Gabriel Liiceanu despre Petru Creţia

11 iulie 2009

Gânduri despre pedagogia lui Noica, la centenar

9 iulie 2009

Constantin Noica (12 iulie 1909-4 decembrie 1987) a fost nu doar cel mai important creator în istoria filozofiei româneşti, ci şi autorul unei vizuini pedagogice neglijate de toţi „reformatorii” educaţiei etatiste din ultimii 20 de ani. Din păcate, centenarul celebrat în aceste zile prin câteva cărţi scoase la editura Humanitas (având drept contriburi pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu, Sorin Vieru, Sorin Lavric, Dora Mezdrea) pare neglijat tocmai acele instituţii de cultură care pretind să ne aducă, prin banii publici, mereu mai devreme în Europa… O manifestare la Academia Română şi o altă dezbatere organizată de ICR la Roma au permis profesioniştilor să evoce în termeni tehnici personalitatea marelui gânditor. Aici voi spune doar câteva cuvinte despre vocaţia pedagogică a lui Noica – ale cărui idei despre Bildung au marcat generaţii întregi de tineri şi mai puţin tineri…

Viziunea împărtăşită de filozoful solitar al Păltinişului ucenicilor săi din anii 1970-1980 coincidea cu perspectiva celebrului rector al Universităţii din Chicago, Robert Maynard Hutchins (1899–1977). Partizani au unui „perenialism secular”, amândoi au susţinut importanţa asimilării marelui canon al culturii şi civilizaţiei europene în faţa valurilor crescânde de neo-pragmatism şi nihilism alegru. De la întâlnirea cu presocraticii până la medievali şi de la modernii secolului XVII până la marii autori de literatură din Rusia, Germania, Anglia sau Franţa secolului XIX, paideia presupune ascultarea conversaţiei permanente între epoci, idei, paradigme. Noica ne-a reamintit astfel exigenţele clasicismului atunci când ne-a spus că un adevărat cursus honorum, iar nu spoiala care astăzi poate atât de uşor să treacă drept erudiţie sau performanţă, cere asimilarea limbilor străine, curajul confruntării nu doar cu fascicule de gând, ci cu biblioteci întregi şi opere complete. Îndrăgostit de faimoasa Great Books tradition, Constantin Noica a încurajat traducerile din latină, greacă ori sanscrită, dar şi cultivarea gândului frumos sau a frazei elevate; refuzul polemicilor sterile şi al adversităţilor oarbe, însă şi demnitatea, curajul opiniei sau bărbăţia; cultura, ne-a spus filozoful trecut prin temniţele comuniste, nu se naşte din ură, mentalitate parazitară, oportunism politic, aroganţă limbută, invidie vocală, denunţ găunos sau bârfă în oţet. Cultura presupune, dimpotrivă, muncă, abnegaţie, refuzul infailibilităţii, puterea de-a admira, asumarea criticii raţionale, bucuria dialogului şi cultul prieteniei.

Găsim la Constantin Noica deschiderea pentru eseu (practicat cu abundenţă în tinereţe), dar şi pledoaria pentru sistem; întoarcerea la izvoare, dar şi deschiderea politropică. Efortul cunoaşterii cere atât devoţiune individuală, cât şi investiţia în agora; viaţa spiritului, trăită în chip unic de fiecare dintre noi, nu poate totuşi prospera independent de conştiinţa publică a unei comunităţi. Elitistă şi inaccesibilă, la prima vedere, pedagogia lui Constantin Noica nu face decât să reitereze sub raport epistemologic principiul moral al decenţei. Noica îi cere fiecărui actor al dezbaterilor culturale să ştie, înainte de toate, despre ce anume vorbeşte (iar acolo unde apare neştiinţa, să asume tăcerea). Adecvarea la realitatea textelor comentate, situarea smerită într-o linie de continuitate cu tradiţia exegetică, curajul de-a sparge tiparele convenţionale nu printr-un teribilism despuiat, ci prin forţa inteligenţei educate – iată cum înţelegea Constantin Noica (cel hărţuit cu atâta persistenţă de Securitate) să pregătească o nouă generaţie de tineri într-o ţară sufocată de mizerie materială, impostură intelectuală şi mai ales lipsă de speranţă. Îi datorăm ediţia operelor complete din Platon, contactul cu comentatorii aristotelici, refacerea legăturii între filozofie şi matematică, o exegeză antimarxistă la Hegel, deriziunea faţă de materialismul dialectic, redescoperirea unui alt Eminescu decât cel anexat politic (de extrema dreaptă, prin „Doină”, ori extrema stângă, prin „Împărat şi proletar”). Împreună cu Petru Creţia şi alţi câţiva mari profesorii ai Universităţilor, Noica a deplâns lăutărismul rezultat din asimilarea neaşezată şi livrarea frivolă a unor simple informaţii culturale; inflaţia de citate nu acoperă întotdeauna profunzimea unei reflecţii, după cum gesticulaţia de mim nu ascunde neapărat o trăire autentică şi definitivă.

Figură tragic-donquijotescă a secolului XX, filozoful de la Păltiniş n-a trăit doar în sfera intangibilă a principiilor prime. În cabana amenajată ascetic la poalele Carpaţilor, el putea deschide uşa, la capătul unei vieţi bine rostuite, oricărui om bine-intenţionat,  oricărui tânăr preocupat de soarta sufletului său „în vremuri de răstrişte”: de la ingineri mecanici şi apicultori până la absolvenţi de Teologie, Conservator sau Litere. Unii i-au ironizat generozitatea, alţii i-au răstălmăcit intenţia. Comentatori cu trecutul maculat de minciună şi duplicitate s-au grăbit să chestioneze absenţa registrului etic din reflecţia lui Constantin Noica. Alţii ar fi vrut un plus de angajare politică din partea celui care îndurase deja zece ani de domiciliu forţat şi cinci ani de închisoare pentru simpla vină de-a fi citit şi comentat, undeva la începutul anilor 1950, cărţile prietenului său Cioran!

