Teodor Baconschi despre situaţia României în lume

24 iunie 2010

Rămâne ca fiecare român adult, cu drept de vot, să înţeleagă că trebuie să participe personal la această schimbare dacă doreşte să depăşească privitul la televizor şi sporovăiala de cârciumă în privinţa noii Românii. Noua Românie are nevoie de noi români şi de noi românii. Cu sau fără mecanismul de cooperare şi verificare, tema trebuie făcută acasă la noi, pentru că altfel vom fi doar o stranie specie de masochişti care îşi plâng de milă fără a găsi o soluţie la bolile de care se vaită.


Bisturiul taie, cangrena rămâne (Florin Rusu)

17 iunie 2010

Se pot corecta economiile europene singure sau au nevoie de ajutorul guvernelor? La o astfel de întrebare răspunsul este evident ideologic: unii, mai la dreapta, vor afirma că pieţele se pot corecta cu de la sine putere, ceilalţi, că fără interven ţia statului totul e pierdut. În practică însă, majoritatea state lor europene au apelat la cea de-a doua variantă, rugându-se totodată ca teoria economică clasică să funcţioneze şi ea şi ca sectorul privat să le dea o mână de ajutor.


Digitalizarea manuscriselor greceşti ale Noului Testament aflate la Biblioteca Academiei Române, Muzeul Naţional de Artă al României şi Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”

16 iunie 2010
Petiţie pentru digitalizarea manuscriselor greceşti ale Noului Testament aflate la Biblioteca Academiei Române, Muzeul Naţional de Artă al României şi Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” (Iaşi)

Prin această petiţie atragem atenţia asupra necesităţii transpunerii în format digital a manuscriselor greceşti ale Noului Testament aflate la Biblioteca Academiei Române, Muzeul Naţional de Artă al României şi Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.
De peste un an şi jumătate, BAR şi MNAR refuză în mod sistematic parteneriatul propus de Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament (www.csntm.org), în lipsa oricărui proiect alternativ credibil. Aceeaşi lipsă de interes a dovedit, în perioada martie-mai 2010, şi Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.
Considerăm că dezinteresul arătat de aceste trei instituţii faţă de conservarea şi valorificarea digitală a patrimoniului propriu este îngrijorător şi dorim să tragem un semnal de alarmă privitor la această situaţie, pe care o considerăm inacceptabilă.
Biblioteca Academiei Române deţine 13 manuscrise greceşti ale Noului Testament. Deşi existenţa lor este cunoscută cercetătorilor şi
specialiştilor de câteva decenii, ele n-au fost niciodată microfilmate/digitalizate sau studiate în detaliu din perspectiva tipului de text pe care îl conţin ori al înrudirii cu alte manuscrise greceşti din totalul celor 5800 înregistrate în catalogul internaţional al MSS greceşti (Kurzgefasste Liste der griechischen Handschriften des Neuen Testaments).

Un film dupa romanul lui Aleksandr Segeni, Preotul, productie Rusia 2009

15 iunie 2010

Portal Mineriade

14 iunie 2010

Mulţumim domnului prof. dr. architect Sorin Vasilescu atât pentru materiale foto şi video puse la dispoziţie cât şi pentru promptitudinea cu care a raspuns demersului nostru. Deasemena dorim să le mulţumim fotografilor Ilie Bumbac şi Andrei Iliescu pentru amabilitatea cu care ne-au pus la dispoziţie fotografii relevante pentru evenimentele din iunie 1990. Mulţumim domnului Stere Gulea pentru imaginile din filmul „13-15 iunie 1990, Piaţa Universităţii”. Nu în ultimul rând dorim să mulţumim Agenţiei Naţionale de Presă Agerpres pentru imaginile furnizate şi pentru sprijinul acordat.


Yes, Minister – EuroSausage

9 iunie 2010

Petre Guran, the Great Books şi proiectul şcolii de la Buneşti

9 iunie 2010
Anul I (sau anul pregătitor)
Seminarul de lecturi: are loc zilnic de luni până vineri şi acompaniază lectura următoarelor cărţi.
Seminarul presupune redactarea zilnică a unei lucrări scrise de către student pe baza lecturii din ziua respectivă (această lucrare zilnică poate fi un rezumat sau o glossă/comentariu pe marginea fragmentului studiat). După primele două luni de lectură studenţii încep exerciţii scrise mai complexe pe care le redactează într-un termen de o săptămână.
Lista cărţilor din perioada antichităţii şi a evului mediu
Homer, Iliada şi/sau Odiseea
Herodot, Istorii sau Tucidide, Războiul peloponesiac
Eschil, Orestia sau Sofocle, Antigona
Platon, Gorgias, Protagoras, Apologia lui Socrate, Banchetul
Aristotel, Etica nicomahică şi/sau Politica
Vergiliu, Eneida
Ovidiu, Metamorfozele
Cicero, Despre prietenie, Despre îndatoriri
Manualul lui Epictet şi Cugetările lui Marcu Aureliu
Biblia: Geneza, Exodul, Eclesiastul, Isaia, Macabeii, Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistola către Romani
Augustin, Confesiunile
Athanasie al Alexandriei, Viaţa lui Antonie şi/sau Grigore de Nyssa, Viaţa lui Moise şi/sau Alexăndria şi/sau Varlaam şi Ioasaf
Hildebrandslied şi/sau Cantecul Nibelungilor şi/sau Wolfram von Eschenbach, Parzifal
Dante, Divina Comedie
Chaucer, Canterbury Tales
Lista cărţilor din perioada modernă.
Machiavelli, Principele
Cervantes, Don Quijote
Shakespeare, Hamlet, Visul unei nopţi de vară, Regele Lear, Furtuna, Macbeth
Montaigne, Les Essais
Pascal, Pensées
Molière, Tartuffe, Burghezul gentilom  sau Tirso de Molina, El burlador de Sevilla y convidado de piedra,
Voltaire, Candide
Goethe, Faust
Balzac, Les Chouans, La peau de chagrin, Pere Goriot, Les Illusions perdues, Le lys dans la vallée, Une ténébreuse affaire, sau Jane Austen, Pride and prejudice, sau W. M. Thackeray, Vanity Fair: A Novel without a Hero,
Marx, Manifestul comunist, 1848
Tolstoi, Razboi si pace,
Dostoïevski, Fraţii Karamazov, şi/sau Crimă şi pedeapsă, şi/sau Idiotul
Kafka, Procesul
Thomas Mann, Doktor Faustus
Alexandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi/sau Primul Cerc şi/sau fragmente din Arhipelagul Gulag sau Mikhail Bulgakov, Maestrul şi Margareta
Pe lângă seminarul de lectură vor avea loc săptămânal:
Seminarul de teatru (în cadrul căruia este pusă în scena o piesă din repertoriul clasic, antic sau modern),
Seminarul de cultură vizuală (comentarea unor cladiri, icoane, sculpturi, tablouri, sau al unor filme);
Seminarul de limbă (fie o limbă clasică, fie o limbă modernă la nivel de scris literar);
Seminarul de geometrie.
Anul II
Anul pregătitor poate fi continuat cu scopul de a obţine o diplomă de licenţă în ştiinţe umane (3 ani de studiu) cu o dezvoltare a sistemului de lecturi pe baza a 20 de teme fundamentale. Fiecare tema este abordată bibliografic prin 5-6 cărţi majore. Exerciţiile anului II constau în lucrări de sinteză pe subiecte stabilite de profesor. Continuă şi în anul II seminariile de limbă şi de teatru sau cultură vizuală. Propunem următoarea listă de teme cu o exemplificare a bibliografiei tematice.
Tragedia greacă
F. Nietzsche, Naşterea tragediei,
J. Joyce, Ulisses sau J. Anouilh, Antigona
E.R. Dodds, The Greeks and the Irrational
Jean-Pierre Vernant, Les origines de la pensée grecque, 1962
Pierre Vidal-Naquet, Le miroir brisé : tragédie athénienne et politique
Pierre Vidal-Naquet, Le chasseur noir, 1980
Platon şi cetatea antică
Platon, Politeia
Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. 1
Fustel de Coulanges, La cité antique
Aristotel şi ştiinţa antică
Aristotel, Fizica,
Aristotel, Metafizica,
Aristotel, Organon
Pierre Hadot, Qu’est-ce que la philosophie antique ?
Recepţia tradiţiei iudaice în elenism : antichitatea târzie
Philon din Alexandria
Paul din Tars, Epistolele
Origen
Eusebiu din Caesareea, Demonstratio evangelica
Augustin, De civitate Dei
Peter Brown, The Rise of Western Christendom
Historein: de ce ne interesează trecutul ?
Tucidide, Razboiul peloponeziac
Plutarh, Vieţi paralele
Suetoniu, Vieţile celor 12 cezari
Eusebiu din Caesareea, Istoria bisericească
Montesquieu, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence
“Consolarea filosofiei”: rolul filosofiei în civilizaţia creştină de la Boeţiu la Toma de Aquino
Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, Numele divine, Ierarhia cerească, Ierarhia pământească
Boeţiu, Consolarea filosofiei
Anselm de Canterbury, Monologion si Proslogion
Toma de Aquino,
Grigore Palama, Triadele
Etienne Gilson, Le Thomisme Citește restul acestei intrări »

