Revizuirea Constitutiei. O replica la Corneliu-Liviu Popescu

29 aprilie 2010

Irina Popa

MA Institute for Graduate Studies, Geneva

In numarul 2/2009 al Noii reviste a drepturile omului, Corneliu- Liviu Popescu formuleaza o critica la adresa Raportului Comisiei Prezidentiale de analiza a regimului politic si constitutional.

1.  Corneliu-Liviu Popescu isi incepe articolul prin enumerarea izvoarele drepturilor omului. Dincolo de faptul ca acest lucru este inadecvat pentru articol academic si este caracteristic manualelor, Corneliu- Liviu Popescu ignora complet izvoarele intrenationale ale drepturilor omului, cele mai importante fiind Declaratia universala a drepturulor omului si cele sapte conventii internationale relative la diferite drepturi, incepand cu si Conventia pentru drepturile civile si politice. Aceste izvoare ale drepturile omului sunt consacrate de toate manualele de drept internatioanal incepand cu cel redactat de Fréderic Sudre si terminand cu cel pubicat de Henry J. Steiner, Philip Alston & Ryan Goodman;

2. Analizand raportul, Corneliu-Liviu Popescu da dovada de lipsa oricaror cunostiinta de teoria dreptului necesare pentru intelegerea drepturilor omului. Corneliu-Liviu Popescu mentioneaza ca “ obligatia negativa” a statului este o conceptie depasita de secole. Acest lucru este imposibil deorece ea este creatia lui Jellinek din 1905 în „System der subjektiven öffentlichen Rechte”), terminologie care este pastrata de doctrina germana contemporana. Greseala lui Corneliu-Liviu Popescu este legata de necunosterea momentul in care a fost consacrat el mentioneaza » acum cateva secole » cat si a actualitatii principiului.

O critica fara fundament pe care o aduce Corneliu-Liviu Popescu este legata de lipsa mentiunii la efectul orizontal al drepturilor omului. Efectul orizontal este recunoscut atat de curtiile nationale, de exemplu in Germania din 1958 pornind de la cazul Luth dar si de CEDO. Principiu consacrat jurisprundential, efectul orizontal nu-si gaseste locul in nici un alt document constitutional. In acest context, critica lui Corneliu-Liviu Popescu este lipsita de orice fundament.

3.O alta obiectie pe care o aduce Popescu este legata de extradare. Raportul CPARPCR consideră că extrădarea cetăţenilor români în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate, posibilitate introdusă odată cu revizuirea Constituţiei din 2003 , este o abatere de la principiile statului de drept, având în vedere că majoritatea constituţiilor interzic extrădarea propriilor cetăţeni. Corneliu-Liviu Popescu consideră că interzicerea extrădării propriilor cetăţeni este o normă acceptată tradiţional de state dar astăzi “situaţia este complet diferită între statele membre ale Uniunii Europene”, deoarece “sistemele lor juridice naţionale asigură în principiu un proces penal echitabil”, concluzionând că “reintroducerea interdicţiei constituţionale de extrădare a cetăţenilor…ar pune statul român în conflict ireconciliabil cu Dreptul Uniunii Europene”.

Raţionamentul folosit de autor este de fapt identic cu cel al legiuitorului constituant la momentul revizuirii Constituţiei în 2003. În 2002 a fost edictată o Decizie Cadru a Consiliului 2002/584/JHA[1] care instituia un mandat de arestare european şi procedura de extrădare între statele membre UE prin care se dorea înlocuirea metodelor tradiţionale de extrădare. Interzicerea extrădării propriilor cetăţeni era eliminată pentru cetăţenii statelor membre UE. Cum România nu era în 2003 membru UE şi nu se punea problema receptării în legislaţia naţională a acestei Decizii Cadru, s-a considerat că aceasta trebuie introdusă în sistemul normativ românesc, iar singura modalitate de a-o introduce o reprezintă modificarea Constituţiei. Alte state membre UE au fost însă mult mai reticente decât România în a încorpora acest act normativ în legislaţia naţională, pe motive care ţin de supremaţia Constituţiei.

De exemplu, în 2005 Curtea Constituţională din Polonia a declarat neconsituţională prevederea din Codul de Procedură Penală prin care era transpusă respectiva Decizie Cadru, Polonia având în Constituţie o prevedere privind interzicerea extrădării propriilor cetăţeni[2]. Ulterior, în acelaşi an, Curtea Constituţională Federală din Germania a declarat neconstituţională legea internă care transpunea principiile Deciziei Cadru, motivaţia fiind art. 16, alin. 2 din Legea Fundamentală a Germaniei care condiţionează extrădarea cetăţenilor germani către statele membre UE de aplicarea, în cursul procedurii de extrădare, a principiilor constituţionale[3].

