Dan Tapalagă: un diagnostic privind mafia românească

26 Martie 2010

Imaginati-va un sobolan care alearga incoace si incolo, pipaind cu mustatile capetele unei galerii subterane. Imaginati-va sistemul judiciar din Romania sub forma unui tunel, cu ambele capete pazite cu strasnicie de o retea de sobolani. Tot reteaua a minat, preventiv, tunelul. Dar, esential este controlul la capete. Iar capetele tunelului, alfa si omega, sunt Politia Judiciara si Curtea Suprema. Daca un dosar e ucis la intrare sau intra cu defecte mari, la capatul celalalt nu mai iese nimic. Daca dosarele se scurg totusi in tunel, ele pot fi rontaite si omorate lent pe parcurs. Daca risca sa iasa, sunt asteptate la celalalt capat: Curtea Suprema. Ce slabiciuni din sistem exploateaza reteua? Pe ce butoane apasa? Acesta este secretul ei. Iar acum vorbesc ca sa intelegeti dumneavoastra.

Nouazeci si noua la suta dintr-un dosar, colegule, asculta ce spun eu… Sunt lucrate de politisti… Politistii au si carciumile, au si casele de c…., au si economicu’ in mana, au si buticarii. Deci, procuroru’ lucreaza prin mana politistului, el supravegheaza dosaru’. Sunt foarte putine cauze care le ia direct de la procuror…Si chiar daca o ia la procuror, unde lucreaza cu Politia Judiciara…procurorii pot face o p…, sunt pe post de lemn”, ii explica senatorul Voicu mai tanarulului sau coleg de partid, Alexandru Mazare. Aici, la politie, la intrarea in tunelul judiciar, poate sa inceapa sau sa se termine totul. Crescut printre procurori si judecatori, Voicu a inteles perfect importanta Politiei, cel mai vulnerabil punct, o arma letala in mana politicienilor.


Metastaza corupţiei înalte: noi dezvăluiri despre o ţară putredă (Dan Tapalagă)

24 Martie 2010

Ce este statul-retea?

Pe scurt, originea si radacina retelei trebuie cautate inainte si dupa 1989, in regimurile tulburi din anii ’90 si in camarila lui Ion Iliescu, nu doar printre oamenii lui Adrian Nastase. Ea s-a consolidat, in mod paradoxal, odata cu trecerea PSD in opozitie, cand numerosi politicieni si oameni de afaceri de prim rang s-au trezit cu dosare penale, fapt de neimaginat in urma cu cinci ani.

Lideri importanti din PSD par sa fi ajuns la mana retelei, care i-a ajutat si subordonat concomitent. Pe de-o parte, reteua a incercat sa le blocheze dosarele penale (vezi cazurile Mitrea, Oprisan, Mazare), pe de alta parte aceeasi retea le-a utilizat vulnerabilitatea in scopuri de santaj, incercand sa-si consolideze puterea in interiorul PSD. Asa s-ar putea explica astazi obsesia cuplului Marian Vanghelie-Catalin Voicu pentru obtinerea controlului asupra ministerului de interne si DGIPI.

Statul-retea e opusul statului de drept. In statul retea, puterile statului sunt dependente una de alta, nu functioneaza independent. In statul retea, scopul final este subordonarea totala a justitiei, nu eliberarea ei. Reteaua inseamna, in fond, un cerc de privilegiati: oameni de afaceri, politicieni, magistrati, care pun desupra interesului public interese personale sau de grup. Insa reteaua, oricat de extinsa si puternica ar parea, se destrama rapid atunci cad institutiile statului incep sa functioneze corect.


Cristian CÂMPEANU: Despre mafia PSD şi regimul Iliescu

23 Martie 2010

„În fond – suntem întrebaţi – ce e nou în toată povestea asta? Au nu se ştia că ţara este dominată de o mafie economico-politică imună la constrângerile legii, căci înfloreşte la umbra Justiţiei şi serviciilor de informaţii? Numai naivii şi proştii se pot arăta revoltaţi de aceste aşa-zise dezvăluiri. Au nu am scris noi încă din anii ’90 despre Cupola mafiotă care s-a creat şi a prosperat sub înaltul patronaj al autorităţilor postdecembriste, de unde şi formula «regimul Iliescu»? Deci nimic nou, mult zgomot pentru nimic.” Adevărul este din nou altul. Chiar dacă „se ştia” de multă vreme despre acest cancer românesc grefat pe organismul statului şi chiar dacă „se ştia” că este un sistem patronat de Ion Iliescu şi FSN, nu am avut niciodată o dovadă concretă în acest sens. De această dată, o avem şi – lucru cu totul remarcabil şi excepţional – ea vine din interiorul statului. Cu alte cuvinte, există, pentru prima oară în 20 de ani, cel puţin o instituţie – DNA – şi un număr de oameni politici care nu mai respectă Omerta. În plus, informaţiile despre modul în care reţeaua Voicu s-a format încă din primele zile din decembrie ’89 din oameni aflaţi în preajma lui Iliescu şi s-a consolidat în timpul în care acesta a fost preşedinte aruncă o lumină foarte limpede şi nouă asupra regimului postdecembrist.


