partea tuturor televiziunilor, publice ori private: iar acest respect înseamnă încetarea imediată a oricărei încercări de manipulare. Refuz inclusiv manipularea prin bine, în vederea binelui.


Despre cum ura transformă Ateneul într-un stadion… (H.-R. Patapievici)

10 Septembrie 2009

Ce a înţeles Vengerov când, după ovaţionarea lui de către public, la anunţul onorării lui de către şeful statului cu o înaltă distincţie românească, a primit huiduieli în loc de aplauze? După gestul de a săruta decoraţia, pe care l-a făcut când a revenit în scenă, a înţeles exact ce trebuia: că huiduielile erau pentru preşedinte, nu pentru el.

Două lucruri trebuie imediat remarcate. Publicul de concert simfonic nu este publicul de stadion de fotbal. Cine se hotărăşte să huiduiască într-o atmosferă de Ateneu, acela îşi învinge două inhibiţii: prima, că aşa ceva nu se face acolo; a doua, că se va face de râs.

Ei bine, melomanii bucureşteni şi-au învins ambele inhibiţii, acceptând şi să fie neciopliţi, şi să jignească sensibilitatea unui artist care nu a făcut decât să le facă cel mai pur dar – al muzicii. Au trecut peste onoarea care îi fusese acordată muzicianului, pentru a-l putea dezonora, în stil golănesc, pe cel care o acordase.


H.-R. Patapievici, un text excepţional

25 Februarie 2009

Despre marxismul românilor recenţi.

Este frapant amestecul de ignoranta, dandyism si venin al neo-marxistilor romani, pusi pe denuntarea neoliberalismului intr-o tara in care statutul proprietatii private a ramas adeserori neclar (vezi situatia patrimoniului). Textul lui HRP este complementar analizelor lui Vladimir Tismaneanu din ultimele luni, indicând substanţa coruptă moral şi aberantă economic a teoriilor marxiste.