JEAN-LUC MARION ALES ÎN ACADEMIA FRANCEZĂ

11 noiembrie 2008

Un articol despre filozoful catolic Jean-Luc Marion.


JEAN-LUC MARION: RAŢIUNEA FORMALĂ A INFINITULUI

11 august 2008

I. Infinitul în raţiune, raţiunea în infinit

A folosi raţiunea presupune pentru noi faptul de a ne exersa mai întâi la infinit, aşa cum ne exersăm cu un anumit instrument rebel şi indispensabil, în a face puterile noastre raţionale să progreseze, aplicându-le nu unui oarecare obiect delimitat, ci asupra a ceea ce, prin definiţie, va rezista întotdeauna definiţiei. Mai mult, raţiunea constă totodată în a exersa infinitul, aşa cum exercităm o responsabilitate politică, administrativă sau financiară – pentru că trebuie ca cineva de asemenea să-şi asume sarcina zdrobitoare dar indispensabilă: sau şi pentru că sarcina supremă, aceea de a gândi infinitul, fascinează, atrage şi confiscă, aşa zicând, spiritele cele mai înzestrate cu raţiune. Omul este fiinţarea privilegiată, nu doar fiindcă odată cu el este în joc fiinţa, ci pentru că odată cu el, chiar privind fiinţa, este în joc infinitul. Pentru noi, faptul de a ajunge să gândim cu adevărat, într-un fel sau altul, într-un câmp de cunoştinţe, revine la a gândi înăuntrul său infinitul, a gândi la infinit – de altfel, mai puţin la a gândi în mod pozitiv infinitul, cât la a face raţiunea noastră să treacă, asupra unei probleme sau asupra alteia, la infinit. Infinitul nu primeşte, deci, de la început, un titlu transcendent, ci un statut transcendental – acela al însăşi condiţiei de exercitare a raţiunii. O raţiune care nu ar gândi la infinit – nu doar la infinit, ci conform exigenţelor acestuia – s-ar priva pe sine însăşi. Nu există raţionalitate fără trecere la infinit. Citește restul acestei intrări »


BUFNIŢA DIN DĂRÂMĂTURI. INSOMNII TEOLOGICE ÎN ROMÂNIA POST-COMUNISTĂ

1 martie 2008

EDIŢIE REVĂZUTĂ ŞI ADĂUGITĂ, ED. POLIROM, 2008.

Notă lămuritoare

 

_copertasmallbufnita.jpgRecepţia contradictorie de care s-a bucurat prima ediţie a „Bufniţei din dărâmături” l-a îndemnat pe autor să accepte provocarea unei noi ediţii. S-ar cuveni, înainte de toate, să spun care este originea acestui titlu. „Bufniţa” evocată de Psalmului 101 (în ediţia Septuaginta) nu reprezintă un simbol al Minervei, aşa cum au crezut unii. Cucuveaua filozofică începe să zboare doar la lăsatul serii – o metaforă aşadar nepotrivită pentru vârsta tinereţii. Nu despre geniul retrospectiv al gândului filozofic, ci despre natura profetică a cunoaşterii teologice am vrut să vorbesc aici. „Bufniţa din dărâmături” evocă mai degrabă imperativul vigilenţei sau, în limbaj teologic, conştiinţa neptică. Patroana acestor rânduri locuieşte în copacul vieţii, migrând frecvent doar cu bilet de întoarcere către pomul cunoaşterii. „Dărâmăturile” sunt evident spaţiul lăuntric şi exterior lăsat în urmă de trauma experienţei totalitare, care atârnă foarte greu pe lângă toate celelalte crize de identitate ale Bisericii în modernitate. Din acest motiv am suplimentat subtitlul cărţii cu expresia: „insomnii teologice în România post-comunistă.” Ca mulţi alţi contemporani trecuţi prin experienţa unui utopii barbare, am făcut la propriu şi la figurat experienţa insomniei, niciodată lipsită de riscuri. M-am străduit ca aceste insomnii să capete un caracter teologic, trăind într-o lume care s-a pus „la adăpost de veşnicie” (Ana Blandiana). Citește restul acestei intrări »


ETIENNE GILSON DESPRE RAPORTUL DINTRE RAŢIUNE ŞI CREDINŢĂ (I): ABELARD

5 decembrie 2007

„Abelard s-a rătăcit în strădania sa de a interpreta dogmele în mod raţional, în special dogma Treimii. însă, cu toate că a confundat uneori, din nefericire, filozofia cu teologia, el nu s-a abătut niciodată de la principiul că autoritatea trece înaintea raţiunii, că dialectica are drept scop principal lămurirea ade­vărurilor credinţei şi combaterea necredincioşilor şi, în sfîrşit, că mîntuirea sufletului ne vine din Sfintele Scripturi, şi nu din cărţile filozofilor. Citește restul acestei intrări »