Victoria dreptei dezbinate, Referendum validat, Traian Băsescu pe locul întâi, o nouă Constituţie, Crin Antonescu iese din scenă, Transilvania reformistă

22 Noiembrie 2009

Primele rezultate de tip Exit-Poll indică victoria electoratului de dreapta, o surprinzătoare prezenţă la vot (53,52%, mult peste predicţiile pesimiste ale mogulilor), un interes major arătat marii dezbateri privind reforma statului (peste 75.000 în diaspora!), un sprijin al ardelenilor oferit net lui Traian Băsescu (37,1%). Într-un an de profundă criză financiară, performanţa actualului preşedinte nu este deloc neglijabilă. Bătălia cea mai grea urmează! Se pregătesc negocieri dure, oferte impure, contre neaşteptate, trădări promiscue, alianţe otrăvite.

Deocamdată, dreapta a însumat peste 50% din voturile cetăţenilor. Electoratul care dispreţuieşte pomana şi vrea independenţă de acţiune economică cere, într-un an de criză, politici clasic-liberale, valori conservatoare şi principii creştin-democrate. Spiritul antreprenorial, pledoaria pentru descentralizare, contestarea hegemoniei dâmboviţene, patriotismul local – toate aceste trăsături tradiţionale ale Transilvaniei moderne s-au exprimat astăzi decisiv. Deloc întâmplător, tot Transilvania conduce la numărul de investiţii, societăţi private pe cap de locuitor, creştere economică netă, claritatea regimului de proprietate, turism cultural.  Votul dat lui Traian Băsescu este un vot dat primenirii administrative şi raţionalităţii unui proiect de societate.

Astăzi s-a mai văzut o tristă şi bine cunoscută susţinere a candidatului PSD în Oltenia, în mediul rural şi în sânul electoratului fără studii superioare. Mircea Geoană a primit mai puţine voturi decât partidul său. Au existat şi fraude, dar majoritatea abuzurilor s-au semnalat în judeţele controlate de PSD: Olt, Teleorman, Giurgiu.


Următoarele două săptămâni vor fi decisive: electoratul lui Crin Antonescu (obsedat negativ de figura lui Băsescu, susţinut de figuri heterogene precum Petre Roman, Dinu Patriciu şi Neagu Djuvara) va trebui să decidă în ce direcţie vor să trimită ţara: domnia baronilor PSD (inşi de teapa unui Vanghelie, Mazăre, Oprescu, Nicolescu etc., protejaţi cu toţii de tătuca Iliescu) sau politica reformistă sprijinită de echipa din jurul lui Traian Băsescu. Va conta modul în care liderii politici ascultă mesajul electoratului, trecând măcar parţial peste animozităţile personale şi interesele de grup.

O certitudine rămâne: poporul român a sancţionat, prin cei prezenţi la urne (peste 50%), politicianismul impenitent al partidelor din majoritatea parlamentară. La următoarele alegeri, românii vor alege reprezentanţi într-o singură cameră de lucru şi vor avea un număr de maximum 300 de parlamentari în forul legislativ al ţării.

87,43% din alegatori au votat pentru reducerea numarului de parlamentari, 77,4% au votat pentru Parlament unicameral.

Concluzia este incontestabilă: cetăţenii acestei ţări doresc reforma statului şi modificarea Constituţiei!



PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală (Hotnews.Ro, 18.10.09)

18 Octombrie 2009

Înjumătăţirea numărului de agenţii guvernamentale — veritabile căpuşe bugetivore — şi-a găsit un adversar neaşteptat: PNL. Partidul care-şi clamează vocaţia reformistă a depus o neaşteptată sesizare la Curtea Constituţională împotriva Legii de restructurare a agenţiilor din subordinea Guvernului. Să ne gândim puţin la gloria tradiţiei liberale româneşti: unde-i veţi putea recunoaşte, astăzi, chipul şi nobleţea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamăgeşte sistematic aşteptările noii generaţii. Vector al modernizării în perioada interbelică, PNL a ajuns astăzi scutul stagnării. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combătute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea acţiunii Statului, încurajarea pieţei libere, investiţia în creativitate (la antipozii exceselor protecţionist-sindicaliste), respectul dat persoanei şi iniţiativei individuale, refuzul abstracţiilor colectiviste, ş.a.m.d. Când aderăm la aceste valori devenim aproape spontan adepţi ai meritocraţiei în plan social, al libertăţii sub aspect economic şi al transparenţei în exerciţiul guvernării. Anticomunismul şi rezerva pronunţată faţă de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Făcând aceste constatări, se cuvine aşadar să ne întrebăm cum oare PNL defilează liniştit, de atâţia ani, alături de partidul dominat încă de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explică vecinătatea senină între un Crin Antonescu şi „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Eşecuri post-1989

