Mircea Cărtărescu despre orbirea alianţei Anti: „Mai grav decât o crimă, o greşeală”

2 Decembrie 2009

Candidatul PSD a fost votat, iarăşi, de către o Românie retrogradă şi nostalgică după comunism, cum s-a întâmplat de douăzeci de ani încoace, pe când Băsescu a fost favoritul României democratice, aceeaşi care l-a votat altădată şi pe Emil Constantinescu.

Complicaţia, în cazul alegerilor de acum, constă în faptul că o parte din România democratică, şi anume felia PNL, din motive conjuncturale, se va despărţi, în turul al doilea, de restul forţelor de dreapta şi va trece de partea stângă a eşichierului politic.

Paradoxal, în turul al doilea alegătorii liberali vor vota împotriva propriei doctrine şi împotriva intereselor României democratice. Oameni inteligenţi şi instruiţi vor alege, în mod sinucigaş, să voteze, alături de cele mai reacţionare forţe ale societăţii, în favoarea trecutului şi a legatarilor săi, pesediştii.

Motivul acestei degenerări a unuia dintre motoarele principale ale progresului în România, am numit Partidul Naţional Liberal, constă în confiscarea sa, într-un anumit moment, de către interesele economice ale unor grupuri securisto-nomenclaturiste pentru care doctrinele politice nu înseamnă absolut nimic.

Aceleaşi grupuri funcţionează şi în cadrul PSD, ceea ce explică sprijinul PSD pentru guvernul Tăriceanu, precum şi actuala alianţă PSD-PNL. Dedesubtul acestei alianţe politice se află un pact de tip mafiotic pentru împărţirea resurselor economice şi energetice ale ţării.

Dacă acest pact va funcţiona în viitor, sub prezumtiva preşedinţie a lui Mircea Geoană, vom asista la escalada corupţiei şi la reorientarea politicii externe a României dinspre vest către est.

Odată cu căderea preşedintelui actual, Traian Băsescu, nu va mai exista nicio forţă în politica românească în stare să se opună mafiei economico-politico- mediatice. Ne vom întoarce, prin urmare, la premisele guvernării Năstase, dezamorsate acum cinci ani de Băsescu şi de alianţa D.A.


Nervii domnului Patriciu, stupid people şi televiziunea-tribunal (Mihail Neamţu)

26 Noiembrie 2009

Un Parlament amendat de popor îşi face relaxat plimbările de vacanţă. Un partid liberal, reprezentat onorific de câţiva foşti turnători, bate palma cu „emanaţia Revoluţiei.” Un oarecare agramat, sprijinit şi „garantat” de un oligofren, aspiră la demnitatea prezidenţială. Conservatorul „Felix” deplânge starea moralităţii publice, însă dă şi filme porno pe antenă, la propria-i televiziune. Magnatul care jefuieşte mai întâi din avutul ţării, cumpără apoi presa şi se auto-propulsează în topul filantropicilor est-europeni. România se afundă în criză iar „Alianţa Anti-Băsescu” lărgeşte lista capetelor de acuzare: „dictatorul” a ajuns de ieri un „scelerat”, declarat „pericol public” pentru bunici şi nepoţi, mame şi copii. El poate fi acum cel mai urât dintre pământeni.

Despre trucajul ieftin al uzinei „Manipularea SA” s-au exprimat deja specialişti în film şi imagine. Ideea lui Dinu Costache Patriciu de-a acredita nu doar teza unui Băsescu catastrofal din perspectivă politică, ci mai ales inuman, demonic şi posedat sub raport uman, merită atenţie. Mai întâi, nu e întâmplătoare apariţia „casetei-bombă” la câteva ore după întâlnirile de taină dintre moguli şi geambaşi. Nu era nevoie de aceste noi înregistrări – cu o rezoluţie obscură şi fără sunet –  pentru a ilustra teza acreditată deja de „Antena 3” şi „Realitatea TV”: actualul preşedinte nu e doar o opţiune nefericită, ci chiar duşmanul personal al tuturor românilor. Limbajul confruntării a atins în aceste zile apogeul încrâncenării: Traian Băsescu vorbeşte, în metaforă totuşi, despre „colţii rechinilor”. În replică, Don’ Patriciu identifică în figura marinarului un „comunist” gata să se bată, chipurile, nu doar cu ditamai capitaliştii, ci chiar cu un prunc lipsit de apărare.

