De la elogiu la calomnie (sau despre cât de repede, platonic, trece un deceniu)

12 mai 2009

Un tânăr domn şi-a făcut din hărţuirea literară a aproapelui – prin jigniri, răstălmăciri, ofense – o nouă poruncă biblică. El plimbă săptămânal pe internet texte pline de invective şi acuzaţii, cerând socoteală unuia şi altuia: adolescentului de odinioară, dar şi seniorilor de astăzi. La sinedriul judecăţii sale au fost convocaţi aproapei toţi cei vii care mai spun ceva prin republica literelor româneşti. Cel indispus nevoie mare din pricina inconsecvenţei ideilor sau a fluidităţii categoriilor epistemice folosite de anumiţi autori (între care unii îi acordaseră iniţial atenţia, preţuirea sau chiar prietenia), el aşadar, cel neprihănit şi fără de greşeală, mai uită pe drum câteva amănunte. Alţii ar spune că suferă de amnezii abisale. Cel care citează textele unui politolog centrist din 1998 şi-l spurcă drept „fesenist” întrucât nu coincide cu opiniile sale conservatoare din 2009 – acelaşi doctorand, aşadar, ne descoperă şi nouă o mulţime de lacune biografice, puzderii de păcate morale, legiune de neconcordanţe bibliografice ori scăpări stilistice. Nu-i vom răspunde falselor acuze şi trâmbiţatelor denunţuri, căci ura plină de invidie pre limba ei piere. Pentru cititorii inocenţi în faţa cronologiilor false ale ipochimenului nostru, vom cita doar acest fragment redactat de acelaşi tânăr domn într-un timp mai senin, când valoarea civilităţii şi pulsul onestităţii nu-i părăsise sufletul. (MN)

Mircea Platon, Convorbiri literare, octombrie 2005:

“Banuiala mea e ca Mihai Neamtu nu e o persoana, ci un comitet, atît de variat, prolific si erudit îi e scrisul din reviste, prefete si din acest volum de debut care consacra. Scopul nu e niciodata pe verso-ul posibilitatilor autorului, conceptele deschid realitati si tropii definesc idei. […] Lipsea, din peisajul eseistico-teologic românesc, o carte care sa spuna lucrurilor pe nume, fara ura, fara partinire, dar cu patosul pe care numai întelegerea realitatii îl poate da. Fara a fi nici heterodox, nici monden, nici cu gînduri ascunse sau frustrari editoriale, nu din prag, nici din altar si nici de pe acoperis, ci din naos – fie el si în ruine seculare -, Mihai Neamtu pune degetul pe ranile României si pe bubele bisericii. []  Mihai Neamtu are si vîrsta si, slava Domnului, si talentul scriitoricesc si conditia teologica de a arata ca îi pasa fara sa poata fi suspectat de nimic. Daca denunta afazia ASCOR-ului, celul(ar)ita monahala, moravurile studentilor teologi „candidati la pre-hotie”, oportunismul ante si postdecembrist al unor ierarhi, mortaciunea foilor eparhiale, plagiatul academic si kitschul eclezial, apoi putem sa credem ca nu a facut-o, la cei 25 de ani cît avea cînd scria aceste texte, din motive ulterioare. […] Mihai Neamtu e un generos si, ca atare, practica si predica valorile eseului. Desi are disciplina conceptuala, fluiditatea logica, eruditia, detenta stilistica si talentul pedagogic al omului nascut sa faca sistem, Mihai Neamtu e un apologet al eseului […] putînd figura în orice antologie de eseistica a deceniului.”


DEFICITUL COMUNICĂRII ŞI INFLAŢIA RETORICĂ ÎN ORTODOXIA ROMÂNEASCĂ

7 august 2008

Articol publicat în revista Idei în Dialog, august 2008. Versiune integrală (M. Neamtu)