Pentru a răspunde acestor întrebări, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul să vorbim aici despre meritele prezenţei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepţi sau agramaţi, numeroşi liberali au ştiut să facă o figură respectabilă. Cei grupaţi formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunăoară, au excelat în colaborarea cu mediile academice şi culturale, stimulând reflecţia filozofică a unor tineri universitari prin iniţiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, căutând apoi să ancoreze centru-dreapta românească într-o mişcare de idei cu reverberaţii internaţionale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultură”) au dus patriei un aer proaspăt. Încă din anii 90, însă, gândirea inovatoare şi principială au fost contracarate de apariţia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând să coboare ştacheta standardelor morale şi să compromită idealul purităţii doctrinare.

În anii însângeraţi de mineriade, mulţi au sperat ca liberalii să devină vârful de lance al luptei anticomuniste, răzbunînd astfel suferinţa marilor bărbaţi de stat morţi în temniţele comuniste (e.g., Constantin I. C. Brătianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de ţărăniştii atipicului Ion Raţiu, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu afişau reflexe suprinzătoare de acomodare cu direcţia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidenţiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a apărut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îşi amintesc totodată onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în faţa asceticului Corneliu Coposu pentru ieşirea din opoziţie şi colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „eşecuri”, istoricii tranziţiei vor include pesemne şi numărul mare al foştilor informatori sau ofiţeri ai Securităţii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu, academicianul Bălăceanu-Stolnici, Daniel Dăianu, Alexandru Paleologu, Ştefan-Augustin Doinaş, Mona Muscă, ş.a. (Suspiciuni au planat şi asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate diferă enorm între aceste persoane, dar evidenţa impurităţii rămâne, uneori chiar tragic, incontestabilă.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestări din epocă: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Cataramă; acuzaţia de plagiat adresată lui Horia Rusu şi Dinu Patriciu după apariţia cărţii „Liberalismul românesc”, ş.a.m.d. Toate aceste întâmplări sau revelaţii succesive, dar şi apropierea unor membri marcanţi PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima decepţie majoră a liberalismului românesc post-1989.

Eclipsa Tăriceanu

Alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României a dat şansa liberalilor ca, în decembrie 2004, să-şi propulseze cel dintâi premier pe o scenă europeană. Era momentul în care PNL putea să-şi dea măsura, scoţînd la iveală un noian de talente. Ce a urmat ştie toată lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusă taxa unică de 16%. Investiţiile străine şi-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltările la buget s-au îmbunătăţit şi, deci, calitatea vieţii românului de rând s-a ameliorat simţitor. „Miracolul” acesta n-a durat însă decât doi ani şi jumătate, până la furtuna globală a crizei financiare. Astăzi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru că subcurentul liberalismului tulbure din PNL şi-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tăriceanu a înmulţit copios numărul agenţiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasă clientelă. Ceasurile Rolex, călătoriile în străinătate, maşina cu şofer la scară – iată câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernări cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii şi, mai ales, achiziţiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria ţării. Au fost, aşadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Între comenzile de laptop pentru şcolile rurale şi afacerea Sterling la Marea Neagră, proiectele de interes naţional au fost îngropate. Sutele de kilometri de autostradă promise de ministrul Orban rămân şi astăzi o promisiune. În locul prudenţei calme, am văzut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist şi orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au înteţit, spre satisfacţia socialiştilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tăriceanu-Patriciu, numeroşi liberali „recalcitranţi” fiind excluşi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibilă hemoragie prin plecarea grupării Stolojan-Stoica şi naşterea subsecventă a „Platformei liberale” (integrată ulterior în PD).