Delatori tineri şi impertinenţi îndrăzneau să ceară gesturi eroice de la un bătrân pensionar, ignorând enorma investiţie într-un edificiu invizibil, perceptibil însă pentru orice cititor al Jurnalului de la Păltiniş. Într-o lume care credea (sau, oricum, se încolona) în mistica Partidului, Noica a cerut reîntoarcerea la fundamentele logicii. Într-un timp când poezia era confiscată de trepăduşi şi versificatori ignobili, Noica a pledat pentru lectura lui Goethe. Doar aparent un naiv zdrobit de cruzimea vremurilor şi manipulat de zelul politrucilor, Constantin Noica a învins de fapt prin posteritatea operei sale: zeci de tineri care au trecut prin băncile facultăţilor de limbi clasice, apoi câţiva filozofi, istorici sau orientalişti care şi-au asumat exigenţa confruntării cu standardele occidentale (trădate, la rândul lor, de şase maladii contemporane…), ş.a.m.d. Între modelul postmodern-textologic sau al relativismului discursiv asimilat cu atâta rapiditate de provinciali (pentru care anything goes) şi paradigma stabilă a pedagogiei lui Constantin Noica, diferenţele rămân zdrobitoare. Profesioniştii calamburului sau portavocile maliţiei rămân şi astăzi epuizate în minorat şi sterilitate.

Ca orice om, Noica a avut şi păcate sau a comis şi exagerări. A forţat uneori prin etimologii ingenioase sensul unor cuvinte; s-a grăbit poate să reducă întregul proiect occidental la simptomul îngrijorător al unei ubicue pop-culture; a refuzat alteori prea abrupt confruntarea cu tendinţele recente în dezbaterea filozofică europeană, sub pretextul dezinteresului pentru modă şi can-can; a fost, în sfârşit, mult prea criptic într-un jargon nelipsit de originalitate. Cu toate acestea, neuitatul autor al Tratatului de ontologie rămâne un reper inconturnabil pentru oricine iubeşte astăzi demnitatea conceptului, bogăţia metaforei, limba română, înţelepciunea şi ştiinţa de carte. (Mihail Neamţu)

Constantin Noica, fragmente

„Dacă însă cultura de performanţă nu înseamnă nici poezie, nici critică, atunci să însemne cumva proză ori simplă cercetare? Cu proza este un mister. în timp ce se ştie bine că nu a existat poet mare fără să fie şi om de cultură mare, s-a întâmplat că proză reuşită au scris şi oameni mediocri ca pregătire (până şi o fată cu bune amintiri ca Margaret Mitchell în Pe aripile vântului), dacă aveau darul de a reţine situaţii autentice ale vieţii sociale şi pe cel de a le repovesti. în schimb, cu cercetarea este sigur că ea ţine de o vrednicie şi încredere pe care tineretul nu le are întotdeauna, dar că mai este nevoie, în afară de vrednicie, şi de învrednicire, iar pe aceea nu o posedă oricine. Asemenea tineri cu învrednicire ar trebui căutaţi şi valorificaţi.

Iar cultura de cercetare — adică vasta investigaţie în miracolul culturii — nu ar reprezenta doar o contribuţie românească la cultura mare a lumii, ci, tocmai pentru că poezia mare şi critica mare nu sunt posibile fără o aleasă pregătire, strădania de-a o obţine ar da baza adevărată pe care să se întemeieze creaţiile noastre literare, cele ce, în ultimă instanţă, dau valoare unei culturi. Citește restul acestei intrări »


Sf. Grigorie de Nyssa despre limbaj şi frumuseţe (eseu de Mihail Neamţu)

30 aprilie 2009

Limbajul exista pentru a exprima misterul fiintei. Posesia unei gramatici – cu sintaxa si morfologie variata – garanteaza productivitatea estetic-teologica a culturii umane. Sf. Grigorie ofera in acest punct o noua metafora muzicala, imaginandu-si trupul uman ca pe scena, unde nenumarate instrumente conduse de dirijorul-ratiune dau un concert invizibil. El compara „respiratia“ cu un „flaut“ si „gura“ cu o „lira“ – corzile fiind ciupite numai prin acordul si atentia mintii. Exersarea cere timp, presupune o initiere laborioasa si, mai ales, consacra un canon – numit indeobste „traditie“. Creatorul unui limbaj muzical – autorul unei simfonii cu ecouri edenice, chiar – nu actioneaza independent de predecesorii sai. El activeaza intr-un spatiu deschis, la vedere, supus privirilor exigente ale contemporanilor. Acest spatiu al mintii strunite de pilda generatiilor anterioare este comparat de Sf. Grigore de Nyssa cu harta orasului ideal: cladiri felurite si bulevarde fastuoase satisfac nevoia omului de frumusete si diversitate.


Bogdan Bucur, Despre vocaţia studiilor patristice (II)

24 februarie 2009

Mihail Neamtu: Dragă Bogdan, ce crezi că te avantajează din perspectiva experienţei româneşti pe care ai avut-o până la doctoratul american? Cu ce amintiri frumoase ai rămas din ţară (sub raport profesional)?

În ciuda condiţiilor dificile de la Bucureşti, asupra cărora am insistat poate prea mult, unii dintre studenţi erau minunaţi. Dintre aceştia, mulţi veniţi de la Yoga şi toate celelalte; alţii erau minoritatea seminariştilor pe care seminarul nu îi ciuntise sufleteşte. În fine, fapt este că existau mulţi care studiau cu râvnă, cu entuziasm, cu vocaţie, mânaţi de ceva mai profund decât calculul realizării social-profesionale şi, tocmai de aceea, dispuşi la orice sacrificii. Aşa ceva nu am mai văzut în America. Aici doctoranzii îţi pun mai degrabă alte întrebări de genul „cât costă şcolarizarea, cartea, cursul? Ce beneficii am de pe urma lor?” O mentalitate care îmi părea grobiana la limita meschinăriei, care pune în cumpănă, precum Esau, darul lui Dumnezeu şi blidul de linte. Privind în urma, văd că m-am schimbat şi eu: nu îi mai blamez atât de brutal pe americani; însă mereu le-am dus dorul studenţilor cu care am fost coleg la Bucureşti. Realist vorbind, studenţii pe care îi am în gând reprezentau o minoritate şi acolo.

