Mirel Bănică despre Revoluţia română

23 decembrie 2009

Românii, spre deosebire de ceilalţi est-europeni, au trăit căderea comunismului ca pe o traumă, din cauza victimelor din decembrie ’89.

Ei au nevoie să îşi amintească ce s-a întâmplat atunci, fiecare la nivel personal, pentru că cei mai mulţi nu acceptă o singură variantă de adevăr privind evenimentele de acum 20 de ani.

Pentru unii, rezolvarea în justiţie a dosarelor Revoluţiei este necesară, în vreme ce pentru alţii a trecut prea mult timp ca ea să mai fie eficientă, spune la Realitatea FM sociologul Mirel Bănică, cercetător la Academia Română.


„Aceste dosare nerezolvate ale Revoluţiei lasă urme în societatea românească, pentru că este ‘un trecut care nu vrea să treacă’ şi care va măcina pe mulţi dintre noi”, spune Bănică.

Asculta: Mirel Bănică, în dialog cu Carmen Constantin şi Cătălin Striblea



Gr. Cartianu: Morţii noştri, teroriştii nimănui

22 decembrie 2009

Cei aproape o mie de morţi de după fuga lui Ceauşescu au fost puşi, atunci, pe seama teroriştilor. Termenul a fost lansat prin Televiziunea Română, la scurt timp după reluarea emisiei în varianta „democratică” (Televiziunea Română Liberă!), iar la originea sa s-a aflat un grup pro-sovietic condus de Silviu Brucan.

În scurt timp, toţi emisarii acestui grup repetau insistent, pe post, termenul „terorişti”. Iar generalul Nicolae Militaru, agent sovietic dovedit, a plusat, cerând imperativ: „Opriţi măcelul!”. La ora aceea, 14.30, nu exista niciun măcel. Nu se trăgea nici măcar un foc de armă. De o oră şi jumătate, de când fuga dictatorului fusese anunţată la TVR, toată România sărbătorea victoria. Dar măcelul anunţat de Militaru avea să vină! Semn că spionul Moscovei ştia ce trebuie să urmeze. În primul rând, să curgă mult sânge.

Sperietoarea teroristă a fost promovată agresiv prin TVR şi folosită de noul grup de putere, condus de Ion Iliescu. Chiar şi după 20 de ani, teoria acestui grup este aceeaşi: morţii din decembrie 1989 sunt opera „teroriştilor lui Ceauşescu”. Ulterior s-a demonstrat că aceşti terorişti nu există.

Au demonstrat-o chiar Ion Iliescu şi regimul său, care, deşi au preluat puterea pe termen lung şi au avut la dispoziţie toate instituţiile statului, n-au arestat pe nimeni! Iar acolo unde a mai apărut câte-o condamnare răzleaţă, a intervenit preşedintele Iliescu cu graţieri.


Horia-Roman Patapievici despre Revoluţia română (Revista 22)

2 decembrie 2009

Paradoxul forţei celor slabi

Era fatal, pe măsură ce libertatea devenea o realitate tot mai concretă a spaţiului public, ca vocea nomenclaturistă a Revoluţiei române să înceapă să fie concurată de vocea pe care, până atunci, reuşise s-o amuţească: vocea revoltei străzii. Aici intervine primul paradox pe care doresc să îl semnalez. Cum am spus mai înainte, revolta străzii a declanşat revoluţia, în timp ce complotul nomenclaturist a câştigat-o. Odată cu revoluţia, a câştigat şi puterea în stat. Ei bine, paradoxul este că, deşi a avut puterea de a guverna (care a fost, în primii ani, discreţionară), complotul nomenclaturist nu a avut nicio clipă şi puterea de a-i defini natura, atât a revoluţiei, cât şi a puterii sale înseşi. Paradoxul este că, în România, cine a declanşat revoluţia nu a câştigat-o, în schimb, deşi fără nici o putere în stat, a păstrat constant, în ochii societăţii româneşti, dreptul de a-i defini natura. Acest drept a rămas, în mod misterios, privilegiul revoltei străzii.

