Dan Tapalagă: Băsescu e bun

Trusturile lui Vantu si Voiculescu au de cateva zile o singura preocupare: cum scapam de Traian Basescu? Cum il facem mai dictator, mai odios si detestabil decat s-a facut singur in ultima vreme? Ceea ce vedem azi nu mai e presa. La fel cum nici Traian Basescu de azi nu mai este cel de acum cativa ani. Cele doua mari trusturi au devenit un pericol pentru democratie. Basescu, inca nu. Ultima sa interventie, in care a denuntat mecanismul prin care banii murdari circula intre partide si doua televiziuni, a declansat noi atacuri furibunde. O mare de analisti au gasit zeci de hibe in discursul sau. Mai putin unul: Basescu refuza sa bata palma cu Vantu si Voiculescu. Refuza impotriva interesului sau, de candidat care are nevoie de televiziuni prietenoase.

Publicitate

Succesul şcolilor private: în SUA şi Marea Britanie

În România, întreaga tevatură despre criza educaţiei a ocolit, în mod straniu, discuţia despre soluţia privată. Monopolul etatist este garantat de fiecare pagină a Pactului Naţional de Educaţie – un document care recunoaşte făţiş faptul că nu vrea să accepte falimentul numeroaselor şcoli şi proasta pregătire a multor dascăli grupaţi în sindicate foarte vocale. Este şi motivul pentru care echipa de experţi a dlui Mircea Miclea a inventat conceptul de „educaţie permanentă”, menit să de-a de lucru unui personal didactic neperformant.

În SUA şi Marea Britanie, criza financiară nu a afectat şcolile private, ci dimpotrivă, le-a dovedit eficienţa. Iată un articol relevant pe această temă publicat astăzi de revista The Economist (online).

“COMPARED with last year, applications are up 14%,” says Mark Stanek, the principal of Ethical Culture Fieldston, a private school in New York. All through the application season he and his board of governors had been on tenterhooks, waiting to see if financial turmoil would cut the number of parents prepared to pay $32,000-34,000 a year to educate a child. Requests for financial help from families already at Fieldston had been rising fast, and the school had scraped together $3m—on top of the $8m it spends on financial aid in a normal year—in the hope of tiding as many over as possible. Nothing is certain until pupils turn up in the autumn. Some parents could get cold feet and sacrifice their deposits. Yet so far the school is more popular than ever.

O prioritate a crizei: desfiinţarea ministerelor paternaliste

Scandalul din jurul plăţilor copioase făcute de Ministerul Tineretului şi Sportului (condus de Monica Iacob-Ridzi) repune în drepturi adevărul gândirii libertarian-conservatoare despre politică: excesul de funcţii atribuite Executivului conduce la risipă şi corupţie. Nu doar într-un an de criză, Guvernul sau administraţia locală trebuie să se abţină de la organizarea de distracţii „gratuite” pentru popor.

Reţinerea şi cumpătarea sunt o constantă în istoria comunităţilor politice bazate pe principiile liberalismului clasic. De ce? Pentru că orice economia planificată lucrează cu preţuri incorecte, plecând de la o estimare intuitiv-tendenţioasă a raportului cerere-ofertă. Prin urmare, tendinţa naturală a preţurilor licitate de Stat este să fie mai mari decât costurile aceloraşi produse cumpărate discret, fără intervenţii şi tam-tam, pe piaţa liberă. Probabil nicăieri în lume nu-ţi poţi procura doar câteva scânduri de brad la suma de 75,000 de Euro. În România se poate, mai ales că transportul până la plaja din Costineşti a contribuit, pesemne, la câteva fabuloase transformări contabiliceşti. Cât să fi costat rumeguşul pierdut la freză?

Tot logica economiei planificate care susţine monopolul etatist asupra educaţiei conduce la paradoxul „tinichigii versus filozofi”. Avem prea mulţi? Avem prea puţini? Din fericire, nu un responsabil al Statului ― fie el ministru, şef de sindicat sau preşedinte ― poate oferi un răspuns, ci doar piaţa liberă. Pentru aceasta, răspunsul la controversa despre ocupaţii şi meserii ar fi presupus reîntoarcerea la discuţia despre învăţământul privat (modelul britanic şi american) versus învăţământul public (modelul francez).

