Orientul prin flăcările credinţei. Interviu cu profesorul Samir Khalil Samir

13 Decembrie 2009

Samir Khalil Samir

Universitatea „Saint Joseph” Beirut şi la Institutul Pontifical Oriental Roma

DANIELA DUMBRAVĂ

Puterea discernerii vremurilor după 11 septembrie 2001 a începutului de secol III, începe să capete nuanţe, dincolo de cadrele mediatice, de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi sau pur şi simplu, informaţi corect. A numi şi defini starea de război în aceste momente, trebuie să recunoaştem cu toţii, nu este un lucru simplu. Între un act terorist izolat, un război de apărare, un război de „instaurare” a ordinii drep-turilor omului, între un conflict îndreptat spre partea civilă a unei naţiuni, între un mod de a izola social şi politic prin impunerea unor imagini şi valori pre-valente, fie că ele aparţin lumii islamice, celei americane, sau celei sioniste – expresii, oricum furnizate mediatic cu „atributul” fundamentalism, rezultate din lunga serie de exclusivităţi şi prioritări, toate subiective şi toate verosimil obiective – este greu să stabileşti natura, scopul, ţinta unui război, chiar dacă am vrea să-l numim şi cel de-al III-lea război mondial.

Dezinformarea şi haosul ţintuiesc imaginea forţată a unui univoc răspuns etic, premisa minimă a totalitarismului. Cum anume simţim nuanţele realităţii conflictuale şi cum anume filtrăm infor-maţiile, justificările părţilor în conflict, ţine de un proces de îndelungă meditaţie, de măcar o minimă informare teologică, culturală, politică, socială.

Inutilitatea unui război, a oricărui tip de conflict care naşte şi „asumă” oricum, absurdul (există şi cazul conflictului ca tensiune, încordare creativă, fecundă) ţine de elementele (i)raţionale care îl decid.

În următoarele rânduri, vom prezenta un interviu cu eruditul teologul Samir Khalil Samir, Profesor Universitar la Univ. Saint Joseph, Beiruth şi la Istituto Pontificio Orientale din Roma, egiptean iezuit, cu o impresionantă experienţă academică, de dialog interreligios islamo-creştin de mai bine de 16 ani la Beirut, un interpret echilibrat între Coran şi Sfintele Scripturi, dar şi al situaţiilor de injustiţie socială. Prezenţa Domniei Sale în numeroase seminarii, confe-rinţe, interviuri în Europa, America şi Asia, dar mai ales, în dificila misiune de dialog cu repre-zentanţii religioşi musulmani de la Beirut şi ai întregii lumi arabe, am considerat a fi un argument suficient, în ce priveşte legitimitatea opiniei sale în interpretarea şi analiza situaţiei din Mediul Orient, intim legată de evenimentele din 11 septembrie din acest an.

Daniela Dumbravă: Într-un recent interviu al ziarului catolic „Avvenire”, Domnia voastră vorbeşte despre mentalitatea colectivă musulmană, ca expert care provine din lumea islamocreştină şi nu numai ca arab (născut la Cairo), ci mai cu seamă mediator teologic cu numeroşi Imam (reprezentanţii spirituali ai lumii islamice) de aproape 16 ani. Cred ca sunteţi una din cele mai îndreptăţite persoane în a reda atmosfera imediată de la Beirut, de dupa triplul atac din 11 septembrie în America.

Samir Khalil Samir: În ambientele refugiaţilor palestinezi, ca şi în acelea ale grupării politice Hesbollah, reacţia masei a fost mai mult de simpatie pentru Bin Laden, dar nu una gândită, reflectată. Era reacţia săracului slab, care suferă de ani de zile, care fără să ştie de ce, pentru el cauza suferinţei şi a absenţei unui adăpost fiind Israelul – ca o cauză mai îndepărtată, iar mai aproape, America care susţine Israelul. De aceea, în mod spontan, fără a se gândi prea mult, poporul reacţionează prin strigăte de bucurie, ca şi cum ar spune: „iată, micul David este împotriva lui Goliat şi micuţul l-a făcut să cadă!”.

