O lăudabilă măsură reformistă: pensiile de lux sunt reduse de la 1 septembrie

1 septembrie 2010

Un parlamentar care are o pensie medie de peste 3.600 de lei, va primi din septembrie aproximativ 2.000 de lei. Aviatorii au pierdut si mai multi bani. De luna viitoare, acestia vor primi 1.700 de lei, fata de 9.000 de lei, cat au in prezent, cu 80% mai putin. In privinta diplomatilor, pensia medie va ajunge la aproape 2.000 de lei, adica la jumatate.

BONUS1

BONUS2



Supliment 22: Repere intelectuale ale dreptei, cu si despre Andrei Plesu

1 septembrie 2010

Astazi in revista 22, interviu amplu (si foarte consistent) cu Andrei Plesu luat de Cristian Patrasconiu; comentarii de Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Marius Lazurca si Mihail Neamtu. Tot in 22, Adrian Cioflanca discuta legea lustratiei. Un numar foarte reusit.


Ipocrizia eurocraţilor: UE propune austeritate fiscală doar pentru alţii

29 august 2010

Uniunea Europeană (UE) vizează o majorare de aproape 6% a bugetului propriu pentru anul următor, în condiţiile în care a cerut reducerea drastică a cheltuielilor în statele membre, afectate de criză, potrivit unui comentariu publicat de cotidianul american Wall Street Journal (WSJ), citat deMediafax Business.


Un remarcabil volum de memorii: Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă (Ed. Curtea Veche, 2010)

28 august 2010

“Fără să revendice în mod egoist calitatea sincerităţii, profesorul Apostol Stan întruchipează onestitatea istoricului  profesionist care se transformă într-un memorialist fără o agendă ascunsă. Istoric modernist, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” (între 1975 şi 1999), autor al unor cărţi importante despre revoluţiile de la 1821 şi 1848, Apostol Stan continuă demersul început odată cu publicarea  volumului Revoluţia Română văzută din stradă.

De data acesta este vorba despre memoriile şi consideraţiile sale privitoare la profesia de  istoric in anii regimului comunist.Cu un subiectivism  bine temperat, îmbinat cu simţ analitic, Apostol Stan  integrează propriul traseu biografic în contextul general al evoluţiei scrisului istoric românesc de dinainte de 1989. De la copilăria marcată de trecerea Armatei Roşii prin satul natal şi până la prăbusirea comunismului, în carte sunt reconstituite atât momente din istoria personală, a Institutului de Istorie,  cât şi portretele unor istorici şi politruci ai frontului istoriografic. Pe urmele lui Vlad Georgescu, reflecţiile lui Apostol Stan despre relaţia dintre politcă şi istorie în diferitele faze ale construirii  comunismului surprind  esenţialul, chiar dacă informaţiile de culise şi detaliile picante nu lipsesc. Construit în mod polemic, volumul este o carte incomodă pentru istorici importanţi care au ocupat diverse poziţii de conducere înainte şi după 1989”.

Cristian Vasile

Apostol Stan (născut la 18 ianuarie 1933, la Teiu, Argeş) a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1952-1957), iar în 1967 şi-a luat doctoratul în istorie. Între 1957 şi 1999 a lucrat, în calitate de cercetător, la Institutul de Istorie al Academiei Române. Sporadic, în anii ’70,  şi după ’90, a ţinut cursuri de istorie modernă, mai întâi la Academia de Studii Economice şi apoi la Facultatea de Istorie. A fost membru în comitetele de redacţie ale periodicelor: Revista Istorică, Studii şi Materiale de Istorie Modernă (coordonator), Destin Romînesc (1994-2004), revistă pentru Basarabia.

Autorul este specializat în istoria modernă şi contemporană românească. A publicat volume  de documente, studii şi cărţi referitoare la  sistemul de proprietate (boieri, arendaşi şi clăcaşi); revoluţiile de la 1821 şi 1848, Unirea din 1859 şi Independenţa sin 1877; aspecte militare, de unitate naţională, de solidarizare europeană ; forme extreme de interferare în Principatele Române : suzeranitate otomană, garanţie europeană; legături economice cu Transilvania; viaţa politică şi parlamentară pînă la 1918; biografiile lui N. Bălcescu, Lajos Kossuth, Mihail Kogălniceanu, Petre P. Carp, Mihai Eminescu, Nae Ionescu (studii); Vasile Boerescu, Ion C. Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache (cărţi); Basarabia la 1848 şi 1940, precum şi moldovenismul etnoidentitar sovietic( 1924-1940).