În sfârşit, dacă un grup de cetăţeni doresc să se relaxeze în toiul verii, ei pot face aceasta apelând nestingheriţi la oferta firmelor private. Nu este treaba Statului să organizeze pentru popor detaliile cele mai mărunte ale recreaţiei de primăvară, participarea adolescenţilor la concerte rock, amenajarea de scene hip-hop, pigmentarea muzicală a festivalurilor de nudism, ş.a.m.d. ― după cum nu este treaba Statului să programeze onomastici, botezuri, cununii sau înmormântări pentru aceeaşi cetăţeni. Pe lângă respingătorul paternalism moral asumat în această postură, Executivul se obligă la dezmăţ pecuniar sub un imbold perfect narcisist. Cum altfel să îţi expliciţi decizia achiziţionării unor duzine bune de minute de publicitate TV, cu doamna ministru în prim-plan, Guvernul urmând să plătească tot unei instituţii bugetate (şi, evident, neperformante): Televiziunea Română?

„In Honorem Andrei Pleşu” (Realitatea TV / Pro TV)

Dialog cu Magda Grădinaru/REALITATEA TV, 2 iunie 2009.

Cui aparţine iniţiativa gestului?

Întâi de toate, vreau să spun există două cărţi In Honorem Andrei Pleşu: volumul intitulat O filozofie a intervalului (apărut la Humanitas), cu texte în limba română, şi un Festschrift cu profil internaţional (publicat la Zeta Books). Împreună, ele însumează peste opt sute de pagini – fapt care vorbeşte despre respectul şi preţuirea de care se bucură profesorul Pleşu în lumea întreagă. Iniţiativa a aparţinut coordonatorilor volumului (Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban), undeva către iarna lui 2007/2008. De atunci am jucat  rolul de dispecerat, coordonând editarea, traducerea şi revizuirea stilistică a peste patruzeci şi cinci de contribuţii. Tot noi am decis structura volumelor şi am realizat legătura între autori, redactorii de carte şi decizia executivă a editurilor. La reuşita finală a proiectului au contribuit însă numeroase persoane care, din discreţie şi generozitate, nu şi-au dorit menţionate numele. Aş vrea să evoc câteva instituţii indispensabile: Fundaţia Anonimul, Microsoft-România şi Colegiul Noua Europă.

Dan C. Mihăilescu

De ce acum?

Există un timp al sărbătorii pe lângă care trecem uneori abulici, nepăsători. În 2008 profesorul Andrei Pleşu a împlinit 60 de ani şi foarte multe condeie sau nume sonore în spaţiul universitar s-au bucurat să-l omagieze: îi evoc aici rapid pe Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Victor Ieronim Stoichiţă, Vladimir Tismăneanu, Sorin Vieru, Anca Oroveanu, Anca Vasiliu, Andrei Oişteanu, Anca Manolescu, Sever Voinescu, Dan C. Mihăilescu, Augustin Ioan care, alături de mulţi alţi tineri cercetători, au explorat temele mari ale vieţii sau operei lui Andrei Pleşu. Nu pot decât să sper că am ilustrat o frumoasă întâlnire între generaţii şi o înţelegere profundă a rolului pe care-l joacă admiraţia dezinteresată şi prietenia de idei.

De ce Andrei Pleşu?

