Adresă nouă: www.mihailneamtu.org

13 noiembrie 2014

Pentru cei care doresc să vadă prelungirea antreprenorială și culturală a acestui vechi blog, vă rugăm să poftiți la adresa:

http://www.mihailneamtu.org


Harvey Mansfield despre degradarea universității

16 septembrie 2010

Harvey Mansfield questions why professors today are “so quick to find excellence in so many students.”


Țara unde borfașii sunt admirați (și un citat din T. Baconschi)

16 septembrie 2010

M-am hotărît să evadez. Să-mi sap tunelul către o Românie real­mente europeană, unde infractorii — de orice mărime — nu sînt socotiţi deş­tepţi, în vreme ce oamenii pur şi simplu corecţi sînt luaţi peste picior, pentru că nu ştiu să se descurce. Am luat decizia de a nu-i mai „menaja“ pe cei care, planînd hultanic peste cadavrul justiţiei asasinate, vor să impună în această ţară o lege cu două feţe. Una, zîmbăreaţă, pentru interesul stabilit din Răsărit, şi alta, teribil de aspră, pentru masa de fraieri care se cred în Uniunea Europeană.

Teodor Baconschi, Creștinism și democrație, Curtea Veche, București, 2010, în curs de apariție.


Radacinile falimentului educational (Sorin Ionita)

14 septembrie 2010

Eroarea educaţională nouă, de extracţie vestică, post-1969, pune accentul pe individ şi cultivă exprimarea liberă a opiniilor, chiar atunci când acestea sunt apă de ploaie, producând adolescenţi funcţional analfabeţi şi vorbitori în limbă de lemn, care diferă de cei de odinioară nu prin nivel, ci doar prin natura postindustrială a aspiraţiilor (job în comunicare, PR ş.a.m.d., că nu e loc pentru toată lumea ca reporter TV).

Educaţia reală e ceva diferit: ea se bazează pe o combinaţie subtilă între transmiterea de informaţii („chestii utile în viaţă”) şi formarea unui mod coerent şi raţional de a gândi (rolul matematicii, dar nu numai), astfel încât mintea persoanei să nu rămână la starea gelatinoasă originară şi ea să nu se mai contrazică singură de la o propoziţie la alta, cum vedem în jur. Cu alte cuvinte, educaţia nu e doar informativă, ci în primul rând formativă: de indivizi autonomi şi capabili să manevreze experienţa generaţiilor anterioare; de disciplină în muncă şi gândire critică. De unde şi umorul involuntar al situaţiei când un copil cu acest exerciţiu neîncheiat e pus să-şi dea cu părerea la TV despre ce e de folos şi ce nu în viaţă, iar adulţii din jur jubilează aprobator, ori pentru că au o agendă politică de împins, ori pentru că nu-i duce nici pe ei capul mai mult.


Sir Thomas More with Dr. Samuel Gregg

11 septembrie 2010

Traian Ungureanu despre romii din Europa

8 septembrie 2010

Statele UE vor da socoteală de modul în care folosesc fondurile comunitare destinate romilor.

Comisia Europeană a decis înfiinţarea unui grup de lucru pentru romi, care să se ocupe inclusiv de urmărirea banilor europeni.

Anuntul a fost făcut după şedinţa Comisiei de la Strasbourg. Şi tot acolo, plenul Parlamentului a dezbătut expulzările colective de romi la care a recurs Franţa.

Toate informaţiile vin de la trimisul special al TVR, Magdalena Moreh

O privire din interior a felului în care decurg lucrările Parlamentului European a oferit în cadrul Telejurnalului europarlamentarul român Traian Ungureanu.

(Sursa TVR).


Sovrana di Grazie e Madre Pia

3 septembrie 2010

Ave Maria!

Avē Marīa, grātiā plēna, Dominus tēcum. Benedicta tū in mulieribus, et benedictus frūctus ventris tuī, Iēsus.
Sāncta Marīa, Māter Deī, ōrā prō nōbīs peccātōribus, nunc et in hōrā mortis nostrae. Āmēn.

O lăudabilă măsură reformistă: pensiile de lux sunt reduse de la 1 septembrie

1 septembrie 2010

Un parlamentar care are o pensie medie de peste 3.600 de lei, va primi din septembrie aproximativ 2.000 de lei. Aviatorii au pierdut si mai multi bani. De luna viitoare, acestia vor primi 1.700 de lei, fata de 9.000 de lei, cat au in prezent, cu 80% mai putin. In privinta diplomatilor, pensia medie va ajunge la aproape 2.000 de lei, adica la jumatate.

BONUS1

BONUS2



Supliment 22: Repere intelectuale ale dreptei, cu si despre Andrei Plesu

1 septembrie 2010

Astazi in revista 22, interviu amplu (si foarte consistent) cu Andrei Plesu luat de Cristian Patrasconiu; comentarii de Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Marius Lazurca si Mihail Neamtu. Tot in 22, Adrian Cioflanca discuta legea lustratiei. Un numar foarte reusit.