Apoi ar mai fi un avantaj, pe care îl găsesc tocmai în lipsa mijloacelor: anume concentrarea obligatorie pe sursele primare. Nu prea cunoşteai din literatura secundară pe X sau Y, însă puteai să-l fi citit pe Sfântul X cu mare atenţie. Sigur, nu e suficient, şi în orice caz Facultatea de Teologie nu îşi poate aroga nici un fel de merite aici. Însă este excelent dacă începi doctoratul pe astfel de temelii, fiindcă în State există riscul de a te îneca în oceanul literaturii secundare.


Dialog amânat (Teodor Baconsky)

19 februarie 2009

Lupta dintre nostalgia premodernă şi aspiraţia spre modernitate a primit recent forma unei manifestaţii publice: un grup de opozanţi ai paşapoartelor biometrice a urcat dealul Patriarhiei, pentru a denunţa în respectiva măsură administrativă perfidele manevre ale Fiarei Apocaliptice. Reacţia societăţii s-a polarizat imediat: pe de o parte, cei care demonizează Evoluţia (de la darwinism, la biotehnologii). Pe de alta, cei care încurajează Schimbarea (fiind chiar dispuşi să o idealizeze). Locul acţiunii – la Patriarhie – arată că susţinătorii Trecutului Perfect se aşteaptă ca BOR să le preia cauza. În opoziţie faţă de această aparent jenantă probă de primitivism cultural s-au situat, fără surprize, numeroase voci intelectuale care pledează pentru raţionalitate, civism şi occidentalizare. Ca întotdeauna, fiecare mizează exclusiv pe dreptatea proprie.


SUPLIMENT „ID” (februarie 2009): ESEURI DESPRE CONSERVATORISMUL AMERICAN

4 februarie 2009

Relieful american al gândirii conservatoare

          La invitaţia lui Horia-Roman Patapievici, am purces în vara anului 2008 la alcătuirea unui dosar cu marile repere ale reflecţiei etico-politice de sorginte conservatoare. Motivaţia editorială invocă doar câteva urgenţe modeste: racordarea dezbaterii româneşti despre anticomunism, tradiţie, modernitate şi postmodernism la dialogul cultural de sorginte nord-atlantică. Această sincronizare nu-şi propune mai mult decât restituirea unor teme frecvent neglijate într-o Europă cu adânci reflexe socialiste: rolul proprietăţii, importanţa familiei, preţuirea patrimoniului cultural, respectul faţă de tradiţia religioasă iudeo-creştină, respectul anti-relativist pentru ordinea naturală a lumii (ceea ce înseamnă o distincţie netă între sfinţi şi ticăloşi, între deştepţi şi proşti, între cărturari şi ignari, etc.). Se adaugă la acestea mefienţa faţă de utopiile revoluţionare, acceptarea principiului democratic al reprezentării, încrederea în creativitatea naturală a omului disciplinat de tradiţie (a cărui stare de conştiinţă este ireductibilă la sinteza marxistă a „mijloacelor de producţie”), angoasa faţă de modernismul progresist, tema de babilonia urbană, prudenţa în relaţiile interumane, legitima căutare a profitului prin capitalism şi cultivarea compasiunii prin filantropie, etc.

          Conservatorismul trebuie înţeles aşadar nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din câteva principii prime, ci mai degrabă ca stare de spirit. Edmund Burke a numit-o common sense, care s-ar traduce liber (şi pe placul regretatului Alexandru Paleologu) prin sintagma „bun-simţ.” Accentul gândirii conservatoare cade aşadar pe noţiunea de praxis – epistemologia discursului politic bazându-se pe achiziţiile trecutului. Datele tradiţiei – care ne spun că bărbaţii au fost dintotdeauna mai apţi pentru exerciţiul militar decât femeile, aşa cum femeile n-au putut ocoli decât rareori vocaţia maternităţii – sugerează că forţa explicativă a experimentului întrece valoarea argumentaţiei abstracte. Citește restul acestei intrări »


DOUĂ FELURI DE NECREDINŢĂ (eseu de Andrei PLEŞU)

9 ianuarie 2009

Şi de Crăciun, şi de Paşte se găsesc destui care să veştejească transformarea sărbătorii în chef. E necreştineşte, se spune, să converteşti evenimente atât de nelumeşti cum sunt Naşterea Domnului şi Învierea Lui în simple prilejuri de îmbuibare şi petrecere. În ce mă priveşte, înclin să fiu mai puţin riguros. Cheful autohton are, totuşi, câteva merite deloc neglijabile: mai întâi, el semnalează euforic prezenţa însăşi a sărbătorii. Oamenii se înscriu, benign, în alt ritm al timpului, şi o fac altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică. Citește restul acestei intrări »


Sfârşit de an. „Post-scriptum” despre bun-simţ şi civilizaţie (Mihail NEAMŢU)

30 decembrie 2008

Patima mâniei

Pentru credincioşii ortodocşi, epicentrul dezbaterilor din anul 2008 l-a reprezentat controversa euharistică din jurul persoanei ÎPS Nicolae Corneanu. Mulţi îşi amintesc cât de repede s-a deplasat discuţia din sfera analizei teologice spre zona sancţiunilor generaliste declamate de la înălţimea unei pretinse înţelegeri universale a rostului culturilor şi civilizaţiilor de pe acest pământ! Nimic nou sub soare.