Pentru că Andrei Pleşu este omul care a marcat într-un mod unic relieful culturii noastre – locuind aproape fără întrerupere, între 1968 şi 2008, spaţiul dezbaterilor româneşti şi, după 1989, scena internaţională. Pentru că, trecut prin exilul de la Tescani acum douăzeci de ani (în vara şi toamna lui 1989), apoi prin trei funcţii executive (1989-1991: Ministrul Culturii; 1997-1999: Ministrul Afacerilor Externe; 2005: Consilier prezidenţial) şi devenit rector al unei instituţii private de educaţie (Colegiul Noua Europă), este limpede că profesorul Andrei Pleşu n-a investit egoist doar în propria sa carieră profesională. El ilustrează principiul atât de rar întâlnit la noi, anume generozitatea de sorginte abrahamică, revărsată peste cei buni şi peste cei mai puţin buni. Aproape toţi cei care l-au întâlnit personal pe Andrei Pleşu ştiu că umanitatea sa excepţională îţi oferă nu doar voluptatea conversaţiei sau stimulul ideal pentru cercetarea intelectuală, ci şi – prin umorul său dezinvolt – adjuvantul necesar regenerării sau maturizării afective. Deşi pare uşor patetică această confesiune, aş spune că mulţi tineri ai viselor înfrânte au reînvăţat, după întâlnirea cu Andrei Pleşu, să iubească România. Nu putem pune sub obroc lumina bucuriei şi a prieteniei.

Traian Ungureanu despre alegerile europarlamentare

De la elogiu la calomnie (sau despre cât de repede, platonic, trece un deceniu)

Un tânăr domn şi-a făcut din hărţuirea literară a aproapelui – prin jigniri, răstălmăciri, ofense – o nouă poruncă biblică. El plimbă săptămânal pe internet texte pline de invective şi acuzaţii, cerând socoteală unuia şi altuia: adolescentului de odinioară, dar şi seniorilor de astăzi. La sinedriul judecăţii sale au fost convocaţi aproapei toţi cei vii care mai spun ceva prin republica literelor româneşti. Cel indispus nevoie mare din pricina inconsecvenţei ideilor sau a fluidităţii categoriilor epistemice folosite de anumiţi autori (între care unii îi acordaseră iniţial atenţia, preţuirea sau chiar prietenia), el aşadar, cel neprihănit şi fără de greşeală, mai uită pe drum câteva amănunte. Alţii ar spune că suferă de amnezii abisale. Cel care citează textele unui politolog centrist din 1998 şi-l spurcă drept „fesenist” întrucât nu coincide cu opiniile sale conservatoare din 2009 – acelaşi doctorand, aşadar, ne descoperă şi nouă o mulţime de lacune biografice, puzderii de păcate morale, legiune de neconcordanţe bibliografice ori scăpări stilistice. Nu-i vom răspunde falselor acuze şi trâmbiţatelor denunţuri, căci ura plină de invidie pre limba ei piere. Pentru cititorii inocenţi în faţa cronologiilor false ale ipochimenului nostru, vom cita doar acest fragment redactat de acelaşi tânăr domn într-un timp mai senin, când valoarea civilităţii şi pulsul onestităţii nu-i părăsise sufletul. (MN)

Mircea Platon, Convorbiri literare, octombrie 2005:

“Banuiala mea e ca Mihai Neamtu nu e o persoana, ci un comitet, atît de variat, prolific si erudit îi e scrisul din reviste, prefete si din acest volum de debut care consacra. Scopul nu e niciodata pe verso-ul posibilitatilor autorului, conceptele deschid realitati si tropii definesc idei. […] Lipsea, din peisajul eseistico-teologic românesc, o carte care sa spuna lucrurilor pe nume, fara ura, fara partinire, dar cu patosul pe care numai întelegerea realitatii îl poate da. Fara a fi nici heterodox, nici monden, nici cu gînduri ascunse sau frustrari editoriale, nu din prag, nici din altar si nici de pe acoperis, ci din naos – fie el si în ruine seculare -, Mihai Neamtu pune degetul pe ranile României si pe bubele bisericii. []  Mihai Neamtu are si vîrsta si, slava Domnului, si talentul scriitoricesc si conditia teologica de a arata ca îi pasa fara sa poata fi suspectat de nimic. Daca denunta afazia ASCOR-ului, celul(ar)ita monahala, moravurile studentilor teologi „candidati la pre-hotie”, oportunismul ante si postdecembrist al unor ierarhi, mortaciunea foilor eparhiale, plagiatul academic si kitschul eclezial, apoi putem sa credem ca nu a facut-o, la cei 25 de ani cît avea cînd scria aceste texte, din motive ulterioare. […] Mihai Neamtu e un generos si, ca atare, practica si predica valorile eseului. Desi are disciplina conceptuala, fluiditatea logica, eruditia, detenta stilistica si talentul pedagogic al omului nascut sa faca sistem, Mihai Neamtu e un apologet al eseului […] putînd figura în orice antologie de eseistica a deceniului.”