Ipocrizia eurocraţilor: UE propune austeritate fiscală doar pentru alţii

29 august 2010

Uniunea Europeană (UE) vizează o majorare de aproape 6% a bugetului propriu pentru anul următor, în condiţiile în care a cerut reducerea drastică a cheltuielilor în statele membre, afectate de criză, potrivit unui comentariu publicat de cotidianul american Wall Street Journal (WSJ), citat deMediafax Business.


Un remarcabil volum de memorii: Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă (Ed. Curtea Veche, 2010)

28 august 2010

“Fără să revendice în mod egoist calitatea sincerităţii, profesorul Apostol Stan întruchipează onestitatea istoricului  profesionist care se transformă într-un memorialist fără o agendă ascunsă. Istoric modernist, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” (între 1975 şi 1999), autor al unor cărţi importante despre revoluţiile de la 1821 şi 1848, Apostol Stan continuă demersul început odată cu publicarea  volumului Revoluţia Română văzută din stradă.

De data acesta este vorba despre memoriile şi consideraţiile sale privitoare la profesia de  istoric in anii regimului comunist.Cu un subiectivism  bine temperat, îmbinat cu simţ analitic, Apostol Stan  integrează propriul traseu biografic în contextul general al evoluţiei scrisului istoric românesc de dinainte de 1989. De la copilăria marcată de trecerea Armatei Roşii prin satul natal şi până la prăbusirea comunismului, în carte sunt reconstituite atât momente din istoria personală, a Institutului de Istorie,  cât şi portretele unor istorici şi politruci ai frontului istoriografic. Pe urmele lui Vlad Georgescu, reflecţiile lui Apostol Stan despre relaţia dintre politcă şi istorie în diferitele faze ale construirii  comunismului surprind  esenţialul, chiar dacă informaţiile de culise şi detaliile picante nu lipsesc. Construit în mod polemic, volumul este o carte incomodă pentru istorici importanţi care au ocupat diverse poziţii de conducere înainte şi după 1989”.

Cristian Vasile

Apostol Stan (născut la 18 ianuarie 1933, la Teiu, Argeş) a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1952-1957), iar în 1967 şi-a luat doctoratul în istorie. Între 1957 şi 1999 a lucrat, în calitate de cercetător, la Institutul de Istorie al Academiei Române. Sporadic, în anii ’70,  şi după ’90, a ţinut cursuri de istorie modernă, mai întâi la Academia de Studii Economice şi apoi la Facultatea de Istorie. A fost membru în comitetele de redacţie ale periodicelor: Revista Istorică, Studii şi Materiale de Istorie Modernă (coordonator), Destin Romînesc (1994-2004), revistă pentru Basarabia.

Autorul este specializat în istoria modernă şi contemporană românească. A publicat volume  de documente, studii şi cărţi referitoare la  sistemul de proprietate (boieri, arendaşi şi clăcaşi); revoluţiile de la 1821 şi 1848, Unirea din 1859 şi Independenţa sin 1877; aspecte militare, de unitate naţională, de solidarizare europeană ; forme extreme de interferare în Principatele Române : suzeranitate otomană, garanţie europeană; legături economice cu Transilvania; viaţa politică şi parlamentară pînă la 1918; biografiile lui N. Bălcescu, Lajos Kossuth, Mihail Kogălniceanu, Petre P. Carp, Mihai Eminescu, Nae Ionescu (studii); Vasile Boerescu, Ion C. Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache (cărţi); Basarabia la 1848 şi 1940, precum şi moldovenismul etnoidentitar sovietic( 1924-1940).

De acelaşi autor la Curtea Veche Publishing a mai apărut: Revoluţia Română văzută din stradă ( decembrie 1918-iunie 1990), 2007.


Forumism de România (Valentin Stângă)

21 august 2010

În ţările civilizate, prezenţa unei comunităţi de cititori activi în subterana gazetelor on-line e un fenomen cât se poate de firesc. Acolo unde cultura dialogului primează, adnotările sunt binevenite. Cetăţeni agreabili şi meteci persuasivi, oameni de convingeri diferite, cu profesiuni exotice sau îndeletniciri de rutină, pioşi sau atei, cu doctorat sau fără, aglutinează decent la călcâiele textelor virtuale, nealterând ansamblul calitativ şi igienic al paginii.

Citiţi The Economist ori Washington Post şi veţi vedea naturaleţea cu care se produc argumente lapidare, tâlcuiri savuroase, replici amuzante, şuete grafice, bancuri subsidiare. Desigur, întâlneşti şi-n lumea bună excepţii, deviaţii minore, spectre răzleţe. Dacă sudalma, ghiontul rasist ori sofismul de latrină sunt perfect cenzurate, n-ai cum să eviţi, uneori, oftătura unei gospodine cvadragenare, febrilitatea cutărui ufolog nedormit sau emfaza gay a vreunei tribade, supărată, liric, pe regnul hetero. Însă, per ansamblu, tabloul arată bine: se discută cuviincios, documentat, justificat. Accentul dezbaterilor cade pe text şi pe tema, informaţiile, problematica sau aserţiunile extrase hermeneutic din articol. Autorul e lăsat, de regulă, în pace. Rarisim îi sunt adresate întrebări (pertinente), complimente (fără igrasie), rezerve (inteligibile). Iar acesta răspunde, când şi când, fără senzaţia că a plonjat într-o bolgie sau că a descins printre mirmidoni.