Însă reacţia fie a guvernului, fie a responsabililor musulmani şi a celor creştini a fost de condamnare absolută a acestui act, mai ales pentru faptul că terorismul ca violenţă gratuită, oarbă, îndreptată împotriva unui grup anonim, nu face parte din viziunea Coranului. Dacă este adevărat că îin Coran există incurajări la violenţă şi la război, aceasta se produce mereu cu un sens, pe de o parte unul religios – acela de a proteja Islamul, iar pe de altă parte, se accepta războiul, însă având regulile de comportament ale societăţii pre-islamice, unde de exemplu, nu puteau fi atinşi copiii, femeile, bătrânii, adică exact persoanele care nu pot fi amestecate într-un conflict. Existau reguli etice în acest sens şi chiar incitarea la violenţă, dacă exista, era o violenţă coordonată, organizată, acceptabilă epocii respective. Războiul făcea parte din viaţa cotidiană a triburilor arabe.

D.D.: Cunoaşteţi o linie tradiţională coranică de mediere a conflictelor ?

S.K.S.: Coranul în anumite cazuri invită musulmanii să trateze prin dialog, mai ales când este vorba de oamenii Cărţii 1 , asa cum sunt numiţi evreii şi creştinii. În acest caz, se precizează că nu numai cu un simplu dialog, ci cu cel mai bun posibil. În alte cazuri, dar în acelaşi sens, invită la toleranţă religioasă spunând că nu poate fi nimeni constrâns în materie de religie şi de adoptare a propriilor credinţe, idei, sau mai există un verset coranic, care afirmă ca este Dumnezeu Însusi care invită la diversitatea religioasă: „Dacă Dumnezeu ar fi dorit, ar fi făcut din toţi un singur popor, dar Dumnezeu nu a dorit-o”. Această linie de dialog este aceea pe care o găsim în perioada de la Mecca, adică între anii 610-622 2 . În mod excepţional, dialogul este practicat şi în perioada de după Medina, în primii ani după 622. Mahomed caută un sprijin de la fiecare pentru că era singur şi descoperit, dar mai este o altă linie care corespunde versetelor atribuite perioadei Medina şi, de acestă dată, maniera de dialog este mult mai dură. Invita credincioşii să combată împotriva necredincioşilor prin toate mijloacele, să nu-i lase să scape.

Mai mult, obligaţia de a face război necredincioşilor în legea coranică este o datorie, clar expusă în Coran, cel puţin de două ori 3 , reproşând anumitor musulmani lenea şi fuga de responsabilitatea războiului, faptul că au rămas acasă, în timp ce alţii au mers să lupte.

Coranul naşte şi se dezvoltă în Arabia, într-un context războinic, iar proiectul islamic, este conform proiectului religios – politic al lui Mahomed, el însuşi luptând în 19 războaie pentru a cuceri rând pe rând, toate triburile Arabiei la ideea sa. A început cu triburile mai mici şi, pe măsura ce le cucerea, cu cele mai mari. Cu un an înainte de la moartea sa, intră în oraşul natal, Mecca, dar era atat de puternic, încat nu mai era cazul unui război, asa încât porţile oraşului au fost deschise, iar el intră în mod pacific.

Conceptul de război, aşadar, face parte din Islam, dar este vorba de un război organizat, interzis pentru patru luni considerate sacre, chiar în tradiţia pre-islamică, adică exact perioada în care arabii nu puteau lupta. Erau şi locuri sacre, de pildă nu puteau face război în templul de la Mecca, iar această tradiţie se menţine încă. Spun însă: „Dacă ei persistă în templu, persis-taţi şi voi în templu” („persista” în sensul de: „dacă sunteţi atacaţi în templu, apăraţi-vă în templu”), pentru că legea de bază este „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, „dacă vor ata-ca, atacaţi-i şi mai tare”. Şi în concepţia de ‘jihad, ideea unui război ofensiv, în cazul în care este atacat Islamul, sau cu ocazia unei ‘fitna (revoltă). Acestea, din păcate, deschid calea războaielor ofensive.

D.D.: Aşadar, distincţia între societatea civilă şi cea religioasă, în ţările arabe este destul de subtilă …

S.K.S.: Da, în lumea islamica distincţia între religie şi politică de regulă, nu se face. Dacă întreb 90% din musulmani: „Am putea gândi Islamul ca religie independentă de politică?”, 90% îmi răspund: „Nu, Islamul este religie şi politică!”. Nu este o dogmă, este un fapt, însă acest fapt este confirmat de textele coranice care se referă la politică, la război; chiar şi din practica lui Mahomed, cum spuneam, rezultă ca unic model pentru musulmani, perfect în cele ale practicii politice, inclusă în orizontul scopurilor sale.