Tot în 2005 Curtea Supremă din Cipru ajungea la aceeaşi concluzie, iar în 2006 Curtea Constituţională din Republica Cehă considera Decizia Cadru ca fiind în contradicţie cu Constituţia acestei ţări care prevede că extrădarea propriilor cetăţeni se poate face doar către state care îndeplinesc standardele minimale ale procedurii penale aşa cum acestea există şi sunt aplicate în Republica Cehă. Corneliu-Liviu Popescu nu prezintă toate aceste aspecte controversate în privinţa normelor care privesc extrădarea propriilor cetăţeni în contextul apartenenţei la UE, ci se referă la un “Drept al Uniunii Europene” despre care nu ni se dau alte detalii, ca şi cum nu ar fi vorba de acte ale instituţiilor UE în legătură cu care statele membre au la dispoziţie o marjă de apreciere. nu se condiţioneze extrădarea propriilor cetăţeni de existenţa unei “legi” (o referire extrem de imprecisă), ci să se meargă pe soluţia existentă în Constituţiile statelor menţionate sau pe cea recomandată chiar de către CJE, aceea de a pune în prim plan drepturile omului. Dovada unei lecturi tendenţioase dar şi a necunoaşterii raporturilor existente între standardele naţionale şi cele europene care descriu protecţia drepturilor omului, definite pe baza jurisprudenţei şi nu pe cea a unui abstract “Drept al Uniunii Europene”.

5. O ultima problema este cea a raportului dintre dreptul national si cel international. In acest caz, Corneliu-Liviu Popescu doveste o lipsa de rationament juridic elementar. Comisia nu face altceva decat sa constate ca regimul juridic este unitar in sensul ca dreptul international prevaleaza asupra dreptului intern in toate situatiile asa cum rezulta din legea 590/2003. Chestiunea pe care o trateaza comisia este raportul dintre dreptul intern si dreptul international, mai précis care drept prevaleaza in caz de conflict si nu specificitatea drepturilor omului. Fragmentarea drepturilor omului e una dintre cele mai importante chestiuni ale drepturilor international a fost tratata deja de Comisia de drept international in raportul coordonat pe Martti Koskeniemmi si nu face obiectul acestui raport. O remarca pentru a inlatura suspiciunile legate de acest raport; diferenta dintre cartea scrisa de Ioan Stanomir si Radu Carp: “Limitele Constitutiei” aparuta la Ch.Beck in 2009 si raportul Comisiei sunt importante. Subtilitatea si profunzimea raportului se datoreaza in mare parte si Iuliei Motoc, unul dintre cei mai importanti juristi europeni ai generatiiei ei, si lui Vlad Perju, doctor la Harvard si profesor la Boston.


[1] Council Framework Decision 2002/584/JHA of June 13, 2002 on the European Arrest Warrant and the Surrender Procedures between Member States, 2002 O.J. (L190) 1 (July 18, 2002).

[2] Pentru un comentariu al acestei decizii, vezi Angelika NUSSBERGER, Poland: The Constitutional Tribunal on the implementation of the European Arest Warrant, ICON – International Journal of Constitutional Law, vol. 6, no. 1, 2008, pp. 162 – 170.

[3] Decizia Curţii Constituţionale Federale este comentată pe larg în Nicolas NOHLEN, Germany: The European Arrest Warrant case, ICON – International Journal of Constitutional Law, vol. 6, no. 1, 2008, pp. 153–161.


Victoria dreptei dezbinate, Referendum validat, Traian Băsescu pe locul întâi, o nouă Constituţie, Crin Antonescu iese din scenă, Transilvania reformistă

22 noiembrie 2009

Primele rezultate de tip Exit-Poll indică victoria electoratului de dreapta, o surprinzătoare prezenţă la vot (53,52%, mult peste predicţiile pesimiste ale mogulilor), un interes major arătat marii dezbateri privind reforma statului (peste 75.000 în diaspora!), un sprijin al ardelenilor oferit net lui Traian Băsescu (37,1%). Într-un an de profundă criză financiară, performanţa actualului preşedinte nu este deloc neglijabilă. Bătălia cea mai grea urmează! Se pregătesc negocieri dure, oferte impure, contre neaşteptate, trădări promiscue, alianţe otrăvite.

Deocamdată, dreapta a însumat peste 50% din voturile cetăţenilor. Electoratul care dispreţuieşte pomana şi vrea independenţă de acţiune economică cere, într-un an de criză, politici clasic-liberale, valori conservatoare şi principii creştin-democrate. Spiritul antreprenorial, pledoaria pentru descentralizare, contestarea hegemoniei dâmboviţene, patriotismul local – toate aceste trăsături tradiţionale ale Transilvaniei moderne s-au exprimat astăzi decisiv. Deloc întâmplător, tot Transilvania conduce la numărul de investiţii, societăţi private pe cap de locuitor, creştere economică netă, claritatea regimului de proprietate, turism cultural.  Votul dat lui Traian Băsescu este un vot dat primenirii administrative şi raţionalităţii unui proiect de societate.

