Il faut cesser de mépriser le Moyen Age (Sylvain Gouguenheim)

Dans Aristote au Mont-Saint-Michel, l’historien remet en cause l’idée selon laquelle le Moyen Age renoua avec la pensée grecque grâce à l’Islam. Son essai a suscité de vives critiques. Il y répond.

Il faut cesser de mépriser le Moyen Age, en effet. Ce qui me gêne dans l’expression «Islam des Lumières», c’est que, pour le grand public du moins, elle fait penser aux Lumières du XVIIIe siècle. Or, cette analogie est anachronique. Car, s’il y a indiscutablement des sciences arabes et si le savoir grec traduit dans le monde islamique prend toute sa part dans leur éclosion, on ne trouve pas, jusqu’à plus ample informé, dans la pensée médiévale arabo-musulmane de critique rationaliste, voire athée de la religion, qui est un signe distinctif des Lumières et qui se formulera d’ailleurs six siècles plus tard.

Anunțuri

DAVID BENTLEY HART about Atheist Delusions: The Christian Revolution and Its Fashionable Enemies

 

David Bentley Hart

„With impressive erudition and polemical panache, David Hart smites hip and thigh the peddlers of a `new atheism’ that recycles hoary arguments from the past. His grim assessment of our cultural moment challenges the hope that `the Christian revolution’ could happen again.”-Richard John Neuhaus, former editor in chief of First Things 

„Provoked by and responding to the standard-bearers of `the New Atheism’, this original and intellectually impressive work deftly demolishes their mythical account of `the rise of modernity.’ Hart argues instead that the genuinely humane values of modernity have their historic roots in Christianity.”-Geoffrey Wainwright, Duke Divinity School

„In this learned, provocative, and sophisticated book, Hart presents a frontal challenge to today”s myopic caricature of the culture and religion that existed in previous centuries.”-Robert Louis Wilken, University of Virginia

Orlando Figes interzis la Moscova

Un reportaj al Radio Europa Libera.

Ilina Gregori despre necunoscutul Eminescu (recenzie Marius Chivu)

„Eminescu este încă insuficient cunoscut sub aspect biografic, subevaluat sub aspect intelectual şi, ca «poet naţional», prea îngust înţeles.“ De la aceste aprecieri a plecat Ilina Gregori cînd a scris aclamatul studiu „Eminescu la Berlin“ (în Studii critice, 2002), şi tot cu această credinţă a scris şi „Între Berlin şi Charlottenburg“, şi „Bucureşti, 28 iunie 1883“, cele trei studii alcătuind împreună volumul de faţă. 

ALLAN BLOOM on education

This age is not utterly insalubrious for philosophy. Our problems are so great and their sources so deep that to understand them we need philosophy more than ever, if we do not despair of it, and it faces the challenges on which it flourishes. I still believe that universities, rightly understood, are where community and friendship can exist in our times. Our thought and our politics have become inextricably bound up with the universities, and they have served us well, human things being what they are. But for all that, and even though they deserve our strenuous efforts, one should never forget that Socrates was not a professor, that he was put to death, and that the love of wisdom survived, partly because of his individual example. This is what really counts, and we must remember it in order to know how to defend the university. This is the American moment in world history, the one for which we shall forever be judged. Just as in politics the responsibility for the fate of freedom in the world has devolved upon our regime, so the fate of philosophy in the world has devolved upon our universities, and the two are related as they have never been before. The gravity of our given task is great, and it is very much in doubt how the future will judge our stewardship.

Allan Bloom, The Closing of the American Mind  ( 1988 )

PROF. ILIE BĂDESCU, UN MIREAN PREŢUIT DE PARTIDUL ROMÂNIA MARE

La sfârşitul anului 2008, Revista România Mare i-a acordat un permiu „Prof. univ. dr. ILIE BĂDESCU pentru intreaga activitate depusa ca director al Institutului de Sociologie al Academiei Române si ca rector al Universitatii Taranesti, institutie emblematica, pe care a creat-o impreuna cu romancierul Dinu Sararu.”

Să remarcăm, pe lângă discursul nostalgi pro-ceauşist al prof. Ilie Bădescu (editorialist „cu faţa spre Bizanţ” la „Ziarul Lumina”), toată pasiunea mitologizării condiţiei ţăranului român exersată într-o îndelungată carieră academică, situată frecvent la limita imposturii. Pe lângă cercetătorii onest pasionaţi de memoria spaţiului rural românesc (între care Horia Bernea, Costion Nicolescu şi alţi cercetători cumpătaţi în revendicările lor de ordin epistemologic), găsim printre apologeţii falşi ai culturii ţărăneşti câţiva protocronişti învârtoşaţi precum Artur Silvestri, Dinu Săraru sau Ilie Bădescu („director al Insitutului Naţional de Cercetare a Civilizaţiei Rurale al Fundaţiei „Nişte ţărani”).

Vlad Mureşan, despre christologia hegeliană

Încă din Jugendschriften, Hegel opune soluţia christologică unei gândirii a exteriorităţii, transcendenţei şi depărtării inaparente a divinităţii. Absolutul s-a atins deja cu relativul, care a fost astfel respins din sine în altul său propriu, astfel că nu mai există o exterioritate radicală între un „dincolo” divin şi un „dincoace” uman. Soluţia christologică devine, la Hegel o soluţie unificatoare universală, adevărata „piatră din capul unghiului” a sistemului speculativ, deci a Absolutului însuşi pe care sistemul îl reflectă şi explicitează în mod abreviat.  Astfel, christologia este „piatra cea din capul unghiului”, iar eshatologia este „ogiva” însăşi. Christologia este temelia, eshatologia este catedrala însăşi.  În orice teologie dogmatică, christologia este, fenomenologic, principiul de posibilitate al eshatologiei. Opera restaurativă a lui Christos este, pe verso, o operă destructivă: începutul restaurării omului este mediat prin începutul distrugerii păcatului.  Dificultatea filosofiei lui Hegel este că el ne obligă să privim simultan din două unghiuri: raportul fenomenologic exterior şi raportul ontologic interior. În acelaşi timp, pentru noi (für uns), deci în sine (an sich) putem spune: deşi fenomenologic, istoria desfăşoară încă dialectica (explicitarea externă a) actului speculativ, în sens ontologic fundamental (in eternitas), atât destrucţia păcatului cât şi mântuirea eshatologică s-au săvârşit deja.  Pentru că păcatul a desfigurat şi a distrus chipul omului, Întruparea debutează printr-o distrugere a distrugerii. Or dacă păcatul este certificatul de naştere al istoriei, Întruparea (christologia) este aruncarea păcatului – deci a istoriei, în agonie. Iar eshatologia rămâne să fie certificatul de deces al istoriei încă muribunde. Până atunci însă istoria se consumă convulsiv şi agonic. Precizare fundamentală: catastrofele istoriei recente au început din momentul în care 1. s-a renunţat la eshatologie (nihilismul lui Nietzsche este an-eshatologie strictă) şi 2. s-a vorbit de eshatologie fără christologie (e.g.clasa, naţiunea, rasa, statul preiau rolul providenţiator). Sintetic: în ambele uzurpări, eshatologia lasă locul 1. meono-latriei (anarhiei) sau 2. istorio-latriei (totalitarismului).