Lider catolic din Turcia ucis intr-un ritual de sacrificiu musulman (Hotnews.Ro)

8 iunie 2010

Seful Bisericii Romano-Catolice din Turcia, Luigi Padovese, ucis prin decapitare saptamana trecuta de catre soferul sau a fost victima unui „ritual de sacrificiu musulman”, scrie AFP.


Presa turca afirma ca asasinul Murat Altun ar fi fost eliberat dintr-un spital de psihiatrie cu cateva zile inainte de crima. Acesta a declarat politistilor ca a avut o „revelatie divina”.

Purtatorul de cuvant al Vaticanului Federico Lombardi nu a dorit sa comenteze ipoteza asasinatului ritualic, iar Papa Benedict al XVI a declarat ca aceasta crima nu poate fi una bazata pe motive politice sau religioase.

Autoritatile au exclus varianta unui asasinat politic.


Destinul familiei Arnăuţoiu (Înapoi la argument)

7 iunie 2010

Horia-Roman Patapievici în dialog cu Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu – autoarea volumului Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Editura Vremea Bucureşti 1997, ISBN 9739162878

T O M A    A R N Ă U Ţ O I U


Legea lustraţiei declarată neconstituţională (q.e.d)

7 iunie 2010

MEDIAFAX: Curtea Constituţională a soluţionat, în cadrul controlului anterior promulgării legii, sesizările formulate de 29 de senatori şi 58 de deputaţi referitoare la neconstituţionalitatea Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, se arată într-un comuncat de luni al instanţei constituţionale.

„Curtea Constituţională a constatat, cu majoritate de voturi, că Legea este neconstituţională”, se arată în documentul citat.

Motivarea soluţiei va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru.


Arhivele sonore ale Europei Gulagului (Mirel Bănică)

1 iunie 2010

Arhivele dedicate victimelor represiunii sovietice sunt importante, masive şi nu încetează să se dezvolte.

Starea de fapt

Din momentul deschiderii Arhivelor sovietice, importante cercetări s-au realizat din 1990 încoace cu privire la sistemul de muncă forţată şi Gulag în URSS. Putem cita aici studiile dedicate genezei Gulagului în Insulele Solovki-Jakobson, prezentării diferitelor operaţii de deportare în masă realizate de Stalin sau analizei locului şi rolului jucat de Gulag în viaţa socială, politică şi economică a Uniunii Sovietice. Istoriografia fenomenului s-a concentrat mai ales pe aspecte politice, demografice şi administrative ale Gulagului, dar au apărut în ultima vreme şi lucrări dedicate vieţii cotidiene în lagăre şi locuri de deportare, problematica generaţională a acestuia, precum şi traiectoriei de reinserţie în viaţa civilă şi politică a prizonierilor de tot felul sau a celor deportaţi.

Gulagul a fost şi o experienţă comună, „universul“ său transformându-se profund pe măsura trecerii timpului şi a deportării de noi categorii de deţinuţi şi naţionalităţi, devenind un veritabil mozaic al URSS, dar şi al noilor ţări aflate în sfera acesteia de influenţă. Această experienţă unică a Gulagului a stat oare la baza unei identităţi politice şi culturale comune a celor obligaţi să fie împreună pentru a supravieţui? Sau, din contră, a contribuit la întărirea prejudecăţilor naţionale ale celor risipiţi pe ansamblul teritoriului sovietic? Sunt doar două dintre întrebările care arată importanţa acestei teme în ansamblul său.


Repere intelectuale ale dreptei româneşti (supliment 22)

27 mai 2010

Un supliment coordonat de Cristian Pătrăşconiu, disponibil aici în format PDF.


Spiritualitatea mileniului III (Foreign-Policy Romania, mai 2010)

16 mai 2010

Sociologii vorbesc astăzi despre mutaţii profunde în experienţa globală a sacrului. Cei obişnuiţi cu categoriile europene de interpretare a fenomenului religios au mari dificultăţi în a explica convertirile masive găzduite de sud-estul asiatic, Africa sau America latină.

Pe de o parte, cetăţenii bătrânului continent asistă nedumeriţi la redesenarea portretului clasic al religiozităţii urbane. În şcolile, spitalele, Universităţile sau birourile bancare din Occident nu mai surprind semnele explicite ale apartenenţei la crezul islamic sau religia sikh. Instituţii publice din Anglia oferă „camere de rugăciune” pentru cei devotaţi Cărţii profetului Mohamed. În Italia, în schimb, prezenţa unui crucifix într-o clasă gimnazială atrage cu sine acuzaţia de „discriminare” la adresa minorităţilor non-creştine şi, printr-o usturătoare hotărâre CEDO, amenda pentru „pagube morale”. Secularizarea raţionalistă, pe de o parte, şi multiculturalismul cristofob, pe de altă parte, au transformat Europa într-un spaţiu social greu de recunoscut.

Dacă  omul recent neagă recursul la memorie şi îşi recuză, astfel, rădăcinile iudeo-creştine — omul tradiţional din Brazilia favelelor sărace, Egiptul ocupaţiunilor agrare sau America penticostalismului prosper se înscriu pe altă traiectorie. Spiritualitatea nu este, în aceste ţări, un concept individualist, rezistent la exigenţele tradiţiei. În Africa subsahariană, creştinii nu discută bazele dogmatice pentru accesul femeilor la preoţie şi nici efectele rugăciunii în lupta „Naţiunilor Unite” cu încălzirea globală. Ceea ce contează mai mult e conversiunea personală, identitatea fierbinte obţinută prin participarea la corpul mistic al bisericii, comunitarismul familial, angajamentul pro-vita şi solidaritatea inter-generaţională — tot atâtea răspunsuri acordate grijilor materiale, frustrărilor politice şi, mai ales, senzaţiei de vulnerabilitate în faţa istoriei nedrepte sau a naturii vitrege.