Eseişti inflamaţi şi contondenţi s-au regrupat rapid sub următoarea deviză: dragostea de Ortodoxie rămâne suspectă la toţi aceia care, deşi sceptici faţă de edulcoraţiile ecumeniste ale veacului, nu denunţă catolicismul drept pericol suprem – alături de europenism, „globalizarea socialistă” (sic) şi „rătăcirea elitelor” – la adresa identităţii noastre româneşti.

Pervertiri semantice, deraieri logice, comparaţii anacronice şi multe calomnieri deşănţate – toate s-au amalgamat într-o confirmare a cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă” (Flp. 1, 15). Diabolizarea adversarului a devenit strategia de lucru într-un spaţiu blogosferic lipsit de orice norme editoriale sau reguli de reciprocitate. Calomnia s-a amestecat cu bârfa, adesea în spatele unei porecle aleatorii („nickname”) postate pe orice „forum” al urii. Unui astfel de suflet care trăieşte numai din inflamaţia colerică şi patosul gâlcevei, Sf. Ioan Gură de Aur îi spune: „ţi-ai pus înlăuntru mânia ca un călău care te biciuieşte, sau ca un vultur care-ţi sfâşie măruntaiele.”

Tunnel Vision

De la necesara apologetică religioasă în favoarea Crezului Bisericii s-a trecut aşadar la practica lobotomiei intelectuale, adoptând ideologia segregării şi raţionalizarea veninului. Nu mai este suficient să pledezi pentru integritatea dogmei ortodoxe – trebuie să te defineşti printr-o continuă, neobosită şi tentaculară defăimarea a celuilalt, a oricărui om care se întâmplă să nu-ţi împărtăşească toate convingerile. Talibanii postărilor online s-au declarat deranjaţi de complexitatea referinţelor la natura modernă a raportului dintre sacru şi profan. Diversitatea tematică a abordării, citatele abundente, respectul pentru câteva standarde filologice recunoscute – toate acestea au început să irite. Într-o ţară cucerită de manierele de oier şi manelele înjositoare, pentru gherila mediatică a ortodoxismului a devenit o prioritate atât vaccinul anti-catolic cât şi discursul anti-elitist.

S-au întrebat oare arţăgoşii cronicari de ce nu s-a mulţumit Sf. Grigorie de Nazianz cu strălucirea teologică a minţii şi a inimii sale, adăpându-se complementar de la ştiinţa de carte a unui retor păgân – Tespesios, reprezentantul unei celebre şcoli („A Doua Sofistică”) din Antichitatea târzie? De ce trebuia să-l citeze acelaşi Părinte bisericesc pe Euripide, Demostene şi Hesiod când se putea limita la cărţile profeţilor? Şi la ce bun pentru ortodocşii moderni să mai citească (necum să mai traducă) cărţile lui Dante, atunci când refuză jurisdicţia universală a Vaticanului? Şi dacă unii adolescenţi curioşi vor scăpa insuficient imbecilizaţi şi doar parţial îndoctrinaţi, descoperind mai târziu prin bibliotecile lumii epistolele lui Pascal, biografia lui Padre Pio (înzestrat cu harisma stigmatelor) sau viaţa eremitului necalcedonian Matta El-Maskine? Lor, oare, ce blindaj le vom opune?

Curajul învecinării

Un dezacord teologic valorează mai mult decât o neînţelegere de ordin estetic. Subtilitatea diferenţelor de ordin metafizic – cele care separă Ortodoxia de heterodoxie – nu poate fi însă comunicată în jargonul stadioanelor de fotbal. Mai mult, bunul samaritean n-a făcut verificări prealabile înainte de a-şi arăta, necondiţionat, grija şi atenţia faţă de aproapele (fără să se vateme pe sine). Cum s-ar explica apoi pedagogia paulină a exemplului viu asociat curajului învecinării: „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Corinteni 7, 14a)? Oare de unde atâta optimism şi încredere în puterea de transformare a iubirii? Cum să înţelegem afirmaţia unui mistic precum Sf. Siluan Atonitul: „aproapele meu este viaţa mea.” Şi la ce anume s-a referit un pustnic isihast din Moldova prin cuvintele: „sfârşitul lumii va veni când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.”

Pesemne, mărturisirea bunătăţii lui Dumnezeu nu se opreşte la excomunicările reciproce între diferite ramuri ale creştinismului. Pe lângă păstrarea predaniilor ortodoxe mai sunt şi alte lucruri de făcut – între altele, conservarea memoriei comune a civilizaţiei europene, cultivarea limbilor noastre natale, umanizarea cartierelor, însănătoşirea climatului de convieţuire urbană, reconstrucţia edificiilor educative ale naţiunii, salubrizarea dezbaterilor publice, construcţia de drumuri şi poduri, curăţarea pădurilor, ş.a.m.d. Pentru ca aceste proiecte să ne reuşească măcar în parte alianţa punctuală cu reprezentanţii altor tradiţii sau culturi este inevitabilă. Descoperirea adevărului persoanei în taina comuniunii cu Dumnezeu şi aproapele nu aboleşte sarcina dezvoltării responsabilităţilor individuale într-o societate niciodată perfect omogenă.

Scopurile enunţate mai sus pot fi socotite secundare, dar au uneori valoare imperativă. Nu ne poate mira aşadar simpatia creştinilor faţă de figuri culturale perfect onorabile, dar lipsite de elan fideist. De ce l-ar cita oare pr. Arsenia Papacioc pe un om de stat precum Clemenceau? Cum să nu vedem în prietenia monahului Nicolae Steinhardt de la Rohia cu agnosticul Virgil Ierunca (1920-2006) de la Paris o taină adâncă, motivată de reacţia împotriva sovietizării României? Câtă rea-credinţă ne trebuie pentru a trata amiciţia între părintele Dumitru Stăniloae şi anglicanul Donald Allchin drept „cârdăşie” sau făcătură? De ce oare l-a citit arhimandritul Sofronie Saharov cu maximă pe misticul spaniol Ioan al Crucii? De ce am nesocoti întâlnirile lui Andrei Pleşu cu reprezentanţii „Rugului Aprins” (de la părintele Benedict Ghiuş până la părintele Andrei Scrima) şi efectul lor asupra unei opere importante, tradusă şi aclamată în câteva limbi de circulaţie internaţională? Să fi fost admiraţia ieromonahului Sofian Boghiu pentru perfecţionismul tehnologic al medicinei germane o cochetărie cu „gnoza occidentală”?

