Dan Tapalagă despre impasul reformei de stat a României

16 octombrie 2009

Prin cele doua nominalizari din afara lor, partidele romanesti arata ca si-au epuizat complet resursele interne, ca traverseaza cea mai mare criza de solutii si credibilitate de dupa 89. Arata cat de nereformate, imbatranite si putrede sunt pe dinlauntru incat nu mai pot pacali pe nimeni, asa ca apeleaza la nemti si tehnocrati in spatele carora isi incoloneaza toti ratatii politici.

PS: Despre filozofia economică a premierului desemnat, vezi Hotnews.Ro.


Nobelix Obama şi pacea de la Oslo

11 octombrie 2009

Premiul pentru Pace rămâne cea mai politizată decizie a juriului Nobel. Fiecare an vine cu surprize, dezbateri, controverse. Toamna lui 2009 ridiculizează însă, cu argumente spectaculoase, această distincţie. Oficiind numai 12 zile ca preşedinte al SUA, Barack Hussein Obama era deja, la depunerea tuturor candidaturilor, favoritul No. 1. Pentru a ajunge laureat se impunea doar sfidarea realităţii. Lumea e, de câteva zile, mai împăcată şi mai bună.

Suficient pentru a uita vremurile în care premiul Nobel Peace Prize se acorda unor figuri ca Albert Schweitzer (1875–1965) sau Maica Tereza din Calcutta (1910-1997). Sunt două exemple care merită puţină atenţie, măcar pentru sublinierea contrastelor între prezent şi trecut.

Un scurt memento

Undeva la începutul secolului XX, profesorul Schweitzer părăsea o promiţătoare carieră academică, punctată cu două excelente monografii despre Noul Testament şi cantatele lui J.S. Bach. O nelinişte interioară îl chema să slujească copiii din junglele Africii, dar fără retorica VIP-urilor contemporane. Amintirea Alsaciei natale, lecturile din Kant, epistolele pauline şi Predica de pe Munte l-au urmărit în satele mizere din Gabon. Biruind melancolia, Albert Schweitzer şi soţia lui nu s-au întors din drum. Acest european excentric a abandonat fără regrete filozofia teoretică şi teologia de birou pentru a deveni medic şi filantrop. Între 1924 şi 1965, a alinat şi a vindecat suferinzii comunităţii din Lambaréné. Recunoaşterea publică a venit târziu, la senectute (în anul 1952), răsplătind eforturile unei vieţi culte, jertfelnice şi cu totul extraordinare.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Agnes Gonxha Bojaxhiv, născută în Skopie (Macedonia). În 1937, această tânără albaneză lua voturile monahale cu gândul de-a mângâia săracii imenselor cartiere din Calcutta. Maica Tereza n-a vizitat India pentru a scrie romane de aventuri sau iniţieri erotice. N-a mers pe subcontinent nici ca să predice superioritatea unei doctrine politice. N-a bifat vreun palmares. Căutând cel mai scurt drum către adevăr, fosta profesoară de geografie a fondat o frăţie a carităţii (The Missionaries of Charity). Scopul era simplu, deşi mijloacele puţine: „ajutarea celor mai nevoiaşi dintre cei nevoiaşi”. În chip miraculos, multor leproşi, persoane infirme sau handicapaţi mintal le-a fost redată umanitatea. Jumătate de secol mai târziu, peste 2500 de surori îi urmau Maicii Tereza exemplul, construind din fapte proprii, iar nu doar vorbe sau declaraţii etatiste, o reţea invizibilă a compasiunii (activând în ţări precum Venezuela, Taiwan, India). Premiul Nobel (1979) venea să confirme un verdict antic: „fericiţi făcătorii de pace”.