De acelaşi autor la Curtea Veche Publishing a mai apărut: Revoluţia Română văzută din stradă ( decembrie 1918-iunie 1990), 2007.


Forumism de România (Valentin Stângă)

21 august 2010

În ţările civilizate, prezenţa unei comunităţi de cititori activi în subterana gazetelor on-line e un fenomen cât se poate de firesc. Acolo unde cultura dialogului primează, adnotările sunt binevenite. Cetăţeni agreabili şi meteci persuasivi, oameni de convingeri diferite, cu profesiuni exotice sau îndeletniciri de rutină, pioşi sau atei, cu doctorat sau fără, aglutinează decent la călcâiele textelor virtuale, nealterând ansamblul calitativ şi igienic al paginii.

Citiţi The Economist ori Washington Post şi veţi vedea naturaleţea cu care se produc argumente lapidare, tâlcuiri savuroase, replici amuzante, şuete grafice, bancuri subsidiare. Desigur, întâlneşti şi-n lumea bună excepţii, deviaţii minore, spectre răzleţe. Dacă sudalma, ghiontul rasist ori sofismul de latrină sunt perfect cenzurate, n-ai cum să eviţi, uneori, oftătura unei gospodine cvadragenare, febrilitatea cutărui ufolog nedormit sau emfaza gay a vreunei tribade, supărată, liric, pe regnul hetero. Însă, per ansamblu, tabloul arată bine: se discută cuviincios, documentat, justificat. Accentul dezbaterilor cade pe text şi pe tema, informaţiile, problematica sau aserţiunile extrase hermeneutic din articol. Autorul e lăsat, de regulă, în pace. Rarisim îi sunt adresate întrebări (pertinente), complimente (fără igrasie), rezerve (inteligibile). Iar acesta răspunde, când şi când, fără senzaţia că a plonjat într-o bolgie sau că a descins printre mirmidoni.

La noi, scriitura de subsol a căpătat proporţii colosale şi conţinuturi groteşti. Diluviul de scriptomani, delirurile vaste şi eterogene, juisanţa ignoranţei, obscenitatea explodată în mii de vocabule fac un soi de anexă elefantină la corpul textului central. În absenţa instituţiei moderatorului, siturile unor ziare onorabile din România ajung să fie lovite de gigantice tumori. Deliciile anonimatului monden, voluptatea scribului incontinent şi pofta vampirizării unor cărturari prestigioşi l-au făcut pe român dependent de ambianţa forumurilor virtuale. Rezultatul acestui trend e tocmai perdeaua burlescă din coada editorialelor şi articolelor ce apar în presa autohtonă. Am identificat câteva categorii mari de forumişti, pe care le putem inventaria aici, fără veleitatea clasificaţiei exhaustive:

1. Forumistul mercenar. Recrutat pentru abilităţile de profanator, forumistul cu angajament de tip comando scrie, neobosit, acelaşi lucru, supurează aceleaşi mesaje, cu modeste variaţii de recuzită stilistică. Tocmit de „şefi” să lingă într-o parte şi să spurce în alta, acesta îşi modulează devotamentul în funcţie de recompense şi de anvergura provocării. Parcă nu-ţi vine să risipeşti atâta muniţie de hazna ori salivă omagială în portretul oricui. Trebuie umblat la statui, la inşi cu operă, la figuri de panteon. Budoarul propriu devine, astfel, baricada cu clocot de unde visezi la nimbul utopic al demolatorilor de vedete.

2. Forumistul persiflant. Intră mereu în scenă cu alură de sfârlează caustică şi nu cruţă nimic. În malaxorul băşcăliei sale intră, de-a valma, tot mapamondul: rechinii din Pacific, taoismul, jucătorii de cricket, Dracula, Luis Lazarus şi Sarah Palin. Nu are criterii, pudori, regrete. La limită, şi Biblia în varianta electronică îl aţâţă pe linia sarcasmului fără zăgazuri. E convins că are acces la butadă, şarjă, imaginaţie. Şi că doar în faţa oglinzii e loc pentru complezenţă şi solemnitate.