TRAIAN UNGUREANU despre socialismul european

Economia socială de piaţă nu e nimic mai mult decît o încrucişare miciurinistă a pieţei şi social democraţiei. Cu alte cuvinte, dreapta oficială şi guvernamentală a îmbrăţişat un concept difuz cu care s-a deplasat, ca mai toate partidele spectrului politic, spre centru,în căutare de voturi şi omologare. Rezultatul e pervers: toată lumea politică lucrînd la centru, nimeni nu mai are relief şi identitate. Partidele devin variaţii minore ale aceluiaşi curent politic şi presează, practic, în aceaşi direcţie, chiar dacă adoptă trasee retorice diferite. Acest pan-conformism politic explică în mare măsură cinismul placid al electoratelor, dar şi izbucnirile lui izolate spre extreme. În fond, marele teritoriu politic al dreptei a rămas disponibil sau, mai precis, a fost scos la licitaţie de partidele care reclamă ulterior ascenisunea „radicalilor” şi a „extremiştilor”. Fenomenul e vizibil, cauzele mai puţin.

Aplatizarea sau, mai bine zis, auto-demiterea acestei drepte timorate care nu mai îndrăzneşte să-şi recunoască părinţii şi să-şi rostească numele e rezultatul celui mai important fenomen cultural-istoric al Europei postbelice: demoralizarea. Diminuarea etică a Europei a înaintat pe două căi: demografic şi spiritual. Ambele variante ale declinului se presupun şi se alimentează. Astfel, retragerea populaţiilor (accelerată de revoluţia sexuală şi critica liberală a familiei burgheze) a provocat cealaltă mare retragere – abandonul eticii colective (fundamentată de creştinismul religios şi politic) şi baricadarea în egotism (pacifismul nu e altceva decît o sistematizare a fricii, la populaţii care se tem de extincţie şi îşi apără, astfel, perpetuarea). Pe de altă parte, atacul „eliberator” asupra valorilor clasice (familie, căsătorie, biserică) a înlesnit tocmai dezangajarea şi fragmentarea unor societăţi care produc indivizi supradimenisonaţi, dar se subordonează în căutare de tutelă. Politica şi sistemele politice au făcut, în aceste condiţii, pasul spre o teroie şi o practică generală a protecţiei şi, bineînţeles, această aliniere politică spre centrul tuturor opţiunilor nu a lucrat nicăieri mai mult ca în Europa.

Delirul urii: flegme peste vii, flegme peste morţi

Pentru cei care aveau încă dubii legate de „duhul creştinesc” al grupării A Treia Forţă, iată câteva citate elocvente dintr-un blog promovat explicit de către domnii Mircea Platon & Ovidiu Hurduzeu. O primă distincţie, arbitrară pentru profani dar necesară pentru ştiutorii în chip gnostic ai mersului istoriei, vine să diferenţieze între evreii buni (care ne pot fi prieteni) şi jidanii răi (care pot fi omorâţi). O atare interjecţie patologic negaţionistă apare scrisă negru pe alb, spre deliciul ticăloşilor, împietriţilor la inimă, proştilor şi ignarilor. 

Ilie Catrinoiu: „Evreii din CC al PCR si cei care suplimenteaza numarul mortilor evrei in Romania nu sunt evrei, sunt jidani. Evreul Steinhardt facea diferenta dintre evrei (oameni de treaba cum e si Gottfried) si jidani (criminali comunisti cum a fost tatal lui Volodea si cum sunt jidanii americani din universitati si politica care si-au permis nesimtirea sa dicteze presedintilor din Romania de dupa 1989 ca antisemitismul e trasatura caracteristica a poporului roman).”