Nostalgia bunicilor şi capcana trecutului

România îmbrobodită e cu siguranţă minunată, deşi n-o mai găseşti decât în poveştile părintelui Simeon Florea Marian (1847-1907).  Păşunismul poate fi o binecuvântate stare sufletească – indusă prin lectura poeţilor naţionali – dar niciodată o soluţie unilaterală pentru ameliorarea vieţii la ţară sau la oraş. Numai cine n-a cunoscut greutatea baloţilor de paie încărcaţi în arşiţa zilei sau ingrata muncă de văcar comunal; numai cine n-a învăţat niciodată cum se curăţă un graj plin de balegă sau cât de greu se combate mafia rozătoarelor dintr-un pătul cu porumb; numai intelectualul care n-a prăşit pământul timp de douăsprezece ore pe zi, din zori şi până în amurg – numai acela va dispreţui avantajele modernizării, succesul tehnologic şi investiţia în cunoaştere. Da: este exemplar dacă iubeşti „baba ortodoxă” şi rânduielile sale sfinte, de la parastase, colivă, cozonaci şi colaci până la micile sale superstiţii nocturne (Simion Mehedinţi fiind de părere că „ţăranul român este superstiţios”). Dar de ce să ignori grijile nepoţilor acesteia – în primul rând nevoia lor de-a merge într-o şcoală cinstită, nelipsită de modele umane şi repere culturale capabile să-i facă să înţeleagă pe ce lume trăiesc.

Pentru aceasta, proiectele de editare a textelor patristice şi a clasicilor antici sau moderni trebuie să continue, acolo unde au început. Este o ruşine naţională faptul că „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” reprezintă o colecţie de carte stagnantă de peste douăzeci de ani, hrănită şi astăzi din râvna şi osteneala traducătorilor interbelici (pr. Dumitru Fecioru sau pr. Dumitru Stăniloae). Estimp, laicismul francez nu i-a împiedicat pe cercetătorii CNRS din Lyon sau Paris să depăşească recent pragul de peste 500 de cărţi „Sources Chrétiennes.” Este o mare neîmplinire faptul că mănăstirile ortodoxe ale României contemporane găzduiesc foarte puţine proiecte editoriale de calitate – fiind foarte departe de etosul imprimat de Sf. Paisie Velicikovsky (1722-1794) ucenicilor săi de la Neamţ. Se găseşte foarte greu un laic (şi cu mult mai greu un reprezentant al cinului monahal) capabil să tălmăcească din coptă, siriacă, gheez sau arabă comorile neştiute ale creştinismului oriental. Cei persuadaţi de propria lor mediocritate vor declara că avem deja o inflaţie de cărţi tipărite şi de cercetători instruiţi în tradiţiei Bisericii. Nepotul babei ortodoxe va descoperi în schimb faptul că procesul traducerii integrale a actelor sinoadelor ecumenice abia a început, sub grija diaconului Ioan I. Ică jr..

Ortodoxia de mâine va fi urbană şi universală sau nu va fi deloc. Nepotul babei noastre milenare va descoperi mai repede decât credem faptul că ortodocşii din Málaga, Aberdeen, San Antonio, Hong Kong sau Tokyo sunt uniţi nu atât prin cutume locale (căci e greu să găseşti colinde japoneze, colaci texani sau colive chinezeşti), ci printr-o înrădăcinare dogmatic-liturgică în solul Evangheliei lui Iisus Hristos. Contingenţele istorice se transformă – rămâne însă neschimbat miezul euharistic al doxologiei.

„Baba ortodoxă” vieţuieşte poate într-o „Românie eternă,” dar rudele sale de la oraş sunt nevoite să-şi caute de lucru într-o Europă multi-stratificată. În fiecare zi iese la iveală suferinţa lasată în urmă de masiva migraţie a forţei de noastre muncă. Dar mult mai insuportabilă a fost mizeria comunismului de dincoace de Zidul berlinez. Descoperim abia astăzi că libertatea este dar şi povară, laolaltă? Buni sau răi, genii sau pungaşi, cetăţenii României au plecat din proprie iniţiativă peste mări şi ţări. Demonizarea Uniunii Europene rămâne greu de reconciliat cu „românismul demofil”, dacă socotim că 90% din vulgus şi-a dorit integrarea la 1 ianuarie 2007.

E un semn de crasă incompetenţă sociologică faptul de-a menţine apologia ruralităţii băştinaşe (sprijinită prin Western Union de „slugile Occidentului”), trecând însă cu vederea sprijinul oferit de mai toată lumpen-ţărănimea românească regimului cvasi-feudal orchestrat de Ion Iliescu. Cum apoi să înfierezi botniţa integrării, uitând că mănăstirile ortodoxe ale Transilvaniei au accesat fondurile comunitare „Sapard”? Ce să mai însemne bovarizarea idilică cu gândul la „România profundă” când viaţa te obligă să-ţi educi copii în limba lui Thomas Jefferson? În sfârşit, când un istoric de profesie declară că „singura Românie respirabilă e România neintegrată, România veche”, de ce omite să spună că această oază de imaginară puritate include şi episoadele numerus clausus (decretul care interzicea studenţilor evrei să înveţe la Universitate) sau actele de morbidă violenţă inspirate de o prezumptivă „etică a onoarei” împotriva „trădătorilor neamului” (de la Mihai Stelescu până la Nicolae Iorga).