La noi, scriitura de subsol a căpătat proporţii colosale şi conţinuturi groteşti. Diluviul de scriptomani, delirurile vaste şi eterogene, juisanţa ignoranţei, obscenitatea explodată în mii de vocabule fac un soi de anexă elefantină la corpul textului central. În absenţa instituţiei moderatorului, siturile unor ziare onorabile din România ajung să fie lovite de gigantice tumori. Deliciile anonimatului monden, voluptatea scribului incontinent şi pofta vampirizării unor cărturari prestigioşi l-au făcut pe român dependent de ambianţa forumurilor virtuale. Rezultatul acestui trend e tocmai perdeaua burlescă din coada editorialelor şi articolelor ce apar în presa autohtonă. Am identificat câteva categorii mari de forumişti, pe care le putem inventaria aici, fără veleitatea clasificaţiei exhaustive:

1. Forumistul mercenar. Recrutat pentru abilităţile de profanator, forumistul cu angajament de tip comando scrie, neobosit, acelaşi lucru, supurează aceleaşi mesaje, cu modeste variaţii de recuzită stilistică. Tocmit de „şefi” să lingă într-o parte şi să spurce în alta, acesta îşi modulează devotamentul în funcţie de recompense şi de anvergura provocării. Parcă nu-ţi vine să risipeşti atâta muniţie de hazna ori salivă omagială în portretul oricui. Trebuie umblat la statui, la inşi cu operă, la figuri de panteon. Budoarul propriu devine, astfel, baricada cu clocot de unde visezi la nimbul utopic al demolatorilor de vedete.

2. Forumistul persiflant. Intră mereu în scenă cu alură de sfârlează caustică şi nu cruţă nimic. În malaxorul băşcăliei sale intră, de-a valma, tot mapamondul: rechinii din Pacific, taoismul, jucătorii de cricket, Dracula, Luis Lazarus şi Sarah Palin. Nu are criterii, pudori, regrete. La limită, şi Biblia în varianta electronică îl aţâţă pe linia sarcasmului fără zăgazuri. E convins că are acces la butadă, şarjă, imaginaţie. Şi că doar în faţa oglinzii e loc pentru complezenţă şi solemnitate.

3. Forumistul paranoic. Vigilent până la insomnie, comentatorul din specia aceasta se înscenează ca radar de cabale. Ştie că în spatele celui mai banal enunţ se iveşte o apetiţie hegemonică, pofta de putere, motivaţia suspectă. Nimic nu e ce pare a fi: suprafeţele ascund conjuraţii, guvernele sunt masonerii fardate, Papa e, de fapt, femeie (evreică şi bisexuală), vulturii sunt ştiuci în travesti, prăbuşirea economiei greceşti e „lucrătura” papistaşilor, iar călugării tibetani manipulează telepatic proxeneţi columbieni. Prin urmare, totul poate fi şi trebuie deconspirat: gramatica, sportul, cinematografia, poezia, moda, ştiinţa, balerinele, ţapinarii, dresorii de foci, sopranele…

4. Forumistul patriot. Îi adoră pe daci, pe voievozii feroce, pe răsculaţii de vitrină istorică, pe descălecători. Argumentează cu sarmale şi mititei, cu ţuici, cu relicve notorii şi muzică etno, cu Eminescu şi Nadia. E paseist şi revoluţionar, utopist şi bigot, chefliu şi haiduc, agramat şi justiţiar. Scrie prost, mult, şablonard, în buna tradiţie a candorilor turistice şi a îmbăloşărilor protocroniste.

5. Forumistul ezoteric. E infailibil branşat la Valhalla, primeşte semnale din Shambala, e în anticamera arhanghelilor New Age, iniţiat în tainele Wicca şi în tot ce ţine de pitorescul şi cumplitul registrului paranormal. Nu are dubii de sine, nu ştie de glumă, nu face concesii. Umple beciurile textelor de ziar cu petiţii mistice, avertismente bolânde, înştiinţări eshatologice şi algoritmi de detentă astrală. Îi ştie pe Iahve din vedere şi pe Ramakrishna din cantonamente siderale. Deplânge tehnologizarea nesăbuită a Terrei, declinul axiologic şi paragina spirituală a omenirii civilizate. Petrece zilnic în jur de 10 ore în faţa calculatorului, amuşinând păcate şi nereguli cu bătaie cosmică.

6. Forumistul sapienţial. Pricepe tot, are fler, dirijează prostimea, a parcurs bibliografii cu nemiluita. Întrevede fineţuri, dedesubturi ideologice, tripotaje retorice. Dă sfaturi, poartă faretră cu adagii, se tutuieşte cu autorul, îl trimite la bibliotecă şi-i recomandă lecturi. Nu înţelege, în fond, de ce nu e invitat să preia el rubrica pe care o comentează pletoric. Se mulţumeşte, într-un final, cu ştampila închipuită de adjunct luminat al paginii respective. Şi recidivează torenţial, la fiecare număr nou al gazetei.

7. Forumistul efemer. Cade accidental în plasa cutărui site şi se pomeneşte tastând aleatoriu. Nu e loial vreunui herb, nu propune reforme, nu terfeleşte boierimea culturală. Vrea doar să umple arbitrar 10 minute libere ori să-şi contemple porecla de şpriţ, tatuată sub editorialul unui star de presă.