D.D.: Imaginea şi mesajele lui Bin Laden urmărite la televizor au o legătură directă cu situaţia palestiniană şi cu medierea pentru pace în Orientul Apropiat. În termenii sociologului Max Weber, acestă situaţie de disperare, în cazul palestinienilor, poate avea un capital de putere pentru un lider deja devenit carismatic printre musulmani ?

S.K.S.: Discursul lui Bin Laden consistă în „noi suntem împotriva Americii pentru că America este împotriva noastră şi pentru că este cauza indirectă a ceea ce se întamplă rău în lumea arabă”. Ce vrea el să spună? El se referă în mod special, la două lucruri şi la încă un altul, care nu priveşte America. Aceste prime referinţe au legătură directă cu America: prezenţa armatelor americane în teritoriul Arabiei Saudite, considerat de către musulmani ca teritoriul cel mai sacru al Islamului – după cum spuneam, aici născându-se ideea de Islam şi dezvoltarea sa ulterioară. Prezenţa în această zonă a non-musulmanilor, în mentalitatea colectivă musulmană, a necredincioşilor ku-ffar, şi mai mult decât atât, a unei prezenţe militare, în-seamnă supunerea lumii islamice unei lumi necredincioase, a unei dominaţii de necredincioşi. Astfel este văzut. Pentru lumea musulmană acest fapt este într-adevăr scandalos. Faptul că baze ale armatei americane se află în Arabia Saudită la cererea guvernanţilor acestui stat nu diminuează problema, ci o amplifică. De aceea, Bin Laden, ca de altfel majoritatea musulma-nilor, luptă contra Americii, şi mai mult, a falşilor musulmani. Guvernul pretinde că este musulman, dar membrii lui nu sunt autentici, nu sunt convergenţi spiritului musulman.

Arabia Saudită este pomenită nu numai de Bin Laden, ci de o largă majoritate musulmană. Este un scandal, pentru că una din cele mai bogate ţări din lume, este locul unde, de fapt guvernanţii cheltuiesc şi se joacă cu miliardele, în timp ce populaţia rămâne în continuare subdezvoltată. Acesta este un scandal în sine. Nu-i suficient acest scandal, dar mai mult, sunt alături deku-ffar 4 . Aceasta ar fi prima acuză adusă indirect americanilor, colonialismul lor în lumea islamică.

Cea de a doua se referă la Palestina. Părerea mea este că, situaţia în care se găsesc palestinienii este o situaţie întru totul injustă, contrară tuturor deciziilor ONU şi a comunităţii internaţionale. Au acceptat dreptul oficial la pământul palestinian. Au acceptat recunoaşterea statului Israel, ca stat independent care acoperă o parte din Palestina istorică, dar când guvernele vorbesc în teorie de această recunoaştere, în practică ea este negată de către ONU. Este negată de Israel în mod oficial, de cam toate guvernele în ultimii 50 de ani, dar nu numai negată, ci în fiecare saptamană, în pofida acordurilor de pace, Israelul continuă să creeze sau să menţină colonialismul creat în mod ilegal în Palestina.

Aşadar, acest fapt arată că Israelul se comportă în manieră total ilegală şi palestinienii, care sunt între altele 90% musulmani, suferă. Însă ce legătura are America? America intră în două maniere în acest conflict israeliano-palestinian. În primul caz, cel mai grav, America şi Consiliul de Securitate au utilizat dreptul de veto, aproape de sute de ori, contra tuturor membrilor Consiliului, pentru a apăra Israelul în politica sa expansionistă. Juridic vorbind, de fiecare dată când se ajunge la câte o decizie, ea este blocată de către Statele Unite şi aceasta este pro-bată de documente clare. În al doilea rând, mai puţin grav, sau într-un anume sens, şi mai grav, este sprijinul financiar dat de către America, Israelului, sprijin nelimitat.

Miliarde de dolari sunt furnizaţi anual de către America, Israelului ca şi sprijin militar, care este atât de mare încât ar putea acoperi necesitatea unei apărări a acestuia împotriva tuturor statelor arabe. Acestea sunt fapte şi date. Este, în sfârşit, şi un sprijin politic, pe care Consiliul de Securitate şi Statele Unite ale Americii îl dau în raport de 99% Israelului, împotriva Palestinei. Numai în cazul în care este o situaţie extremă, America se pronunţă diferit faţă de Israel. În concluzie, America cu sprijinul său financiar, militar şi politic către Israel, condamnă palesti-nezii mai întâi, să nu poată avea o patrie, pe urmă, să nu se poată dezvolta. Din acest motiv, palestinienii au o repulsie puternică şi justificată faţă de America. În spatele palestinezilor, şi aici este toată problema, stă o întreagă lume islamică.