Să lăsăm pe seama specialiştilor detaliile tehnice ale acestei înscenări: de ce aşa-zişii martori („un domn pe nume Florin Anghel, un domn pe nume Severin, dl Theodor Meleşcanu, Călin Popescu-Tăriceanu şi soţia sa”) n-au vorbit timp de cinci ani despre acest episod? De ce alţi participanţi la evenimentul din Câmpina (2004) neagă tăios cele relatate? De ce în acel presupus film al altercaţiei martorii oculari n-au avut nicio reacţie de indignare? De ce câţiva regizori experimentaţi şi un cameraman de pe scenă au declarat că trucajul mişcării mâinii preşedintelui este evident cu ochiul liber? Toate acestea sunt întrebări detaliate la care măcar unii dintre consilierii Fundaţiei Dinu Patriciu vor furniza poate, într-un limbaj doct şi academic, schiţa unui pseudo-răspuns. Puţini, însă, îi vor mai asculta.

Strategia de eliminare a lui Traian Băsescu a atins un punct critic: după îngroparea moderaţiei şi a nuanţei relativizante, după expunerile tendenţioase de-a lungul unui an, după cenzurarea sistematică a dreptului la replică, după anularea apriorică a oricărei prezumţii de nevinovăţie, după manipulările grosolane ale declaraţiilor publice sau ale rapoartelor comisiilor prezidenţiale, s-a trecut acum la minciuna sfruntată şi la atacul imund.

Mogulii par uşor disperaţi. Băsescu a fost descris drept o calamitate politică şi un marasm democratic. Acum, însă, după ce nervii domnilor Patriciu, Voiculescu şi Vântu au cedat, studiourile TV se pot transforma în veritabile tribunale ale poporului, cu săli de judecată umplute de vacarmul urii, pe jilţul procurorilor aflându-se mereu aceeaşi doi-trei ziarişti cu antrenament canin şi execuţie servil-nemiloasă. E foamete şi ţara vrea sânge! După reţinerea inculpatului, aşezat solitar într-un mediu ostil, urmează o scurtă percheziţie verbală: cuvinte scrâşnite, ironii jignitoare şi ameninţări voalate. Apoi este inaugurat interogatoriul. Avocatul din oficiu a dispărut. Punerea sub învinuire se face pe mai multe registre: pe ecran curg titluri-concluzie, se rulează în paralel imagini (flash-back) irelevante sau compromiţătoare, sunt proiectate fie un stop-cadru, fie un prim-plan jenant sub raport estetic, pentru ca fondul sonor să stoarcă, prin rostire sacadată, ultima picătură de venin retoric. „Nu-i aşa că preşedintele a avut o activitate duşmănoasă la adresa instituţiilor democratice, a parlamentului şi, deci, a interesului naţional? Nu-i oare evident că preşedintele n-a declarat întregul adevăr cu privire la anturajul depravat al domniei sale? Nu-i aşa că poporul are dreptul să afle toate ascunzişurile vieţii unui scelerat, din a cărui listă de păcate lipseşte doar acuzaţia de pedofilie?”

Încălcarea tuturor reflexelor de civilitate şi molestarea sistematică a bunului-simţ au ca efect transformarea lui Traian Băsescu din adversar politic într-un inamic al poporului. Votul, s-ar spune, e unul de exterminare. Traian Băsescu nu trebuie îndepărtat de la putere: el trebuie eliminat, fără rest şi fără cale de întoarcere. Nu vom subestima aici efectele clasice ale îndoctrinării prin ura de clasă (procedură verificată în anii 1950 de foştii corifei ai Agitprop-ului, binecunoscuţi tânărului Ion Iliescu). Strategia e simplă, mai ales că prea puţini oameni citesc în România surse paralele de informaţie, pentru confruntarea calmă a punctelor de vedere. Prea puţini alegători privesc critic micul ecran: e mai comod să te holbezi, să caşti prosteşte ochii, să crezi orice aparenţă. Prea puţini oameni judecă pomul după roade: e mai simplu să-i tai trunchiul, dacă o singură fructă (dintr-o sută) nu ţi-e astăzi pe plac. Prea puţini cetăţeni cântăresc sau analizează: e mai simplu să denigrezi o familie, să înjuri de mamă, să colportezi zvonuri, să rămâi în haită.