Dacă posteritatea complotului nomenclaturist, prin adjudecarea guvernării, a transformat Revoluţia română într-un discurs de legitimare a propriei puteri, posteritatea revoltei străzii a transformat o insurgenţă înfuriată şi dezordonată, cum fusese încă din primele clipe revoluţia, din punct de vedere empiric, într-o mişcare conceptual coerentă, cu trăsături ideologice clare. Câteva luni, ca urmare a lipsei de acces la mijloacele de presă (monopol discreţionar al complotului nomenclaturist), aceste trăsături au fost articulate public numai în stradă. Este motivul pentru care Revoluţia română a fost la fel de mult făcută de revolta împotriva lui Ceauşescu din perioada 16-21 decembrie 1989, revoltă care a declanşat revoluţia, cât şi de seria de demonstraţii împotriva puterii care a rezultat din revoluţie (puterea complotului nomenclaturist), din perioada ianuarie–iunie 1990, revoltă care a desăvârşit revoluţia, în sensul că i-a fixat identitatea ideologică. Luptele de stradă, soldate şi ele cu morţi, din prima jumătate a anului 1990, fac parte integrantă din definiţia Revoluţiei române. Astfel, Revoluţia română conţine paradoxul de a fi fost câştigată de o forţă care era din capul locului incapabilă să-i confere legitimarea şi să-i furnizeze definiţia. Căci legitimitatea putea fi dată numai de anticomunism, pe care complotul nomenclaturist, în nicio situaţie, nu îl putea invoca. Mai mult, guvernarea instalată de complotul nomenclaturist nu a îndrăznit niciodată să se definească în faţa societăţii în termeni neocomunişti, cum i-ar fi impus-o natura sa veritabilă.

Blestemul complotului nomenclaturist, care avea toată puterea, şi, în acelaşi timp, triumful misterios al revoltei străzii, care nu avea nicio putere, a fost acela că noua guvernare a fost constrânsă de logica anticomunistă a schimbărilor revoluţionare să se definească nu în termenii ei proprii, ci în termenii revoltei străzii. Cu cât era mai puternică guvernarea, cu atât era mai lipsită de legitimitate. Mai mult, cu cât încerca să fie mai legitimă, cu atât era mai mult silită să adopte limbajul revoltei străzii, care o delegitima, încă o dată. De aici o tensiune internă între forţele care au făcut Revoluţia română, tensiune care nu a fost eliminată decât târziu, prin integrarea României în sistemul occidental de alianţe şi prin uniformizarea vieţii politice româneşti în „mediocritatea“ democraţiei şi sub impactul politicianismului inerent exercitării ei româneşti.

Paradoxul vocii care spune adevărul

Spuneam mai sus că posteritatea complotului nomenclaturist a fost simbolic exprimată prin mecanismele guvernării şi că, din acest motiv, tarele guvernării, în România, sunt, genetic vorbind, tarele complotului nomenclaturist. Care a fost, însă, posteritatea revoltei străzii? În ce a constat ea? Lipsită de voce publică, revolta străzii din timpul revoluţiei s-a prelungit după revoluţie, tot în stradă, în opoziţia la puterea instaurată de complotul nomenclaturist. Teza mea este că revolta străzii a fost preluată şi exprimată de figura Intelectualului Public, pe care revolta străzii l-a creat anume pentru a-şi articula vocea. Astfel încât, prin gâtuirea vocii revoltei străzii de către complotul nomenclaturist (o politică, pe termen lung, cu totul perdantă), Revoluţia română, din profunda ei tensiune internă, a născut funcţia socială a Intelectualului Public, pe care puţinii disidenţi români, pe care i-am avut, nu au putut-o naşte, înainte de 1989.

Să mă explic. Spre deosebire de Rusia sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a avut suficient prestigiu în ochii societăţii româneşti, încât să creeze figura socială emblematică a intelectualului public. I-a revenit acest rol Revoluţiei române. Din tensiunea existentă între excesul de voce-vidă al complotului nomenclaturist şi absenţa de voce-plină a revoltei străzii a rezultat configurarea unei funcţii sociale critice, căreia îi revenea serviciul public de a defini natura revoluţiei şi natura puterii. Anume această funcţie socială a impus pe scena publică figura intelectualului critic.

Vorbesc în termeni de funcţie socială, pentru că această figură critică a fost exprimată, în România, nu atât de o singură figură individuală emblematică (precum, în Franţa, într-o anumită epocă, Jean-Paul Sartre ori Albert Camus), ci de o grupare de intelectuali – de fapt, două: Grupul pentru Dialog Social, înfiinţat în decembrie 1989, şi Alianţa Civică, înfiinţată simbolic, printr-o mare demonstraţie, în 15 noiembrie 1990. Fireşte, aceste două grupări au numărat între membrii lor foarte puternice figuri individuale de intelectuali, care, fiecare în parte, şi-a avut rolul său în definirea şi fixarea obiectivelor revoltei străzii. Dar acţiunea acestor intelectuali individuali este mai inteligibilă dacă o privim simbolic ca fiind unitar exprimată prin acţiunea unei figuri simbolice, Intelectualul Public. De aceea, voi numi în continuare această grupare liberă de intelectuali din Grupul pentru Dialog Social şi Alianţa Civică – Intelectualul Public.