Bin Laden atribuie Americii două lucruri : „voi ocupaţi Arabia Saudită, simbol al lumii islamice şi, tot voi, mentineţi practic această situaţie inacceptabilă de mai bine de 50 de ani în răndul palestinezilor, care priveşte tot lumea islamică”. Pentru aceasta el lansează apel la războiul sfânt, la ‘jihad, împotriva Americii, iar când el face o astfel de afirmaţie, aceasta corespunde concepţiei coranice de jihad. Naţiunea islamică, umma, este agresată în două puncte majore.

Văzând aceasta, lumea islamică este gata să proclame războiul sfânt. Aici intervine o altă problemă. Cine poate proclama ‘jihad -ul ? Ar trebui să fie Califul, dar acesta nu mai există din 1923 şi din această cauză Bin Laden, în discursul său zice: „… de 80 de ani lumea musulmană este dominată de Occident!”. Aluzia la 80 de ani, cred că se referă la căderea Califatului proclamat de Kenal Ataturk în 1923. De atunci ei nu mai au o autoritate. Atunci, am putea gândi că această autoritate ar putea veni din cel mai puternic stat islamic, Arabia Saudită, dar toţi, în gândirea lui Bin Laden şi a majorităţii musulmanilor, sunt corupţi. Cea mai înaltă auto-ritate în lumea islamică sunnită este Universitatea din Adhar, Cairo, dar şi această autoritate religioasă este supusă guvernului egiptean din totdeauna şi nu are curajul unei decizii. Aici este de fapt adevărata problemă, chiar dacă Bin Laden fără să o pronunţe, o sugerează mase-lor musulmane, cineva trebuie să răspundă inamicului, însă nu o pronunţă direct, lăsând să se înţeleagă acest fapt: ori puterea politică a Arabiei Saudite, ori puterea religioasă a imam-ilor (autorităţile religioase musulmane), nici unii, nici alţii nu ripostează, iar el, ca figură carisma-tică, substituie datorită acestei lipse de autoritate şi îşi arogă autoritatea de a declara ‘jihad.

Această declaraţie a făcut impresie asupra întregii lumi islamice, din toate părţile, atât în Occident, cât şi în lumea arabă.

Anunțuri

Despre minaretele din Elveţia şi crucifixele din Italia (Robert Wilken)

8 Decembrie 2009

Two stories were front-page news last week, the President’s speech on Afghanistan and the spectacle of Tiger Woods smashing his Cadillac Escalade into his neighbor’s tree at 2:30 a.m. But two other items caught my attention, the one from Italy and the other from Switzerland.

The European Court of Human Rights ruled that crucifixes be removed from Italian classrooms. According to the blogger Fabio Paolo Barbieri, in response hundreds of mayors in Italy passed town ordinances requiring that every classroom display a crucifix. Even in red Tuscany, a historic communist region, the mayors have been sending Carabinieri to the schools to check that every classroom has its crucifix. In one case when a high school teacher tried to remove a crucifix his students revolted, and when the headmaster heard what the teacher had done he suspended him for ten days without pay.

The other story came from Switzerland where voters, and a majority of the cantons, adopted a law imposing a ban on the construction of minarets in the country. Though the initiative was opposed by most political parties, churches and businesses, a solid majority of 57 percent voted in favor of the new law. The four existing minarets in the country will be allowed to stand, but construction of new minarets is now banned. What struck me in reading editorial opinion on the decision was that the only language writers had to discuss the matter was that of human “rights.” Predictably the vote was seen as a triumph of bigotry and intolerance, an infringement of the rights of Muslim.

I mentioned to a friend that I thought the vote in Switzerland and the defense of the crucifix in Italy were perhaps part of a piece, signs that, in spite of much evidence to the contrary, the peoples of Europe apparently still believed in the potency of Christian symbols.

He responded that these protests had little to do with religion, only about culture. But isn’t that the point? Religion does not exist without culture and culture is a carrier of religion. When Christianity first came to northern Europe in the early middle ages, conversion meant a change of public practice and the creation of a new public space, in architecture, law, calendar, language, communal rituals, et al.