Creştinismul entuziast al imigranţilor mexicani nu seamănă deloc cu religiozitatea timidă sau torsionată a scandinavilor dornici să-i atribuie lui Iisus o agendă socială egalitar-marxistă. Ceea ce se caută într-o parohie catolică din Guadalajara e experienţa palpabilă a izbăvirii la întâlnirea cu Iisus, Fecioara Maria ori sfinţii martiri. Nu teologii academici cu doctorate la Oxford sau Humboldt, ci femeile devotate (înţelese aici ca mame, fiice ori soţii) sunt cele care dau direcţia noilor reţele identitare. Un creştinism non-intelectualist şi mai puţin clerical probează o extraordinară mobilitate socială, fără să fie atins de laxitate morală. Unei biserici copte din Cairo îi vor lipsi „subtilităţile estetice” ale arhitecturii futuriste spre care Conciliul Vatican II fusese deschis, odinioară. În Hong-Kong, pe de altă parte, creştinii minoritari vor transforma fără ezitare o sală de recepţie a unui zgârie-nori într-o capelă sui-generis, potrivită atât pentru exerciţiul cultic, cât şi pentru seminarii biblice sau întâlniri de socializare. În vecinătatea unei biserici săteşti din Etiopia vom găsi nu atât un supermarketconsumerist, cât silueta moscheii şi vocea unui muezin. Frontierele inter-religioase contează uneori mai mult decât barierele inter-etnice.

Analişti ca Samuel Huntington (The Clash of Civilizations, 1996), Philip Jenkins (The Next Christendom, 2002) sau John Micklethwait & Adrian Wooldridge (God is back, 2009) au arătat cu ajutorul statisticilor de ce secolul XXI va găzdui marea confruntare ideologică, demografică şi teritorială între religia islamică şi religia creştină. Oazele psihologice de confort sceptic sau narcisist, atât de dragi europenilor, vor scădea ca număr şi suprafaţă. Ţările împrumutate de FMI gustă mai puţin ecumenismul business class. Tensiunea între predicatorii creştini şi imamii mohamedani poate fi percepută oriunde în Nigeria sau Eritrea, dar şi la Londra sau Beirut. Dacă în societăţile seculare fotbalul marchează diviziuni cvasi-tribale între suporteri, în societăţile tradiţionale cultura de masă rămâne anexa palpitaţiilor cu iz transcendent.

Acolo unde Occidentul înlocuieşte nevoie de spiritualitatea prin fuzionismul New Age sau transferînd atributele divinului spre sfera umanului (e.g., stânga americană ajungând la sacralizarea politicii prin proiectul neo-mesianic Obama), „lumea a treia” adoptă simplitatea discursivă şi claritatea retorică. Comunicarea către neofiţi se face în limbajul inimii: purificare, ispăşire, eliberare, mântuire. Creştinismul non-european ignoră complexităţile filozofice sau dilemele intelectuale digerate în triunghiul civilizaţiei mediteraneene formate de Atena, Roma şi Ierusalim. Contează mai puţin metafizica lumilor nevăzute şi mai mult întărirea sentimentului religios, aici şi acum. Nu se discută atât compatibilitatea între darwinism şi creaţionism, ci botezul copiilor, pietatea familiei, vindecarea personală şi viaţa de apoi. Creştinismul emisferei sudice nu se luptă cu ereziile de tip neoplatonic, ci cu reziduurile gândirii magice locale. Nuanţele fine ale limbajului patristic, născut prin dialogul cu elenismul târziu, se pierd fără urme într-o cultură orală cu mii de ani vechime.

Spiritualitatea următoarele decenii nu va înceta, probabil, să ne surprindă. Europa cadrelor mentale de tip iluminist sau postmodern (suspectate de „provincialism” în scrierile lui Mircea Eliade) nu va putea înţelege scopul şi dinamica interioare a „celuilalt creştinism”.

Mihail NEAMŢU


Joi 13 mai, ora 13: Teodor Baconschi despre creştin-democraţie

12 mai 2010

Conferinta sustinuta de Teodor BACONSCHI (ministru de externe al Romaniei):

„Rolul democratiei crestine in reconstructia dreptei romanesti”, joi 13 mai, ora 13, aula Bibliotecii Centrale Universitare Bucuresti.


Dinu Patriciu: Libertarian sau impostor? (un eseu de Dragoş Paul Aligică)

9 mai 2010

La intervale regulate, d-l Dinu Patriciu se declara public libertarian. Pentru cei nefamiliari cu termenul, sa spunem ca « libertarian » este, intr-o definitie simpla, termenul folosit incepand cu a doua jumatate a secolului 20 pentru a-i desemna pe adeptii liberalismului clasic. Adica ai liberalismului ce sustine individul impotriva statului si impotriva abuzurilor potentatilor. Este d-l Patriciu un liberal clasic in Romania secolului 21 ? Din eleganta, sa abordam problema indirect. Sa incepem prin vorbi despre liberalismul clasic. Sa-i descriem trasaturile esentiale. Pe o coloana, deci: Dinu Patriciu. Pe alta: liberalismul clasic, libertarian.


Despre duplicitate, minciună şi împietrirea inimii: câteva consideraţii (Hotnews.Ro)

5 mai 2010

Investigarea dosarelor fostei Securităţi continuă să producă decepţii, surprize, ba chiar mici revelaţii. Ce utilitate mai au aceste descoperiri făcute în privinţa biografiei unor oameni decedaţi? Merită oare să măsurăm, aproape la fiecare pas, cotele decăderii umane din breasla scriitorilor, bunăoară, atunci când ofiţerii-anchetatori şi nomenclaturiştii epocii socialismului târziu continuă să-şi primească pensiile dolofane? Nu e această răsturnare sistematică a ierarhiei vinovăţiilor chiar opera ironică a Securităţii? Nu e era important ca lista informatorilor să fie mai puţin discutată decât lista torţionarilor – impenitenţi în genul unui Nicolae Pleşiţă sau Gheorghe Enoiu? Răspunsul la aceste întrebări nu mi se pare deloc simplu.

Mai întâi, să spunem că societatea civilă şi tânăra generaţie crescută în libertate n-a avut niciodată aşteptări de la marii lideri ai Partidului şi ai Securităţii? Nimeni nu s-a aşteptat ca Ion Iliescu să condamne comunismul ori ca generalul Nicolae Militaru să propună înnoirea Armatei române. Puţini au sperat ca “Apelul către lichele” lansat de Gabriel Liiceanu să-şi facă resimţit efectul. Nimeni n-a crezut că Adrian Păunescu va deveni peste noapte un admirator al luptătorilor din munţi şi că va săruta, într-un gest epocal de smerenie, mâinile ţărăncii Elizabetei Rizea din Nucşoara.

În schimb, mediile anticomuniste ale anilor 1990 căutau cu disperare modele. Nu doar figuri ca marele Corneliu Coposu, venit din labirintul politic al României interbelice; nu doar dizidenţi ca Vasile Paraschiv – admirabil lider al rezistenţei muncitorilor. Tinerii din mediul urban, mai ales, doreau să emuleze modele formate în republica literelor. De aceea, mulţi şi-au ţinut respiraţia atunci când Alexandru Paleologu şi-a mărturisit păcatul colaboraţionismului în cunoscutele dialoguri cu Stelian Tănase. Timpul a trecut şi s-a dovedit că, după 1989, gesturile de asumare a culpei au fost rare. Dezonorat câţiva ani din pricina relaţiei de complicitate cu organele Securităţii Statului, Alexandru Paleologu a ales totuşi calea expierii prin mărturisire. A făcut un pătrunzător tablou al compromisului. Fără să fie un erou ca Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu n-a căutat circumstanţe atenuante şi n-a dus cu el minciuna în mormânt. Pentru scăderile sale din timpul procesului lotului Pillat, ştim că filozoful Constantin Noica a plâns, ca şi Petru după lepădarea lui Iisus…

Chiar şi după ieşirea din închisoare, fragilul Constantin Noica – cel care purta cu el mereu o perniţă pentru a-şi menaja rănile lăsate din timpul torturii – nu a încetat să ceară iertare apropiaţilor săi. Remuşcările erau un semn al umilinţei. Temniţia nu i-a făcut pe toţi mai buni, dar nimeni n-a ieşit din puşcărie fără o cunoaştere mai adâncă a înălţimilor şi a scăderilor de care omul este în stare, mai ales la confruntarea cu ideologia urii şi mecanica demonică a violenţei revoluţionare.