De Intelectualul Public este legat al doilea paradox al Revoluţiei române. Deşi Revoluţia română nu a fost pusă la cale de intelectuali, tensiunea care i-a fost proprie a făcut ca anume intelectualii să fie aceia chemaţi să îi definească natura, obiectivele şi agenda politică. În România, nu partidele politice au fixat agenda dezbaterii politice, ci intelectualii publici. Deşi au fost persecutaţi de guvernarea neocomunistă, iar ziarele în care scriau au fost puse la index, în pofida asasinatului moral la care au fost supuşi de către presa controlată de guvern şi a discreditului public, intelectualii critici au fost cei care au reuşit să impună întregii societăţi agenda dezbaterii publice (inclusiv celor care îi persecutau). Paradoxul este că, deşi nu a avut vreo legitimitate ca făuritor al revoluţiei ori ca participant la ea, Intelectualul Public a fost singurul învestit, social vorbind, cu legitimitatea de a vorbi despre revoluţie şi despre obiectivele politice legitime ale României (fireşte, şi oamenii complotului nomenclaturist au încercat să fixeze obiective politicii interne ori externe: dar acestea nu au fost percepute ca fiind cu adevărat legitime nici măcar de susţinători).

În România, ţară cu un popor despre care, în 1990, Corneliu Baba spunea că, între toate popoarele, îşi urăşte cel mai mult elitele, succesul acţiunii Intelectualului Public a fost uluitor. În doar şase ani, figura sa emblematică a reuşit să încline balanţa votului în favoarea partidelor care i-au îmbrăţişat agenda şi programul. Rotaţia puterii, care pentru toate ţările ex-comuniste (cu excepţia României) s-a produs în 1990, a avut loc în România abia în 1996, printr-o radicală schimbare de agendă politică, care, lucru surprinzător, se confunda cu agenda Intelectualului Public şi care, fapt la fel de surprinzător, a fost integral adoptată de societate. Probabil nu există în Europa ţară cu o intelectualitate mai ruptă de „popor“ decât România (nici alta mai bovaric îndrăgostită şi în acelaşi timp dezgustată de el). Cu toate acestea, electoratul popular a îmbrăţişat, în alegeri, agenda politică a Intelectualului Public. În condiţiile în care ţara este mai degrabă de stânga, intelectualitatea publică românească este de dreapta. Şi cu toate acestea, guvernarea neocomunistă, care era de stânga, a fost silită să se plieze pe agenda intelectuală a reformei economice şi politice, care era de dreapta.

Este aici un paradox. Un paradox care ţine de puterea misterioasă pe care o are vocea care spune adevărul. Tot ce putem sociologic constata este că, în ansamblu, mişcarea socială cu cel mai mare succes politic din România a fost mişcarea politică legată de aceste grupări intelectuale, care nu au funcţionat niciodată nici disciplinat (ca un partid, de pildă), nici după criterii manageriale, nici în regim de activism social (cu eficienţa unui ONG profesionist, de pildă) şi al căror succes, din aceste motive, era nu doar improbabil, ci părea de-a dreptul imposibil, în condiţiile în care acestea erau complet lipsite de mijloace, nu aveau acces la resurse materiale publice, fiind supuse unui total blocaj mediatic la televiziune şi fiind, în plus, mereu batjocorite de puterea constituită. Cum au reuşit să-şi impună agenda? Mister. Or, cum spunea Apostolul, Dumnezeu a chemat lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de râs pe cele puternice. Într-un sens, aceasta ar putea fi o cheie explicativă a Revoluţiei române, deoarece, fără niciun fel de bigotism ori de referinţă explicită la religie, sloganul-tip al revoltei străzii, aflat spontan pe buzele demonstranţilor seceraţi de gloanţe, a fost „Vom muri şi vom fi liberi“, slogan care este o parafrază transparentă şi graţios-nonşalantă a cuvintelor lui Hristos din Evanghelie: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“.