For the Swiss, erection of minarets taller than church steeples would alter the skyline of cities and towns, visibly severing links to the past. The construction of minarets was seen as an assault on memory and memory is attached to things. Without memory a people have no sense of who they are. In Italy the assault on memory had to do with the central Christian symbol in the west. In a historic Christian culture wrote Barbieri, “the symbol of a naked, suffering, unjustly condemned man in whom all that is good and worthy of worship and respect . . . is centered, is buried deep in their souls.” In Italy even atheists and Communists respect the Crucifix “because it means so much about the condition and value of a man.”

The issue is not human rights or religious freedom, but respect for cultural traditions and fealty to those who have gone before. There is no reason to think that prohibiting the erection of minarets in Swiss cities will jeopardize the rights of Muslims to practice their religion. But if a society loses all memory of its Christian traditions, there is a real question whether those things that make western civilization unique, e.g. human rights, freedom of religion, will endure.

Robert Louis Wilken, a member of the editorial advisory board of First Things, is the William R. Kenan Jr. Professor Emeritus of the History of Christianity at the University of Virginia.


Tradiţia ca preludiu la nemurire (recenzie de Valentin Stângă)

11 Iunie 2009

Reunind alerte intervenţii de gazetă, dar şi texte mai ample, cu o firească respiraţie erudită, recenta colecţie de Elegii conservatoare, iscălită de Mihail Neamţu şi publicată la editura clujeană Eikon, opune amărăciunilor neconsolabile, derivelor flamboaiante şi exaltărilor proteice o noimă luminoasă, un model de a fi viu, prezent, actual care, în mod paradoxal, se articulează printr-o superbă retorică a melancoliei. Nu e vorba însă, aici, de un oftat baroc, obidit sau de ditamai păsul romantic. Din contră, timbrul auctorial reface nimbul speranţei prin concursul unei tristeţi seminale, fără perspectiva, sumbră, a blazării. Tonul elegiac e apanajul unei lucidităţi şcolite, ce denunţă medical paralogisme, depravări, idolatrii şi strâmbătăţi, dar care nu-şi îngroapă, resemnată, herburile. Străin de orice lamento afectat, de cearcăne dezolante şi de truisme reciclate, discursul tânărului eseist seduce lesne prin maturitate, scrupul şi dantelă, prin referinţa chibzuită şi prin anvergura procesiunii conceptuale, amintind de verva similară, ingenios curtenitoare, a unui Teodor Baconsky sau Andrei Pleşu.

Cartea poate fi citită, sans doute, ca propedeutică la pragmatica tradiţiei. Însă nu o tradiţie gândită ca trecut pur şi simplu sau ca enorm florilegiu muzeal. De fapt, o asemenea raportare la tradiţie nu poate semnala decât propriul fiasco hermeneutic. Departe de a fi o dimensiune revolută, un clasor de valori fosilizate, tradiţia e, înainte de toate, rânduială, dispunere, aşezământ, adică datul, premisa constituirii culturale a oricărei persoane. Nu vechimea dă prestigiul tradiţiei, ci caracterul ei originar, fondator, pre-mergător în raport cu libertatea omului. De aceea, conservatorismul nu trebuie confundat cu obstinaţia pasesită sau cu fetişismul perucilor teatrale. Conservator e cineva care, la ceasul delirului revoluţionar sau în plină agonie a cutumelor, refuză să-şi anuleze memoria, chipul şi umanitatea. Asta nu înseamnă că gândirea conservatoare anatemizează orice detentă inovatoare, pledând tenace pentru imobilism şi reverie arhaizantă. Plasticitatea şi prospeţimea sunt, în fond, ingrediente ce intră în reţeta continuităţii tradiţiei. Ceea ce repudiază conservatorismul e, telegrafic spus, ideea potrivit căreia descendenţii lui Adam îşi pot confecţiona un Rai secular, după instrucţiunile câtorva scheme în care Liderul, Progresul, Raţiunea, Tehnica sau Partidul sunt vocabulele-vedetă. La antipodul mesianismelor colectiviste, utopiilor anarhiste, dar şi al vehemenţelor libertariene, conservatorismul se defineşte prin profesarea unei deschideri nucleate, prin protejarea şi ritualizarea libertăţii înrădăcinate şi prin exersarea perseverentă a discernământului. Pentru conservator, aşadar, tradiţia nu e altceva decât nobila determinare a libertăţii educate, combustibilul necesar oricărei profilări de destin individual şi politic. Citește restul acestei intrări »


Il faut cesser de mépriser le Moyen Age (Sylvain Gouguenheim)

31 Martie 2009

Dans Aristote au Mont-Saint-Michel, l’historien remet en cause l’idée selon laquelle le Moyen Age renoua avec la pensée grecque grâce à l’Islam. Son essai a suscité de vives critiques. Il y répond.