3. Forumistul paranoic. Vigilent până la insomnie, comentatorul din specia aceasta se înscenează ca radar de cabale. Ştie că în spatele celui mai banal enunţ se iveşte o apetiţie hegemonică, pofta de putere, motivaţia suspectă. Nimic nu e ce pare a fi: suprafeţele ascund conjuraţii, guvernele sunt masonerii fardate, Papa e, de fapt, femeie (evreică şi bisexuală), vulturii sunt ştiuci în travesti, prăbuşirea economiei greceşti e „lucrătura” papistaşilor, iar călugării tibetani manipulează telepatic proxeneţi columbieni. Prin urmare, totul poate fi şi trebuie deconspirat: gramatica, sportul, cinematografia, poezia, moda, ştiinţa, balerinele, ţapinarii, dresorii de foci, sopranele…

4. Forumistul patriot. Îi adoră pe daci, pe voievozii feroce, pe răsculaţii de vitrină istorică, pe descălecători. Argumentează cu sarmale şi mititei, cu ţuici, cu relicve notorii şi muzică etno, cu Eminescu şi Nadia. E paseist şi revoluţionar, utopist şi bigot, chefliu şi haiduc, agramat şi justiţiar. Scrie prost, mult, şablonard, în buna tradiţie a candorilor turistice şi a îmbăloşărilor protocroniste.

5. Forumistul ezoteric. E infailibil branşat la Valhalla, primeşte semnale din Shambala, e în anticamera arhanghelilor New Age, iniţiat în tainele Wicca şi în tot ce ţine de pitorescul şi cumplitul registrului paranormal. Nu are dubii de sine, nu ştie de glumă, nu face concesii. Umple beciurile textelor de ziar cu petiţii mistice, avertismente bolânde, înştiinţări eshatologice şi algoritmi de detentă astrală. Îi ştie pe Iahve din vedere şi pe Ramakrishna din cantonamente siderale. Deplânge tehnologizarea nesăbuită a Terrei, declinul axiologic şi paragina spirituală a omenirii civilizate. Petrece zilnic în jur de 10 ore în faţa calculatorului, amuşinând păcate şi nereguli cu bătaie cosmică.

6. Forumistul sapienţial. Pricepe tot, are fler, dirijează prostimea, a parcurs bibliografii cu nemiluita. Întrevede fineţuri, dedesubturi ideologice, tripotaje retorice. Dă sfaturi, poartă faretră cu adagii, se tutuieşte cu autorul, îl trimite la bibliotecă şi-i recomandă lecturi. Nu înţelege, în fond, de ce nu e invitat să preia el rubrica pe care o comentează pletoric. Se mulţumeşte, într-un final, cu ştampila închipuită de adjunct luminat al paginii respective. Şi recidivează torenţial, la fiecare număr nou al gazetei.

7. Forumistul efemer. Cade accidental în plasa cutărui site şi se pomeneşte tastând aleatoriu. Nu e loial vreunui herb, nu propune reforme, nu terfeleşte boierimea culturală. Vrea doar să umple arbitrar 10 minute libere ori să-şi contemple porecla de şpriţ, tatuată sub editorialul unui star de presă.

Dacă stau să mă gîndesc bine, mai e loc pentru nuanţe, pentru taxonomii diferite, pentru profiluri hibrid. Iar în proximitatea joasă a acestui text, cu siguranţă e suficient spaţiu disponibil pentru naşterea şi perindarea unor specii noi.

(Dilema Veche, august, 2010)


Vacanţă

4 august 2010

Până spre 20 august, acest blog sistează postările de actualitate. Surf-ul internautic e contra-indicat pe vreme de caniculă. Fireşte, pentru cei aflaţi în vecinătatea marilor oceane e recomandat surf-ul acvatic (iar pentru noi ceilalţi   reîntoarcerea la lecturile de vacanţă). Pe curând!


Jean-Claude Polet, Istorie, memorie si eshatologie (24 august, Ramnicu-Sarat)

4 august 2010

Marti, 24 august, in cadrul Universitatii de vara de la Ramnicu-Sarat, domnul Jean-Claude Polet (profesor emerit, Universitatea libera din Bruxelles) va sustine prelegerea despre „Istorie, memorie si eshatologie”.

Oferim mai jos rezumatul in limbile engleza si franceza pentru toti cei interesati.