Astăzi s-a mai văzut o tristă şi bine cunoscută susţinere a candidatului PSD în Oltenia, în mediul rural şi în sânul electoratului fără studii superioare. Mircea Geoană a primit mai puţine voturi decât partidul său. Au existat şi fraude, dar majoritatea abuzurilor s-au semnalat în judeţele controlate de PSD: Olt, Teleorman, Giurgiu.


Următoarele două săptămâni vor fi decisive: electoratul lui Crin Antonescu (obsedat negativ de figura lui Băsescu, susţinut de figuri heterogene precum Petre Roman, Dinu Patriciu şi Neagu Djuvara) va trebui să decidă în ce direcţie vor să trimită ţara: domnia baronilor PSD (inşi de teapa unui Vanghelie, Mazăre, Oprescu, Nicolescu etc., protejaţi cu toţii de tătuca Iliescu) sau politica reformistă sprijinită de echipa din jurul lui Traian Băsescu. Va conta modul în care liderii politici ascultă mesajul electoratului, trecând măcar parţial peste animozităţile personale şi interesele de grup.

O certitudine rămâne: poporul român a sancţionat, prin cei prezenţi la urne (peste 50%), politicianismul impenitent al partidelor din majoritatea parlamentară. La următoarele alegeri, românii vor alege reprezentanţi într-o singură cameră de lucru şi vor avea un număr de maximum 300 de parlamentari în forul legislativ al ţării.

87,43% din alegatori au votat pentru reducerea numarului de parlamentari, 77,4% au votat pentru Parlament unicameral.

Concluzia este incontestabilă: cetăţenii acestei ţări doresc reforma statului şi modificarea Constituţiei!


Imperativul categoric al următoarelor săptămâni: izolarea stângii antireformiste şi colectiviste, deci renaşterea libertăţii individuale!

22 noiembrie 2009

Baronizarea României: acesta este spectrul care ne bântuie – după modelul Vanghelie şi Oprişan – în cazul unei victorii a socialiştilor din jurul lui Mircea Geoană & co.

Orice vot împotriva acestei improvizaţii antidemocratice şi antireformiste contează! Orice vot pentru înnoirea Parlamentului şi schimbarea Constituţiei ne va scoate din marasmul politic actual (căderea Guvernului a costat deja 40 de milioane de euro ţara prin neplata tranşelor FMI). Când liderul PSD citează din Sf. Ioan Gură de Aur iar acoliţii săi fură voturi cu kilogramele, românii pot protesta împotriva imposturii!

Oferta electorală este poate imperfectă pentru unii, poate dezamăgitoare pentru alţii, dar orice soluţie alternativă la stânga este utilă şi necesară. Românialiberă se sufocă sub mafia frăţiilor securistice şi neo-feudale. România adevărată trebuie să iasă de sub talpa mogulilor – moralul acestei naţiuni trebuie deratizat. Reţeta „pâine şi circ” (întreţinută de televiziunile pseudo-conservatorului „Felix”) ne aruncă în mizerie, subzistenţă şi post-istorie, de aceea va trebui protestat prin raţiune şi demnitate! România a trăit prea multă vreme în minciună – minciuna de Stat cu care sistemul comunist ne-a învăţat 45 de ani: de la raportările false la hectar am ajuns la iluzia prosperităţii într-un stat profund asistenţial, cu cetăţeni lipsiţi de mobilitate economică şi intelectuală.


„Fă-te că munceşti!” – acesta este sloganul socialismului şi al oligarhiei plutocrate, care vrea orice dar nu cetăţeni cu iniţiativă, studenţi competenţi, profesori integri, fermieri sau oameni de afaceri informaţi şi autonomi, presă liberă şi jurnalişti dezinhibaţi, dezbatere publică despre valorile naţionale, patriotism local, discutarea dosarelor Securităţii, deschiderea arhivelor, rostirea adevărului despre trecut!

Socialismul tranziţiei încurajează fobiile primare ale colectivităţii, stagnarea minţii în formule gândite de birocraţia statală, băltirea mizeră în cultura supravieţuirii, îndobitocirea prin televiziune (şi celelalte instrumente Agitprop), ipocrizia conştiinţei care una spune şi mereu alta face (între Bruxelles şi Bucureşti), mentalitatea parazitară, pensii nesimţite după o viaţă de huzur, instinctele neo-nomenclaturiste, reflexul căpuşării, îndobitocirea prin hedonismul turmei (voinţa umană redusă la fantasmele de tip Click!). Pe scurt: socialismul în variantă românească tâmpeşte şi dezumanizează!