Sindicatul risipei naţionale (Mihail Neamţu, Hotnews.Ro, 11.09.09)

11 Septembrie 2009

Spectacolul public din ultimele zile a atins cote de absurd. La douăzeci de ani după revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, descoperim un număr spectaculos de nostalgici după privilegiile garantate clasei muncitoare de Republica Socialistă România. Milioane de oameni cer să fie întreţinuţi sau chiar răsfăţaţi din bugetul public. Politicieni perfizi, sindicalişti oţărâţi, judecători grevişti, poliţişti recalcitranţi, comentarii jurnalistice măsluite – iată reţeta care ne-ar putea aduce în colaps economic şi criză statală.

Cum s-a produs această escaladă a retoricii sindicaliste? După ce Guvernul Tăriceanu a vopsit cu aur robinetul risipei, ne-am trezit constrânşi la modestie şi cumpătare. Drept consecinţă, aparatul birocratic a început să-şi piardă osânza într-o vară lungă. Zeci de agenţii inutile şi mii de salarii indecente au dispărut de pe lista cheltuielilor publice. S-a redus polaritatea între salariul minim şi salariul maxim la Stat. Magistraţilor – deşi mult mai numeroşi – le este impusă egalitatea în drepturi cu miniştrii, secretarii de stat, senatorii şi deputaţii României. Toate acestea au stârnit contra-atacuri, ironii şi distorsionări. Ultima veste sună patetic: grevă generală!

Cine s-a postat în tribuna indignării? Sindicalişti milionari, oportunişti notorii sau nişte figuri şterse, dar vocale. Lumina ştiinţei e apărată prin vorbe împiedicate şi rostiri incoerente. Balanţa dreptăţii e susţinută de procurori arghirofili şi clientelari. Evident, interesele oricărei bresle merită apărate în faţa Guvernului. Dar cu ce argumente, pe spatele cui şi până unde?

Istoria tranziţiei ne arată mai întâi o stranie migraţie între reduta protestelor sociale şi fotoliile de catifea ale partidelor parlamentare. Miron Cosma, Miron Mitrea, Marian Sârbu, Victor Ciorbea, Cătălin Croitoru – iată doar câteva exemple, impure sau poate decente, care indică apetenţa liderilor sindicali pentru statutul bănos şi influent al omului politic. În al doilea rând, sindicatele produc la noi doar revendicări salariale. De douăzeci de ani se cer numai remuneraţii, indemnizaţii, tichete de vacanţă şi sporuri pentru siderurgişti, dar şi pentru diplomaţi, pentru mineri, dar şi pentru acei preoţi care, acum un an, îşi certau „patronatul” datorită indiferenţei faţă de soarta sacerdoţiului rural!

Nemulţumirea faţă de o salarizare mediocră este, desigur, umană. Dar de ce oare aceleaşi sindicate n-au întreprins nicio acţiune vizibilă şi eficace de stârpire a corupţiei şi a risipei la scară industrială? Cum văd băieţii din „Frăţia” situaţia României în competiţia acerbă pe piaţa mondială care, prin China şi India, şi-a adăugat recent alte două miliarde de minţi şi braţe apte de muncă? Ce fel de patrioţi naţional-liberali au fost oamenii care au acceptat împovărarea PIB cu tot mai multe procente alocate aparatului birocratic? De ce recent înfiinţata „Alianţă a Bugetarilor” legitimează cele mai anti-reformiste tendinţe ale societăţii româneşti?

Din păcate, nici contracţia financiară globală şi nici criza demografică nu mai perturbă anchiloza colectivistă. Din perspectiva sindicaliştilor, analiza „costuri-beneficii” se poate amâna sine die;  achiziţiile de bunuri şi servicii trebuie să curgă mai departe, la preţuri supraevaluate. Vor fi exploatate astfel risipa centralistă, consumul neglijent, retardarea managerială, oftatul neputincios şi resentimentul egalitar al unei mulţimii îndârjite.