 Mizele viitorului

Paseismul ar fi scuzabil dacă ar extrage din trecut lecţiile pozitive ale istoriei. Care să fi fost oare semnificaţia luptei Părinţilor capadocieni pentru prezenţa creştinilor în şcolile publice din timpul domniei lui Iulian Apostatul (361-363), dacă nu apărarea universalităţii revelaţiei prin chiar dialogul critic cu cei „din afară” (după modelul confruntării din Areopagul Atenei)? De ce n-am observa că voci luminate ale Ortodoxiei din timpurile moderne au activat în centre academice occidentale de prim ordin, fără să-şi împuţineze credinţa, inteligenţa ori sensibilitatea? Şi de ce oare ne-am teme mai mult de infatuarea cărturărească decât de colectivismul gândirii (a cărui metaforă este grămada de rugby)? Poate pentru că brânza bună în burduf de câine vede peste tot lupi ascunşi în haine de oaie…

În vreme ce filozofi de mare vogă precum Slavoj Žižek („stalinistul lacanian”) lansează cu pompă manifestul revoluţionarului Lev Trotsky (1879–1940), creştinii-ortodocşi îşi permit oare luxul de-a nesocoti eforturile făcute de Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile şi alţi tineri istorici în direcţia studierii metodice a comunismului românesc? Când departamentele de filozofie ale lumii se îmbată cu aromele neomarxismului, cum poate un june intelectual „de dreapta” să-l atace cu nesaţ pe Gabriel Liiceanu? De ce să-l ironizezi constant pe H.-R. Patapievici în timp ce Adrian Păunescu, treaz ori soporific, a condus ani la rândul Comisia de cultură a Senatului? Nu ţine oare de un minim discernământ să le ceri oamenilor ceea ce, prin opţiune şi vocaţie, îţi pot oferi (un „Raport Final”, o carte excelentă „despre minciună”, o colecţie intitulată „Procesul comunismului” sau un diagnostic perfect al postmodernităţii)? Dacă doar tristeţea depeizării şi bravada unei adolescenţe întârziate ar fi aici la mijloc, cultul dihotomiei ar fi oarecum pasabil. 

Plăcerea amalgamării

Pentru noii rinoceri ai ortodoxismului, distanţa faţă de neotomismul scolastic sau pledoaria în favoarea realismului apofatic al liturghiei Bisericii nu ajunge; e nevoie de caricaturizarea unei comunităţi religioase care numără peste un miliard de credincioşi şi seamănă cu orice, dar niciodată cu un monolit.

E uşor apoi să pictezi portretul unei Europe apostate, uitând discursul provocator de la Universitatea din Regensburg sau disputa între Bruxelles şi Vatican privitoare la mandatul lui Rocco Buttiglione (fost comisar pentru minorităţi – obligat să-şi dea demisia pentru că şi-a menţinut viziunea Bisericii Catolice cu privire la homosexualitate). Peisajul e mult mai uşor simplificat sugerându-se, eventual, faptul că bavarezul Joseph Ratzinger are un cititor ideal în portughezul Manuel Barroso (şi el, ca atâţia alţii, un fost leninist). Proiectele Uniunii Europeane merită oricând o lectură acidă, dar cum poţi oare neglija catastrofa socială din Rusia contemporană şi ţările satelit (e.g., Moldova sau Belarus)? Este neîndoios important să ai ordinea priorităţilor (şi să nu confunzi liturghia Bisericii cu o şedinţă bancară), dar mai trebuie oare să-ţi trimiţi congenerii într-un „purgatoriu UNICEF”, asta când Ortodoxia contemporană, sufocată în conflicte interne, a uitat soarta dramatică a continentului african (malarie, SIDA, genociduri repetate, asaltul islamului radical, tribalism magico-religios)?

În sfârşit, nu ţine oare de natura capitalului ca el să fie tranzacţionat dincolo de orice graniţe naţionale, culturale sau religioase? Nu vrea orice mic întreprinzător să se extindă şi să devină, dacă se poate, „un mare întreprinzător”? Contează prea puţin răspunzul spontan la această întrebare. Vom decreta că apariţia a două sucursale (la Fălticeni şi Parma) ale aceleiaşi făbricuţe de lapte indică oribilul „fenomen stângist” de mondializare! Evident, ca orice fenomen lipsit de amprentă angelică, globalizarea are simultan efecte pozitive (circulaţia bunurilor) şi negative (distrugerea tradiţiilor locale). Argumentele „pro” şi „contra” ar fi bine să le exprime specialiştii – opţiunile literaţilor fiind, până la urmă, chestiuni de gust, discernământ individual şi înclinaţie personală. Exigenţa unei inteligenţe analitice ne obligă însă la depăşirea limbajului propagandist şi a subiectivismului duplicitar (de ce nu mai doare globalizarea atunci când aceasta îi permite şi unui tradiţionalist să călătorească pretutindeni în lume?).

Atacul la persoană

Stilistica imprecaţiei poate fi îndreptată cu vârsta, însă gândirea tendenţioasă şi înlocuirea analizei prin sloganuri produc efecte pernicioase pe termen lung. Într-o dezbatere de idei este întotdeauna ieftin, dar pervers, să-i inventezi adversarului o biografie ficţională, culpe imaginare, silogisme inexistente, poziţionări meschine. Este o practică veche printre polemiştii amorali faptul de-a schimba definiţia realităţii sau cronologia faptelor pentru a le submina mai uşor autoritatea.

Paranoicul de gardă te acuză mereu că slujeşti o cabală. „Tu” nu este niciodată un „tu”, ci doar un „voi” difuz, plin de subtext şi alte conjuraţii reticulare. O minte bolnavă nu te crede niciodată pe cuvânt şi se întreabă obsesiv: „oare cine stă în spate?” Îndrăzneşti să-ţi rectifici câteva formule sau păreri exprimate de-a lungul câtorva decenii? Demonul contabil îţi va veni sigur de hac. Ai evoluat firesc, ca rezultat al experienţei de viaţă? Clientul gândirii conspiraţioniste te va acuza de meschinărie. Ai acumulat mai multă informaţie şi ţi-ai aprofundat lecturile de bază? Vei fi oricum acuzat de inconsistenţă. Renunţi la impresiile despre lume împărtăşite, emotiv, la cincisprezece ani (îndrăznind astfel să spui: „am abandonat cele ale copilului“, după I Corinteni 13, 11b)? Prostul va depista doar un joc oportunist de glezne, pentru galerie.