Iată de ce trebuie mers la vot! Absenteismul şi resemnarea nu sunt un răspuns, câtă vreme maşinăria demagogică tocmită de regimul Iliescu în anii 90 este profund ancorată în România rurală şi mediile lumpenizate ale marilor oraşe. România are nevoie de votul diasporei şi de vocea lucidităţii.

România are nevoie de modernizare, de înnoire, de relansare a unui proiect de societate echitabilă, în care clientela politică a tranziţiei să fie treptat marginalizată în beneficiul unei politici a reprezentării transparente, a cheltuirii raţionale  a banului public, a investiţiei temeinice în educaţia de performanţă, a diminuării birocraţiei etatiste – proiectul susţinut, cu oricâte ezitări sau neajunsuri punctuale, de premierul Boc şi preşedintele Băsescu.

În cuvintele lui Traian Ungureanu,

Cea mai sănătoasă decizie în zi de alegeri: votul în urnă şi televizorul închis! PSD a dat drumul la diversiunea „Frauda” pe toate televiziunile lui Vintu şi Voiculescu. Scopul e , evident, confuzia generală, pe tot timpul zilei. Seara, vine partea a doua: apar exit poll-urile care dau un rezultat strîns sau favorabil lui Geoană. Executant: INSOMAR şi CCSB, institutele lui Vîntu şi Voiculescu, care au făcut acelaşi lucru la alegerile parlamerntare din 2008 (cînd au dat un rezultat fals, în care PSD era cu 5% peste PD-L!). După care scandalul: alegerile au fost furate pentru că nu confirmă ce au hotărît exit poll-urile! Porcăria a fost coaptă, din timp, de gaşca de mizerie din jurul lui Hrebenciuc, Vanghelie şi Dragnea.


Cătălin Avramescu despre „impasul constituţional”

16 octombrie 2009

Zilele trecute, cu ocazia nominalizarii candidatului la functia de Prim-ministru, am auzit atitea enormitati cu privire la procedura prevazuta in Constitutie incit tin sa precizez un lucru. Fara sa fiu un admirator al actualei Constitutii, aici, cel putin, lucrurile sint clare: Presedintele desemneaza pe cine doreste, in urma unor consultari cu partidele. Motivul pentru care nu partidele decid este simplu: Guvernul e o institutie a Statului. Iata de ce seful Guvernului este numit de seful Statului. Ceea ce liderii a doua-trei partide uita sa le spuna romanilor este ca, indiferent cine ar fi numit in aceasta functie, acesta e numit prin decret prezidential. Fiecare ministru e, la rindul lui, numit prin decret. In Parlament, constitutional  vorbind, se decide doar daca un Guvern in intregimea sa se bucura de sprijin politic (daca nu, nu poate fi investit).

Numirea Primului-ministru este un atribut discreționar al șefului statului (fie el Președinte sau Monarh). Acesta este cazul cel mai frecvent întâlnit: Austria, Danemarca, Franța, Germania, Italia, Letonia, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Regatul Unit.


Criza jurnalismului şi deficitul democratic (Mihail Neamţu, Idei in dialog/septembrie 2009)

2 septembrie 2009

Părinţii fondatori ai Statelor Unite ale Americii au preţuit atât de mult libertatea presei, încât i-au oferit protecţia sub mantaua Constituţiei (primul amendament, adoptat la 15 decembrie 1791). De atunci încoace, democraţia reprezentativă şi statul de drept nu pot fi concepute fără acest instrument de corectare a abuzurilor puterii: cuvântul neîngrădit. Vom reflecta aici asupra condiţiei morale şi intelectuale a presei româneşti.

Pieţarii presei libere

În condiţii normale, critica gazetărească la adresa guvernanţilor pregăteşte sancţiunea votului şi afirmă suveranitatea populară („we the people”) în intervalul electoral. Numai regimurile totalitare, autoritare, teocratice şi oligarhice au limitat exerciţiul presei pentru a instaura monopolul pe informaţie, cunoaştere şi adevăr. Şi în democraţiile emergente, garanţiile constituţionale oferite libertăţii presei rămân insuficiente.

Există o presă liberă doar acolo unde se stabilesc raporturi de transparenţă între patronat, consiliu editorial, gazetari şi public. Când mogulii au intenţii ascunse, angajaţii vor fi tentaţi să încalce deontologia breslei acceptând legea tăcerii pe marginea unor chestiuni de interes major:  contractele firmelor private cu statul, cheltuirea banului în ministere şi agenţii guvernamentale, soarta educaţiei, viitorul sănătăţii publice, etc. În Rusia, Birmania sau Coreea de Nord, încălcarea legii omertei poate sfârşi prin suicid ori asasinat. În Balcani întâlnim mai frecvent şomajul sau marginalizarea.

