Tradiţia ca preludiu la nemurire (recenzie de Valentin Stângă)

11 Iunie 2009

Reunind alerte intervenţii de gazetă, dar şi texte mai ample, cu o firească respiraţie erudită, recenta colecţie de Elegii conservatoare, iscălită de Mihail Neamţu şi publicată la editura clujeană Eikon, opune amărăciunilor neconsolabile, derivelor flamboaiante şi exaltărilor proteice o noimă luminoasă, un model de a fi viu, prezent, actual care, în mod paradoxal, se articulează printr-o superbă retorică a melancoliei. Nu e vorba însă, aici, de un oftat baroc, obidit sau de ditamai păsul romantic. Din contră, timbrul auctorial reface nimbul speranţei prin concursul unei tristeţi seminale, fără perspectiva, sumbră, a blazării. Tonul elegiac e apanajul unei lucidităţi şcolite, ce denunţă medical paralogisme, depravări, idolatrii şi strâmbătăţi, dar care nu-şi îngroapă, resemnată, herburile. Străin de orice lamento afectat, de cearcăne dezolante şi de truisme reciclate, discursul tânărului eseist seduce lesne prin maturitate, scrupul şi dantelă, prin referinţa chibzuită şi prin anvergura procesiunii conceptuale, amintind de verva similară, ingenios curtenitoare, a unui Teodor Baconsky sau Andrei Pleşu.

Cartea poate fi citită, sans doute, ca propedeutică la pragmatica tradiţiei. Însă nu o tradiţie gândită ca trecut pur şi simplu sau ca enorm florilegiu muzeal. De fapt, o asemenea raportare la tradiţie nu poate semnala decât propriul fiasco hermeneutic. Departe de a fi o dimensiune revolută, un clasor de valori fosilizate, tradiţia e, înainte de toate, rânduială, dispunere, aşezământ, adică datul, premisa constituirii culturale a oricărei persoane. Nu vechimea dă prestigiul tradiţiei, ci caracterul ei originar, fondator, pre-mergător în raport cu libertatea omului. De aceea, conservatorismul nu trebuie confundat cu obstinaţia pasesită sau cu fetişismul perucilor teatrale. Conservator e cineva care, la ceasul delirului revoluţionar sau în plină agonie a cutumelor, refuză să-şi anuleze memoria, chipul şi umanitatea. Asta nu înseamnă că gândirea conservatoare anatemizează orice detentă inovatoare, pledând tenace pentru imobilism şi reverie arhaizantă. Plasticitatea şi prospeţimea sunt, în fond, ingrediente ce intră în reţeta continuităţii tradiţiei. Ceea ce repudiază conservatorismul e, telegrafic spus, ideea potrivit căreia descendenţii lui Adam îşi pot confecţiona un Rai secular, după instrucţiunile câtorva scheme în care Liderul, Progresul, Raţiunea, Tehnica sau Partidul sunt vocabulele-vedetă. La antipodul mesianismelor colectiviste, utopiilor anarhiste, dar şi al vehemenţelor libertariene, conservatorismul se defineşte prin profesarea unei deschideri nucleate, prin protejarea şi ritualizarea libertăţii înrădăcinate şi prin exersarea perseverentă a discernământului. Pentru conservator, aşadar, tradiţia nu e altceva decât nobila determinare a libertăţii educate, combustibilul necesar oricărei profilări de destin individual şi politic. Citește restul acestei intrări »


ENUNŢUL DE IDENTIFICARE, UNIVERSUL INCOMPREHENSIBIL, CODUL PIERDUT (recenzie de Silviu Lupaşcu, Idei în dialog / iunie 2009)

5 Iunie 2009

Reconstrucţia sau deconstrucţia normalităţii universitare include şi conectarea la tradiţia bibliografică europeană a volumelor de tip Festschrift, care elogiază, din perspectivă ştiinţifică, opera modelatoare de Zeitgeist a unor profesori ajunşi la vârstă sexagenară, septuagenară sau octogenară. Recent, manifestarea limbajului păsărilor şi a liberului arbitru angelic, orientat spre o verticală corectă din punct de vedere teocratic, a concretizat în lumina tiparului volumul Memory, Humanity and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary, publicat în excelente condiţii grafice de Editura Zeta Books[1].

Mihail Neamţu şi Vladimir Tismăneanu prefaţează acest volum prin rememorarea demersului politic şi cultural al intelighenţiei est-europene, în contextul istoric al comunismului şi post-comunismului. Perimetrul spiritual apărat de o întreagă pleiadă de intelectuali est-europeni, în societăţi totalitare schimonosite de inumanitate, în a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI, a reprezentat edificarea unei limite, a unei alternative, a unei zone de echilibru, în faţa „religiilor fără Dumnezeu” ale nazismului şi comunismului, ale căror demiurgi şi arhonţi au stăpânit impenitent întreaga Europă. Într-un context istoric dominat de banalizarea genocidului de extremă dreaptă sau de extremă stângă, magistrul şi discipolii refugiaţi în oaza montană a Păltinişului au prezervat continuitatea lanţului paideic (unii îl numesc isnād) între civilizaţia europeană antebelică sau interbelică şi civilizaţia europeană restructurată prin întemeierea şi extinderea Uniunii Europene. Citește restul acestei intrări »