Scrii la gazetă şi comentezi cumva, pe fugă, accidentele istoriei recente? Poţi fi convins că respectiva declaraţie va fi tratată drept sentinţă doctorală. N-ai avut treabă şi ţi-ai dus studiile până la capăt, cu mici pusee de hărnicie şi exhaustivitate bibliografică? Ţi se va reproşa elitismul, scorţoşenia şi vanitatea. Ai comis greşeala unei apariţii televizate în compania „grupului de la Păltiniş”? Se cheamă că monopolizezi mass media împreună cu nesuferiţii „boieri ai minţii”… Militezi pentru absorbţia valorilor creştine în spaţiul public? Eşti vinovat pentru alianţa de tip „neoconservator” cu „sistemul” (establishment). Accepţi importanţa retragerii dincoace de cortina certurilor internautice? Greşeşti, fireşte, prin ipocrizie. Predici dreptatea într-o lume strâmbă? Pe răbojul păcatelor vei fi acuzat „n-ai trăire”. Asumi riscul marginalităţii în raport cu vocile oficiale? Cineva îţi face socoteala mondenităţilor ascunse. Parcurgi cumva tensiunea paradoxului dogmatic şi riscul antinomiei teologice? Fanii propoziţiilor simple vor face plângere la peluza logicii binare.

Să mai observăm faptul că, atunci când îi este scârbă de cineva, polemistul maniacal va mima furia epileptică, demascându-şi la modul stalinist inamicul – chiar dacă acesta e cunoscut pentru orientările sale anticomuniste. Toate dosarele cu „abateri disciplinare” sunt scoase la purecat, impuritatea doctrinară e amonestată public pentru a-i descoperi respectivului nefericit chiar şi o genă de… „torţionar à la Ţurcanu”! A fost cumva criticul nostru un oaspete bine-primit într-o casă, la câţiva covrigi şi un pahar cu vin? Printr-un verb cu fineţuri de târnăcop, mitocanul va înjura şi masa şi gazda pe la spate. Nu întâmplător Evanghelia spune: „duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).

Atacul obsesiv la persoană revelează un rictus epigonic, un etos vampirizant şi o mentalitate parazitară. Vârf de atac într-o campanie fără miză, el câştigă mai ales faima provinciei şi stima de sine. Va lovi mereu în alţii, înghiontind publicitar prieteni şi duşmani, alungând pacea din jur şi atrăgând neaşezarea. Strategia discursului duplicitar merge însă mai departe, incluzând nu doar oameni, ci şi idei, valori sau concepte.

Discursul parazitar

La stânga sau la dreapta, articlierul nevrozat admiră puţini oameni, scuipă fiere şi este ocupat cu delimitarea zilnică faţă de ceilalţi. Rareori are iniţiativa redactării unor studii neutre sau a unor eseuri de sine stătătoare, fără copite nepotcovite şi salturi nărăvaşe. Polemistul neadormit monitorizează exhaustiv bârfa, intriga sau şezătoarea virtuală. El ridică piatra, caută la faţa omului şi vede mai ales paiul din vecini (dar niciodată bârna propriului ochi). Ştiinţific vorbind, el produce cu greu altceva decât însăilări ocazionale – nicidecum articole validate pe piaţa occidentală, studii standard sau cărţi de circulaţie internaţională. Perfect parazitar, războinicul tastaturii zvâcneşte mereu din penumbră. Cultivând suspiciunea, el joacă la cacialma şi amestecă deliberat borcanele. Nu îl preocupă claritatea dezbaterii, nici aprofundarea termenilor discuţiei. Avansarea unor argumente limpezi, databile şi accesibile tuturor este, pesemne, un semn de decadenţă apuseană.

Strategia ipochimenului nostru este alta: să dobândească prin interjecţii, lăutărism şi gândire rapsodică măcar un gram suplimentar de notorietate. Unde anume? În singurul mediu care i-a rămas accesibil: blogosfera. Atunci când ziarele nu-l mai publică, când posturi didactice nu se prea mai găsesc iar bursele de umplutură au ajuns la sfârşit, polemistul insomniac confecţionează anateme electronice. După excluderea sa din cadrele culturale, universitare, civice sau politice ale dezbaterilor contemporane – şi aceasta mai ales din motive de incompetenţă profesională, sociopatie sau idiosincrasii personale – achimitul nostru devine dispecer al emailurilor zeflemea. Trânteşte alte „noi explicaţii”, se agită nocturn pentru alte lămuriri, presează obţinerea prin intermediari a unor noi ofensive.

Lansat prin gesturi iconoclaste, maestrul vituperaţiei pauşale nu se va opri la argumentul ad personam şi injuria ad baculum. El va identifica un duşman ipotetic cu definiţie pluri-echivocă şi trăsători perfect incompatibile: „sistemul” mediatico-politico-economic, ubicuu şi activ în persecuţii, omogen la prima vedere, deopotrivă capitalist-globalizant, dar şi marxist-ecologist, legat de spionajul catolicismului de tip carlist însă redevabil şi liberalismului ateu, aliat cu Islamul radical, dar şi promotor al educaţiei seculare (în genul politologiei sau al istoriei religiilor). Principiul identităţii şi regula non-contradicţiei pot fi abolite după bunul plac: duşmanul rămâne acelaşi (dreapta de stânga şi stânga de dreapta). Fiara este un Leviathan liber-schimbist, capabil să primească oricând un nou apelativ, mereu util în polemica dintre „noi” (cei câteva zeci sau sute de drepţi) şi „ceilalţi” (câteva mii, sute de mii, milioane şi, până la urmă, miliarde de rătăciţi).