Dacă stau să mă gîndesc bine, mai e loc pentru nuanţe, pentru taxonomii diferite, pentru profiluri hibrid. Iar în proximitatea joasă a acestui text, cu siguranţă e suficient spaţiu disponibil pentru naşterea şi perindarea unor specii noi.

(Dilema Veche, august, 2010)


Vacanţă

4 august 2010

Până spre 20 august, acest blog sistează postările de actualitate. Surf-ul internautic e contra-indicat pe vreme de caniculă. Fireşte, pentru cei aflaţi în vecinătatea marilor oceane e recomandat surf-ul acvatic (iar pentru noi ceilalţi   reîntoarcerea la lecturile de vacanţă). Pe curând!


Jean-Claude Polet, Istorie, memorie si eshatologie (24 august, Ramnicu-Sarat)

4 august 2010

Marti, 24 august, in cadrul Universitatii de vara de la Ramnicu-Sarat, domnul Jean-Claude Polet (profesor emerit, Universitatea libera din Bruxelles) va sustine prelegerea despre „Istorie, memorie si eshatologie”.

Oferim mai jos rezumatul in limbile engleza si franceza pentru toti cei interesati.

History, Memory, and Eschatology”. Jean-Claude Polet (emeritus, University of Bruxelles)

1. History

History, as part of the ‘humanities department’, establishes facts, by way of investigating the sources. Among all the events recorded by history, some have become part of our collective (should we say universal) consciousness. They usually involve moral and legal issues (errors, violations, misdemeanors, mass crimes). In order to qualify various historical events in such a manner, one needs to acknowledge a set of values depending upon metaphysical, ethical, religious, or ideological principles.

But the visible facts always hide the invisible acts of one’s intentionality. Here, the historian is called to investigate the responsibility for those individual and collective deeds that have troubled the consciousness of humankind.

The historian cannot merely report facts, with the subsequent task of classifying those facts into various rubrics. The acts of intentionality that have led to horrors, such as Communism or Fascism, are the most troublesome and they still haunt the human consciousness. This leads us to the second point: the status of memory.

2. Memory

One has to balance the rigorous standards of moral qualification (regarding the intentional acts) and with the accuracy of evidence (establishing the facts). The problem in the judgments of history, as in any trial delayed in time, is that standards, legal or moral change from time to time. This raises the question related to the relative or absolute order of our judgment. In order to prevent the spreading of oblivion, we must put in place the hermeneutics of memory.

History, indeed, looks at the past through the lenses of the present tense. But digging into the past cannot avoid the finality of time, or the dynamic future, in the light of which all actors and interpreters of history take their decisions.

How are we to counterbalance the relativity of standards? Or, put it another way, what is the purpose of history? Where to find an absolute principle of order in history, which enables the historian to judge according to stable standards and criteria? Modern civilization has established human rights as an expression of the supreme standard of morality. On their behalf, we speak of crimes against humanity. But could we envisage a horizon where past crimes are also part of a dialectics of absolution, or forgiveness? In order to do so, we need to connect memory and history to eschatology – to the open future of humankind.

3. Eschatology

This eschatological perspective on forgiveness requires the reunion of past, present, and future. Justice, on the one hand, and absolution, on the other hand, can meet only by realizing this continuity between past, present, and future. Without future, there is no hope. Without past, there is the risk of amnesia and the danger of minimizing the facts, actions, and responsibilities of the perpetrators against their victims. The present, in its turn, must be made fertile through the practice of recognition and repentance. It is only repentance that breaks through the iron cage of hatred and revenge (‘eye for eye, tooth for tooth’). Peace is the event whereby reconciliation is enacted freely, without external compulsion or without the denial of the past. Seen from an eschatological perspective, history and memory come to serve the common good.

Histoire, Mémoire et Eschatologie

Quelques propositions pour une herméneutique du dépassement des crimes du communisme (notamment)1.

1. Histoire

L’historiographie, en tant que « science humaine », établit les faits, par la critique historique. Parmi ces faits, d’époques en époques, un certain nombre ont été dotés par la conscience collective ou (pour les plus fondamentaux) par la conscience universelle, de qualifications normatives, morales et juridiques (fautes, contraventions, délits, crimes). Ces qualifications dépendent, fondamentalement, de principes religieux, métaphysiques, sociaux ou anthropologiques, établis très largement dans l’humanité. Pour juger, en historiographe scientifique, les actes qui ont conduit à ces faits, il faut, évidemment vérifier l’adéquation des faits établis et des qualifications en question et établir la responsabilité des actes.

L’Histoire se fonde sur l’historiographie scientifique pour décrire les actes que les les hommes ont accompli au cours de la durée des sociétés auxquelles ils appartiennent et pour donner ainsi teneur humaine aux situations et aux événements de toute espèce. Le problème premier de l’historien est de rendre compte des faits et de rendre raison des intentions et des responsabilités des actes qui ont provoqué les faits. L’historien se trouve donc mis constamment dans la nécessité de décrire, de qualifier et de juger. Et c’est dans le résultat de son travail que s’établit peu à peu, pour la conscience collective, la légitimité de la Mémoire.