Criza de nervi a domnilor Patriciu, Vântu şi Voiculescu ne reîntoarce, desigur, în schema anilor 1989-1990. Sub dicteul lui Ceauşescu, demonstranţii din Timişoara erau descrişi drept „huligani”, dedaţi furtului din magazine – motiv pentru care 20,000 de mii de olteni au fost mobilizaţi în decembrie 1989, cu ajutorul aceloraşi „dovezi” propagandistice, pentru salvarea independenţei şi suveranităţii patriei. Câteva luni mai târziu, academicianul Răzvan Theodorescu era chemat la TVR (ca şi astăzi Emil Hurezeanu la Realitatea TV) pentru a gira, cu respectabilitatea lui ştiinţifică sau culturală, o sinistră propagandă împotriva participanţilor din Piaţa Universităţii. Demonstranţii erau, cum se ştie, nişte „golani” şi „drogaţi” –  apelative aflate într-o oarecare contradicţie cu caracterizarea în termeni de „elemente fasciste.”  La 13-15 iunie, ziarul la care ucenicea dl Cristian Tudor Popescu împânzea ţara cu zvonuri, sub litere de-o şchioapă, vorbind despre „maşinile de tipărit bani” găsite de mineri la sediile partidelor istorice. Dezminţirile veneau târziu sau niciodată – bulgărele minciunii fusese deja rostogolit în febra conştiinţei colective. Preşedintele Iliescu oricum le mulţumise ortacilor pentru că plantaseră flori (trandafiri?) în faţa Teatrului Naţional…

Atunci, ca şi astăzi, ţara credea mai tot ce se spunea la televizor. Stupid people, spunea un „clasic”. Căci n-am fost noi oare legaţi, pentru douăzeci de ani, sub blestemul-profeţie pronunţat, cu un râs cinic-satisfăcut, de atotştiutorul Silviu Brucan?

Mihail NEAMŢU


Victoria dreptei dezbinate, Referendum validat, Traian Băsescu pe locul întâi, o nouă Constituţie, Crin Antonescu iese din scenă, Transilvania reformistă

22 Noiembrie 2009

Primele rezultate de tip Exit-Poll indică victoria electoratului de dreapta, o surprinzătoare prezenţă la vot (53,52%, mult peste predicţiile pesimiste ale mogulilor), un interes major arătat marii dezbateri privind reforma statului (peste 75.000 în diaspora!), un sprijin al ardelenilor oferit net lui Traian Băsescu (37,1%). Într-un an de profundă criză financiară, performanţa actualului preşedinte nu este deloc neglijabilă. Bătălia cea mai grea urmează! Se pregătesc negocieri dure, oferte impure, contre neaşteptate, trădări promiscue, alianţe otrăvite.

Deocamdată, dreapta a însumat peste 50% din voturile cetăţenilor. Electoratul care dispreţuieşte pomana şi vrea independenţă de acţiune economică cere, într-un an de criză, politici clasic-liberale, valori conservatoare şi principii creştin-democrate. Spiritul antreprenorial, pledoaria pentru descentralizare, contestarea hegemoniei dâmboviţene, patriotismul local – toate aceste trăsături tradiţionale ale Transilvaniei moderne s-au exprimat astăzi decisiv. Deloc întâmplător, tot Transilvania conduce la numărul de investiţii, societăţi private pe cap de locuitor, creştere economică netă, claritatea regimului de proprietate, turism cultural.  Votul dat lui Traian Băsescu este un vot dat primenirii administrative şi raţionalităţii unui proiect de societate.

Astăzi s-a mai văzut o tristă şi bine cunoscută susţinere a candidatului PSD în Oltenia, în mediul rural şi în sânul electoratului fără studii superioare. Mircea Geoană a primit mai puţine voturi decât partidul său. Au existat şi fraude, dar majoritatea abuzurilor s-au semnalat în judeţele controlate de PSD: Olt, Teleorman, Giurgiu.


Următoarele două săptămâni vor fi decisive: electoratul lui Crin Antonescu (obsedat negativ de figura lui Băsescu, susţinut de figuri heterogene precum Petre Roman, Dinu Patriciu şi Neagu Djuvara) va trebui să decidă în ce direcţie vor să trimită ţara: domnia baronilor PSD (inşi de teapa unui Vanghelie, Mazăre, Oprescu, Nicolescu etc., protejaţi cu toţii de tătuca Iliescu) sau politica reformistă sprijinită de echipa din jurul lui Traian Băsescu. Va conta modul în care liderii politici ascultă mesajul electoratului, trecând măcar parţial peste animozităţile personale şi interesele de grup.