Şi în România se găsesc ziarişti-eroici, capabili să îndure orice riscuri pentru a-şi face datoria: salarii mici sau venituri nesigure. Aceştia înţeleg fraza lui Alexander Soljeniţîn care spunea: „avem frecvent mai multe păreri, dar întotdeauna o singură conştiinţă.” La antipodul integrităţii morale, vom descoperi destui ziarişti care sfidează codul onoarei. Înrobiţi unor conflicte de interese, ei intimidează, cenzurează sau concediază confraţii incomozi, subordonaţi pe linie ierarhică; fără scrupule, oferă apoi consultanţă unor oameni politici cărora le acordă apoi în platourile TV note pentru prestaţie; ajung, în sfârşit, proprietari de SRL-uri a căror activitate e lăudată prin reclamă mascată în faţa unui cititor adesea obosit, grăbit sau neatent.

Se adăugă informarea tendenţioasă, amestecul senzaţionalist, denigrarea sistematică, refuzul dreptului la replică, etc. Sunt zeci de televiziuni care produc zilnic acest spectacol al minciunii. Complicitatea dintre patronat şi corpul editorial naşte noi tactici de supravieţuire. Clubul „pieţarilor” presei este gata să vândă ori să cumpere orice dizidenţă gazetărească.

Nu ne poate mira faptul că pentru Matthew Arnold (1822–1888), jurnalismul echivala, în zilele sale bune, cu „literatura grăbit redactată.” În ochii lui Dinu Patriciu, în schimb, ziariştii independenţi sunt doar nişte biete „oiţe care behăie.” Iată diferenţa dintre Oxfordul universitar al secolului XIX şi Prahova magnaţilor de veac XXI…

Demobilizare civică şi carnaval permanent

Raţiunea de a fi a presei într-o societate liberă şi democratică nu este să placă unor patroni analfabeţi. Scopul nobil al acestei întreprinderi trebuie reiterat cu încăpăţînare liturgică: informarea corectă şi nepărtinitoare a publicului în privinţa binelui comun.

La noi, din păcate, manipularea opiniei publice, epidemia urii (în diferitele ipostaze: mineriadele anti-intelectuali sau băsescofobia sezonieră), ocultarea adevărului despre trecut, cauţionarea legăturilor suspecte între politic şi sfera privată – toate acestea adâncesc câteva patologii sociale. În registru postmodern, excesele retorice ajung să înghită referinţa la fapte. Esenţialul se pierde în sarabanda accesoriului.  O presă băltind prin jumătăţi de adevăr înmulţeşte stufărişul fabulatoriu sau delirant. Cine observă popularitatea discursului conspiraţionist şi a literaturii de scandal în România post-1989 va înţelege nu doar victoria prostului gust, ci şi eşecul democraţiei noastre participative.

De ce ne-ar uimi demobilizarea civică atunci când milioane de oameni citesc astrograme pentru a descifra nu doar un amor delincvent, ci şi falimentul în afaceri? Sute de mii de telespectatori caută astăzi să lămurească drama României sau convulsia Terrei — de la atacurile din 11 septembrie 2001 până la criza financiară, de la problema securităţii militare şi energetice în Europa până la încălzirea globală — printr-o referinţă la cutare complot nevăzut. Cum altfel să explici notorietatea lui Pavel Coruţ, încrederea în zvonistică, convingerea mutantă că toate hibele din BOR provin din „infiltraţiile iezuite” ori succesul profesional al unui profesor american are în spate şapte cabale?

De ce să te mai implici la nivel local când o mână de iniţiaţi au stabilit deja, pas cu pas, deciziile mai marilor planetei? Mostra perfectă de psihoză apocaliptică, în registru New Age, o găsiţi în emisiunile OTV. Luptând pe aceste baricade, presa ajunge să piardă şi beneficiul istoric al alfabetizării populaţiei ţării, până mai ieri preponderent rurală. Dacă nişte „marţieni” ar privi trei zile la televiziunile româneşti ar trage concluzia că progenitura lui Decebal şi Traian a devenit o naţiune de priapici şi nimfomane, poporul kitsch adăpostit la nord de Dunăre sub poalele unor munţi de vulgaritate.

Pentru a contracara acest fenomen, ziarele de tiraj puteau să-şi asume un mai pronunţat rol educativ. În ce fel? În primul rând, explorând atractiv teme fundamentale: de la decesul satului tradiţional până la secularizarea galopantă din oraşe, trecând prin fenomenul economiei subterane, al criminalităţii, al alcoolismului sau fraudei interlope. Prea adesea, gustul publicului este subestimat, reţeta îndobitocirii fiind deliberat aleasă.