Au existat şi somităţi ale lumii culturale, artistice sau religioase care, fără să fi făcut neapărat puşcărie, au ales altă strategie de confruntare a trecutului: mai întâi, tergiversarea – în speranţa că adevărul despre trecut nu va ieşi niciodată la suprafaţă (să ne amintim de rezistenţa unor voci ale seniorilor PNŢCD faţă de forma iniţială a legii lui Ticu-Dumitrescu). În al doilea moment a apărut negarea documentelor din arhiva Securităţii, refuzul încăpăţînat de-a admite şi de-a asuma vinovăţia. Un reflex de laşitate sau o amnezie paradoxală, însoţită de fobiile senectuţii (cazul Bălăceanu-Stolnici)? Greu de spus. În sfârşit, când livrarea publică a unor secrete inavuabile a devenit iminentă, atunci au existat şi mărturisiri deschise – poate tardive, poate oblice, dar nu mai puţin nişte mărturisiri (vezi cazul scrisorii istoricului Sorin Antohi către Cotidianul în toamna lui 2006). Această tipologie presupune, aşadar, nuanţe. Nu există judecată morală în afara gradaţiilor. Scopul lor nu este să relativizeze răul delaţiunii, ci să contextualizeze. Nu poţi confunda poziţia plină de semeţie şi învârtoşare a foştilor colaboratori ai Securităţii care, şi mai departe, continuă să pontifice în faţa mulţimilor (cazul Dan Voiculescu) şi decizia tardivă, însă perfect decentă, a celor care au ales să se retragă din spaţiul public (cazul Mona Muscă ori Carol Sebastian).

Tulburarea produsă de cazul Adrian Marino pleacă de la absenţa oricărei şovăieli din asprele judecăţi rostite de profesorul clujean la adresa contemporanilor săi. Nu duplicitatea în sine şochează – ea a fost constatată în situaţia atâtor oameni de notorietate. Nu surprinde nici măcar reflexul negaţionist – refuzul explicit de-a admite păcatul delaţiunii, probat de atâtea documente. Răscolitor, cu adevărat, este cultul minciunii în absenţa regretelor. Nu ne uimeşte faptul că fiecare dintre noi poate trăi momente de rătăcire ori de flagrantă contradicţie. Surâsul matinal şi spasmul nocturn – iată posibilităţi de coexistenţă afectivă în matca naturii noastre căzute. Micile ipocrizii cotidiene sau marea dramă a dezbinărilor lăuntrice, povestea dedublărilor, abisalitatea trădărilor în iubire sau în prietenie, nemărginirea înşelării de sine, fantasmele egolatre, strategiile perverse de auto-întreptăţire retorică – toate aceste ne sunt cunoscute fie prin experienţa vieţii, fie printr-un contact intim cu marea literatură (de la manualele de introspecţie ale stoicilor, trecând prin apoftegmele părinţilor deşertului şi până la fabuloasele romane psihologice ruseşti din secolul XIX). Parabola lui Jekyll & Hyde nu este cu totul străină de vieţilor noastre, cu porţiile lor de excepţional sau de banalitate.

Păcatul cel mai mare nu este aşadar duplicitatea punctuală, ci îndârjirea retrospectivă, tălmăcită de maeştrii spirituali ai Răsăritului creştin în termeni de “împietrire a inimii” (sclerokardia). Echivalent subtil al nesimţirii, această patologie este evidentă în cazul inteligenţelor reci, trufaşe, vanitoase. Înverşunarea poartă la vedere un ochi necruţător, sprânceana ascuţită, sentinţa abruptă şi plăcerea denunţului pauşal. Cel îndârjit se delimitează obsesiv – nu are umilinţa de-a cere sfaturi sau de-a cere ajutorul; nu consimte la “practici medievale” precum spovedania; nu se regăseşte în păcatele meschine ale mulţimilor; nu acceptă nevoia de vindecare pe care cei săraci cu duhul o cer în genunchi. Si dixerimus quoniam peccatum non habemus, nosmetipsos seducimus, et veritas in nobis non est (I Ioan 1, 8). Împietrirea inimii, pe scurt, este simptomul agravant al auto-suficienţei. Drapată în retorica superiorităţii, conştiinţa morală asurzeşte în faţa apelului celorlalţi. Aroganţa unei agende publice exclusiviste şi nevoia de-a construi o imagine imaculată în exterior sufocau exerciţiul privat al sincerităţii şi al onestităţii. Ca atare, delaţiunea ajungea să fie ascunsă până şi faţă de soţ sau soţie, mulţi ani după căderea regimului comunist.

Iluministul şi neo-paşoptistul Adrian Marino a pretins să le vorbească tuturor celor cu care intra în contact de la o inabordabilă înălţime deontologică. A sancţionat în stânga şi dreapta, a deplâns scăderile intelectuale ale colegilor ori deficitul de erudiţie al unei culturi înclinată către frivolităţi, eseistică şi can-can. A dispreţuit experienţele tari ale celor care, la confruntarea cu limita, au trăit convertiri într-o cheie mistică. Mizantropul Adrian Marino a sancţionat cu supremă severitate acte pe care caritatea, compasiunea sau pur şi simplu mila Domnului le-ar fi judecat cu mai multă îngăduinţă. Paradoxul moral se impune astfel: cei înăspriţi în relaţia cu sinele propriu ajung să ofere celorlalţi o mai grabnică dezlegare, decât cei care rămân concesivi cu propriile lor greşeli, dar se dovedesc necruţători cu aproapele.

Iată de ce, cred, singurătatea lui Adrian Marino se propune ca un neaşteptat studiu de caz în dosarul eticii discursului public post-comunist.

Mihail NEAMŢU


Supliment despre creştin-democraţie în Revista 22 (update)

4 mai 2010

Astăzi şi mâine, în chioşcurile de presă din ţară, va apărea un supliment pe tema relansării creştin-democraţiei în spaţiul public şi spaţiul politic românesc.

Invitaţi speciali: Emil BOC şi Teodor BACONSCHI.

Alte contribuţii: Aurelian CRĂIUŢU, Sever VOINESCU, Theodor PALEOLOGU, Bogdan TĂTARU-CAZABAN, Alexandru GUSSI, Adrian PAPAHAGI, Radu PREDA, Radu CARP, Bogdan DIACONU, Mihail NEAMŢU.

Este de sperat ca aceasta dezbatere doctrinara va continua, fara recurs la simplificari gratuite si caricaturizari reciproce. Ideile mari conving prin persistenta, adaptare la vremi si, mai presus de toate, prin civilitate. Liberalismul si crestin-democratia, sensibilitatile conservatoare si centrismul trebuie sa-si gaseasca, toate, ecourile in polul dreptei romanesti. Reforma statului impune nu doar proceduri juridice, ci si o improspatare a sensibilitatii morale, o reflectie despre ce valori profunde pot sa inchege viata noastra comunitara. Ar mai fi de dorit ca relansarea acestei dezbateri sa spulbere un mit: crestin-democratia refuza atit crisparile laiciste, cit si excesele clericaliste – pornind de la primatul acordat „oamenilor liberi si puternici” (L. Sturzo).