Obama-celuloid

Cum anume poate intra Barack Obama în acest tablou care include vocea unor dizidenţi anticomunişti (precum Andrei Sakharov sau Lech Wałęsa) sau luptători pentru reconciliere şi non-discriminare rasială (precum arhiepiscopul Desmond Tutu)? Cel mai bun răspuns l-ar putea da vedetele din Hollywood, Disneyland şi mass-media. Câţi n-au fost fascinaţi de „mesianica” apariţie a noului Lider? Cine, în Europa, n-a aplaudat zâmbetul triumfător şi cadenţa retorică a dlui Obama (pentru care cel mai bun sufleor rămâne teleprompterul)? El promitea atunci nu doar ieşirea naţiunii americane dintr-un „lung coşmar”, ci chiar reconcilierea Naturii cu ea însăşi, progresul Istoriei universale şi îmblânzirea Umanităţii pe scara globală…

Înainte de victoria în faţa lui John McCain (erou al războiului din Vietnam), dl. Obama s-a distins printr-o modestă activitate universitară, compensată de „organizarea socială” (în colaborare cu diverse ONG-uri) în statul Illinois. Ca tânăr senator s-a remarcat prin absenteism şi propuneri legislative minore ori scandaloase (cum ar fi practica medicală late-term abortion).

Propulsarea în poziţia de favorit al cursei prezidenţiale s-a datorat mai ales unor circumstanţe exterioare: slaba pregătire a contra-candidaţilor democraţi (Hillary Clinton şi John Edwards), eficienţa maşinăriei politice din Chicago, sentimentul de vinovăţie istorică trăit de majoritatea albilor în relaţie cu minorităţile black sau latino, ş.a.m.d. Ducând în spate povara campaniilor de presă „anti-Bush Jr.”, o proastă moştenire bugetară  şi scandalul războiului din Irak, republicanii plecau cu şansa a doua (sau poate a treia). Carismatic şi inteligent, bine-ambalat estetic, copios finanţat şi susţinut de industria cinematografică, dl. Obama a ajuns preşedinte aşa cum a primit Nobelul: pe baza unor promisiuni.

La nouă luni de mandat, preşedintele SUA rămâne prizonier în ţara făgăduinţei. În loc de lapte şi miere, în schimb, e mai multă fiere. Experţii militari descriu războiul din Afganistan în termeni sumbri. Situaţia din Irak rămâne incertă. Conflictul arabo-palestinian este departe de vreo rezoluţie durabilă. Guantanamo nu s-a închis. Extinderea războiului anti-terorist în Pakistan complică agenda armatei americane. Iran, din fericire, a intrat în stand-by (şi aici este un merit real, dar neconfirmat în timp, al administraţiei Obama). Pe de altă parte, abandonarea scutului anti-rachetă din zona estului european n-a putut decât să alimenteze mai departe paranoia rusească. La toate acestea se adaugă ştiutele probleme economico-sociale de acasă: şomajul în creştere, blocajul reformei din sănătate, devalorizarea dolarului, adâncirea deficitului bugetar la aproape 10% din PIB.

Politica anticipaţiei

Alegând hipnotic numele lui Barack Obama, comitetul norvegian a neglijat cu bună ştiinţă curajul unor luptători pentru libertate (tânărul chinez Hu Jia sau premierul din Zimbabwe, Morgan Tsvangirai). Detenţia, închisoarea, intimidările violente sau ameninţările cu moartea au pălit în faţa lirismului ecologic şi a unui speech sentimental susţinut de noul Prinţ al Păcii, la Cairo. Să fi contat oare şi strângerile de mâini cu autocratul Hugo Chavez sau poate doar eşecul candidaturii oraşului Chicago la Jocurile Olimpice (2016)? Dar tăcerile prelungite privind semnificaţia istorică a anului 2009, la două decenii după căderea Zidului Berlinului?

Un Nobel pentru Barack Obama devine un fel de Nobelix obez, marcat în peliculă cu următorul asterisc (*): potenţialul realităţii şi imaginea contează mai mult decât realitatea însăşi şi actualitatea ei.

Occidentul dă semne că politica nu se mai face pe teren, ci mai ales la televizor. E de sperat, atunci, că Michelle va primi măcar un Oscar în rolul de best supporting actress, pentru ca noua religie umanist-progresistă să poată aduce lauri cuplului providenţial la Oslo, Washington, Beverly Hills şi pretutindeni: Ave Obama, Ave Nobelix, morituri te salutant!

Mihail Neamţu

(Hotnews.Ro, 11 octombrie 2009)

PS: Pe aceeaşi temă, vezi şi intervenţia Excelenţei Sale, domnul Marius Lazurca, Ambasadorul României la Vatican.


