Interviu despre laicat şi creştin-democraţie (Răzvan Bucuroiu, Mihail Neamţu)

10 iulie 2010

Răzvan Bucuroiu: În prima parte a interviului nostru am vorbit despre rolul laicatului în Biserică şi despre cum poate sluji acesta întregului corp eclezial. Iată continuarea dialogului cu Mihail Neamţu, un tânăr intelectual creştin frământat de această problemă, dar şi de tendinţele de excesivă clericalizare a vieţii noastre bisericeşti.

Mihail Neamţu: Mai mult, d-le Bucuroiu, am înţeles dintr-un banal sondaj făcut printre prieteni şi cunoştinţe că, foarte adesea, o condiţie pentru a face carieră într-o facultate de Teologie este să devii tu însuţi cleric. Or, noi ştim de la Sf. Ioan Gură de Aur cât de înaltă şi exigentă este vocaţia preoţească! Ea reprezintă o harismă, o taină, iar nu o profesie între multe altele. Mi se pare apoi foarte gravă echivalenţa tacită făcută, uneori, între actul hirotonirii şi logica înregimentării. Textele patristice vorbesc despre o adâncă cercetare a candidatului la preoţie sau la monahism, iar nu despre validarea lor superficială, pe bază de buletin. Nu poţi pune epitrahilul pe gâtul oricărui ins care îţi bate la poartă, are barbă stufoasă, îşi drege bine vocea la pricesne sau care vroia până mai ieri să scape de armată… Prea adesea, spunea şi părintele Teofil Părăianu, problemele de ordin social sau psihologic ale anilor 1990 au condus la inflaţia de vocaţii pe o cale definită de Mântuitorul drept „strâmtă”. Pe lângă tratarea preoţiei ca sursă de oportunitate într-o carieră profană (ca universitar, consilier sau agent imobiliar) ori o garanţie pentru creşterea constantă de venituri în beneficiul corpului profesoral al facultăţilor noastre de teologie (cam 15 la număr), mă tulbură şi bagatelizarea implicită a vocaţiei laicatului. A fi mirean nu mai este o rezultatul unei opţiuni pozitive, ci un fel de rest, o lacună, o insuficienţă prost tratată. Or, preotul căsătorit este legat prin însăşi taina cununiei de o persoană neconsacrată sacramental. Dar nu e prezbitera cea care, în calitate de soţie şi mamă, îndeplineşte figura laicului par excellence? Să nu uităm că înainte de-a fi diaconi, preoţi sau episcopi, am fost cu toţii creştini, copii crescuţi într-o familie şi într-o comunitate. Citește restul acestei intrări »

Reclame

Teodor Baconschi: Rolul democraţiei creştine în reconstrucţia dreptei româneşti (text integral)

20 mai 2010
Se cuvine să  încep prin a-mi exprima gratitudinea faţă de domnul Valeriu Stoica, exigent şi elegant amfitrion al acestei întâlniri, şi, de asemenea, faţă de domnul Holger Dix pentru patronajul şi sprijinul generos pe care Fundaţiei Konrad Adenauer le oferă prezentei conferinţe şi ambiţiilor de a aduce în discuţie o dezbatere vie, autentică şi persuasivă în jurul valorilor de la care ne revendicăm.

Ar fi fost destul de simplu să vă prezint astăzi o conferinţă despre relaţia între creştinism şi democraţie. Aş fi putut să mă inspir cel puţin din demersul similar asumat de Jacques Maritain în 1943, în Christianisme et démocratie. V-aş fi amintit, citându-l pe Lordul Acton, că democraţia liberală nu poate fi concepută în afara matricei sale creştine. As fi putut sa pun în perspectiva originilor evanghelice principiile Revoluţiei Franceze şi iluminismului european: libertate, egalitate, fraternitate. Ar fi fost de asemenea la îndemână să îl citez pe Novalis, care, într-un eseu celebru, echivala pur şi simplu Europa şi creştinismul.

O asemenea abordare m-ar fi condus fără îndoială şi la zilele noastre şi mi-ar fi permis să vă amintesc, pentru că nu e cu siguranţă un lucru nou în sânul acestui auditoriu, faptul că părinţii fondatori ai proiectului european s-au inspirat explicit şi consecvent din valorile creştinismului, fie că ne referim la Robert Schuman, Konrad Adenauer, o dată în plus, sau la Alcide de Gasperi.

Scopul acestei intervenţii publice nu este însă acela de a susţine o conferinţă culturală în faţa unui public savant. Scopul meu este unul politic, cu o motivaţie pragmatică, şi anume aceea de a fundamenta pe cât posibil în faţa Dvs. contribuţia pe care un curent creştin-democrat ar putea să o aibă la consolidarea dreptei populare în România de azi.

Încep cu o dificultate. Există printre clişeele cu care lucrăm – tot atâtea alibiuri ale leneviei intelectuale – şi acela că creştin-democraţia, inspirată din doctrina socială a Bisericii Catolice, ar fi o grefă, un organism străin, o doctrină care nu se poate aclimatiza într-o societate modelată de tradiţia creştinismului răsăritean. Cea mai simplă modalitate de a demonta această obiecţie este aceea de a le reaminti interlocutorilor că nicio doctrină politică modernă nu s-a născut în România. Toate au fost, ca şi creştin-democraţia, importate în perioada în care România a început să intre în modernitate, la mijlocul secolului al XIX-lea. Şi liberalismul, şi socialismul, în definitiv, sunt doctrine politice adaptate la spaţiul românesc.