History, Memory, and Eschatology”. Jean-Claude Polet (emeritus, University of Bruxelles)

1. History

History, as part of the ‘humanities department’, establishes facts, by way of investigating the sources. Among all the events recorded by history, some have become part of our collective (should we say universal) consciousness. They usually involve moral and legal issues (errors, violations, misdemeanors, mass crimes). In order to qualify various historical events in such a manner, one needs to acknowledge a set of values depending upon metaphysical, ethical, religious, or ideological principles.

But the visible facts always hide the invisible acts of one’s intentionality. Here, the historian is called to investigate the responsibility for those individual and collective deeds that have troubled the consciousness of humankind.

The historian cannot merely report facts, with the subsequent task of classifying those facts into various rubrics. The acts of intentionality that have led to horrors, such as Communism or Fascism, are the most troublesome and they still haunt the human consciousness. This leads us to the second point: the status of memory.

2. Memory

One has to balance the rigorous standards of moral qualification (regarding the intentional acts) and with the accuracy of evidence (establishing the facts). The problem in the judgments of history, as in any trial delayed in time, is that standards, legal or moral change from time to time. This raises the question related to the relative or absolute order of our judgment. In order to prevent the spreading of oblivion, we must put in place the hermeneutics of memory.

History, indeed, looks at the past through the lenses of the present tense. But digging into the past cannot avoid the finality of time, or the dynamic future, in the light of which all actors and interpreters of history take their decisions.

How are we to counterbalance the relativity of standards? Or, put it another way, what is the purpose of history? Where to find an absolute principle of order in history, which enables the historian to judge according to stable standards and criteria? Modern civilization has established human rights as an expression of the supreme standard of morality. On their behalf, we speak of crimes against humanity. But could we envisage a horizon where past crimes are also part of a dialectics of absolution, or forgiveness? In order to do so, we need to connect memory and history to eschatology – to the open future of humankind.

3. Eschatology

This eschatological perspective on forgiveness requires the reunion of past, present, and future. Justice, on the one hand, and absolution, on the other hand, can meet only by realizing this continuity between past, present, and future. Without future, there is no hope. Without past, there is the risk of amnesia and the danger of minimizing the facts, actions, and responsibilities of the perpetrators against their victims. The present, in its turn, must be made fertile through the practice of recognition and repentance. It is only repentance that breaks through the iron cage of hatred and revenge (‘eye for eye, tooth for tooth’). Peace is the event whereby reconciliation is enacted freely, without external compulsion or without the denial of the past. Seen from an eschatological perspective, history and memory come to serve the common good.

Histoire, Mémoire et Eschatologie

Quelques propositions pour une herméneutique du dépassement des crimes du communisme (notamment)1.

1. Histoire

L’historiographie, en tant que « science humaine », établit les faits, par la critique historique. Parmi ces faits, d’époques en époques, un certain nombre ont été dotés par la conscience collective ou (pour les plus fondamentaux) par la conscience universelle, de qualifications normatives, morales et juridiques (fautes, contraventions, délits, crimes). Ces qualifications dépendent, fondamentalement, de principes religieux, métaphysiques, sociaux ou anthropologiques, établis très largement dans l’humanité. Pour juger, en historiographe scientifique, les actes qui ont conduit à ces faits, il faut, évidemment vérifier l’adéquation des faits établis et des qualifications en question et établir la responsabilité des actes.

L’Histoire se fonde sur l’historiographie scientifique pour décrire les actes que les les hommes ont accompli au cours de la durée des sociétés auxquelles ils appartiennent et pour donner ainsi teneur humaine aux situations et aux événements de toute espèce. Le problème premier de l’historien est de rendre compte des faits et de rendre raison des intentions et des responsabilités des actes qui ont provoqué les faits. L’historien se trouve donc mis constamment dans la nécessité de décrire, de qualifier et de juger. Et c’est dans le résultat de son travail que s’établit peu à peu, pour la conscience collective, la légitimité de la Mémoire.

2. Mémoire

C’est dans l’opération délicate du passage de l’historiographie et de l’Histoire à la Mémoire qu’intervient le concept d’équité historique (autrefois appelée « impartialité ») qui cherche à équilibrer la rigueur des normes de qualification morale et juridique avec l’exactitude des preuves établissant les faits. Le problème, dans les jugements d’histoire comme dans tout jugement différé dans le temps, c’est que les normes, légales ou morales, changent d’époque en époque, de société en société, voire de condition sociale en condition sociale, ce qui donne évidemment à penser que ces normes sont relatives. Se pose alors la question de savoir si cet ordre de référence est, en soi, absolu ou relatif, et, s’il est relatif, s’il ne dépend pas finalement d’une simple question d’interprétation ; s’il ne s’agit pas, de moment en moment, de simples variantes herméneutiques à propos des mêmes faits ? Et si, pour tout dire, la seule Loi qui s’imposerait ne serait pas celle des mutations aléatoires de l’Oubli.