În sfârşit, trădarea valorilor dreptei s-a desăvârşit spre finele mandatului Tăriceanu, când diverse nulităţi sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primăvara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenţă în justiţie, de dragul unui prieten. Pentru ca să-i iasă, pesemne, alte combinaţii au fost îndepărtaţi treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionuţ Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Răzvan Ungureanu. În fond, se pregăteau pe tuşă „somităţi” de anvergura unui Cristian Adomniţei (chemat la Educaţie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justiţie)… De la flagrantul grosier obţinut în cazul „Remeş-Caltaboş” până la „subţirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy şi Codruţ Şereş (acuzaţi de spionaj), guvernul Tăriceanu a tras după sine tinicheaua incompetenţei.

În rezumat, guvernarea liberală 2004-2008 a iniţiat dispreţul pentru convergenţele doctrinare şi a canonizat politica circumstanţială, îndreptată obsesiv împotriva unui singur om: Traian Băsescu (demis în aprilie 2007 şi cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul eşec din alegerile anului 2008 a coincis cu ieşirea la rampă a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculiţei-Tulcea, dar remarcat la Bucureşti prin  absenteism parlamentar şi verbiaj mediatic. În locul unei evaluări critice a performanţei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Băsescu. Navigând printre sofisme eclatante şi ironii bădărăneşti, preşedintele Antonescu n-a propus măcar o singură soluţie concretă la planul anti-criză. Vorbeşte mereu, priveşte afectat şi ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunoştinţele sale de economie sunt la pas cu interesul scăzut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale ţării, dl. Antonescu a reţinut doar tema „sex şi droguri”. Rezervorul de comparaţii al şefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Băsescu şi descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotivă” în stare de ebrietate. Aceasta este performanţa cognitivă şi ebuliţiunea literară în care nu puţini cărturari au recunoscut fibra unui adevărat intelectual – la care alţii au adăugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumând aşadar involuţia liberalismului autohton, descoperim acest dublu preţ al trădării doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativă, unicameralism, stimulul pieţei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educaţiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a făcut nicio „contra-ofertă” la diagnoza Comisiilor prezidenţiale în chestiunea Constituţiei, a lustraţiei, a stării de sănătate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relaţii utilitarist-promiscue cu socialiştii. Dacă în 2004, Traian Băsescu vedea în apropierea de PC „soluţia imorală,” justificată numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu şi bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât şi cu Viorel Hrebenciuc. Dacă Popescu-Tăriceanu mima o vagă distanţă faţă de coaliţia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialiştii în locul unui dialog minimal cu reprezentanţii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberală, metamorfoza PNL e năucitoare. A fost perfect normală distanţarea de stilistica actualului şef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidenţiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alături de PDL putea fi o opţiune legitimă, chiar dacă stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (deşi alţii au mirosit viclenia).

În schimb, apriorismul băsescofob, militant şi totalitar, virează astăzi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel să califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finanţist de reputaţie internaţională (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni să explici anularea dreptului la libertatea de conştiinţă care revine fiecărui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni să se supună unei comenzi centraliste şi şantajelor ordinare? Dar absenţa unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forţează oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombală? Şi nu e oare trist că, în istoria liberalismului românesc, albeaţa ultimului „lilium candidum” rimează, totuşi, cu „mortua est”?

Mihail NEAMŢU


Traian Ungureanu: Fără America…

27 Martie 2009

Ce vă spune următorul scenariu: Statele Unite dau faliment? Ipoteza e apocalipitcă şi, în acelaşi timp, verosimilă. Sursele politice şi economice ale impasului american sînt în mişcare şi converg. O cădere de sistem ar fi tot ce poate fi mai cumplit şi mai istoric pentru civlizaţia occidentului. Simpla contemplare a unei asemenea linii de şoc pare de o cutezanţă vecină cu prostia. Însă ceva gravissim se întîmplă şi, deocamdată, e de spus (şi profetizat) doar atît: reţineţi acest moment istoric – februarie-aprilie 2009. Peste cîţiva ani sau poate mai mult, cînd şi dacă vă veţi întreba cum a început lumea nouă şi cum a intrat în declin vechea aşezare a umanităţii, veţi găsi răspunsul în acest interval. Pe scurt, criza care domină Statele Unite – şi, mai departe, sistemul financiar global – aleargă spre masa critică, împinsă de două alte manifestări ale crizei umane americane.


