Dan Tapalagă: Băsescu e bun

16 Iulie 2009

Trusturile lui Vantu si Voiculescu au de cateva zile o singura preocupare: cum scapam de Traian Basescu? Cum il facem mai dictator, mai odios si detestabil decat s-a facut singur in ultima vreme? Ceea ce vedem azi nu mai e presa. La fel cum nici Traian Basescu de azi nu mai este cel de acum cativa ani. Cele doua mari trusturi au devenit un pericol pentru democratie. Basescu, inca nu. Ultima sa interventie, in care a denuntat mecanismul prin care banii murdari circula intre partide si doua televiziuni, a declansat noi atacuri furibunde. O mare de analisti au gasit zeci de hibe in discursul sau. Mai putin unul: Basescu refuza sa bata palma cu Vantu si Voiculescu. Refuza impotriva interesului sau, de candidat care are nevoie de televiziuni prietenoase.

Anunțuri

Succesul şcolilor private: în SUA şi Marea Britanie

2 Iulie 2009

În România, întreaga tevatură despre criza educaţiei a ocolit, în mod straniu, discuţia despre soluţia privată. Monopolul etatist este garantat de fiecare pagină a Pactului Naţional de Educaţie – un document care recunoaşte făţiş faptul că nu vrea să accepte falimentul numeroaselor şcoli şi proasta pregătire a multor dascăli grupaţi în sindicate foarte vocale. Este şi motivul pentru care echipa de experţi a dlui Mircea Miclea a inventat conceptul de „educaţie permanentă”, menit să de-a de lucru unui personal didactic neperformant.

În SUA şi Marea Britanie, criza financiară nu a afectat şcolile private, ci dimpotrivă, le-a dovedit eficienţa. Iată un articol relevant pe această temă publicat astăzi de revista The Economist (online).

“COMPARED with last year, applications are up 14%,” says Mark Stanek, the principal of Ethical Culture Fieldston, a private school in New York. All through the application season he and his board of governors had been on tenterhooks, waiting to see if financial turmoil would cut the number of parents prepared to pay $32,000-34,000 a year to educate a child. Requests for financial help from families already at Fieldston had been rising fast, and the school had scraped together $3m—on top of the $8m it spends on financial aid in a normal year—in the hope of tiding as many over as possible. Nothing is certain until pupils turn up in the autumn. Some parents could get cold feet and sacrifice their deposits. Yet so far the school is more popular than ever.


O prioritate a crizei: desfiinţarea ministerelor paternaliste

23 Iunie 2009

Scandalul din jurul plăţilor copioase făcute de Ministerul Tineretului şi Sportului (condus de Monica Iacob-Ridzi) repune în drepturi adevărul gândirii libertarian-conservatoare despre politică: excesul de funcţii atribuite Executivului conduce la risipă şi corupţie. Nu doar într-un an de criză, Guvernul sau administraţia locală trebuie să se abţină de la organizarea de distracţii „gratuite” pentru popor.

Reţinerea şi cumpătarea sunt o constantă în istoria comunităţilor politice bazate pe principiile liberalismului clasic. De ce? Pentru că orice economia planificată lucrează cu preţuri incorecte, plecând de la o estimare intuitiv-tendenţioasă a raportului cerere-ofertă. Prin urmare, tendinţa naturală a preţurilor licitate de Stat este să fie mai mari decât costurile aceloraşi produse cumpărate discret, fără intervenţii şi tam-tam, pe piaţa liberă. Probabil nicăieri în lume nu-ţi poţi procura doar câteva scânduri de brad la suma de 75,000 de Euro. În România se poate, mai ales că transportul până la plaja din Costineşti a contribuit, pesemne, la câteva fabuloase transformări contabiliceşti. Cât să fi costat rumeguşul pierdut la freză?

Tot logica economiei planificate care susţine monopolul etatist asupra educaţiei conduce la paradoxul „tinichigii versus filozofi”. Avem prea mulţi? Avem prea puţini? Din fericire, nu un responsabil al Statului ― fie el ministru, şef de sindicat sau preşedinte ― poate oferi un răspuns, ci doar piaţa liberă. Pentru aceasta, răspunsul la controversa despre ocupaţii şi meserii ar fi presupus reîntoarcerea la discuţia despre învăţământul privat (modelul britanic şi american) versus învăţământul public (modelul francez).

În sfârşit, dacă un grup de cetăţeni doresc să se relaxeze în toiul verii, ei pot face aceasta apelând nestingheriţi la oferta firmelor private. Nu este treaba Statului să organizeze pentru popor detaliile cele mai mărunte ale recreaţiei de primăvară, participarea adolescenţilor la concerte rock, amenajarea de scene hip-hop, pigmentarea muzicală a festivalurilor de nudism, ş.a.m.d. ― după cum nu este treaba Statului să programeze onomastici, botezuri, cununii sau înmormântări pentru aceeaşi cetăţeni. Pe lângă respingătorul paternalism moral asumat în această postură, Executivul se obligă la dezmăţ pecuniar sub un imbold perfect narcisist. Cum altfel să îţi expliciţi decizia achiziţionării unor duzine bune de minute de publicitate TV, cu doamna ministru în prim-plan, Guvernul urmând să plătească tot unei instituţii bugetate (şi, evident, neperformante): Televiziunea Română?