Puterea, aici, vine nu din gesticulatia primitiva sau agresarea aproapelui, ci din asumarea sincera a unor responsabilitati personale fata de sine si fata de semeni – coram Deo. Binele comun tematizat de ginditorii democratiei crestine cauta punctul de intilnire intre binele individual si Binele suprem. Toate presupun o antropologie care recunoaste orientarea verticala naturii umane – finitudinea noastra constitutiva, dar si posibilitatea participarii la un sens transcendent. Exista principii si virtuti consacrate, la propriu, iar acestea (fie ca vorbim despre iubirea aproapelui, caritate, solidaritate, etc.) nu pot fi dispretuite decit printr-un colosal exercitiu de nesimtire liber-asumata sau de amnezie colectiva.

Politica se face nu doar pe bani, cu interese marunte in joc sau fara o viziune de ansamblu. Textele culese in acest supliment dovedesc importanta ragazului fecund, a conversatiei profunde si a solidaritatii inter-generationale. (MN)

Popularismul este contrariul populismului. Populismul flateaza pasiunile joase ale populatiei. El vorbeste invidiei, urii si lacomiei. Populismul promite fara sa dea, fiindca singura sa marfa sunt vorbele goale. Cei liberi si puternici nu au nevoie sa li se dea – ei daruiesc zilnic inteligenta, harnicie, talent, dragoste, sprijin. Ei produc, învata, vindeca, gândesc. Ei afirma calitatile acestui neam. Ei sunt cei responsabili, care se scoala devreme si se culca târziu, ei sunt cei onorabili, cei care ne reprezinta cu cinste si care nu se simt reprezentați cum se cuvine. A sosit momentul ca vocea lor sa se auda; lor trebuie sa le vorbeasca un adevarat partid popular.

Teodor BACONSCHI


D. Bonhoeffer în limba română („Costul uceniciei”)

3 mai 2010

O noua carte a teologului anti-totalitar Dietrich Bonhoeffer (ucis in lagarul nazist Flossenbürg, la data 9 aprilie 1945) a aparut in limba romana.

În Occident, numele lui Dietrich Bonhoeffer (1906-1945) este asociat îndeobşte cu opoziţia intransigentă faţă de ideologia hitleristă care a subjugat nu doar societatea germană, ci şi Biserica Evanghelică Germană în perioada 1933-1945.

În Costul uceniciei, cea mai cunoscută lucrare a teologului german, „clocoteşte – după cum mărturiseşte însuşi autorul – o căutare şi o întrebare stăruitoare despre Isus Însuşi.” Bonhoeffer se opreşte asupra maladiei spirituale a vremii – harul ieftin, identificat de autor drept „duşmanul de moarte al bisericii noastre”. Leacul propus de Bonhoeffer este harul costisitor – „chemarea lui Hristos, pentru care ucenicii părăsesc mrejele şi Îl urmează.” Harul costisitor înseamnă ucenicie, iar ucenicia înseamnă moartea omului firesc.

Deşi profund ancorată în realităţile sumbre ale Germaniei interbelice, Costul uceniciei şi-a depăşit cu mult epoca, intrând în repertoriul spiritualităţii creştine fără vârstă.

Iata o scurta prezentare a cărţii.

Traducere de Ligia Taloş, editor coordonator: Emanuel Conţac Editare şi corectură: Adela Duca Referent ştiinţific: Emanuel Conţac

Coperta: Andreea Vlad Fotografia copertei: Dietrich Bonhoeffer lângă Zingsthof, 1935. Reprodusă cu permisiunea Gütersloher Verlagshaus GmbH

Traducere după originalul în limba germană, Nachfolge, de Dietrich Bonhoeffer © Chr. Kaiser/Gütersloher Verlagshaus GmbH, Gütersloh 1992, Germania

Drepturile în limba română: © 2009, PEREGRINUL, Cluj-Napoca.

Harul ieftin este duşmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta noastră se dă pentru harul care costă scump. Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al Bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără şovăieli şi fără limite; har fără preţ, har fărăcosturi. Esenţa harului, nu-i aşa, e tocmai aceasta: datoria a fost plătită în avans, o dată pentru totdeauna. Şi dacă datoria a fost achitată, atunci totul se poate obţine pe nimic. Costurile au fost infinite, cum infinite sunt, în consecinţă,şi posibilităţile de folosire şi de irosire. Ce-ar mai însemna harul, dacă n-ar fi ieftin?

Harul ieftin înseamnă har ca învăţătură, ca principiu, ca sistem; înseamnă iertarea păcatelor ca adevăr general valabil, înseamnă dragostea lui Dumnezeu, în chip de concepţie creştină despre Dumnezeu. Este suficient să o accepţi, ca să capeţi numaidecât iertarea de păcate. Biserica adeptă a acestei învăţături despre har are în mod nemijlocit parte de el. Într-o astfel de biserică, lumea găseşte o acoperire ieftină a păcatelor sale, pe care nu le regretă şi de care, tocmai de aceea, nu-şi doreşte să se elibereze. Harul ieftin înseamnă deci tăgăduirea Cuvântului viu al lui Dumnezeu, tăgăduirea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu.

Marţi, 11 mai 2010, Institutul Teologic Penticostal, Editura „Logos” din Cluj-Napoca & Editura „Peregrinul” (Partea a Grupului Editorial „Logos”) organizează, Simpozion ora 17:30, Invitaţi: Pastor Prof. univ. dr. Hans Klein, Pastor Conf. univ. dr. Emil Bartoş, Pastor Lector dr. Ioan Brie, Moderator: Lector univ. dr. Ciprian Terinte.


De ce oamenii nu iubesc adevărul? (Sf. Augustin, Confesiuni)

30 aprilie 2010

« Ei iubesc, fireşte, şi adevărul, pe care nu l-ar iubi dacă în memoria lor nu s-ar afla o oarecare noţiune a adevărului. De ce atunci să se bucure de adevăr? De ce nu sunt fericiţi? Fiindcă sunt mult mai intens preocupaţi de alte lucruri, a căror putere de a-i face fericiţi este mai mare decît puterea de a-i face fericiţi a firavei amintiri a adevărului. În oameni încă se mai află o mică lumină; să meargă, să meargă, pentru ca să nu-i apuce întunericul! Dar de ce adevărul naşte ură? De ce este văzut ca un duşman unul din slujitorii Tăi vestind adevărul, de vreme ce oamenii iubesc viaţa fericită, care nu este altceva decît bucuria întemeiată pe adevăr? Aceasta nu se întîmplă decît pentru că iubirea pentru adevăr este atît de mare încît oricine iubeşte ceva care nu este adevărat vrea ca ceea ce iubeşte să fie adevărat şi, fiindcă nu vrea să admită că se înşeală, nu vrea nici să se lase convins că greşeşte! Şi astfel, oamenii urăsc adevărul de dragul a ceea ce cred ei că este adevărat. Iubesc adevărul cînd îi scaldă în lumina lui şi îl urăsc cînd îi contrazice. Deoarece nu le place să fie înşelaţi, dar vor să-i înşele pe alţii, oamenii iubesc adevărul cînd el li se prezintă, dar îl urăsc atunci cînd le arată greşelile lor. Iată pedeapsa cu care adevărul îi răsplăteşte: ei nu vor să le fie dezvăluită greşeala, dar el le-o dezvăluie totuşi în pofida voinţei lor şi, în acelaşi timp, rămîne ascuns pentru ei. Da, aşa, chiar aşa este spiritul omenesc! Orb şi delăsător, dezgustător şi neruşinat, el vrea să se ascundă, dar nu acceptă ca nimic să-i fie ascuns. Dar este răsplătit prin chiar contrariul dorinţei lui: el însuşi nu poate ascunde adevărul, dar adevărul îi rămîne ascuns. Şi totuşi, chiar şi aşa, oricît de nenorocit ar fi, spiritul preferă să-şi afle bucuria în adevăr decît în minciună. Şi va fi cîndva fericit dacă, lăsînd deoparte orice piedici sau supărări, se va bucura de singurul Adevăr, prin care sunt adevărate toate celelalte lucruri. »


Revizuirea Constitutiei. O replica la Corneliu-Liviu Popescu

29 aprilie 2010

Irina Popa

MA Institute for Graduate Studies, Geneva

In numarul 2/2009 al Noii reviste a drepturile omului, Corneliu- Liviu Popescu formuleaza o critica la adresa Raportului Comisiei Prezidentiale de analiza a regimului politic si constitutional.