În al doilea rând, presa trebuie să trateze domeniului cunoaşterii pe compartimente. E inacceptabil să inviţi un expert în salubritate la o emisiune despre arta medievală. Merită dezumflate apoi părerile unui actor, oricât de talentat, despre ultimele revendicări sindicale. Pentru a evita impostura, reflexul specializării trebuie combinat cu flerul generalist. Citind despre teme dificile precum globalizarea, deriva bancară sau chestiunile arzătoare de politică externă (i.e., autoritarismul din Rusia ori situaţia din Afganistan şi Irak), dar şi problemele domestice (i.e., falimentul sistemului nostru de sănătate sau corupţia din învăţământul de stat), un cititor exigent şi-ar dori opinia profesionistului capabil să evite jargonul în schimbul comunicării clare şi articulate.

Alianţa între decenţă şi inteligenţă ar putea dovedi că românii nu-şi doresc totuşi transplantarea tubului digestiv cu tubul catodic.

Deficitul de curaj & expertiză

Care sunt subiectele subreprezentate în dezbaterea televizuală? Arareori vedem documentare despre costurile şi cauzele birocraţiei pletorice, ale demografiei negative, ale sistemul de pensii, violenţei stradale, crizei familiei, remanenţei mentalităţii comuniste, a resurgenţei fundamentalismului secular sau teologic, ş.a.m.d. Sunt teme care se cuvin discutate acordând prioritate raţiunii, îndepărtând duplicitatea morală, stimulând patosul pentru adevăr şi ridicând ştacheta teoretică a jurnalisticii autohtone.

Numai dezbaterea serioasă vizând termenul mediu şi lung va atrage fidelitatea cititorilor: abonamentele la ziar cresc după ce credibilitatea e testată şi, astfel, clientul primeşte garanţia că un produs quality nu se va transforma subit într-o foaie de manipulare ori scandal. Cât de des, însă, regizează televiziunile noastre întâlnirea între deontologie şi profesionalism, între competenţa experţilor şi interesul popular?

Fără să evalueze tot spectrul de manifestări al presei româneşti, un spectator atent al mass-media va sesiza transformarea unor platforme de dezbatere în tranşee electorale. Criza financiară a mai scos la iveală modul în care diferite canale de presă funcţionau sub standardele minime de eficienţă economică şi calitate profesională.

Reducerea salariilor a determinat un număr de simbriaşi să-şi schimbe rapid gustul şi convingerile doctrinare. O minoritate chiar şi-a radicalizat tonul, acceptând prostituţia în direcţia tabloidală. Este doar un început, căci independent de recesiunea economică a anului 2009, jurnalismul se află într-o criză mondială generalizată impusă de voga noilor tehnologii. Una dintre prognoze spune că nu va fi salvată decât presa care va găzdui comentarii proaspete, competente, deopotrivă accesibile şi sofisticate.

Cum se pregăteşte România pentru această revoluţie? Deocamdată, ne mişcăm în ceaţă. Identitatea incertă a presei quality nu ţine de-o tulburare acneică, ci are un un aer premeditat. Urmăriţi recurenţa aceloraşi figuri, mascote, umbre şi năluci în studiourile Radio-TV. Când, bunăoară, vom putea spera ca Adrian Păunescu să se retragă din arenă? Vor accepta vreodată, singuri, domnii X, Y sau Z că sunt nişte produse deopotrivă compromise şi expirate? Va fi diminuat numărul de ore distractive la TVR? Se va mai naşte vreodată acolo o emisiune de tipul „Seratei muzicale”, girată de regretatul Iosif Sava?

Debusolarea presei e legată de criza morală şi declinul cultural al societăţii româneşti: de la lideri religioşi care fac din casa lui Dumnezeu o „peşteră de tâlhari”, trecând prin cercul senatorilor latifundiari care cer decontarea chiriei lor din Bucureşti din banul contribuabilului, pentru a sfârşi cu universitarii care şi-au obţinut titlul doctoral sau grantul de cercetare prin fraudă. Ziariştii de referinţă ai României se întâlnesc zilnic cu această faună iar bolile, după cum ştim, se iau prin contact nemijlocit.

Aşa cum există foşti demnitari care ocupă abuziv case de protocol, oameni de afaceri care influenţează justiţia ori diplomaţi care, în calitate de ex-turnători la Securitate, îşi sfidează mai departe concetăţenii – la fel, avem jurnalişti care au abdicat de la codul deontologic. Ei huzuresc materialiceşte şi, deşi mimează rolul lupului moralist, n-ar cuteza să facă vreo declaraţie de avere. Un fost redactor al gazetei „Timpul” din Bucureşti, pe numele său Mihai Eminescu, s-ar îngrozi de spectacolul demisiunilor etice şi al degradării culturale din peisajului presei româneşti.