Citește restul acestei intrări »


„In Honorem Andrei Pleşu” (Realitatea TV / Pro TV)

2 Iunie 2009

Dialog cu Magda Grădinaru/REALITATEA TV, 2 iunie 2009.

Cui aparţine iniţiativa gestului?

Întâi de toate, vreau să spun există două cărţi In Honorem Andrei Pleşu: volumul intitulat O filozofie a intervalului (apărut la Humanitas), cu texte în limba română, şi un Festschrift cu profil internaţional (publicat la Zeta Books). Împreună, ele însumează peste opt sute de pagini – fapt care vorbeşte despre respectul şi preţuirea de care se bucură profesorul Pleşu în lumea întreagă. Iniţiativa a aparţinut coordonatorilor volumului (Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban), undeva către iarna lui 2007/2008. De atunci am jucat  rolul de dispecerat, coordonând editarea, traducerea şi revizuirea stilistică a peste patruzeci şi cinci de contribuţii. Tot noi am decis structura volumelor şi am realizat legătura între autori, redactorii de carte şi decizia executivă a editurilor. La reuşita finală a proiectului au contribuit însă numeroase persoane care, din discreţie şi generozitate, nu şi-au dorit menţionate numele. Aş vrea să evoc câteva instituţii indispensabile: Fundaţia Anonimul, Microsoft-România şi Colegiul Noua Europă.

Dan C. Mihăilescu

Dan C. Mihăilescu

De ce acum?

Există un timp al sărbătorii pe lângă care trecem uneori abulici, nepăsători. În 2008 profesorul Andrei Pleşu a împlinit 60 de ani şi foarte multe condeie sau nume sonore în spaţiul universitar s-au bucurat să-l omagieze: îi evoc aici rapid pe Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Victor Ieronim Stoichiţă, Vladimir Tismăneanu, Sorin Vieru, Anca Oroveanu, Anca Vasiliu, Andrei Oişteanu, Anca Manolescu, Sever Voinescu, Dan C. Mihăilescu, Augustin Ioan care, alături de mulţi alţi tineri cercetători, au explorat temele mari ale vieţii sau operei lui Andrei Pleşu. Nu pot decât să sper că am ilustrat o frumoasă întâlnire între generaţii şi o înţelegere profundă a rolului pe care-l joacă admiraţia dezinteresată şi prietenia de idei.

De ce Andrei Pleşu?

Pentru că Andrei Pleşu este omul care a marcat într-un mod unic relieful culturii noastre – locuind aproape fără întrerupere, între 1968 şi 2008, spaţiul dezbaterilor româneşti şi, după 1989, scena internaţională. Pentru că, trecut prin exilul de la Tescani acum douăzeci de ani (în vara şi toamna lui 1989), apoi prin trei funcţii executive (1989-1991: Ministrul Culturii; 1997-1999: Ministrul Afacerilor Externe; 2005: Consilier prezidenţial) şi devenit rector al unei instituţii private de educaţie (Colegiul Noua Europă), este limpede că profesorul Andrei Pleşu n-a investit egoist doar în propria sa carieră profesională. El ilustrează principiul atât de rar întâlnit la noi, anume generozitatea de sorginte abrahamică, revărsată peste cei buni şi peste cei mai puţin buni. Aproape toţi cei care l-au întâlnit personal pe Andrei Pleşu ştiu că umanitatea sa excepţională îţi oferă nu doar voluptatea conversaţiei sau stimulul ideal pentru cercetarea intelectuală, ci şi – prin umorul său dezinvolt – adjuvantul necesar regenerării sau maturizării afective. Deşi pare uşor patetică această confesiune, aş spune că mulţi tineri ai viselor înfrânte au reînvăţat, după întâlnirea cu Andrei Pleşu, să iubească România. Nu putem pune sub obroc lumina bucuriei şi a prieteniei.


Traian Ungureanu despre alegerile europarlamentare

28 Mai 2009

De la elogiu la calomnie (sau despre cât de repede, platonic, trece un deceniu)