2. Mémoire

C’est dans l’opération délicate du passage de l’historiographie et de l’Histoire à la Mémoire qu’intervient le concept d’équité historique (autrefois appelée « impartialité ») qui cherche à équilibrer la rigueur des normes de qualification morale et juridique avec l’exactitude des preuves établissant les faits. Le problème, dans les jugements d’histoire comme dans tout jugement différé dans le temps, c’est que les normes, légales ou morales, changent d’époque en époque, de société en société, voire de condition sociale en condition sociale, ce qui donne évidemment à penser que ces normes sont relatives. Se pose alors la question de savoir si cet ordre de référence est, en soi, absolu ou relatif, et, s’il est relatif, s’il ne dépend pas finalement d’une simple question d’interprétation ; s’il ne s’agit pas, de moment en moment, de simples variantes herméneutiques à propos des mêmes faits ? Et si, pour tout dire, la seule Loi qui s’imposerait ne serait pas celle des mutations aléatoires de l’Oubli.

Il n’est pas indifférent de remarquer, que ce qui cause cette différence herméneutique (résistant/terroriste, révolutionnaire/libérateur) se situe dans la rétro-prospective propre à l’histoire. L’histoire, en effet, regarde le passé avec les lunettes du présent et cherche, dans la finalité du temps, dont la dynamique s’appelle l’avenir, la juste mesure de son jugement sur tout ce qu’elle sait, et, donc, la bonne façon de décrire les faits et de motiver le mobile de l’action des acteurs de l’Histoire. Se pose alors la question, cruciale et fondamentale : quelle est, — ou y en a-t-til une ? —, la définition la plus universelle et la plus radicale de l’Humanité qui pourrait faire contrepoids à la relativité des normes ? Ou, pour le dire autrement, quelle est la finalité de l’Histoire et l’ultime perfection de l’Homme ? Où donc trouver un ordre de principe absolu dans l’Histoire, qui permette à l’historien de juger selon des normes et des critères ne varietur ? La civilisation moderne a établi les droits de l’Homme comme expression de la norme d’Humanité suprême. C’est en leur nom que se font désormais la qualification et le jugement des actes humains. C’est en leur nom qu’on parle de « crime contre l’Humanité » et qu’on a défini, à l’opposé absolu de la relativité et de la temporalité et, dans cette mesure, de façon « inhumaine », l’« imprescriptibilité des crimes contre l’Humanité », excluant donc le concept, décisif en morale, en droit et en psychologie, de « pardon », et cela de façon absolue, pour les crimes les plus graves. La Mémoire doit-elle donc être sans pardon ?

3. Eschatologie

Dans le dynamisme de la Mémoire et, surtout, dans sa pratique, on constate qu’est impliquée une idée de l’union du passé, du présent et de l’avenir, car les exigences de légitimité et de justice constitutives de la Mémoire se situent dans une organisation de la durée qui cherche la récapitulation définitive et apaisante de toutes choses et, ainsi, qui espère l’abolition du caractère dissolu et dissolvant de la temporalité. C’est en fonction de l’Avenir comme idéal, en fonction de l’Avènement de la Justice comme concentration de tous les événements, en fonction de la Paix comme réconciliation et comme pardon que se programme la Mémoire.

Cette dimension, proprement eschatologique, anticipe l’avenir collectif et assure l’assomption des consciences individuelles et collectives, actuelles et rétrospectives, dans la sphère de l’Esprit, dans l’espoir d’une autre société, d’un autre monde. C’est la seule issue pour la Mémoire, singulièrement pour la Mémoire des crimes dès lors que, sans réduire ni minimiser les faits, les actes, les responsabilités et les jugements, elle invite la conscience individuelle des victimes comme des criminels à partir de l’Avenir pour juger le passé et féconder le présent, induisant pour les uns l’espérance, pour les autres le repentir, pour les uns la reconnaissance et la réparation, pour les autres la condamnation et les peines. Sans cette dimension d’espérance et de repentir assumés, la Mémoire n’a plus qu’à s’enfermer dans la loi d’airain de la revanche, de la vengeance et, à tout le moins de l’antique prescription des équilibres de la violence « œil pou œil, dent pour dent ». La dimension eschatologique de la Mémoire rejoint ainsi l’espérance d’un hors-temps idéal, objectivement introuvable, mais qui siège dans l’intime de l’intériorité et qui, ainsi, peut concerner et, effectivement, concerne chacun. Dans cet intime peut s’éprouver l’harmonie de la cohérence de toutes les cohérences possibles. Dans cette intériorité, accessible à chacun, peut s’espérer et s’anticiper la Paix, non celle des équilibres qu’entretiennent les multiples rapports de force, mais la Paix fondée sur la conciliation et la réconciliation, là où chacun s’éprouve « soi-même comme un autre » et découvre en soi une instance de soi qui est tout l’Homme et qui fait en soi toute la place à la conscience universelle.


Pro-life şi demografie

27 iulie 2010

Tabel statistic şi comparativ cu principalii indicatori legaţi de avort, după 1989 şi respectiv în perioada 1967-1989 (cât a fost în vigoare Decretul 770): număr de avorturi raportat, procentaj de avorturi, rata avortului.