 Mihail NEAMŢU

 

(versiune actualizată: 30.01.2009)   


 1) Se confirmă aici scepticismul rece exprimat de filozoful scoţian David Hume, Essays („Of Parties in General”), Cosimo Inc., 2006, p. 56-57: „Nothing is more usual than to see parties, which have begun upon a real difference, continue even after that difference is lost.”

 2) Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la statui, 20.2.

 3) Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 367.

 4) Există, fireşte, un mod sănătos de asumare a acestui nou canal de comunicare (la care au subscris deja savanţi importanţi sau intelectuali publici reputaţi – de la Victor David Hanson, Michael Burleigh sau Roger Scruton până la vedetele stângii). Blogosfera slujeşte studiul atunci când nu aboleşte sarcina (revenită oricărui cititor sau autor) de-a asuma nu doar căutarea, ci şi cercetarea (not only the search, but the research) marilor teme dezbătute în labirintul bibliotecilor clasice. Un blog (sau website) nu poate deveni niciodată modul principal de exprimare al unui gânditor sistematic. El trebuie adoptat doar ca anexă la spaţiul arhitectural al auctorialităţii. Susţinând combinaţia text-imagine-audio-video, un blog poate capta inteligenţa orală şi scriptică a tinerelor generaţii. De aici rezultă un anumit grad de eficienţă şi de necesară precauţie pedagogică. Tratat strictamente indexical, blogul rămâne – cel puţin pentru scriitorii de meserie – un epifenomen justificat numai de preexistenţa unei opere de sine stătătoare.


UN DIALOG CU BOGDAN BUCUR, DESPRE PATRISTICĂ ŞI TEOLOGIE

5 decembrie 2008

Bogdan BucurS-a născut in 1976 la Bucureşti, unde a urmat şcoala şi liceul german iar apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă. Între 2000 şi 2007, Bogdan Bucur a obţinut titlurile de master în Teologie şi doctor în Studii Religioase la la Marquette University, în Statele Unite. Din 2007 este assistant professor of theology la Duquesne University în Pittsburgh. Cercetările sale se află la intersecţia studiilor biblice şi patristice s-au concretizat într-o serie de articole publicate în reviste din Europa şi Statele Unite. Are în pregătire un volum despre creştinismul primar la prestigioasa editură academică Brill. În luna septembrie (a.c.) am înregistrat acest dialog pe continentul nord-american, vorbind despre vocaţia studiilor teologice în secolul XXI. (Mihail Neamţu)

Dragă Bogdan, eşti autorul unui număr impresionant de studii istorice şi teologice care discută marile teme de gândire ale Părinţilor Bisericii – de la Sf. Iustin Martirul şi Filozoful până la Dionisie Areopagitul. Cum s-a trezit pasiunea ta pentru patrologie? Care au fost primii paşi? Despre ce experienţă formatoare a tinereţii poţi să vorbeşti – întâlniri cu oameni, cărţi, biblioteci, locuri?

După Revoluţia din 1989 m-am numărat şi eu între cei, foarte mulţi, care citeau pe nerăsuflate tot ce le cădea in mână despre Yoga, Reiki, radiestezie, Qi-gong, buddhismul tibetan, şi aşa mai departe, şi care îşi căutau „maeştrii” printre diferiţii practicanţi—autentici sau impostori—din România. Aveam paisprezece ani şi eram ars de această căutare. Ca mulţi colegi de generaţie, nu făceam nici o distincţie între Milarepa, „marele yoghin tibetan”, şi părintele Cleopa, „maestru spiritual din Carpaţi”; sau între cursurile de Yoga ale lui Grig Bivolaru, spiritualitatea Filocaliei, şi tehnicile de “optimizare mentală” predate de Vasile Andru. Mergeam la mănăstiri cu ansele ca să măsurăm aura bisericilor şi să ne “încărcăm energetic” din prezenţa unuia sau altuia dintre călugări; sau îl rugam pe Bivolaru să explice schimbarea la faţă a lui Hristos în comparaţie cu moartea lui Paramahansa Yogananda; sau îi iscodeam pe călugari despre marea taină aflată la „seminariile” de magie dacică: anume că, la tunderea întru monahism, călugării află tot ce e de aflat despre reîncarnare, apoi sunt legaţi cu blestem să nu destăinuie secretul! Şi tot aşa. Sunt convins că aceia care au căutat sincer nu şi-au pierdut răsplata. Sunt sute de tineri în situaţia asta; mulţi ne-am întâlnit mai târziu pe băncile facultăţilor de teologie, unii s-au călugărit, alţii au devenit misionari şi mărturisitori ai Ortodoxiei în viaţa cetăţii. 

Citește restul acestei intrări »


ETOS CREŞTIN (Mike Huckabee) ŞI DISCURS SECULAR (Hillary Clinton) ÎN CAMPANIA PREZIDENŢIALĂ DIN AMERICA

4 ianuarie 2008

Anul 2008 a început cu o veste bună pentru cei preocupaţi de valorile conservatoare în politica americană. Impactul SUA asupra întregii lumi este mult prea important pentru ca bătăliile de pe scena lor electorală să nu conteze şi în Europa de Est, mai precis România.

Prima veste bună este că Hillary Clinton – ale cărei vederi asupra avortului, familiei şi asupra libertăţilor individuale sunt arhi-cunoscute – a pierdut în competiţia din statul Iowa în favoarea lui Barack Obama.

A doua veste bună este că cel mai articulat candidat din partea republicanilor a câştigat Mike Huckabee (n. 1952), fost guvernator al statului Arkansas.

Mike HUCKABEE

Citește restul acestei intrări »


CONFESIUNEA CUVINTELOR

24 februarie 2007

Cuvintele pe care le folosim în viaţa religioasă depind de apartenenţa noastră confesională. Voi ilustra aceasta prin câteva exemple, dealtfel binecunoscute, din vocabularul religios ortodox versus greco-catolic. Citește restul acestei intrări »