Această mostră sinistră de antisemitism rezidual şi retorică justificativă în favoarea crimei organizate (uciderea „jidanilor” democraţi dinainte de 1945 fiind justificată prin revenirea „jidanilor” comunişti după 1945) consacră din nou culpa prin asociere sau vinovăţia genetică, tema originii nesănătoase şi fantasmele resentimentare. Indignarea anti-elitistă şi fixaţia patologică a denunţului este completată de o altă juvenilă chemare la arme. Cu bâtele şi ciomagele tastaturii, minerii se reîntorc prin blogosferă şi strigă „Moarte intelectualilor”. Astfel, un tânăr viţel, mai precis învăţăcel, reprezintă şi el – dobitocul – România profundă născută, fireşte, printre colive, vorbe ciobăneşti şi sudălmi „ortodoxe”:

„I-as trage o flegma sanatosa intre ochi lui Patapievici. Dar si lui Tismaneanu. Tuturor numai flegme. 

Andrei Costea, student la filosofie.”

Flegme peste vii, flegme peste morţi. Nimic nou sub soare: ura nu dispare. Şi oare n-au dănţuit ucigaşii lui Stelescu printre parastase şi liturghii?

Nevoia de modele (un dialog între Dan Pârvu şi Mihail Neamţu), RFI, aprilie 2009

Despre cultura admiraţiei, pe marginea volumului In Honorem Andrei Pleşu.

 

Andrei Pleşu

O filozofie a intervalului – In Honorem Andrei Pleşu

 

Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, Editura Eikon, 2009: în curând în librăriile din ţară!

Cuprins, Prefaţă & Index.

Horia Roman Patapievici: „Uneori aş vrea să fiu Schwarzenegger” (masa rotundă la Adevărul)

Horia Roman Patapievici crede că statul român este un stat dezordonat, de la lucrătorii manuali şi până la oamenii din presă sau din Parlament, care nu-şi fac treaba în mod conştiincios.

TRU: Despre sensul istoric al crizei financiare

Adevărata criză e internă, istorică şi perpetuă. Din acest motiv, statul român nu poate participa la rezolvarea problemelor economice. Lipsa de mijloace financiare poate fi corectată, de pildă, de un împrumut de urgenţă acordat de FMI, însă asta nu va înzestra cu adevărat Guvernul. Aceasta e traiectoria pe care am ajuns, iar, lihniti în faţa FMI-ului. Nu deficienţele sau nu neapărat deficienţele economice ne-au adus în această situaţie, ci spolierea internă a statului de către omul ales de stat să distrugă statul. Vîntu, Patriciu, Voiculescu şi restul marii generaţii de oligarhi au făcut averi fabuloase din afaceri cu statul, nu dintr-o invenţie genială pornită într-un garaj mizer şi nici din revoluţii manageriale de genul liniei de fabricaţie Ford. Prezumţia de vinovăţie plasată împotriva tuturor averilor private de care se plînge Dinu Patriciu nu există. Există altceva. Există o enormă premiză istorică: marii, de fapt foarte mărunţii, oameni de megaafaceri ai României nu s-au născut pe picioarele lor ci în poala statului. Din care n-au coborît încă. Asta e istoria. Restul , adică pretenţiile de „capitalişti” şi „cavaleri răsăriteni ai industriilor” e doar retorică. Diferenţa şi drama vin, cu adevărat, din împărţirea puterilor în stat. România nu practică împărţirea puterilor în stat ci împărţirea puterilor cu statul, pînă la absorbirea, sustragerea sau închirierea statului. Nu e o tragedie, pentru că tragedia presupune măreţia. E o pungăşie măruntă expandată la nivel istoric şi naţional… Iar viclenia proastă duce la farsă.