Un Muzeu al Dictaturii Comuniste

26 iulie 2010

Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România este în  primul rând un pas esenţial în procesul  de asumare prin cunoaştere a trecutului comunist. Mai mult, implicarea în realizarea acestui proiect reprezintă îndeplinirea mandatului nostru, în condiţiile în care IICCMER are ca scop, prin lege, “sprijinirea constituirii unor mecanisme educaţionale şi de informare destinate să promoveze memoria perioadei comuniste”.

Conducerea IICCMER este convinsă de necesitatea fundamentării unei culturi democratice pe baza a ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării. Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste este o instituţie capitală a pedagogiei libertăţii.


Cum ar putea fi restructurat un minister

25 iulie 2010

N-am auzit pana acum ca organismele afiliate ministerului sa aiba standarde de functionare eficienta, de calitate, de performanta, de indeplinirea carora sa fie conditionata eliberarea fondului de salarii.


Morals & the servile mind (Kenneth Minogue)

19 iulie 2010

I am in two minds about democracy, and so is everybody else. We all agree that it is the sovereign remedy for corruption, tyranny, war, and poverty in the Third World. We would certainly tolerate no different system in our own states. Yet most people are disenchanted with the way it works. One reason is that our rulers now manage so much of our lives that they cannot help but do it badly. They have overreached. Blunder follows blunder, and we come to regard them with the same derision as those who interview them on radio and television. We love it that our rulers are—up to a point—our agents. They must account to us for what they do. And we certainly don’t live in fear, because democracy involves the rule of law. Internationally, democracies are by and large a peaceful lot. They don’t like war, and try to behave like “global citizens.” There is much to cherish.

Yet it is hard to understand what is actually happening in our public life under the surface of public discussion. An endless flow of statistics, policies, gossip, and public relations gives us a bad case of informational overload. How does one tell what is important from what is trivial? The sheer abundance of politics—federal, state, and local—obscures as much as it illuminates. The first clarifying step must be to recognize that “democracy” in the abstract misleads us. Living in a democracy—and it is lived experience that must be our theme—becomes a different thing in each generation. Something that benefits us in one generation may no longer be a benefit in the next. Experiencing twenty-first-century democracy is radically different from what our ancestors cherished in 1901. Rising levels of prosperity, for example, change many responses. For, as Plato noted, constitutions are made out of human beings: as the generations change, so will the system.


Ascuţirea simţurilor în vară (Dan C. Mihăilescu)

17 iulie 2010

Deplin conştient că mă expun unui ridicol nebun (dar şi avid să-mi asum infantil riscurile cu pricina), m-am apucat în ultima vreme, în mai multe rînduri, să vorbesc unor tineri despre poemul lui Nicodim Aghioritul – „Păzirea simţurilor“. Cel care-l fascina pe Eminescu pe cînd visa la isichasm. Un text vorbind despre tainica răspundere a fiinţei faţă de continua educare, cizelare, vindecare, fermecare a văzului, auzului, mirosului, gustului şi pipăitului. Cele cinci puteri senzoriale ale energiei spirituale despre care ne povestea, cu harul său inegalabil, Ioan Alexandru în facultate: cum să nu laşi să treacă nici o zi fără să stai măcar un sfert de oră în faţa unui tablou frumos ori a unui apus de soare, fără să-ţi predai auzul unei Cantate de Bach, ori să ştii să asculţi trilurile mierlei din faţa casei, fără să-ţi plimbi degetele pe muşchiul de pe coaja unui copac, sau pe spinarea vreunei pietre încălzite de soare, să-ţi pui în balcon cîteva smocuri de busuioc, mentă, mărar, rozmarin, un rînd de regina nopţii, cîteva muşcate care să-ţi spele privirile cu aromele şi culorile lor… Niciodată nu am luat în glumă astfel de îndemnuri (chiar dacă ele sună de obicei stupid, aproape grotesc în urechile sarcasmului juvenil, copleşit de insurgenţa radicalismului gerontofob, impetuos asumat), convins fiind că văzutele atîrnă de cele nevăzute, că inefabilul, diafanul, suavitatea şi imponderabilul determină volumele, substanţa şi greutatea, că, vorba Chinezului, „forma vasului depinde de golul din el“ şi că, deci, ascuţimea simţurilor rotunjeşte armonia gîndirii şi cuminţenia făpturii.


Merita recitit: Gabriel Liiceanu despre „Buruiana Plesu sau tehnica denigrarii la romani”

16 iulie 2010

Cu totii visam o clipa, cand stam in fotoliu si ne uitam la televizor, ca am fi putut fi Federer, Pavarotti sau Vargas Llosa. Desigur, neevoluand pe terenul lor, nu ajungem sa-i uram. Dimpotriva, ii pastram in suflet pentru momentele noastre de maxima tandrete cu noi insine, cand ne aducem in dar un destin de exceptie. Dar i-am uri, sa nu ne indoim de asta, daca ar face parte din fasia de viata in care ne miscam. Ce drept au ei, cu stralucirea lor, sa ne arate noua insine in putinatatea noastra? Neputand fi admirati, ar avea toate sansele sa devina detestabili.