Avem, neîndoios, individualităţi remarcabile şi profesionişti de excepţie: grefieri harnici, învăţătoare inimoase, medici prestigioşi, universitari respectaţi ori infirmiere conştiincioase. Dar şi trasul mâţei de coadă rămâne sport naţional în multe birouri din primării, judecătorii, spitale, inspectorate judeţene, biblioteci, muzee, licee sau universităţi. Lumea e abonată la integrame, se citeşte horoscopul, se împing dosare, se blochează imprimanta, programele de „chat” bâzie non-stop, televizoarele emit încontinuu. Scrupulul, politeţea şi inovaţia tehnologică pătrund greu în instituţiile cu aviziere ilizibile, cozi kilometrice şi ghişee de metal. Ne locuieşte mai ales duhul lui Ghiţă Pristanda – poliţistul care, din 44 de steaguri pentru o singură urbe, abia număra o duzină pe stradă.

Soluţii de eficientizare? Mărirea orelor de lucru? Creşterea competenţei personalului administrativ? Recalificarea pe capete? Simplificarea procedurilor de intrare în şomaj? Acestea nu sunt niciodată alternative fezabile pentru „Alianţa Bugetarilor.” Ele sunt soluţii încercate numai de „Clubul Contribuabililor” privaţi, adică de cei care-şi asigură libertatea de mişcare plătind cu nervi, răbdare, ceasuri lungi de muncă şi dări nenumărate (de la faimosul CAS până la impozitele pe salarii, pilonii de pensie şi o pletoră de alte taxe locale). Aceştia suportă, primii, jaful şi dispreţul împotriva proprietăţii private.

A bloca alegerile prezidenţiale şi a cere grevă generală, când ţara s-a împrumutat cu peste 10 miliarde de la FMI, denotă gradul maxim de iresponsabilitate. Când însă clasa magistraţilor cauţionează această retorică sindicalistă, avem dovada ultimă a descalificării la care ne-a adus mentalitatea parazitară a comunismului rezidual.


FILM CU PROŞTI: STAN ŞI BRAN EVADAŢI DIN PUŞCĂRIE (Sorin Ioniţă)

3 Februarie 2009

Nici cel mai îndrăzneţ sau anarhist avocat al drepturilor omului într-o ţară UE n-a mers vreodată până acolo încât să ceară eliberarea din puşcărie a clientului său pe motiv de claustrofobie. Ei bine, în România nu doar că s-a putut cere asta, dar s-a şi obţinut: în cazul fostului patron de la Sexy Club, Costel Constantin. După aşa un episod, nu mai e nimic de zis, putem stinge lumina şi pleca toţi acasă.


SONDAJ POLITIC

10 Decembrie 2008

CITIŢI ŞI:

Bucuriile lui Don’ Patriciu


RAVAGIILE PSD (de Traian Ungureanu)

27 Noiembrie 2008

De ce nu PSD? Pentru că, în vreme ce alte partide sunt imperfecte, adăpostesc hoţi, impostori şi palavragii, PSD este părintele natural al corupţiei şi al minciunii politice româneşti. PSD nu e un partid propriu-zis, ci concretizarea în carne, oase şi discursuri a tot ce aţi pierdut şi veţi mai pierde, până la dispariţia completă a cetăţeanului român. PSD n-a fost niciodată suma erorilor de la capătul bunelor încercări prost slujite. PSD e suma ororilor de la capătul delictelor premeditate. Cu PSD la putere, România a fost împiedicată să devină o ţară normală la ţară. Milioane de oameni trăiesc în mizeria fără sfârşit a satelor, pentru că PSD nu i-a vrut cu pământ. I-a vrut săraci, proşti şi buni alegători ai PSD. Alte milioane de oameni trăiesc în oraşe rupte de civilizaţia modernă.

România a pierdut, sub PSD, acei ani lungi de mişcare şi de inovaţie pe care vecinii noştri i-au pus să adulmece Europa. Suntem înapoiaţi şi ruginiţi, mereu la coadă şi miluiţi, dispreţuiţi şi toleraţi, fără drumuri şi fără ieşire, pentru că PSD a dominat prea mult timp România. Vom avea nevoie de o lungă epocă anti-PSD pentru a îndrepta toate curburile fibrei umane şi toate instituţiile strâmbe pe care le-am primit cu sila de la guvernările PSD. Iar regăsirea drumului bun nu poate începe tot cu o guvernare PSD.

Primul şi singurul lucru cu care putem începe să ne certăm predestinarea şi politicienii e, după câte cred eu, un vot pentru PD-L. Iar asta înseamnă să găsiţi puţin timp şi să aveţi o îndrăzneală cu totul remarcabilă: să votaţi.