O certitudine rămâne: poporul român a sancţionat, prin cei prezenţi la urne (peste 50%), politicianismul impenitent al partidelor din majoritatea parlamentară. La următoarele alegeri, românii vor alege reprezentanţi într-o singură cameră de lucru şi vor avea un număr de maximum 300 de parlamentari în forul legislativ al ţării.

87,43% din alegatori au votat pentru reducerea numarului de parlamentari, 77,4% au votat pentru Parlament unicameral.

Concluzia este incontestabilă: cetăţenii acestei ţări doresc reforma statului şi modificarea Constituţiei!



Ura de sine şi fantasma izolării externe (Revista 22)

29 Octombrie 2009

„România a ajuns izolată de lumea civilizată” – este acesta doar un slogan de campanie sau alt simptom al urii de sine cu care ne-am obişnuit prea repede, ici aux portes de l’Orient? Orice dezbatere matură ar cere confruntarea complexelor noastre de inferioritate cu datele realităţii. Suntem, sau nu, pe harta diplomaţiei nord-atlantice? Contăm oare în ecuaţia economico-politică a Uniunii Europene? Pentru a lămuri aceste chestiuni ar fi suficient un exerciţiu jurnalistic de minimă onestitate intelectuală.

Regimul Năstase

Să începem cu un truism: despărţirea de guvernarea Adrian Năstase ne-a scos din spectrul incertitudinilor geopolitice. Integrarea NATO fusese realizată relativ tardiv (29 martie 2004), dar consecinţele acestui act rămâneau invizibile (dacă exceptăm „beneficiile” contractului Bechtel). Sub conducerea fostului premier socialist, libertatea presei din România se situa la cote apropiate de Rusia. Numeroşi comentatori comparau falimentul juridic al unor ţări africane ca Libia sau Congo cu abisul corupţiei din instituţiile statului român.

Deplasările în China ale cuplului Adrian & Dana Năstase s-au materializat mai puţin în contracte pentru firmele româneşti, cât în obiecte de lux pentru vila Zambaccian. (Să nu uităm nici că penalul Omar Hayysam putea ocupa un loc de frunte în avionul prezidenţial). Drumul către Europa impunea proba de slalom printre zeci de steguleţe roşii (culoarea PSD). Pentru a salva aparenţele, regimul Năstase-Iliescu a recurs in extremis chiar la competenţele unor experţi ca Emil Hurezeanu — fără succes.

Şedinţele de vânătoare cu prietenii lui Ion Ţiriac sau retorica dlui Adrian Severin s-au dovedit, deopotrivă, sterile. Nici flatarea slăbiciunilor private ale diverşilor mandarini europeni şi nici chiar privatizările Petrom & BCR n-au accelerat procesul de integrare în UE.

Revanşa pro-americană

Schimbarea de acum cinci ani a modificat substanţial mesajul politicii externe a României. Traian Băsescu a fost ironizat pentru curajul de-a vorbi despre axa „Bucureşti-Londra-Washington”, deşi rezultatele acestei viziuni pot fi cântărite astăzi cu ochiul liber. Nu suntem vecinii statului Virginia, nici mari importatori de ceai englezesc, dar ceva important s-a petrecut cu imaginea României pe glob. Ar fi prea simplu să contrapunem clişeelor de moguli lista vizitelor făcute de preşedintele Băsescu în Statele Unite (Washington DC: mar. 2009; Detroit/San Francisco, 2005; Washington DC: iul. 2006), răsplătite apoi de vizitele de lucru ale lui George W. Bush Jr. (Bucureşti/Neptun: apr. 2008), ale secretarei de stat Condoleeza Rice (Bucureşti: dec. 2005) şi ale vicepreşedintelui Joe Biden (Bucureşti: oct. 2009).

Acestea ar fi rămas simple formalităţi dacă astăzi n-am fi siguri de includerea României în planurile de securitate ale SUA, de reconsiderarea regiunii Mării Negre (mai ales după revoluţia „orange” din Georgia şi Ucraina), de investiţiile consistente ale unor corporaţii ca „Oracle” sau „Ford” (dar şi numeroase firme IT din California), de organizarea summit-ului NATO în Capitală, de cooperarea militară din Irak şi Afghanistan (în pofida iresponsabilităţii ministrului liberal Teodor Atanasiu), de sprijinul oferit proiectului energetic Nabucco, etc.