Drama lui Gabriel Andreescu este ca s-a uitat prea mult la televizor la Andrei Plesu. Si l-a urat. In nesabuinta lui, a crezut ca ar fi putut face tot ce a facut intre timp Andrei Plesu. Privindu-l, si-a imaginat pe rand ca este orator, scriitor, ca ar putea fi ministru al Culturii, ministru de Externe, consilier prezidential si – poate, poate -, intr-un ungher ascuns al sufletului lui, mai stii?, chiar presedinte de republica. Si pentru ca Plesu a fost (sau ar fi putut fi) toate astea in mod stralucit – l-a urat.


Teodor Baconschi: şase luni de mandat

16 iulie 2010

Aici.


HR Patapievici despre furtul calificat

15 iulie 2010

Numai lungimea de supraînălţare a digului corespunzător râului Jijia reprezintă jumătate din perimetrul României şi aproa pe dublul distanţei Satu Mare – Constanţa. Dar nu a fost de-ajuns: s-a cerut (şi obţinut) o suplimentare de aproape cinci milioane de euro. Această valoare ar corespunde unei lungimi de dig construit de 38.100 km. Cum ştim, Pământul, ca planetă, are o rază de aproximativ 6.373 km şi o circumferinţă medie de aproximativ 40.042 km.

Autorităţile au cerut bani pentru un dig care ar fi trebuit să fie de şase ori mai mare decât raza Pământului şi ar fi acoperit 95% din circumferinţa lui. Neseriozitate, incompetenţă, prostie, nebunie? Faptele sunt clare.


Mirel Banica: Romania low-cost

14 iulie 2010

Chiar lângă intrarea principală se găseşte un mic obelisc dedicat primului zbor pe ruta Paris-Bucureşti-Constantinopole, petrecut în anul 1922, dacă am reţinut bine. Micul obelisc a fost urcat pe un soclu împrejmuit cu gresie ordinară. Naturile sensibile mă vor ierta dacă spun că obeliscul seamănă cu une grande pissotière din Parisul începutului de secol XX. Încă o dată, nu mă pot opri să mă întreb cine oare face regia locurilor memoriale în marile noastre oraşe? Aeroportul Băneasa posedă o istorie glorioasă, care se confundă cu însăşi istoria aviaţiei româneşti. E de bănuit însă că Ministerul Transportului are alte priorităţi decât angajarea unor experţi în istorie, memorie şi imagine. Poveşti care ar trimite la Vuia sau Coandă, pesemne, rămân nespuse. Ne sufocă în schimb leşia subţire a reclamelor de prost gust care au invadat toată Capitala ţării.


Sorin Ioniţă despre narcisismul intelectualilor şi fuga de taxe

12 iulie 2010

Interesantă viziune: nu ne deranjaţi cu taxele, că suntem la workshop de creaţie cu Cel de Sus. Lăsând la o parte faptul că nici cea mai umilă, dar onestă, muncă manuală pe lumea asta nu este „mediată de Fisc” (!?), ci se face prin efort pur individual, statul prelevând doar o parte din rezultatele ei pentru redistribuire (cu care, am impresia, majoritatea semnatarilor scrisorii sunt în principiu de acord), ideea că doar produsele de serie trebuie impozitate, iar cele unicat nu, duce la efecte curioase.

De exemplu, exceptează de la impozitare o grămadă din pro – ducţia firmelor româneşti – de la tablă la pantaloni, de la vinuri la grâu de panificaţie – care au avut dintotdeauna o problemă cu asigurarea calităţii şi constanţei în execuţie, astfel încât fiecare produs ajunge un unicat în felul său, ajustat din ciocan de meşterul genial plasat ultimul pe bandă.

Dar ce să-i faci, oameni suntem: e bună justiţia socială, dar să se facă pe buzunarul vecinului macaragiu, care nu ştie să compună epistole deschise întru scutirea de taxe, nu al meu, intelectual creator.

BONUS ADEVARUL: RAPORTUL SALARIATI versus PENSIONARI



Olanda anti-fotbal, Spania campioană, FIFA ruşinată

12 iulie 2010

Iker Casillas (Real Madrid) şi Andrés Iniesta (FC Barcelona) au propulsat echipa Spaniei în vârful competiţiei pentru Cupa Mondială. Un meci dezamăgitor, ruinat de un număr şocant de faulturi gratuite, s-a închieat cu un rezultat just: 1-0. Violenţa nestăpânită a jucătorilor olandezi de pe teren (De Jong în ipostaza unui karateka, sadicul Van Bommel, cinicul Snjeider, recidivistul Heitinga, etc.) a rămas mult timp insuficient penalizată de către arbitrul englez (Howard Webb). Patrusprezece cartonaşe galbene şi un cartonaş roşu – iată statistica unui comportament anti-sportiv generalizat, în faţa a sute de milioane de telespectatori. Olanda s-a repliat într-un anti-joc epuizant, nedemn de memoria lui Cruyff. Excepţia Robben n-a putut salva demnitatea portocaliilor.