Conservatorul Steinhardt şi lecţia biografiei (recenzie de Mihail Neamţu)

3 Iunie 2009

În România ultimelor decenii, dialogul între virtute şi libertate, tradiţie şi modernitate, individ şi comunitate n-a căpătat decât forme firave. Numele conservatorilor a fost confiscat fie de oligarhii tranziţiei – rămaşi nişte etatişti impenitenţi, posesori ai banului nemuncit, promotori ai divertismentului sterp, militanţi ai goliciunii oarbe, ocrotitori ai imposturii morale şi academice -, fie de câteva grupuscule ideologice, definite prin tirania resentimentului, zelul sectar, îndârjirea sfătoasă, talibanismul retoric, anti-semitismul rezidual, exhibiţionismul religios, complexul persecuţiei, intriga provincială, sofistica derizorie: pe scurt, mediocritate intelectuală şi proastă creştere. Ceea ce uneşte ambele forme de uzurpare a conservatorismului este incapacitatea de-a asuma condiţia intervalului, adică natura  adevărată a locuirii omului în această lume căzută.

Pilda vieţii lui Nicolae Steinhardt, citită în lumina operei sale literare, ne demonstrează însă cum anume autenticul conservatorism trebuie asumat nu doar ca un set de convingeri abstracte. Omul este stilul iar reflexele acestuia din urmă se hrănesc din idealul civilităţii. Marele merit al excelentei monografii scrise de George Ardelanu*, foarte îndatorat cercetării de arhivă dar şi fin exeget al cărţilor monahului de la Rohia, este acela de-a releva unitatea morfologică a unei veritabile gândiri şi simţiri conservatoare. Nu doar din „Jurnalul fericirii”, ci şi din scrierile sale interbelice, aflăm de la Steinhardt că adevărul nu se confundă cu sinceritatea, nici intransigenţa cu vehemenţa. Demnitatea nu echivalează cu obrăznicia, după cum şovăiala nu este semnul prudenţei. Impetuos sau inconfortabil, prin temperament sau educaţie, un conservator rămâne pretutindeni îndatorat regulii politeţei. Steinhardt ne reaminteşte apoi un alt adevăr fundamental: complexul infailibilităţii politice se tratează prin recursul la umilinţă. Un conservator merge la biserică pentru a-şi trata ignoranţa metafizică, înclinaţia spre păcat şi opacitatea cărnii în faţa exigenţelor spiritului. Suficienţa intelectuală sau deficitul de reflexivitate, în schimb, se vindecă în spaţiile vaste şi luminoase ale bibliotecii. În sfârşit, în scrisul lui Steinhardt descoperim terapeutica umorului şi farmecul bunei dispoziţii. Chiar dacă ipocrizia îl irită, conservatorul rămâne întotdeauna urban şi colegial. Deşi nu acceptă asfixierea politically correct a verbului, omul de dreapta rămâne fundamental dialogic, gata să accepte pluralitatea de opinii sau diversitatea constitutivă a culturilor şi civilizaţiilor lumii.

Înainte de-a se consacra prin denunţuri, demascări sau calomnie, conservatorii caută să iubească orice insulă de lumină, generozitate, umanitate şi veşnicie. Capabil de indignare, conservatorul nu se lasă mutilat de ură. Nicolae Steinhardt a ştiut mereu să iubească şi să ierte. Deşi citeşte grijuliu mersul istoriei globale, conservatorul nostru n-a proclamat apocalipse premature sau comploturi universale. Acolo unde marxiştii practicau hermeneutica suspiciunii, conservatorul Steinhardt accepta gratuitatea unui exerciţiu de admiraţie. Respingând ispita oportunismului, el a evoluat firesc, în lumina exigenţei maturizării intelectuale şi urmând cadenţa intimă a desăvârşirii interioare.

Demofil, conservatorul Steinhardt s-a ferit de populism. Conştient de valoarea sacră a vieţii şi respectând demnitatea fundamentală a persoanei umane, el contestă totuşi excesele individualismului şi aberaţia uniformizărilor colectiviste. Pe scurt: acest mare om a trăit fertil şi benefic tensiunea uneori dureroasă, alteori binecuvântată a intervalului.

Mihail Neamţu

*George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, pp. 532, 54 RON.

(Dilemateca, iunie 2009)


„In Honorem Andrei Pleşu” (Realitatea TV / Pro TV)

2 Iunie 2009

Dialog cu Magda Grădinaru/REALITATEA TV, 2 iunie 2009.

Cui aparţine iniţiativa gestului?

