Conservatorul Steinhardt şi lecţia biografiei (recenzie de Mihail Neamţu)

3 iunie 2009

În România ultimelor decenii, dialogul între virtute şi libertate, tradiţie şi modernitate, individ şi comunitate n-a căpătat decât forme firave. Numele conservatorilor a fost confiscat fie de oligarhii tranziţiei – rămaşi nişte etatişti impenitenţi, posesori ai banului nemuncit, promotori ai divertismentului sterp, militanţi ai goliciunii oarbe, ocrotitori ai imposturii morale şi academice -, fie de câteva grupuscule ideologice, definite prin tirania resentimentului, zelul sectar, îndârjirea sfătoasă, talibanismul retoric, anti-semitismul rezidual, exhibiţionismul religios, complexul persecuţiei, intriga provincială, sofistica derizorie: pe scurt, mediocritate intelectuală şi proastă creştere. Ceea ce uneşte ambele forme de uzurpare a conservatorismului este incapacitatea de-a asuma condiţia intervalului, adică natura  adevărată a locuirii omului în această lume căzută.

Pilda vieţii lui Nicolae Steinhardt, citită în lumina operei sale literare, ne demonstrează însă cum anume autenticul conservatorism trebuie asumat nu doar ca un set de convingeri abstracte. Omul este stilul iar reflexele acestuia din urmă se hrănesc din idealul civilităţii. Marele merit al excelentei monografii scrise de George Ardelanu*, foarte îndatorat cercetării de arhivă dar şi fin exeget al cărţilor monahului de la Rohia, este acela de-a releva unitatea morfologică a unei veritabile gândiri şi simţiri conservatoare. Nu doar din „Jurnalul fericirii”, ci şi din scrierile sale interbelice, aflăm de la Steinhardt că adevărul nu se confundă cu sinceritatea, nici intransigenţa cu vehemenţa. Demnitatea nu echivalează cu obrăznicia, după cum şovăiala nu este semnul prudenţei. Impetuos sau inconfortabil, prin temperament sau educaţie, un conservator rămâne pretutindeni îndatorat regulii politeţei. Steinhardt ne reaminteşte apoi un alt adevăr fundamental: complexul infailibilităţii politice se tratează prin recursul la umilinţă. Un conservator merge la biserică pentru a-şi trata ignoranţa metafizică, înclinaţia spre păcat şi opacitatea cărnii în faţa exigenţelor spiritului. Suficienţa intelectuală sau deficitul de reflexivitate, în schimb, se vindecă în spaţiile vaste şi luminoase ale bibliotecii. În sfârşit, în scrisul lui Steinhardt descoperim terapeutica umorului şi farmecul bunei dispoziţii. Chiar dacă ipocrizia îl irită, conservatorul rămâne întotdeauna urban şi colegial. Deşi nu acceptă asfixierea politically correct a verbului, omul de dreapta rămâne fundamental dialogic, gata să accepte pluralitatea de opinii sau diversitatea constitutivă a culturilor şi civilizaţiilor lumii.

Înainte de-a se consacra prin denunţuri, demascări sau calomnie, conservatorii caută să iubească orice insulă de lumină, generozitate, umanitate şi veşnicie. Capabil de indignare, conservatorul nu se lasă mutilat de ură. Nicolae Steinhardt a ştiut mereu să iubească şi să ierte. Deşi citeşte grijuliu mersul istoriei globale, conservatorul nostru n-a proclamat apocalipse premature sau comploturi universale. Acolo unde marxiştii practicau hermeneutica suspiciunii, conservatorul Steinhardt accepta gratuitatea unui exerciţiu de admiraţie. Respingând ispita oportunismului, el a evoluat firesc, în lumina exigenţei maturizării intelectuale şi urmând cadenţa intimă a desăvârşirii interioare.

Demofil, conservatorul Steinhardt s-a ferit de populism. Conştient de valoarea sacră a vieţii şi respectând demnitatea fundamentală a persoanei umane, el contestă totuşi excesele individualismului şi aberaţia uniformizărilor colectiviste. Pe scurt: acest mare om a trăit fertil şi benefic tensiunea uneori dureroasă, alteori binecuvântată a intervalului.

Mihail Neamţu

*George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, pp. 532, 54 RON.

(Dilemateca, iunie 2009)


Daniel Cristea Enache, despre botezul lui Nicolae Steinhardt

11 mai 2009

Nicolae Steinhardt, călugărul scriitor de la mănăstirea Rohia, care a avut una dintre cele mai spectaculoase convertiri de la iudaism la creştinism, îşi descrie botezul în pagini cutremurătoare din „Jurnalul fericirii”.