Dan Tapalagă: Antologic, cu mogulii şi oamenii lor

Vantu, autoportret: fac afaceri, nu acte cartiabile. Incerc. Politia si justitia n-au decat sa-si faca datoria. Statul e slab, intariti-l. Cand sunt atacat, atac cu trustul. Altfel spus: daca pot fur, prindeti-ma daca sunteti in stare. Cam asta a spus si Patriciu. Cu oferta suplimentara de a coloniza statul cu oameni de afaceri. Macabra si cinica, a fost o emisiune cu si despre moguli, la o televiziune de mogul, intitulata mogulii si oamenii lor. In platou: jurnalisti, Hrebenciuc si un mustacios. Ce mesaje au avut ei de transmis? Care a fost, pana la urma, rostul emisiunii? 

Dialog amânat (Teodor Baconsky)

Lupta dintre nostalgia premodernă şi aspiraţia spre modernitate a primit recent forma unei manifestaţii publice: un grup de opozanţi ai paşapoartelor biometrice a urcat dealul Patriarhiei, pentru a denunţa în respectiva măsură administrativă perfidele manevre ale Fiarei Apocaliptice. Reacţia societăţii s-a polarizat imediat: pe de o parte, cei care demonizează Evoluţia (de la darwinism, la biotehnologii). Pe de alta, cei care încurajează Schimbarea (fiind chiar dispuşi să o idealizeze). Locul acţiunii – la Patriarhie – arată că susţinătorii Trecutului Perfect se aşteaptă ca BOR să le preia cauza. În opoziţie faţă de această aparent jenantă probă de primitivism cultural s-au situat, fără surprize, numeroase voci intelectuale care pledează pentru raţionalitate, civism şi occidentalizare. Ca întotdeauna, fiecare mizează exclusiv pe dreptatea proprie.

NOI PSIHOZE RELIGIOASE

Deveniţi experţi în psihodrame, manipulatori ai fricii colective, specialişti ai depresiilor comandate şi vigilenţi purtători de mesaje revoluţionare, aceşti „lideri spirituali“ sunt noii candidaţi ai ortodoxismului la infailibilitate.

[ilustratie: Devis Grebu]

ROGER SCRUTON: ON LIBERTY AND HARMS

Despre bun simţ şi civilizaţie

Patima mâniei

Pentru credincioşii ortodocşi, epicentrul dezbaterilor din anul 2008 l-a reprezentat controversa euharistică din jurul persoanei ÎPS Nicolae Corneanu. Mulţi îşi amintesc cât de repede s-a deplasat discuţia din sfera analizei teologice spre zona sancţiunilor generaliste declamate de la înălţimea unei pretinse înţelegeri universale a rostului culturilor şi civilizaţiilor de pe acest pământ! Nimic nou sub soare.

Eseişti inflamaţi şi contondenţi s-au regrupat rapid sub următoarea deviză: dragostea de Ortodoxie rămâne suspectă la toţi aceia care, deşi sceptici faţă de edulcoraţiile ecumeniste ale veacului, nu denunţă catolicismul drept pericol suprem – alături de europenism, „globalizarea socialistă” (sic) şi „rătăcirea elitelor” – la adresa identităţii noastre româneşti.

Pervertiri semantice, deraieri logice, comparaţii anacronice şi multe calomnieri deşănţate – toate s-au amalgamat într-o confirmare a cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă” (Flp. 1, 15). Diabolizarea adversarului a devenit strategia de lucru într-un spaţiu blogosferic lipsit de orice norme editoriale sau reguli de reciprocitate. Calomnia s-a amestecat cu bârfa, adesea în spatele unei porecle aleatorii („nickname”) postate pe orice „forum” al urii. Unui astfel de suflet care trăieşte numai din inflamaţia colerică şi patosul gâlcevei, Sf. Ioan Gură de Aur îi spune: „ţi-ai pus înlăuntru mânia ca un călău care te biciuieşte, sau ca un vultur care-ţi sfâşie măruntaiele.”