Înconjurul lumii în vremuri de criză (Bogdan C. Enache)

11 Martie 2009

Totul a început în patria lui George Washington, a jazz-ului şi a lui Marilyn Monroe. Chiar şi cel mai amărât american îşi putea lua, până acum vreo doi ani, o casă şi un Chevy doar cu buletinul. Băieţii deştepţi de pe Wall Street – vorba lui Băsescu –, care ajunseseră la al nu-ştiu-câtelea mansion, şi magia lor financiară, aveau grijă ca banii să ruleze. Dacă banii nu se găseau în America, erau împrumutaţi de la chinezi şi arabi, cărora nesăţiosul guvern George Bush – pornit într-o cruciadă fără de sfârşit împotriva terorismului – le dădea în schimb titluri de stat. Deasupra tuturor, însă, trona Alan Greenspan, guvernatorul băncii centrale a SUA, magicianul tuturor magicienilor, omul invidiat aproape fără excepţie pentru geniul său economic, slăvit ca un guru al capitalismului şi încoronat cu titlu de arhitect al unei noi ere a prosperităţii.

 

Dar, în vara lui 2007, piramida falsei prosperităţi construită de Greenspan pe credit ieftin a început să se prăbuşească. Când dobânzile au crescut, americanul de rând nu şi-a mai putut plăti creditele, preţurile la case şi la alte bunuri de consum au început să scadă, iar profiturile uriaşe aşteptate de bănci s-au evaporat şi în locul lor acestea început să înregistreze pierderi tot mai mari. Şampania a încetat să mai curgă pe Wall Street. Armele financiare de distrugere în masă, cum a numit Warren Buffet instrumentele derivate de credit create de bănci, au explodat. În iureşul conflagraţiei, aura de infailibilitate a lui Greenspan a suferit o lovitură mortală (dar asta nu l-a împiedicat să încaseze câteva milioane bune de dolari pentru a-şi face mea culpa în The Age of Turbulence). Una câte una, băncile de investiţii americane, de la baza capitalismul original în care pierderile sunt publice dar profiturile private creat de Greenspan, au dispărut : Bear Sterns a fost achiziţionată pe buza falimentului de JP Morgan sub presiunea băncii centrale la începutul anului trecut; Lehman Brothers a dat faliment în septembrie 2008, Merril Lynch a fost preluată de Bank of America, iar Goldman Sachs şi Morgan Stanely se menţin pe linia de plutire doar graţie infuziilor guvernamentale de capital. Citește în continuare »


THE ORTHODOX CHURCH OF AMERICA (OCA) ARE UN NOU MITROPOLIT PRIMAT

15 Noiembrie 2008

Prea-Fericirea Sa Jonah, fost stareţ al Mănăstirii Sf. Ioan Maximovici din California, SUA.

Această alegere a avut loc după depunerea, în condiţii extraordinare, a mitropolitului primat Herman – la capătul unei lungi şi dureroase crize pastorale şi administrative care a zguduit în perioada 1992-2008 The Orthodox Church of America. Existenţa OCA datează din anul 1794, când a început ca misiune ortodoxă a Patriarhiei de la Moscova. Un scandal financiar de proporţii, preluat sub investigaţie de FBI, a ridicat semne grave de întrebare cu privire la manipularea unor sume de peste 3 milioane de dolari (majoritatea constând în donaţii), depuse în conturi bancare netransparente laicatului ortodox, însă cu aprobarea unor membri ai înaltului cler OCA. Această stare de lucruri a lovit profund în imaginea Bisericii Ortodoxe şi în încrederea laicatului ortodox faţă de un clerul neasistat, altminteri, de Statul federal american. Realegerea unui nou mitropolit, încercat într-o viaţă monastică profundă şi reală, deschide un nou capitol într-o istorie – sperăm, mult mai luminoasă – a OCA. Din această dureroasă experienţă toate Bisericile Ortodoxe surori, inclusiv Patriarhia română, vor avea pesemne o lecţie importantă de învăţat. (MN)