Spectrele stupidităţii, ale vulgarităţii şi ale cupidităţii pesediste

3 decembrie 2009

Respectul demagogic şi munca absentă (Hotnews.Ro, Mihail Neamţu)

8 octombrie 2009

Recentele mobilizări sindicale şi demagogia noilor campanii mass-media („Noi vrem respect“ la RTV sau „Mişcarea de rezistenţă” la Jurnalul Naţional) ocultează câteva dileme: putem aspira, fără muncă, la standardul decenţei? De ce să menţinem un sistem economic generator de risipă, mită şi lene? Care sunt criteriile eficienţei şi stimulii performanţei într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au astăzi popularitate, fiind la îndemână jelaniile şi auto-victimizările de tot soiul.

Parlamentarii inventează tertipuri procedurale pentru păstrarea unor detestabile privilegii. Magistraţii, inamovibili, şantajează instituţiile statului, fac abuziv grevă, se declară deasupra gloatei şi cer garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii aşteaptă revelionul cu mici, bere şi manele, oferite „gratis” în sectorul cinci, Bucureşti. Jurnaliştii-tonomaţi spumegă mai departe pe baricada falselor indignări. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?

Fără să jignim miile de oameni conştiincioşi care îşi fac meseria cu pasiune, din zori şi până în noapte, trebuie să admitem că România are o problemă cu etica muncii. Stăm bine la capitolul divertisment, tacla, lăutărism, improvizaţie. Avem umor. Nu ne lipseşte poanta, bancul şi relaxarea. Jurăm pe cele sfinte, ne facem poate şi cruce, doar să fim noi sănătoşi! Chiar dacă ameninţaţi cu spectrul falimentar ―  în politică, morală, finanţe sau demografie ―, facem un cult totemic din privitul la televizor.

Şi totuşi: sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al CPARSD (disponibil online) afirmă că „rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rata de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70.5%).” Cei retraşi din activitatea lucrativă nu vor fi găsiţi practicând contemplaţia, ci mai degrabă implicaţi în economia subterană sau agricultura de subzistenţă. Certificatele false de boală şi recomandările medicale pentru o pensie prematură sunt şi ele la ordinea zilei. Din 1990 până astăzi, numărul celor asistaţi s-a triplat.

Cei cu adevărat harnici şi productivi sunt împovăraţi de biruri nejustificate. Redistribuţia e inechitabilă şi, adesea, aberantă. Copiii orfani, ai căror părinţi au murit la Revoluţia din 1989, primesc un ajutor infim în raport cu foştii generali de Securitate. Politicienii vorbesc frecvent despre „solidaritate”, însă transferul leului din buzunarul privat în puşculiţa statului presupune, mereu, un calcul de irosire.

Statisticile afirmă că, între 2005 şi 2009, procentele PIB pentru educaţie şi sănătate au crescut vertiginos. De ce însă nu putem constata şi ameliorarea acestor servicii? Pentru că mereu cineva fură, în timp ce alţii muncesc. Sub umbrela murdară a politicului şi cu protecţia justiţiei corupte, „băieţii deştepţi” jefuiesc mai departe banul public.

Ani buni, România a făcut împrumuturi de zeci de miliarde pentru a susţine această clientelă mafiotă şi apoi masele largi de manevră electorală. Au fost promovate legi protecţioniste, anti-concurenţiale şi pro-birocratice. Mentalitatea parazitară a sufocat libera iniţiativă şi curajul inovator. Ne lăudăm cu milionari şi miliardari cinici, îmbogăţiţi nu prin geniale lovituri pe piaţă, ci din afaceri suspecte cu statul. Sume colosale au fost „sifonate” prin canalele întortocheate ale bugetului public. În acest fel, puţinii bani rămaşi în visteria Statului au fost alocaţi politicilor de protecţie socială – investiţiile în infrastructură, tehnologie sau cercetare rămânînd nesemnificative. Este şi motivul pentru care, exasperate de filozofia stagnării, sute de mii de minţi instruite şi braţe destoince au luat drumul Occidentului.

Pentru a-şi creşte speranţa de viaţă, românii au nevoie de legi care să stimuleze munca, să răsplătească inteligenţa şi să pedepsească atacul asupra proprietăţii private. Parlamentul, sindicatele şi televiziunile propagandistice vor înţelege atunci că respectul nu se impune cu forţa, prin tropăituri colectiviste, ci se câştigă pe bază de merit, cinste şi excelenţă individuală.


Marea e concesionată. Cu aerul ce facem? (Cristian TEODORESCU)

5 februarie 2009

Contractul ăsta cu nişte canadieni care de fapt au o lipitură cu Dinu Patriciu, despre care Călin Popescu Tăriceanu vorbea aseară cu o privire nevinovată, seamănă cu loteria ipistatului din D-ale carnavalului.


UN „FRAIER” ÎN ROMÂNIA ETERNĂ

27 noiembrie 2008

Romania e ţara unde furăm în grup, dar când o să ne dăm seama de cercul vicios în care ne-am băgat va fii prea târziu – ne vom fi furat deja singuri căciula.

Daca mâine vreau să sparg un bec de pe stradă pot să îl sparg, să îl iau, să fac orice fără ca cineva să mă tulbure, fără să fac infart când bate cineva la uşă, chiar şi dacă este vorba de poliţistul venit să mă tragă la răspundere. Dacă chiar ma prinde ne înţelegem, îmi dă un şpiţ în cur, eventual mă pune să le spăl maşina.

Dacă mâine un muncitor dintr-o fabrică vrea să plece acasă cu un litru de vopsea e simplu: vorbeşte cu portarul, îi dă şi lui ceva şi pleacă amândoi mulţumiţi. Unul e bucuros de vopseaua pe care o poate vinde la un preţ mai mic decât în magazin; sau pentru că îşi poate vopsi gardul celălalt, făcut nu se ştie cum; celălalt pentru că are bani de ţigări şi una mică” la barul din colţ. Daca un al treielea personaj vede aceste nereguli şi sună la poliţie sau la garda financiară el devine “Gigă contra”, “duşmanul societăţii”. Încet va fi înlăturat ca personaj suspect, prea vigilent cu cei care îşi fură căciula.

Cum reacţionează «societatea civilă »? Simplu:

“- Băi prostule, nu puteai să taci şi tu ?”

Mâine cel care vrea să îndrepte lucrurile la CFR, în învăţământ, într-un spital, o şcoală sau o parohie devine “papagalul de serviciu.” Poimâine vrea şi el o zi liberă sau concediu de sănătate – răspunsul “nu se poate” este permanenta lui ameninţare.

Altă zi “papagalul” nostru dă un examen pentru promovare: va cădea primul după linie. România nu iubeşte decât curajul oamenilor morţi.

Peste câteva luni, “papagalul” vrea sa se transfere la altă întreprindere unde deja se ştie că este “fraier”. Cel prea cinstit nu colaborează cu mica mafie. În spatele lui circulă avertismente de genul: “vezi că îi place să dea cu ciocul, se revoltă prea uşor, nu e de încredere.” Treptat, papagalul ajunge ocolit la servici, în familie sau de vecinii din bloc – un amic, un verişor, un frate i-a dus vestea în lume că e incurabil.

Soluţia căutată de două milioane de papagali: viză de muncă în străinătate.

(Poveste primită anonim pe Internet – uşor editată, MN).