SUPERBIA ÎN RUINĂ (Traian Ungureanu)

Însăşi ideea după care există ceva de afurisit sub titulatura „păcate capitale ale lumii moderne“ spune mult. Modernitatea crede că păcătuieşte separat, că e altfel pînă şi în cădere. De aici, primul indiciu. Păcatul favorit al lumii moderne nu e o noutate, nu iese din scara viciilor fundamentale, ci amplifică, într-adevăr colosal, Mîndria („Superbia“), prima între vechile capitale ale păcatului. Omul modern a învăţat că e altcineva şi altceva, că e radical diferit şi net superior propriei sale istorii. El nu recunoaşte limitele condiţiei umane şi a stabilit, folosindu-se de alibiul ştiinţei, că încununează progresia timpului şi poate infirma ordinea „programată“ a lumii. Pretenţia de unicitate a modernităţii e vastă şi a schimbat, într-adevăr, faţa lumii. 

NOUA EUROPĂ ŞI VOCEA CARE LIPSEŞTE: CREŞTINISMUL (H.-R. Patapievici)

Sunt doua tipuri de stiri care nu trec de codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: stirile care pun crestinismul intr-o lumina favorabila si stirile care arata persecutiile la care e supus. Dimpotriva, tot ce pune crestinismul intr-o lumina proasta e imediat promovat ca stire semnificativa. Orice scandal sexual care implica ierarhia catolica are instantaneu asigurata o publicitate mondiala, in schimb omorarea a sute de crestini in Asia abia daca e mentionata, iar persecutarea sistematica a altor zeci de mii de crestini in toata lumea nu gaseste nici un spatiu de audienta.

REVELION MULTICULTURAL (un eseu de Mihail NEAMŢU)

În seara de Revelion am fost invitat de un cuplu studenţesc din Ann Arbor pentru o gustare frugală, înainte ca gongul să bată. O discuţie informală purtată undeva în vecinătatea campusului putea părea o ofertă promiţătoare. Alături de gazde, la masă erau invitate Alima, o arabistă irakiană atrasă de teme recente în antropologia migraţiei; Rachel, o tânără americană, interesată de impactul lui Puşkin asupra literaturii ebraice contemporane; în sfârşit, Sonia, o doamnă din Suedia cu preocupări în zona poeziei americane. Prezenţe agreabile, fine şi educate, afiliate într-un fel sau altul la anumite programe culturale ale universităţii. Nu era un mister pentru mine faptul că ştiinţele umane se predau la University of Michigan dintr-o perspectivă angajat progresistă. Între paradigma Marx şi modelul Eliade de studiere a religiei, bunăoară, autorul „Capitalului” se bucură în continuare de prestigiu, reverenţă şi chiar pietate.

LIBERTARIAN PHILOSOPHY AND ORTHODOXY

Dan Cristian Comanescu, a Romanian philosopher, puts forward some proposals in defence of libertarian politics and Orthodoxy. I find them intriguing but also very helpful.

Cristian argumentează că filozofia politică libertariană nu se poate dispensa de o eshatologie personalistă, în care omul acţionează responsabil din perspectiva libertăţii sale metafizice faţă de structuri recesive precum structurile sociale.

ANTITEZE: UN NOU TITLU, UN VECHI EXERCIŢIU

Blogul GRUPAREA APROAPE îşi schimbă numele – deşi, deocamdată, nu şi adresa. Pentru a sublinia caracterul experimental şi compozit al acestui pol de reflecţie teologică, culturală şi civică – neasociat în mod necesar automat unei Grupări cu program, platformă sau ideologie – modificarea numelui se impunea de la sine. După un prim an de existenţă blogul a rămas producţia unui grup restrâns de scriitori şi merită citit ca atare. (MN)

TRADIŢIE ŞI MEMORIE

„Nici o tradiţie nu se menţine numai prin memorizare intelectuală, ci prin practicarea identică a conţinutului ei. Memoria şi practica sunt strâns îmbinate, formează un întreg. Tradiţia e memorie practicată, sau practică memorială. Astfel, tradiţia creştină este plenitudinea revelaţiei retrăită continuu de Biserică prin practică şi memorie.”