1.  Corneliu-Liviu Popescu isi incepe articolul prin enumerarea izvoarele drepturilor omului. Dincolo de faptul ca acest lucru este inadecvat pentru articol academic si este caracteristic manualelor, Corneliu- Liviu Popescu ignora complet izvoarele intrenationale ale drepturilor omului, cele mai importante fiind Declaratia universala a drepturulor omului si cele sapte conventii internationale relative la diferite drepturi, incepand cu si Conventia pentru drepturile civile si politice. Aceste izvoare ale drepturile omului sunt consacrate de toate manualele de drept internatioanal incepand cu cel redactat de Fréderic Sudre si terminand cu cel pubicat de Henry J. Steiner, Philip Alston & Ryan Goodman;

2. Analizand raportul, Corneliu-Liviu Popescu da dovada de lipsa oricaror cunostiinta de teoria dreptului necesare pentru intelegerea drepturilor omului. Corneliu-Liviu Popescu mentioneaza ca “ obligatia negativa” a statului este o conceptie depasita de secole. Acest lucru este imposibil deorece ea este creatia lui Jellinek din 1905 în „System der subjektiven öffentlichen Rechte”), terminologie care este pastrata de doctrina germana contemporana. Greseala lui Corneliu-Liviu Popescu este legata de necunosterea momentul in care a fost consacrat el mentioneaza » acum cateva secole » cat si a actualitatii principiului.

O critica fara fundament pe care o aduce Corneliu-Liviu Popescu este legata de lipsa mentiunii la efectul orizontal al drepturilor omului. Efectul orizontal este recunoscut atat de curtiile nationale, de exemplu in Germania din 1958 pornind de la cazul Luth dar si de CEDO. Principiu consacrat jurisprundential, efectul orizontal nu-si gaseste locul in nici un alt document constitutional. In acest context, critica lui Corneliu-Liviu Popescu este lipsita de orice fundament.

3.O alta obiectie pe care o aduce Popescu este legata de extradare. Raportul CPARPCR consideră că extrădarea cetăţenilor români în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate, posibilitate introdusă odată cu revizuirea Constituţiei din 2003 , este o abatere de la principiile statului de drept, având în vedere că majoritatea constituţiilor interzic extrădarea propriilor cetăţeni. Corneliu-Liviu Popescu consideră că interzicerea extrădării propriilor cetăţeni este o normă acceptată tradiţional de state dar astăzi “situaţia este complet diferită între statele membre ale Uniunii Europene”, deoarece “sistemele lor juridice naţionale asigură în principiu un proces penal echitabil”, concluzionând că “reintroducerea interdicţiei constituţionale de extrădare a cetăţenilor…ar pune statul român în conflict ireconciliabil cu Dreptul Uniunii Europene”.

Raţionamentul folosit de autor este de fapt identic cu cel al legiuitorului constituant la momentul revizuirii Constituţiei în 2003. În 2002 a fost edictată o Decizie Cadru a Consiliului 2002/584/JHA[1] care instituia un mandat de arestare european şi procedura de extrădare între statele membre UE prin care se dorea înlocuirea metodelor tradiţionale de extrădare. Interzicerea extrădării propriilor cetăţeni era eliminată pentru cetăţenii statelor membre UE. Cum România nu era în 2003 membru UE şi nu se punea problema receptării în legislaţia naţională a acestei Decizii Cadru, s-a considerat că aceasta trebuie introdusă în sistemul normativ românesc, iar singura modalitate de a-o introduce o reprezintă modificarea Constituţiei. Alte state membre UE au fost însă mult mai reticente decât România în a încorpora acest act normativ în legislaţia naţională, pe motive care ţin de supremaţia Constituţiei.

De exemplu, în 2005 Curtea Constituţională din Polonia a declarat neconsituţională prevederea din Codul de Procedură Penală prin care era transpusă respectiva Decizie Cadru, Polonia având în Constituţie o prevedere privind interzicerea extrădării propriilor cetăţeni[2]. Ulterior, în acelaşi an, Curtea Constituţională Federală din Germania a declarat neconstituţională legea internă care transpunea principiile Deciziei Cadru, motivaţia fiind art. 16, alin. 2 din Legea Fundamentală a Germaniei care condiţionează extrădarea cetăţenilor germani către statele membre UE de aplicarea, în cursul procedurii de extrădare, a principiilor constituţionale[3].

Tot în 2005 Curtea Supremă din Cipru ajungea la aceeaşi concluzie, iar în 2006 Curtea Constituţională din Republica Cehă considera Decizia Cadru ca fiind în contradicţie cu Constituţia acestei ţări care prevede că extrădarea propriilor cetăţeni se poate face doar către state care îndeplinesc standardele minimale ale procedurii penale aşa cum acestea există şi sunt aplicate în Republica Cehă. Corneliu-Liviu Popescu nu prezintă toate aceste aspecte controversate în privinţa normelor care privesc extrădarea propriilor cetăţeni în contextul apartenenţei la UE, ci se referă la un “Drept al Uniunii Europene” despre care nu ni se dau alte detalii, ca şi cum nu ar fi vorba de acte ale instituţiilor UE în legătură cu care statele membre au la dispoziţie o marjă de apreciere. nu se condiţioneze extrădarea propriilor cetăţeni de existenţa unei “legi” (o referire extrem de imprecisă), ci să se meargă pe soluţia existentă în Constituţiile statelor menţionate sau pe cea recomandată chiar de către CJE, aceea de a pune în prim plan drepturile omului. Dovada unei lecturi tendenţioase dar şi a necunoaşterii raporturilor existente între standardele naţionale şi cele europene care descriu protecţia drepturilor omului, definite pe baza jurisprudenţei şi nu pe cea a unui abstract “Drept al Uniunii Europene”.

5. O ultima problema este cea a raportului dintre dreptul national si cel international. In acest caz, Corneliu-Liviu Popescu doveste o lipsa de rationament juridic elementar. Comisia nu face altceva decat sa constate ca regimul juridic este unitar in sensul ca dreptul international prevaleaza asupra dreptului intern in toate situatiile asa cum rezulta din legea 590/2003. Chestiunea pe care o trateaza comisia este raportul dintre dreptul intern si dreptul international, mai précis care drept prevaleaza in caz de conflict si nu specificitatea drepturilor omului. Fragmentarea drepturilor omului e una dintre cele mai importante chestiuni ale drepturilor international a fost tratata deja de Comisia de drept international in raportul coordonat pe Martti Koskeniemmi si nu face obiectul acestui raport. O remarca pentru a inlatura suspiciunile legate de acest raport; diferenta dintre cartea scrisa de Ioan Stanomir si Radu Carp: “Limitele Constitutiei” aparuta la Ch.Beck in 2009 si raportul Comisiei sunt importante. Subtilitatea si profunzimea raportului se datoreaza in mare parte si Iuliei Motoc, unul dintre cei mai importanti juristi europeni ai generatiiei ei, si lui Vlad Perju, doctor la Harvard si profesor la Boston.