Întâi de toate, vreau să spun există două cărţi In Honorem Andrei Pleşu: volumul intitulat O filozofie a intervalului (apărut la Humanitas), cu texte în limba română, şi un Festschrift cu profil internaţional (publicat la Zeta Books). Împreună, ele însumează peste opt sute de pagini – fapt care vorbeşte despre respectul şi preţuirea de care se bucură profesorul Pleşu în lumea întreagă. Iniţiativa a aparţinut coordonatorilor volumului (Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban), undeva către iarna lui 2007/2008. De atunci am jucat  rolul de dispecerat, coordonând editarea, traducerea şi revizuirea stilistică a peste patruzeci şi cinci de contribuţii. Tot noi am decis structura volumelor şi am realizat legătura între autori, redactorii de carte şi decizia executivă a editurilor. La reuşita finală a proiectului au contribuit însă numeroase persoane care, din discreţie şi generozitate, nu şi-au dorit menţionate numele. Aş vrea să evoc câteva instituţii indispensabile: Fundaţia Anonimul, Microsoft-România şi Colegiul Noua Europă.

Dan C. Mihăilescu

Dan C. Mihăilescu

De ce acum?

Există un timp al sărbătorii pe lângă care trecem uneori abulici, nepăsători. În 2008 profesorul Andrei Pleşu a împlinit 60 de ani şi foarte multe condeie sau nume sonore în spaţiul universitar s-au bucurat să-l omagieze: îi evoc aici rapid pe Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Victor Ieronim Stoichiţă, Vladimir Tismăneanu, Sorin Vieru, Anca Oroveanu, Anca Vasiliu, Andrei Oişteanu, Anca Manolescu, Sever Voinescu, Dan C. Mihăilescu, Augustin Ioan care, alături de mulţi alţi tineri cercetători, au explorat temele mari ale vieţii sau operei lui Andrei Pleşu. Nu pot decât să sper că am ilustrat o frumoasă întâlnire între generaţii şi o înţelegere profundă a rolului pe care-l joacă admiraţia dezinteresată şi prietenia de idei.

De ce Andrei Pleşu?

Pentru că Andrei Pleşu este omul care a marcat într-un mod unic relieful culturii noastre – locuind aproape fără întrerupere, între 1968 şi 2008, spaţiul dezbaterilor româneşti şi, după 1989, scena internaţională. Pentru că, trecut prin exilul de la Tescani acum douăzeci de ani (în vara şi toamna lui 1989), apoi prin trei funcţii executive (1989-1991: Ministrul Culturii; 1997-1999: Ministrul Afacerilor Externe; 2005: Consilier prezidenţial) şi devenit rector al unei instituţii private de educaţie (Colegiul Noua Europă), este limpede că profesorul Andrei Pleşu n-a investit egoist doar în propria sa carieră profesională. El ilustrează principiul atât de rar întâlnit la noi, anume generozitatea de sorginte abrahamică, revărsată peste cei buni şi peste cei mai puţin buni. Aproape toţi cei care l-au întâlnit personal pe Andrei Pleşu ştiu că umanitatea sa excepţională îţi oferă nu doar voluptatea conversaţiei sau stimulul ideal pentru cercetarea intelectuală, ci şi – prin umorul său dezinvolt – adjuvantul necesar regenerării sau maturizării afective. Deşi pare uşor patetică această confesiune, aş spune că mulţi tineri ai viselor înfrânte au reînvăţat, după întâlnirea cu Andrei Pleşu, să iubească România. Nu putem pune sub obroc lumina bucuriei şi a prieteniei.


Radu Carp despre „Dumnezeu la Bruxelles”, LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS

27 Mai 2009

 

LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS

LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS


O filozofie a intervalului – In Honorem Andrei Pleşu

16 Aprilie 2009

 

in-honorem1


Mihail Neamţu & Bogdan Tătaru-Cazaban (eds.), Memory, Humanity, and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary offered by New Europe College alumni and friends, Zeta Books, Bucharest, 2009.

16 Aprilie 2009

zetacover1

 

On the 23rd of August 2008, Professor Andrei Pleşu has marked his sixtieth birthday. In view of his distinguished service to the public welfare and his manifold contributions to academic life, the editors of this volume have invited a number of Romanian and international scholars to celebrate this event with a Festschrift. Colleagues, friends, and former students of Andrei Pleşu joined together to offer a critical appreciation of his understanding of culture in today’s world. The participants in this volume explore the continuing debates around the place of philosophy, politics, aesthetics, ethics, and religion in shaping the identity of Western civilization.

 …Andrei Pleşu, dieser Spezialist für Zwischentöne  und Zwischenwesen, dieser Möglichkeitsmensch mit ausgeprägtem Wirklichkeitssinn…”

Wolf LEPENIES

 “Andrei Pleşu: a vast character, with multiple resources, endowed with a velvet aloofness and amiably outclassing all the rest, effortlessly achieving high performance and bril­liance in everything he happens to do, modulating within any human register (devastating in derision and adorable in banter), capable of adapting to any setting, distant and engaged, drawn to monastic rigors and voluptuously melting in the vanities of the world…”

Gabriel LIICEANU

Contributors to this volume include:

Moshe Idel ▪ Vladimir Tismăneanu ▪ Gábor Klaniczay ▪  Jad Hatem ▪ Russell Reno ▪ Natale Spineto ▪ Anca Vasiliu ▪ István Rév ▪ Anca Oroveanu