Il faut cesser de mépriser le Moyen Age, en effet. Ce qui me gêne dans l’expression «Islam des Lumières», c’est que, pour le grand public du moins, elle fait penser aux Lumières du XVIIIe siècle. Or, cette analogie est anachronique. Car, s’il y a indiscutablement des sciences arabes et si le savoir grec traduit dans le monde islamique prend toute sa part dans leur éclosion, on ne trouve pas, jusqu’à plus ample informé, dans la pensée médiévale arabo-musulmane de critique rationaliste, voire athée de la religion, qui est un signe distinctif des Lumières et qui se formulera d’ailleurs six siècles plus tard.


Reflectii geopolitice despre Islam: Bernard Lewis si Samuel Huntington

20 Februarie 2009

Care sunt ratiunile pentru care politica externa a Statelor Unite ale Americii a dezvoltat in ultimele decenii o alta atitudine fata de Islamul radical decat perceptia europeana? Distanta geografica, absenta unei memorii proaspete legata de conflictul direct cu semiluna, efervescenta religioasa locala specifica Americii, toate acestea sunt elemente dintr-o ecuatie careia specialistii in relatii internationale i-au dedicat zeci de monografii. In acest text vom arata – asumand riscul unui anumit reductivism – legatura dintre analiza sistematica a culturii si civilizatiei islamice facuta de profesorul Bernard Lewis (n. 1916, actualmente emeritus la Princeton University) si tezele geopolitice lansate de Samuel Huntington (1927–2008) in faimoasa carte – deopotriva influenta si contestata – despre Ciocnirea civilizatiilor (1996).


CERUL GERMANIEI STRĂPUNS DE MINARETE

12 Decembrie 2008

Reportaj din Germania.

Memento istoric

„Daca in Occident e uitat tot mai mult Dumnezeu, in Bizant era uitat tot mai mult omul, fiindca uitase esenta crestinismului atat de aparata verbal: faptul ca in Hristos, Dumnezeul desavarsit se uneste nedespartit si neamestecat cu omul desavarsit, ca si in viata noastra personala si colectiva tot ce e omenesc sa poata si sa trebuiasca sa se uneasca cu tot ce e dumnezeiesc. Separand neconditionat pe Dumnezeu de om, Islamul facea principial, deschis si onest, ceea ce bizantinismul facea in ascuns si nesincer impotriva propriei sale marturisiri. Pe terenul erorii comune, insa, mahomedanii erau mai consecventi si, de aceea au fost si mai tari decat bizantinii si au trebuit sa-i invinga, pentru ca istoria are o logica interioara si un sens moral. Dar tocmai pentru ca istoria are o logica interioara si un sens moral, oamenii supusi intru totul unei erori nu pot triumfa definitiv, chiar daca inving pe buna dreptate pe cei scindati interior in contradictia dintre cuvinte adevarate si o viata falsa. Unilateralitatea Orientului imobil trebuia sa se dovedeasca la fel de insuficienta ca si miscarea unilaterala a Occidentului; si-n acelasi secol XVI, in care s-au observat primele semne ale unei rataciri interioare in Occident, a inceput sa slabeasca si forta exterioara a statului islamic. Dar cine va avea castig de cauza din declinul celor doua forte istorice? Cine va inlatura cele doua unilateralitati prin realizarea vie a adevarului deplin? Exista in lume o forta care sa poata uni in viata istorica printr-o unificare autentica principiul divin cu cel uman, evlavia cu cultura, religia cu umanismul, adevarul Orientului cu adevarul Occidentului si care in numele acestui adevar deplin sa poata spune lumii greco-slave paralizate: ‘Ridica-te si umbli?'”

Vladimir Soloviov,

Fundamentele vietii spirituale

 (trad.rom.: Ioan Ica Jr.)

 

 


CLERICI MUSULMANI SE CONVERTESC LA CREŞTINISM

31 Iulie 2008