Soluţia? Reîntoarcerea la greci, printr-un jurământ etic şi o reabilitare a raţiunii critice.

Un Hippocrate pentru ziarişti

„Jur pe Apollo şi iau drept chezăşie pe marii înaintaşi ai breslei jurnaliştilor că voi îndeplini acest jurământ după putere, raţiune şi caracter:

  • Să  respect pe cel care m-a învăţat arta de-a citi atent, de-a vorbi îngrijit, de-a asculta răbdător şi de-a scrie cu migală; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi şi surori şi să-i învăţ arta rostirii adevărului, dacă ei o doresc, fără obligaţii.
  • Să transmit mai departe dragostea de adevăr şi dreptate fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul nobil al ziariştilor, şi nimănui altuia.
  • Atât cât mă ajută mintea şi îmi încuviinţează conştiinţa, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a cititorilor mei, ferindu-i de orice daună, violenţă sau frază otrăvită.
  • Nu voi injecta mintea cititorilor cu ură, venin sau dezinformări letale, chiar dacă patronul îmi va cere asta. Nu-i voi iniţia pe jurnaliştii mai tineri în rele. În acest fel, sper să nu dau vreodată ţării mele un remediu avortiv.
  • Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa, în ascuns şi la vedere.
  • Nu voi lua apărarea borfaşilor, lăsând avocaţilor din oficiu această meserie.
  • În orice casă va intra ziarul sau televiziunea la care lucrez, voi căuta să ofer informaţii şi comentarii relevante pentru binele comun, ţinând tocul peniţei sau camerele video departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.
  • Orice voi vedea sau voi auzi în timpul documentării mele ca ziarist de investigaţie voi păstra în secret, pentru că tăcerea şi confidenţialitatea sunt o datorie sfântă.
  • Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi meseria mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul să se petreacă.”

Un Socrate pentru cititori

Revigorarea conştiinţei morale în presa românească ar fi doar un prim pas. Pe lângă lecţia oferită de Hippocrate gazetarilor, cititorii au nevoie de adjuvantul intelectual al unui Socrate. Deşi sună pretenţios, o atare formulare transmite exigenţa bunului simţ şi un imbold către normalitate. Dacă ziarul quality găzduieşte conversaţia unei naţiuni cu sine, atunci acest dialog presupune respectarea raţiunii critice: onestitatea interogaţiei, ironia fină, reflexul dubitativ, proprietatea clară a termenilor, rigoarea expresiei, cultura memoriei, disciplina gândirii şi, implicit, stăpânirea regulilor logice de inferenţă.

În Antichitate, Socrate a fost cel mai important adversar al sofismelor produse de avocaţii confortului şi duşmanii adevărului. Redescoperirea spiritului socratic ar ajuta presa de calitate să joace nu doar un rol decorativ sau informativ, ci şi cartea paideică. Acest lucru impune redescoperirea modelelor care depăşesc produsele jurnalismului socialist al „epocii de aur”. În locul unor „repere” de tip Emanuel Valeriu, Ion Cristoiu, Sorin Roşca-Stănescu sau Cornel Nistorescu, de ce n-am „revizita” operele unor Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, Mircea Vulcănescu, Pamfil Şeicaru sau Mihail Fărcăşanu?

Mai mult, tradiţia jurnalismului incisiv şi curajos ar putea stimula lectura unei biografii a lui Karl Kraus, pentru care punctuaţia avea o importanţă mistică; a eseurilor lui George Orwell, a interviurilor Orianei Fallaci sau a comentarilor live de Charles Krauthammer? În sfârşit, făcând cronica evenimentelor culturale, am putea studia mai atent densitatea frazei unui Bernard Pivot sau proza elegantă a unui William F. Buckley Jr.

Paginile de „foileton” din Frankfurter Allgemeine Zeitung, săptămânalul Times Literary Supplement, comentariile competente ale unor clasicişti sau istorici precum Victor David Hanson, John Keegan sau Michael Burleigh publicate în Daily Telegraph sau Wall Street Journal – toate acestea vorbesc despre vocaţia excelenţei care n-a fost integral abandonată în mass-media apuseană. Într-o notă personală, pot evoca surpriza, dacă nu cumva stupefacţia trăită atunci când,  în primăvara anului 2001, descopeream într-un număr obişnuit din cel mai important ziar bavarez (Süddeutsche Zeitung) o recenzie la o carte despre christologia din epistolele Sf. Pavel – semn că nemţii refuză să trăiască doar în „Germania untului” sau patria berii.

În spaţiul european, presa de calitate a jucat întotdeauna un rol educaţional. Cu excepţia unor intelectuali publici capabili să conducă magistral o argumentaţie şi să oferă analize inedite, noi suntem restanţi la acest capitol.

