Sf. Grigorie de Nyssa despre limbaj şi frumuseţe (eseu de Mihail Neamţu)

Limbajul exista pentru a exprima misterul fiintei. Posesia unei gramatici – cu sintaxa si morfologie variata – garanteaza productivitatea estetic-teologica a culturii umane. Sf. Grigorie ofera in acest punct o noua metafora muzicala, imaginandu-si trupul uman ca pe scena, unde nenumarate instrumente conduse de dirijorul-ratiune dau un concert invizibil. El compara „respiratia“ cu un „flaut“ si „gura“ cu o „lira“ – corzile fiind ciupite numai prin acordul si atentia mintii. Exersarea cere timp, presupune o initiere laborioasa si, mai ales, consacra un canon – numit indeobste „traditie“. Creatorul unui limbaj muzical – autorul unei simfonii cu ecouri edenice, chiar – nu actioneaza independent de predecesorii sai. El activeaza intr-un spatiu deschis, la vedere, supus privirilor exigente ale contemporanilor. Acest spatiu al mintii strunite de pilda generatiilor anterioare este comparat de Sf. Grigore de Nyssa cu harta orasului ideal: cladiri felurite si bulevarde fastuoase satisfac nevoia omului de frumusete si diversitate.

Reclame

Palm Sunday / Duminica Floriilor

CREZ (Nicolae Steinhardt)

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

FR DAVID HUDSON: A PERSONAL STORY

Fr. David Hudson lives in Alpharetta, a suburb of Atlanta, Georgia. He and his wife, Mary, are certified public school teachers, and the proud parents of three daughters: Heidi (married to Mihai Popa, and mother of Bella, now 2 ½), Heather (married to Iosif Logigan and soon to give birth to Aaron), and Hannah, a student at Georgia State University.

  

Fr. David, what was it that led you to missionary work in Romania?

 

I was raised in a Protestant Evangelical environment which glorified missionary work as the highest calling. From my childhood I aspired to be a missionary, but only as I began to approach midlife did I make the decision to do it now. For a long time I had thought about doing missions in “Post-Christian” Western Europe, where only about 20% of the population attends church regularly. Just then the Berlin Wall fell, and we were swept up in the tide of missionaries going to former Communist countries, which we believed had been effectively “atheized”.

Amo, Amas, Amat: Christianity and Culture (by Robert Wilken)

Last spring on a trip to Erfurt Germany, the medieval university town famous for the Augustinian cloister where Martin Luther was ordained to the priesthood, I learned that only twenty percent of the population professed adherence to Christianity. When the topic of religion came up in a conversation with a young woman in a hotel lounge I asked her whether she was a member of a church. Without hesitation she replied:Ich bin Heide. I am a heathen.

It is hardly news to discover pagans in the heart of western Europe where once Christianity flourished. The steep decline in the number of Christians has been underway for generations, even centuries. What surprised me was the complete absence of embarrassment in her use of the term “heathen”. She did not say she no longer went to Church, nor that she was not a believer. For her, Christianity, no doubt the religion of her grandparents if not her parents, was absent from her horizon. Two days earlier my train had stopped at Fulda where St. Boniface, the apostle to the Germans, was buried. Boniface had gone to Germany to convert the heathen, and in a spectacular and courageous gesture felled the sacred oak at Geismar. The astonished onlookers soon hearkened to Boniface’s preaching and received Baptism. It would seem that if Christianity is ever to flourish again in the land between the Rhine and the Elbe a new Boniface will have to appear to fell the sacred oaks of European secularism.

DIVINO-UMANITATEA ŞI LECŢIA ISTORIEI SACRE

Divino-umanitatea sau, altfel spus, „teandria“ reprezintă baza dogmatică a vieţii creştine. În acest adevăr transpare cel mai mare eveniment al poveştii omului: povestea tuturor ratărilor, a eşecurilor, în tentativa lor de a atinge un Ideal, un Bine, un Adevăr – toate cu majusculă, toate îndepărtate şi toate de neatins. Fiinţă bovarică, omul s-a simţit mereu “prost în propria piele”, la strâmtoare în propria condiţie, nemulţumit de sine şi, dacă prea mulţumit, repede trântit la pământ de iluzii infidele în faţa marilor încercări.