Respectul demagogic şi munca absentă (Hotnews.Ro, Mihail Neamţu)

8 octombrie 2009

Recentele mobilizări sindicale şi demagogia noilor campanii mass-media („Noi vrem respect“ la RTV sau „Mişcarea de rezistenţă” la Jurnalul Naţional) ocultează câteva dileme: putem aspira, fără muncă, la standardul decenţei? De ce să menţinem un sistem economic generator de risipă, mită şi lene? Care sunt criteriile eficienţei şi stimulii performanţei într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au astăzi popularitate, fiind la îndemână jelaniile şi auto-victimizările de tot soiul.

Parlamentarii inventează tertipuri procedurale pentru păstrarea unor detestabile privilegii. Magistraţii, inamovibili, şantajează instituţiile statului, fac abuziv grevă, se declară deasupra gloatei şi cer garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii aşteaptă revelionul cu mici, bere şi manele, oferite „gratis” în sectorul cinci, Bucureşti. Jurnaliştii-tonomaţi spumegă mai departe pe baricada falselor indignări. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?

Fără să jignim miile de oameni conştiincioşi care îşi fac meseria cu pasiune, din zori şi până în noapte, trebuie să admitem că România are o problemă cu etica muncii. Stăm bine la capitolul divertisment, tacla, lăutărism, improvizaţie. Avem umor. Nu ne lipseşte poanta, bancul şi relaxarea. Jurăm pe cele sfinte, ne facem poate şi cruce, doar să fim noi sănătoşi! Chiar dacă ameninţaţi cu spectrul falimentar ―  în politică, morală, finanţe sau demografie ―, facem un cult totemic din privitul la televizor.

Şi totuşi: sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al CPARSD (disponibil online) afirmă că „rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rata de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70.5%).” Cei retraşi din activitatea lucrativă nu vor fi găsiţi practicând contemplaţia, ci mai degrabă implicaţi în economia subterană sau agricultura de subzistenţă. Certificatele false de boală şi recomandările medicale pentru o pensie prematură sunt şi ele la ordinea zilei. Din 1990 până astăzi, numărul celor asistaţi s-a triplat.

Cei cu adevărat harnici şi productivi sunt împovăraţi de biruri nejustificate. Redistribuţia e inechitabilă şi, adesea, aberantă. Copiii orfani, ai căror părinţi au murit la Revoluţia din 1989, primesc un ajutor infim în raport cu foştii generali de Securitate. Politicienii vorbesc frecvent despre „solidaritate”, însă transferul leului din buzunarul privat în puşculiţa statului presupune, mereu, un calcul de irosire.

Statisticile afirmă că, între 2005 şi 2009, procentele PIB pentru educaţie şi sănătate au crescut vertiginos. De ce însă nu putem constata şi ameliorarea acestor servicii? Pentru că mereu cineva fură, în timp ce alţii muncesc. Sub umbrela murdară a politicului şi cu protecţia justiţiei corupte, „băieţii deştepţi” jefuiesc mai departe banul public.

Ani buni, România a făcut împrumuturi de zeci de miliarde pentru a susţine această clientelă mafiotă şi apoi masele largi de manevră electorală. Au fost promovate legi protecţioniste, anti-concurenţiale şi pro-birocratice. Mentalitatea parazitară a sufocat libera iniţiativă şi curajul inovator. Ne lăudăm cu milionari şi miliardari cinici, îmbogăţiţi nu prin geniale lovituri pe piaţă, ci din afaceri suspecte cu statul. Sume colosale au fost „sifonate” prin canalele întortocheate ale bugetului public. În acest fel, puţinii bani rămaşi în visteria Statului au fost alocaţi politicilor de protecţie socială – investiţiile în infrastructură, tehnologie sau cercetare rămânînd nesemnificative. Este şi motivul pentru care, exasperate de filozofia stagnării, sute de mii de minţi instruite şi braţe destoince au luat drumul Occidentului.

Pentru a-şi creşte speranţa de viaţă, românii au nevoie de legi care să stimuleze munca, să răsplătească inteligenţa şi să pedepsească atacul asupra proprietăţii private. Parlamentul, sindicatele şi televiziunile propagandistice vor înţelege atunci că respectul nu se impune cu forţa, prin tropăituri colectiviste, ci se câştigă pe bază de merit, cinste şi excelenţă individuală.