12 Mai 2009

Un tânăr domn şi-a făcut din hărţuirea literară a aproapelui – prin jigniri, răstălmăciri, ofense – o nouă poruncă biblică. El plimbă săptămânal pe internet texte pline de invective şi acuzaţii, cerând socoteală unuia şi altuia: adolescentului de odinioară, dar şi seniorilor de astăzi. La sinedriul judecăţii sale au fost convocaţi aproapei toţi cei vii care mai spun ceva prin republica literelor româneşti. Cel indispus nevoie mare din pricina inconsecvenţei ideilor sau a fluidităţii categoriilor epistemice folosite de anumiţi autori (între care unii îi acordaseră iniţial atenţia, preţuirea sau chiar prietenia), el aşadar, cel neprihănit şi fără de greşeală, mai uită pe drum câteva amănunte. Alţii ar spune că suferă de amnezii abisale. Cel care citează textele unui politolog centrist din 1998 şi-l spurcă drept „fesenist” întrucât nu coincide cu opiniile sale conservatoare din 2009 – acelaşi doctorand, aşadar, ne descoperă şi nouă o mulţime de lacune biografice, puzderii de păcate morale, legiune de neconcordanţe bibliografice ori scăpări stilistice. Nu-i vom răspunde falselor acuze şi trâmbiţatelor denunţuri, căci ura plină de invidie pre limba ei piere. Pentru cititorii inocenţi în faţa cronologiilor false ale ipochimenului nostru, vom cita doar acest fragment redactat de acelaşi tânăr domn într-un timp mai senin, când valoarea civilităţii şi pulsul onestităţii nu-i părăsise sufletul. (MN)

Mircea Platon, Convorbiri literare, octombrie 2005:

“Banuiala mea e ca Mihai Neamtu nu e o persoana, ci un comitet, atît de variat, prolific si erudit îi e scrisul din reviste, prefete si din acest volum de debut care consacra. Scopul nu e niciodata pe verso-ul posibilitatilor autorului, conceptele deschid realitati si tropii definesc idei. […] Lipsea, din peisajul eseistico-teologic românesc, o carte care sa spuna lucrurilor pe nume, fara ura, fara partinire, dar cu patosul pe care numai întelegerea realitatii îl poate da. Fara a fi nici heterodox, nici monden, nici cu gînduri ascunse sau frustrari editoriale, nu din prag, nici din altar si nici de pe acoperis, ci din naos – fie el si în ruine seculare -, Mihai Neamtu pune degetul pe ranile României si pe bubele bisericii. []  Mihai Neamtu are si vîrsta si, slava Domnului, si talentul scriitoricesc si conditia teologica de a arata ca îi pasa fara sa poata fi suspectat de nimic. Daca denunta afazia ASCOR-ului, celul(ar)ita monahala, moravurile studentilor teologi „candidati la pre-hotie”, oportunismul ante si postdecembrist al unor ierarhi, mortaciunea foilor eparhiale, plagiatul academic si kitschul eclezial, apoi putem sa credem ca nu a facut-o, la cei 25 de ani cît avea cînd scria aceste texte, din motive ulterioare. […] Mihai Neamtu e un generos si, ca atare, practica si predica valorile eseului. Desi are disciplina conceptuala, fluiditatea logica, eruditia, detenta stilistica si talentul pedagogic al omului nascut sa faca sistem, Mihai Neamtu e un apologet al eseului […] putînd figura în orice antologie de eseistica a deceniului.”


TRAIAN UNGUREANU despre socialismul european

5 Mai 2009

Economia socială de piaţă nu e nimic mai mult decît o încrucişare miciurinistă a pieţei şi social democraţiei. Cu alte cuvinte, dreapta oficială şi guvernamentală a îmbrăţişat un concept difuz cu care s-a deplasat, ca mai toate partidele spectrului politic, spre centru,în căutare de voturi şi omologare. Rezultatul e pervers: toată lumea politică lucrînd la centru, nimeni nu mai are relief şi identitate. Partidele devin variaţii minore ale aceluiaşi curent politic şi presează, practic, în aceaşi direcţie, chiar dacă adoptă trasee retorice diferite. Acest pan-conformism politic explică în mare măsură cinismul placid al electoratelor, dar şi izbucnirile lui izolate spre extreme. În fond, marele teritoriu politic al dreptei a rămas disponibil sau, mai precis, a fost scos la licitaţie de partidele care reclamă ulterior ascenisunea „radicalilor” şi a „extremiştilor”. Fenomenul e vizibil, cauzele mai puţin.

Aplatizarea sau, mai bine zis, auto-demiterea acestei drepte timorate care nu mai îndrăzneşte să-şi recunoască părinţii şi să-şi rostească numele e rezultatul celui mai important fenomen cultural-istoric al Europei postbelice: demoralizarea. Diminuarea etică a Europei a înaintat pe două căi: demografic şi spiritual. Ambele variante ale declinului se presupun şi se alimentează. Astfel, retragerea populaţiilor (accelerată de revoluţia sexuală şi critica liberală a familiei burgheze) a provocat cealaltă mare retragere – abandonul eticii colective (fundamentată de creştinismul religios şi politic) şi baricadarea în egotism (pacifismul nu e altceva decît o sistematizare a fricii, la populaţii care se tem de extincţie şi îşi apără, astfel, perpetuarea). Pe de altă parte, atacul „eliberator” asupra valorilor clasice (familie, căsătorie, biserică) a înlesnit tocmai dezangajarea şi fragmentarea unor societăţi care produc indivizi supradimenisonaţi, dar se subordonează în căutare de tutelă. Politica şi sistemele politice au făcut, în aceste condiţii, pasul spre o teroie şi o practică generală a protecţiei şi, bineînţeles, această aliniere politică spre centrul tuturor opţiunilor nu a lucrat nicăieri mai mult ca în Europa.