Meritele palmaresului pro-american nu revin unui singur om, ci unei întregi echipe formate din diplomaţi seniori şi tineri, profesionişti experimentaţi şi oameni şcoliţi în lumea liberă post-1990.

Desigur, atunci când „eminenţe cenuşii” precum Bogdan Chireac sau Cristian Tudor-Popescu încing platourile TV cu adjective sarcastic-insultătoare la adresa Cotrocenilor, orice detaliu al politicii externe româneşti este imediat personalizat şi relativizat. Caracterul toxic al acestei abordări constă în plăcerea denigrării oricărui progres real al României sub regimul Băsescu. Deconectarea jurnaliştilor-tonomat de la presa internaţională, s-ar zice, asigură perpetuarea fantasmei României ţintuite sub călcâiul unui tiran.

Surprize europene

Aceeaşi patologie a interpretării revine în discuţia despre Europa – continentul unde, după 2005, au fost promovaţi ambasadori câţiva tineri universitari cu formaţie occidentală: Marius Lazurca la Vatican, Vlad Alexandrescu la Luxemburg, Toader Paleologu la Copenhaga, etc. Şi la acest capitol, este inutilă recitarea rapoartelor oficiale. Românii sunt astăzi, ca niciodată, deplin reprezentaţi sub raport politic, economic şi cultural în toate marile capitale apusene.

Stranie pentru orgoliul gintei noastre latine mi se pare, totuşi, desconsiderarea direcţiei francofone a diplomaţiei româneşti din ultimii ani. În toamna lui 2006, câţiva zeci de şefi de stat şi-au dat întâlnire la Bucureşti pentru faimosul Sommet al francofoniei – eveniment urmat de vizita preşedintelui Nicolas Sarkozy (4 februarie 2008), când s-a semnat Parteneriatul strategic franco-român (implicit deja în popularitatea brandului Logan). Mass-media a tratat momentul cu binecunoscuta ei somnolenţă, deşi era vorba despre primul angajament de acest fel asumat de Franţa într-o relaţie bilaterală cu o ţară est-europeană.

Dacă, în chip neaşteptat, Carla Bruni ar fi concertat la Sala Palatului, reporterii noştri de televiziune redescopereau oare subit limba lui Tocquevile? Ce altceva decât obsesia negativismului explică blazarea jurnaliştilor din „micul Paris” în faţa accelerării schimburilor economice, culturale şi mai ales ştiinţific-universitare cu Hexagonul? Era oare mai bine pe vremea unui Adrian Costea, consilierul dlui Ion Iliescu, când tipărirea unui album fotografic despre „eterna şi fascinanta” noastră ţărişoară costa cinci milioane de euro (giraţi de falimentara Bancorex)? Şi ce anume câştigăm astăzi trivializând un acord decent de cooperare în domeniul cinematografiei, după suita premiilor de la Cannes? Răspunsul scurt este: nimic.

Răspunsul lung: absolut nimic, nici măcar boicotul referendumului din 2009.

Concluzii

Deocamdată, în România, orbirea ideologică şi partizanatul electoral consolidează provincialismul percepţiilor colective şi perpetuează o bolnăvicioasă Selbst-hass, ascunsă eventual sub pălăria băşcăliei sau pardesiul disperării. Când vom scăpa oare de reflexul acoperirii cu mâzgă a reuşitelor şi de mânjirea cu noroi a ferestrelor deschise prin onestitate, bun-simţ şi patriotism?

Critica oricărei guvernări rămâne necesară, dar fără a nega datele empirice şi exigenţa obiectivităţii. Este perfect legitimă evaluarea neajunsurilor sau a eşecurilor din politica externă condusă de Traian Băsescu (vezi dosarul revistei „22” despre relaţia delicată a României cu Rusia şi Ucraina). Operând cu aceeaşi regulă a bunului simţ, dl. Tăriceanu a descoperit poate că nu suntem a şaptea putere economică a Europei. Curând, dl. Geoană va afla şi el că pozele de protocol nu te fac lider regional (decât, cel mult, la înălţimea reputaţiei unui geolog celebru).