Revirimentul inteligenţei

Suplimentele culturale ale ziarelor quality sunt fie slabe, fie inexistente. Paginile dedicate istoriei ideilor sunt foarte subţiri iar comentariile specialiştilor apar mereu înghesuite într-un spaţiu sufocant, fără personalitate. Televiziunea, radioul, revistele, ziarul sau blogul profesionist trebuie să transmită nu doar informaţii brute despre spectacolul cetăţii, ci şi stări de spirit.

Presa poate forma sau deforma gusturi, tendinţe, reflexe de gândire sau comportament. De aceea, merită păstrate la vedere paginile de interviu sau recenziile vizând nu doar literatura, ci şi ştiinţele exacte, arta sau memoria naţională. Editorii români deplâng dezinteresul pentru cartea de istorie, în special. De ce ne-ar mira atunci excitaţia în faţa oricărei formule „pseudo”: de la obsesia siliconului până la grandomania legată de origini (himera Kogaionului, tracomania şi tot registrul „dacii contraatacă”). Respectând acest imperativ pedagogic, liderii noştri de opinie vor începe să vorbească, să asculte şi să tacă mai bine.

Libertatea presei nu înseamnă că totul poate fi spus, oricum, oricând, oricui. Să ne gândim puţin: dacă România ar fi aparţinut celebrului Commonwealth britanic şi regina Angliei ar fi vizitat Bucureştiul anul acesta, oare relatările despre eveniment n-ar fi impus o altă ţinută lexicală, o amplă documentare şi, mai ales, un ton potrivit? Mă întreb, însă, câţi ziarişti de televiziune s-ar fi descurcat în faţa acestei provocări?

Oamenii de presă trebuie să-şi redescopere adevărata vocaţie: nu aceea de-a face spectacol, ci de-a informa judicios un public adeseori nevinovat şi credul. Aş merge chiar mai departe: a sosit vremea când citirea ziarului poate împlini un act cultural. Hârtia e tot mai scumpă şi lucrurile ieftine pot emigra către spelunca spaţiului virtual. Faptul de-a scrie merită să-şi recâştige demnitatea, reafirmând prioritatea argumentului şi importanţa dialogului, în locul calomniei tautologice şi al cacofoniei regizate.

Ziarul merită citit ca un preludiu la o lectură fundamentală sau o discuţie pasionantă. Mergând la restaurant, nu ne satisfacem doar o funcţie biologică, ci împlinim şi un ritual social. La fel, nu frecventăm Universitatea doar pentru a înmagazina date despre literatura română, matematică, ştiinţe economice sau geografie, ci şi pentru a interacţiona sub raport uman cu reprezentanţii diferitelor generaţii de profesori sau studenţi. Este truismul pe care l-ar putea redescoperi mai multe ziare quality din România spre îndreptarea democraţiei noastre betegite.

Concluzii

Am argumentat în acest text următoarele puncte de vedere: (1) presa liberă există pentru a furniza dosare factologice veridice şi comentarii pertinente despre starea binelui comun. (2) Slujirea adevărului ajunge o ficţiune atunci când rămân netransparente relaţiile dintre proprietarii trusturilor, gazetari, subiectul investigaţiei jurnalistice şi consumatorul de comentariu sau informaţie. (3) Mortificarea conştiinţei gazetarului prin stimuli financiari iliciţi conduce la compromiterea interesului pentru dezbaterea publică şi, automat, la tabloidizarea discursului mass-media – un fenomen paralel cu demobilizarea civică a electoratului. (4) Remediul nu îl poate reprezenta decât reînvierea principiilor deontologice ale jurnalismului clasic, explorarea unor modalităţi neconvenţionale de practică gazetărească (blogosferă agregată, Internet, TV online) şi, mai ales, atragerea inteligenţei emigrate.

(5) Refacerea calităţii actului jurnalistic implică nu doar voinţa morală, rezumat de jurământul lui Hippocrate, ci şi recuplarea ideii de lectură la noţiunea clasică de cultură, specifică tradiţiei europene. (6) Prin acest ultim imperativ înţeleg nu doar urmarea modelelor sacre, scrisul îngrijit, documentarea poliglotă sau preţuirea limbii române, ci şi reabilitarea simţului socratic pentru argumentaţie, scepticism şi dialog constructiv, împotriva sofisticii care pretinde că poate demonstra sau deconstrui orice, pe bază de umori, bârfe, zvonuri, intoxicări şi false raţionamente. (7) Patronajul intelectual al lui Socrate intră astfel în tandem cu jurământul moral lui Hippocrate: iată operaţia prin care înţelepciunea anticilor ar „răzbuna” dezorientarea omului recent.

–––––-

Pe aceeaşi temă, vezi şi următoarele texte: (1), (2), (3), (4)