Il n’est pas indifférent de remarquer, que ce qui cause cette différence herméneutique (résistant/terroriste, révolutionnaire/libérateur) se situe dans la rétro-prospective propre à l’histoire. L’histoire, en effet, regarde le passé avec les lunettes du présent et cherche, dans la finalité du temps, dont la dynamique s’appelle l’avenir, la juste mesure de son jugement sur tout ce qu’elle sait, et, donc, la bonne façon de décrire les faits et de motiver le mobile de l’action des acteurs de l’Histoire. Se pose alors la question, cruciale et fondamentale : quelle est, — ou y en a-t-til une ? —, la définition la plus universelle et la plus radicale de l’Humanité qui pourrait faire contrepoids à la relativité des normes ? Ou, pour le dire autrement, quelle est la finalité de l’Histoire et l’ultime perfection de l’Homme ? Où donc trouver un ordre de principe absolu dans l’Histoire, qui permette à l’historien de juger selon des normes et des critères ne varietur ? La civilisation moderne a établi les droits de l’Homme comme expression de la norme d’Humanité suprême. C’est en leur nom que se font désormais la qualification et le jugement des actes humains. C’est en leur nom qu’on parle de « crime contre l’Humanité » et qu’on a défini, à l’opposé absolu de la relativité et de la temporalité et, dans cette mesure, de façon « inhumaine », l’« imprescriptibilité des crimes contre l’Humanité », excluant donc le concept, décisif en morale, en droit et en psychologie, de « pardon », et cela de façon absolue, pour les crimes les plus graves. La Mémoire doit-elle donc être sans pardon ?

3. Eschatologie

Dans le dynamisme de la Mémoire et, surtout, dans sa pratique, on constate qu’est impliquée une idée de l’union du passé, du présent et de l’avenir, car les exigences de légitimité et de justice constitutives de la Mémoire se situent dans une organisation de la durée qui cherche la récapitulation définitive et apaisante de toutes choses et, ainsi, qui espère l’abolition du caractère dissolu et dissolvant de la temporalité. C’est en fonction de l’Avenir comme idéal, en fonction de l’Avènement de la Justice comme concentration de tous les événements, en fonction de la Paix comme réconciliation et comme pardon que se programme la Mémoire.

Cette dimension, proprement eschatologique, anticipe l’avenir collectif et assure l’assomption des consciences individuelles et collectives, actuelles et rétrospectives, dans la sphère de l’Esprit, dans l’espoir d’une autre société, d’un autre monde. C’est la seule issue pour la Mémoire, singulièrement pour la Mémoire des crimes dès lors que, sans réduire ni minimiser les faits, les actes, les responsabilités et les jugements, elle invite la conscience individuelle des victimes comme des criminels à partir de l’Avenir pour juger le passé et féconder le présent, induisant pour les uns l’espérance, pour les autres le repentir, pour les uns la reconnaissance et la réparation, pour les autres la condamnation et les peines. Sans cette dimension d’espérance et de repentir assumés, la Mémoire n’a plus qu’à s’enfermer dans la loi d’airain de la revanche, de la vengeance et, à tout le moins de l’antique prescription des équilibres de la violence « œil pou œil, dent pour dent ». La dimension eschatologique de la Mémoire rejoint ainsi l’espérance d’un hors-temps idéal, objectivement introuvable, mais qui siège dans l’intime de l’intériorité et qui, ainsi, peut concerner et, effectivement, concerne chacun. Dans cet intime peut s’éprouver l’harmonie de la cohérence de toutes les cohérences possibles. Dans cette intériorité, accessible à chacun, peut s’espérer et s’anticiper la Paix, non celle des équilibres qu’entretiennent les multiples rapports de force, mais la Paix fondée sur la conciliation et la réconciliation, là où chacun s’éprouve « soi-même comme un autre » et découvre en soi une instance de soi qui est tout l’Homme et qui fait en soi toute la place à la conscience universelle.