[1] Council Framework Decision 2002/584/JHA of June 13, 2002 on the European Arrest Warrant and the Surrender Procedures between Member States, 2002 O.J. (L190) 1 (July 18, 2002).

[2] Pentru un comentariu al acestei decizii, vezi Angelika NUSSBERGER, Poland: The Constitutional Tribunal on the implementation of the European Arest Warrant, ICON – International Journal of Constitutional Law, vol. 6, no. 1, 2008, pp. 162 – 170.

[3] Decizia Curţii Constituţionale Federale este comentată pe larg în Nicolas NOHLEN, Germany: The European Arrest Warrant case, ICON – International Journal of Constitutional Law, vol. 6, no. 1, 2008, pp. 153–161.


Little saviours of this planet…

29 aprilie 2010

Magnificat anima mea (J.S.Bach)

27 aprilie 2010

Traian Ungureanu: despre indolenţa occidentală în cazul polonez

25 aprilie 2010

Unde a fost unitatea europeană în momentul de tragism unic de după 10 aprilie? În discursuri. Şi în gesturi de indiferenţă abia mascate. Toată lumea politică occidenală de prim rang a anunţat cu o admirabilă promptitudine emoţionaltă că va face drumul pînă la Cracovia, pentru funeraliile Preşedintelui Kaczynski şi ale soţiei lui, Maria. A fost deajuns un pretext cît de cît credibil pentru ca lotul magnificilor occidentali să dezerteze în masă. De la Preşedintele Obama, la Cancelarul Merkel, Preşedintele Sarkozy şi Prinţul Charles, liderii occidentali s-au declarat scutiţi pe motive de cenuşă vulcanică şi paralizie a transporturilor. Nici unul nu a plecat spre sau n-a încercat măcar să plece spre Cracovia. Dacă există o oarecare înţelegere pentru refuzul Preşedintelui Obama (deşi e greu de crezut că expediţia prezidenţială n-ar fi avut sorţi de izbîndă) liderii vest-europeni s-au acoperit de penibil şi au trimis polonezilor şi est-europenilor un mesaj inconfundabil: nu sînteţi importanţi pentru noi.

Preşedintele Sarkozy avea, desigur, la îndemînă excelenta reţea feroviară franceză şi putea conta, fără îndoială pe elicoptere de mare performanţă. Prinţul Carles nu avea decît să traverseze Canalul Mînecii, aşa cum o fac milioane de oameni anual, folosind Eurostarul sau ferry-urile care fac legătura cu Franţa. Iar de acolo: drum întins pe şosea sau pe drum de fier, pînă la Cracovia. Dna. Merkel a prefereat să facă o călătorie ocolită pe ruta sud-nord, debarcînd în Europa fără cea mai mică intenţie de a se abate pe la Cracovia.

Opţiunea Merkel e cu atît mai jignitoare pentru polonezi, cu cît tot ce înseamnă relaţie polono-germană e încărcat de sensibilităţi şi amintiri apăsătoare. Preşedintele Comisiei Europene Barroso, n-a explicat nimic dar e cert că nu a găsit voinţa să ajungă la Cracovia. Dealtfel, în afara lui J. Buzek, Preşedintele Parlamentului European, nici una din distinsele feţe ale Europei oficiale n-a sosit la Cracovia. Dar Buzek e un polonez admirabil şi un om politic de mare corectitudine. Prezenţa sa la Cracovia a fost dictată de aceste trăsături, nu de morga absenteistă a liderilor Europeni.

În schimb, liderii est-europeni au reuşit să ajungă, în bloc, la Cracovia. Primul ministru estonian a călătorit 18 ore, Preşedintele Letoniei a călătorit timp de 14 ore. Preşedinta Lituaniei 11. Preşedintele Băsescu a găsit formula pentru un itinerariu aerian şi rutier. Toţi ceilalţi lideri est-europeni au gîndit şi au făcut ceva şi au ajuns la Cracovia. Liderii occidentali au rămas acasă, învinşi de spaţiu, în postura de căpetenii izolate într-o neputinţă şi infrastructură de secol XIV. E clar, însă, că nemişcarea liderilor ocidentali n-a fost şi n-avea cum să fie efectul handicapului geografic sau al înapoierii tehnologice. Gestul absent al liderilor europeni a tradus exact şi vizibil ideea dominantă în materie de Est, acea parte a Europei care rămîne obositoare, iritantă şi inutilă pentru Vest.


Andrei Pleşu despre Polonia

24 aprilie 2010

Lecţia Solidarităţii poloneze n-a ajuns încă la noi, nici după treizeci de ani de la salutara ei constituire.


Interviu cu Andrei Plesu

17 aprilie 2010

Orice ai face, te afli in perimetrul unei traditii (fie ca o continui, fie ca o contesti), intr-un teritoriu de civilizatie care, vrei-nu vrei, te defineste. Si e preferabil sa fii in dialog cu acest teritoriu. Pe de alta parte, pe cat e de contraproductiv sa ignori fundalul istoric pe care se deseneaza ispravile tale, pe atat e de periculos sa abuzezi de retorica trecutului.


Grigorie de Nyssa: Contra Eunomium (Polirom, 2010)

16 aprilie 2010

Traducere si note de Ovidiu Sferlea


ISP Romania pe Youtube

15 aprilie 2010

Fundatia Partidului Democrat Liberal, Institutul de Studii Populare (ISP), anunta lansarea unui canal propriu pe binecunoscutul portal YouTube.com.

Sectiunea video pe care o propune ISP Romania contine deja peste 100 de inregistrari video de la mai multe manifestari publice desfasurate sub tutela acestei fundatii si va continua sa promoveze continut video propriu de la viitoare actiuni cu caracter public al ISP.

Canalul ISP de pe YouTube.com poate fi accesat direct la adresa: http://www.youtube.com/results?search_query=ISPRomania&aq=f

La aceasta adresa veti gasi, in format video, alocutiuni, discursuri, momente polemice si luari de pozitie ale unor personalitati ale vietii publice romanesti precum Emil Boc, Sever Voinescu, Valeriu Stoica, Teodor Baconschi, Daniel Funeriu, Mihail Neamtu, Andreea Paul, Bogdan Tataru-Cazaban, Catalin Avramescu, Adrian Cioroianu, Sebastian Lazaroiu, Ioan Stanomir,  Lazar Vlasceanu, Cristian Preda, Radu Carp.

ISP Romania va actualiza intr-un ritm sustinut baza de date video  de pe acest canal.


O comparatie pilduitoare: presa de stinga intre cazul Roman Polanski si Benedict al XVI-lea

13 aprilie 2010

There is child abuse and then there is child abuse. Or so the liberal establishment would have us think. The tale of two elderly men bears witness to the incredible hypocrisy of our intelligentsia.

Both men are brilliant and influential figureheads. Both have been accused of perverting the course of justice in cases of child abuse. But there the similarity ends between Pope Benedict XVI and Roman Polanski, the noted Polish film maker. Because, you see, although Polanski pleaded guilty to unlawful sexual intercourse with a 13-year-old girl in 1977, he is an “artist”. When US authorities issued a warrant for his extradition last year, the creme de la creme of Hollywood was up in arms. Stars like Woody Allen, Martin Scorsese and Whoopi Goldberg petitioned for the director of The Pianist and the forthcoming The Ghost Writer to be let off. When he raped a child, Goldberg explained, it “was not rape rape”. It was something altogether different. Polanski, you see, was so talented, so special, mortal laws could not apply to such a genius. From NW3 to Manhattan, the chatteratis clucked about the provincial American justice system and their philistine mentality.