Înaintea megalomaniei comice sau a furiei contestatare, va trebui să redescoperim cu toţii virtutea moderaţiei, decenţa comparaţiilor, cronologia istoriei recente, arta dialogului şi liniile mişcătoare ale mapamondului.

Mihail NEAMŢU


Traian Băsescu despre încredere, valori comune şi clasa de mijloc

26 Octombrie 2009

Este nevoie de mai multă încredere în noi înşine precum şi între  noi. Criza economică ne-a aratat că însăşi România, în ansamblul ei, are acum  nevoie de încredere din partea investitorilor străini. Am avut un mandat dificil  dar, de multe ori, am acţionat pe plan intern sau extern pentru a armoniza poziţii  care iniţial păreau ireconciliabile. Construirea încrederii este un proces dificil  care presupune dialog între indivizi sau între comunităţi şi identificarea  de valori comune.

Consider că între valorile care astăzi sunt esenţiale pentru a construi  încrederea  se numără dragostea de ţară, libertatea individului, cea  religioasă şi de cea  exprimare, demnitatea persoanei, solidaritatea,  echitatea, binele comun şi  justiţia socială.

A venit timpul să sprijinim întărirea spiritului de apartenenţă la comunitate – locală, etnică, confesională, profesională etc. Prin dimensiunea identitară a valorilor şi prin aplicarea lor concretă se definesc identităţi, se pot coagula interese şi contura obiective şi acţiuni comune prin care sunt puse în practică principii fundamentale ale dinamicii comunităţilor, dintre care consider că, astăzi, pentru România, sunt importante: diversitatea culturală, egalitatea de şanse, responsabilitatea socială şi transparenţa. Subliniez de asemenea subsidiaritatea – principiul prin a cărui aplicare apropiem decizia de cetăţean.

Clasa mijlocie trebuie să devină puternică şi reprezentativă pentru România. Baza acesteia trebuie să fie comunităţile de salariaţi şi de mici întreprinzători. Veniturile acestor categorii trebuie să fie mai apropiate. Clasa mijlocie trebuie să crească numeric iar vocea ei în societate de asemenea trebuie să crească. Aceasta înseamnă o profundă schimbare în structura de intrerese şi socială a ţării şi o modernizare a instituţiilor statului. Consider că societatea românească în viitor se va caracteriza printr-o o implicare sporită a cetăţeanului în asumarea problemelor publice, pe fundalul unei coagulări a intereselor clasei mijlocii, care va deveni tot mai reprezentativă pentru întreaga societate. Ca urmare, aceasta va fi interesată în creşterea vocii sale publice în contextul consolidării democraţiei printr-o mai bună funcţionareinstituţiilor statului, ceea ce va avea ca principal efect imediat creşterea eficienţei în formularea şi aplicarea de politici publice – de la siguranţa cetăţeanului şi protecţia consumatorului până la conservarea patrimoniului şi politica de impozite şi taxe .

Iată de ce militez pentru un sistem politic în care consolidarea democraţiei să fie un proces continuu, pentru reforma justiţiei, inclusiv pentru simplificarea legislaţiei, pentru modificarea Constituţie, pentru un Parlament unicameral, mai puternic şi mai transparent, precum şi pentru o reformă profundă şi rapidă a administraţiei publice, care să fie focalizată pe descentralizare şi pe reducerea aparatului birocratic al statului care astăzi este supradimensionat.

Pe acest fundal, pentru a stimula implicarea socială, în general, inclusiv prin întoarcerea către societate a unei părţi din veniturile personale, voi sprijini comportamentul filantropic – atât cel organizat de culte, cât şi cel al întreprinzătorilor de succes sau al altor persoane – care este expresia unor noi comportamente din societatea românească, complementare politicilor publice.

(via www.basescu.ro) Citește restul acestei intrări »


Umor politic, brandul Cătălin Lazurca

21 Octombrie 2009


Dan Tapalagă despre impasul reformei de stat a României

16 Octombrie 2009

Prin cele doua nominalizari din afara lor, partidele romanesti arata ca si-au epuizat complet resursele interne, ca traverseaza cea mai mare criza de solutii si credibilitate de dupa 89. Arata cat de nereformate, imbatranite si putrede sunt pe dinlauntru incat nu mai pot pacali pe nimeni, asa ca apeleaza la nemti si tehnocrati in spatele carora isi incoloneaza toti ratatii politici.

PS: Despre filozofia economică a premierului desemnat, vezi Hotnews.Ro.