Sf. Grigorie de Nyssa despre limbaj şi frumuseţe (eseu de Mihail Neamţu)

30 aprilie 2009

Limbajul exista pentru a exprima misterul fiintei. Posesia unei gramatici – cu sintaxa si morfologie variata – garanteaza productivitatea estetic-teologica a culturii umane. Sf. Grigorie ofera in acest punct o noua metafora muzicala, imaginandu-si trupul uman ca pe scena, unde nenumarate instrumente conduse de dirijorul-ratiune dau un concert invizibil. El compara „respiratia“ cu un „flaut“ si „gura“ cu o „lira“ – corzile fiind ciupite numai prin acordul si atentia mintii. Exersarea cere timp, presupune o initiere laborioasa si, mai ales, consacra un canon – numit indeobste „traditie“. Creatorul unui limbaj muzical – autorul unei simfonii cu ecouri edenice, chiar – nu actioneaza independent de predecesorii sai. El activeaza intr-un spatiu deschis, la vedere, supus privirilor exigente ale contemporanilor. Acest spatiu al mintii strunite de pilda generatiilor anterioare este comparat de Sf. Grigore de Nyssa cu harta orasului ideal: cladiri felurite si bulevarde fastuoase satisfac nevoia omului de frumusete si diversitate.


PROTOLOGY AND LANGUAGE IN ST GREGORY OF NYSSA’S THEOLOGY

14 august 2008

Un studiu despre protologie si limbaj in opera Sf. Grigorie de Nyssa (revista Chora, 2003).


JEAN-LUC MARION: RAŢIUNEA FORMALĂ A INFINITULUI

11 august 2008

I. Infinitul în raţiune, raţiunea în infinit

A folosi raţiunea presupune pentru noi faptul de a ne exersa mai întâi la infinit, aşa cum ne exersăm cu un anumit instrument rebel şi indispensabil, în a face puterile noastre raţionale să progreseze, aplicându-le nu unui oarecare obiect delimitat, ci asupra a ceea ce, prin definiţie, va rezista întotdeauna definiţiei. Mai mult, raţiunea constă totodată în a exersa infinitul, aşa cum exercităm o responsabilitate politică, administrativă sau financiară – pentru că trebuie ca cineva de asemenea să-şi asume sarcina zdrobitoare dar indispensabilă: sau şi pentru că sarcina supremă, aceea de a gândi infinitul, fascinează, atrage şi confiscă, aşa zicând, spiritele cele mai înzestrate cu raţiune. Omul este fiinţarea privilegiată, nu doar fiindcă odată cu el este în joc fiinţa, ci pentru că odată cu el, chiar privind fiinţa, este în joc infinitul. Pentru noi, faptul de a ajunge să gândim cu adevărat, într-un fel sau altul, într-un câmp de cunoştinţe, revine la a gândi înăuntrul său infinitul, a gândi la infinit – de altfel, mai puţin la a gândi în mod pozitiv infinitul, cât la a face raţiunea noastră să treacă, asupra unei probleme sau asupra alteia, la infinit. Infinitul nu primeşte, deci, de la început, un titlu transcendent, ci un statut transcendental – acela al însăşi condiţiei de exercitare a raţiunii. O raţiune care nu ar gândi la infinit – nu doar la infinit, ci conform exigenţelor acestuia – s-ar priva pe sine însăşi. Nu există raţionalitate fără trecere la infinit. Citește restul acestei intrări »