Pr. Dumitru STĂNILOAE

OPTIMISM STATISTIC

Proaspat imbogatit, blogul literar intitulat GRUPAREA APROAPE a primit deja in cele citeva saptamini de existenta vizita a peste 4500 de cititori…

ECOURI LA „GRUPAREA APROAPE“: CULTURĂ, CREDINŢĂ, CUNOAŞTERE

MESAJE PRIMITE LA REDACŢIE 

 „Ma bucur pentru aceasta initiativa si am incredere in calitatea intreprinderii.”

Pr Doru COSTACHE, Sydney, Australia 

„Felicitari pentru aceasta initiativa mult asteptata. Va doresc succes si multa binecuvintare de sus.”

Dr Dănuţ MĂNĂSTIREANU, Iaşi, România

 „I find the project fascinating – to be the bridge between the Church and the world. The challenge of the cosmic dimension of the Transfiguration is what is before us.”

Krastu BANEV, Cambridge, UK 

METANOIA

„Cine a privit uimitoarele fresce din Bucovina ştie ce bogăţie de înţelesuri şi câtă bucurie se află în ortodoxia noastră. De la Pantocratorul care stăpâneşte toate din turla cea mai înaltă şi până la registrele de pe pereţii exteriori se înşiruie scene şi chipuri care vorbesc despre existenţa terestră a Mântuitorului şi despre cei care l-au urmat; în pronaos, fiecare zi are un chip uman. Sinaxarul ne spune că fiecare zi a anului are unul sau câţiva patroni care s-au nevoit pentru Hristos sau şi-au dat viaţa pentru Adevăr. În ortodoxia nastră fiecare zi are personalitatea ei, deoarece aduce în minte câte o mare personalitate; apoi, anul are ritmul lui, cu zile de reculegere, sărbători pline de bucurie, momente în care ne pregătim pentru un praznic al sufletului. Zilele se leagă între ele pentru a ne conduce pe o scară spre vârfuri, spre semnificaţiile vieţii şi spre mântuirea noastră. Viaţa noastră parcurge o scară, ne spune  fresca de pe pereţii de la Suceviţa sau de la Râşca, pe care păşim cu atenţie pentru că oricând putem să cădem. Iar cel care a inspirat această frescă, Sfântul Ioan Scărarul ne spune că trebuie să dobândim ştiinţa de a folosi fiecare moment din viaţa noastră; aşa cum exigenţele sociale au ritmul lor, tot astfel viaţa sufletească are zilele şi nopţile ei, iar noi „trebuie să avem grijă să căutăm în fiecare timp cele potrivite acelui timp.”

INVITAŢIE

Acest sit îşi propune să devină echivalentul românesc al unei rubrici de tipul „Christian Arts and Letters,” oferind cadrele largi pentru dialogul dezinhibat între Ortodoxie şi modernitate.

GRUPAREA APROAPE nu este un proiect de generaţie, ci un proiect comunitar. Diferenţele de vârstă, formare, stil şi educaţie ale participanţilor rămân secundare în raport cu scopul de-a contempla veacul în respiraţia veşniciei.

Orientarea politică a participanţilor la acest proiect diferă, elementul coagulant fiind totuşi tradiţia creştin-democrată. Miezul acestei doctrine revine mereu la afirmaţia că Evanghelia este „vestea cea bună” care nu răspunde nevoilor unui stat, unui neam sau unei societăţi civile, ci mai cu seamă persoanei umane, unice şi ireductibile.

Orice materiale compatibile cu orientarea GRUPĂRII APROAPE – incluzînd şi texte deja publicate în diverse reviste din ţară ori străinătate (cu permisiunea prealabilă a editorilor) – sunt binevenite. Textele trebuie să fie concise, fără aparat critic excesiv, uşor de parcurs în format electronic. Constituirea unui prim „pol virtual” ar putea conduce apoi la gestaţia unei reviste noi, de sine stătătoare, sprijinită mai ales pe condeie şi talente proaspete.

Mihail NEAMŢU, editor al blogului GRUPAREA APROAPE