Bogdan Tataru-Cazaban & Mihail Neamtu: dezbatere ISP despre rolul religiei in spatiul public (marti, 13 aprilie, 17.30h)

13 aprilie 2010

Institutul de Studii Populare (ISP) şi Fundaţia Konrad Adenauer(KAS)

vă invită marţi, 13 aprilie 2010,

la sediul din Str. Alecu Russo nr. 13-19, Ap. 3,

începând cu ora 17:30 la dezbaterea privind

RELIGIA ÎN SPAŢIUL PUBLIC:

O PERSPECTIVĂ A DREPTEI ROMÂNEŞTI

Programul dezbaterii:

17:15-17:30 Sosirea invitaţilor, cafea;

17:30-17:40 Cuvânt din partea moderatorului dezbaterii, domnulValeriu STOICA.

17:40-18:30 Vorbitori: Mihail NEAMŢU (director ştiinţific, IICCMER),Bogdan TĂTARU-CAZABAN (Consilier prezidenţial pentru cultură şi culte).

18:30-19:00 Întrebări şi răspunsuri

Dezbaterile doctrinare privind valorile dreptei au ocolit, cu puţine excepţii, întrebarea despre rolul religiei în reconstrucţia morală şi constituţională a spaţiului public românesc. Ce impact mai au virtuţile creştine asupra comunităţilor noastre, într-o epocă a secularizării? Care sunt riscurile sau posibilele beneficii ale separaţiei (dar şi ale parteneriatului) între Biserică şi Stat? Care sunt resursele neexploatate ale sentimentului religios care sprijină, indirect, fenomene complexe precum solidaritatea între generaţii, caritatea, etica moderaţiei, demografia pozitivă sau ordinea socială? Cum vor putea regândi politicienii români relaţia cu tradiţia creştin-democrată în lumina apartenenţei PDL la familia popularilor europeni? În contextul marcat de sărbătorile pascale, ISP vă propune o reflecţie liberă asupra acestor întrebări.


Tragedia poloneză

10 aprilie 2010

Casatorii in scadere, divorturi in crestere si un spor natural negativ in februarie. Producatorii si bancile urmaresc cu mare atentie datele demografice (Hotnews.Ro)

9 aprilie 2010

Numarul romanilor a scazut in februarie 2010 cu 5.708 persoane, numarul nasterilor (16.418 copii) fiind mai mic decat cel al persoanelor care au decedat (22.126), arata datele oficiale provenind de la Institutul National de Statistica. In ianuarie, scaderea numarului populatiei a fost de 6.382 persoane.

Numarul copiilor cu varsta sub un an care au decedat in luna februarie a fost de 178 (10,8 copii sub un an la 1.000 nascuti-vii), in crestere fata de luna ianuarie (9,6 copii sub un an la 1.000 nascuti-vii), mai arata INS.

La oficiile de stare civila s-au inregistrat in luna februarie 4.715 casatorii (2,9 casatorii la 1000 locuitori), in scadere cu 126 casatorii comparativ cu luna precedenta.

Prin hotarari judecatoresti definitive s-au pronuntat 2.767 divorturi (1,68 divorturi la 1000 locuitori), cu 1.552 mai multe decat in luna ianuarie.

Numarul casatoriilor a fost in luna februarie 2010 cu 2.306 mai mic decat in aceeasi luna din anul precedent. Prin hotarari judecatoresti definitive s-au pronuntat cu 451 divorturi mai putine in luna februarie 2010 decat in luna februarie 2009.

Desi aparent „inofensive”, producatorii si bancile urmaresc cu foarte mare interes evolutiile demografice, pentru a-si ajusta din timp oferta destinata anumitor segmente de consumatori. O rata ridicata a divortialitatii poate insemna o cerere mai mare de credite ipotecare (cei doi soti vor cauta sa se separe si au nevoie de inca un spatiu destinat locuintei), firmele de specialitate oferind analize pe judete si uneori chiar pe strazi din marile localitati.


Banalitatea complotului universal (Dilema veche)

9 aprilie 2010

Obsesia complotului universal e un simptom al fricii şi al oboselii nervoase. Cu această concluzie se încheie orice biografie a unui dictator sîngeros din secolul XX. Ultimele zile ale lui Nicolae Ceauşescu s-au consumat printr-o denunţare repetată a „agenturilor străine“. Confiscat de-o inteligenţă agilă dar, pe fond, rudimentară, cotropit de frică şi obsedat de propria putere, Ceauşescu nu vedea în marşul pentru libertate al timişorenilor decît semnul unei uneltiri malefice. La fel, Saddam Hussein şi-a lichidat o bună parte din familie, plecînd de acelaşi simptom al suspiciunii. În 1980, Iran complota alături de americani împotriva demnităţii „poporului irakian.“ În 1982, acelaşi Saddam Hussein a comandat un masacru împotriva cetăţenilor şiiţi din oraşul Dujail, ca răspuns la o tentativă de asasinat anti-prezidenţial în regiune. Treptat, şi-a eliminat toţi oamenii de încredere. Dacă Mossad îl împiedica pe Saddam să devină un al doilea Nabucodonosor, „forţele iredentiste“ îi uzurpau lui Ceauşescu statutul monarhic de nou Burebista.

Acelaşi tipar psihologic reapare în viaţa unor personaje similare ca Idi Amin Dada (speriat de „invazia asiatică“), Pol Pot ori Che Guevara (dispreţuitori la adresa „cabalei americane“), Stalin (lichidatorul culacilor), Hitler (duşman declarat al „raselor inferioare“) et eiusdem farinae. Gîndirea obsedată de maşinaţiuni şi urzeli acţionează rapid şi pauşal. Nu e loc pentru fraze echivoce sau îndoieli auto-reflex: acolo unde istoricii complică reţeaua de cauzalităţi, mintea celui urmărit de stafia complotului taie grăbit nodul gordian. Descoperim aici varianta patologică a „conspiratitei“ – o pornire a minţii care, atunci cînd dispune de putere politică discreţionară, săvîrşeşte legiune de abuzuri şi samavolnicii.


Ancheta EvZ: un răspuns

8 aprilie 2010

Religia în şcoli? Un liberal clasic va răspunde foarte simplu: cel care plăteşte are ultimul cuvânt. Nu clerul, nu birocraţii guvernamentali şi nu ONG-urile progresite sunt chemate să hotărască, ci părinţii şi comunitatea locală. E absurd ca Ministerul de la Bucureşti să decidă tot ceea ce trebuie sau nu predat într-o şcoală comunală din Delta Dunării (marcată de istoria pravoslavnicilor lipoveni) sau din Covasna (marcată de istoria calvinilor maghiari). Aş răsturna chiar perspectiva adversarilor religiei şi vă întreb: de ce să fie obligatorie educaţia sexuală într-o direcţie a laxismului şi a promiscuităţii, în timp ce evocarea preceptelor morale şi spirituale ale creştinismului trece drept o insultă la adresa conştiinţei? Nu cred că orele de religie (care pot combina elemente de istorie, etică sau artă vizuală) trebuie predate de oameni ostili textelor sacre, după cum nici literatura română nu merită apărată cu profesori agramaţi. Spunînd toate acestea, rămân la convingerea că, în adâncul fiecăruia, credinţa ţine de-o opţiune intimă. Nici coridoarele, nici sălile de clasă nu sunt spaţii deschise unei experienţe de tip numinos. Şcoala ne poate oferi informaţii şi o anumită deschidere intelectuală sau emoţională către sfera religiei. Pentru cei care acest lucru mai contează, adevărata educaţie duhovnicească se face în biserică. (MN)