Iată de ce campania anti-rasism putea fi înlocuită lejer cu o campanie în favoarea decenţei minimale pe teren. Sepp Blatter & co. şi-au luat porţia de fluierături pentru cauţionarea unui stil fotbalistic care permite trişarea şi comportamentul fraudulos, pe lângă aranjamentele comerciale (promovarea mingii „Jabulani”) împotriva profesionalismului. Aventura africană s-a încheiat cu veşti bune (triumful Spaniei împreună cu disciplina pasei, plus surpriza Uruguay cum Forlan!), dar şi veşti proastei (povara mediocrităţii impusă de lărgirea numărului echipelor de la 16 la 32, arbitraj execrabil şi subiectivism anti-tehnologic). Deocamdată atât, şi un salut pentru campioni:

¡Viva España!

(MN)

BONUS CASILLAS


Antisemitism la vedere în numele anticomunismului

10 iulie 2010

În timp ce Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îl convoacă la apel pe Teodor Baconschi – gânditor democrat, tolerant şi deschis pluralismului -, o mână de indivizi şi asociaţii fantomatice proferează în spaţiul public. Blogul Riddick oferă un pertinent comentariu pe marginea acestei răbufniri inacceptabile într-o societate liberă şi modernă:

„OPRIŢI FALSIFICAREA ISTORIEI ROMÂNIEI DE CĂTRE COMUNIŞTII EVREI. UN EXEMPLU ELOCVENT: CETĂŢEANUL AMERICAN CU ORIGINI BOLŞEVICE VLADIMIR VOLODEA TISMĂNEANU, PREŞEDINTE AL IICCMER.”

Asocierea unor grupări ortodoxiste şi pseudo-conservatoare cu această iniţiativă nu mai surprinde. Patologiile tribalismului interbelic continuă şi astăzi. (MN)


Supliment 22: Vladimir Tismăneanu

7 iulie 2010

Interviu luat de Cristian Pătrăşconiu şi comentarii de Valeriu Stoica, Doru Branea şi Vlad Mureşan.


Conservatorii britanici reduc costurile publice (600,000 slujbe guvernamentale)

5 iulie 2010

Of Snobbery and Soccer (Theodore Dalrymple)

3 iulie 2010

The glory and civilisation of France was thus reduced to eleven men on a field successfully, and admittedly with great skill, kicking a ball about. Zidane, incidentally, was a player of Maghrebian descent, the great hero of the 1998 competition and a man who looks considerably more intelligent than any of the players today; he blotted his copybook slightly when he head-butted another player, an act that he explained by saying that you can take a boy out of a slum, but you can’t take a slum out of a boy.

On the subject of football, I am a snob. I do not detest the game as such, for I accept that it can be played with skill and achieve a kind of beauty, but rather the excessive importance attached to it by millions and hundreds of millions of my fellow beings. Try as I might to expunge the thought from my mind that this enthusiasm is a manifestation of human stupidity, I cannot.

Of course, we are all of us snobbish about something or other; the important thing is to control ourselves and not express our snobbery openly, so that we do not give offence by it. I am therefore always careful to disguise my contempt for enthusiasm for football from enthusiasts. Besides, if I were to reveal it, they might hit me.


Destinul limbilor clasice: o dezbatere, astazi in Dilema Veche

1 iulie 2010

Detalii, aici.


România se deschide spre Republica Moldova: consulate noi la Bălţi şi Cahul

1 iulie 2010

Teodor Baconschi: MAE a facut un efort considerabil pentru a deschide cele 2 consulate intr-un timp cat mai scurt. Fondarea unei noi institutii implica o mobilizare legostica de amploiare: achizitia de imobile, lucrari de constructie si amenajare, birotica, etc. Toate acestea au fost realizate la standarde Schengen. Am creat spatii de lucru cu publicul moderne si conditiile unui flux cat mai rapid. In ceea ce priveste calitatea personalului consular de la Cahul si Balti, asa cum spuneam, toate posturile au fost ocupate prin concurs, o parte din personal a fost trimis la Chisinau inca din luna aprilie pentru a se antrena si pentru a se familiariza cu specificul local. Fiecare functionar a absolvit un ciclu de pregatire profesionala foarte strict.

BONUS


Un text din septembrie 2009…

29 iunie 2010

Avem, neindoios, individualitati remarcabile si profesionisti de exceptie: grefieri harnici, invatatoare inimoase, medici prestigiosi, universitari respectati ori infirmiere constiincioase. Dar si trasul matei de coada ramane sport national in multe birouri din primarii, judecatorii, spitale, inspectorate judetene, biblioteci, muzee, licee sau universitati.

Lumea e abonata la integrame, se citeste horoscopul, se imping dosare, se blocheaza imprimanta, programele de „chat” bazie non-stop, televizoarele emit incontinuu. Scrupulul, politetea si inovatia tehnologica patrund greu in institutiile cu aviziere ilizibile, cozi kilometrice si ghisee de metal. Ne locuieste mai ales duhul lui Ghita Pristanda – politistul care, din 44 de steaguri pentru o singura urbe, abia numara doar o duzina pe strada.


Dezbatere la RFI: Mineriadele 1990 (Simina Bădică şi Clara Mareş)

27 iunie 2010

Invitatele lui Dan Pârvu la Art Cultura au fost Clara Maresh, cercetător la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Simona Badica,curator la Muzeul Ţăranului Român.