Efortul pe care am vrea să ni-l propunem nu este deci acela de a importa o nouă doctrină, ci de a răspunde cât mai articulat în termeni politici şi filozofici unui orizont de aşteptare existent. Au existat germeni ai unei asemenea gândiri şi acţiuni politice încă de pe vremea lui Iuliu Maniu, ei au fost preluaţi într-un context intern deosebit de ingrat de către Corneliu Coposu, dar el şi partidul pe care l-a fondat după prăbuşirea comunismului nu au avut timpul necesar pentru a teoretiza suficient, pentru a răspândi în societate această viziune şi, prin urmare, o dată cu marginalizarea PNŢCD, aşteptările unei mari părţi din societatea românească nu au mai fost de fapt acoperite printr-o ofertă politică adecvată.

Îmi voi pune, cu voia dumneavoastră, două întrebări: ce propune democraţia creştină României şi ce poate ea aduce dreptei româneşti?

La prima întrebare cred că un prim element de răspuns este acela că democraţia creştină poate oferi în timp, României, o identitate puternică, mai ales în epoca globalizării, care riscă să relativizeze ponderea Europei, transformând-o într-o victimă a propriei sale geografii – în definitiv nu suntem decât o peninsulă a Asiei.

Credem că  un alt element determinant poate fi construcţia şi apoi răspândirea, inclusiv pedagogică, a noţiunii de bine comun, care se opune atât individualismului egoist, cât şi colectivismului. Individualismul cu care ne-am obişnuit şi pe care îl vedem în ipostazele sale mai degrabă dezagreabile, în viaţa de zi cu zi, atomizează societatea. Societatea noastră este deja, din păcate, o societate de atomi, etimologic vorbind, de indivizi, adică de oameni singuri, cărora nu le place să trăiască unii cu alţii, care nu văd nicio raţiune pentru a redescoperi plăcerea convieţuirii şi rafinamentul minim al solidarităţii care se transformă în proiecte, inclusiv politice. Colectivismul moştenit într-o formă patologică insuportabilă din regimul comunist este un alt factor care creează o falsă nivelare şi duce la un latent război civil, adică la adversitatea perpetuă dintre diferite categorii sociale, cum ar fi chiar în zilele noastre tensiunea dintre funcţionarii publici – să zicem – şi cei care lucrează în mediul privat. Citește restul acestei intrări »

ISP Romania pe Youtube

15 aprilie 2010

Fundatia Partidului Democrat Liberal, Institutul de Studii Populare (ISP), anunta lansarea unui canal propriu pe binecunoscutul portal YouTube.com.

Sectiunea video pe care o propune ISP Romania contine deja peste 100 de inregistrari video de la mai multe manifestari publice desfasurate sub tutela acestei fundatii si va continua sa promoveze continut video propriu de la viitoare actiuni cu caracter public al ISP.

Canalul ISP de pe YouTube.com poate fi accesat direct la adresa: http://www.youtube.com/results?search_query=ISPRomania&aq=f

La aceasta adresa veti gasi, in format video, alocutiuni, discursuri, momente polemice si luari de pozitie ale unor personalitati ale vietii publice romanesti precum Emil Boc, Sever Voinescu, Valeriu Stoica, Teodor Baconschi, Daniel Funeriu, Mihail Neamtu, Andreea Paul, Bogdan Tataru-Cazaban, Catalin Avramescu, Adrian Cioroianu, Sebastian Lazaroiu, Ioan Stanomir,  Lazar Vlasceanu, Cristian Preda, Radu Carp.

ISP Romania va actualiza intr-un ritm sustinut baza de date video  de pe acest canal.


Creştinismul în spaţiul public. O perspectivă a dreptei româneşti (Conferinţă la Institutul de Studii Populare, marţi, 13 aprilie 2010)

13 aprilie 2010

Onorată adunare, distinşi colegi,

doamnelor şi domnilor,

Criteriile dreptei

Identitatea dreptei româneşti traversează momente importante de clarificare doctrinară. Se dezbat principiile gândirii populare, se discută relaţia între liberalism, conservatorism, centrism şi creştin-democraţie, sunt comentate apoi raporturile de continuitate sau de adversitate cu trecutul recent al dreptei (partidele istorice post-decembriste) şi, respectiv, cu trecutul îndepărtat (etnocentrismul interbelic). Până acum, conversaţia a tratat oblic problematica religiei în spaţiul public, atât de aprig disputată în Franţa lui Nicolas Sarkozy, Italia lui Marcello Pera şi Benedict al XVI-lea, Anglia arhiepiscopului Rowan Williams sau Polonia fraţilor Kaczynsky[1].

În această prelegere doresc să susţin următorul punct de vedere: oricare ar fi subcurentele dreptei europene, la baza unei atitudini politice opuse progresismului stângist se află respectul viu şi sincer pentru „Civilizaţia Decalogului”. Mă refer aici la Europa fundamentelor morale născute din confluenţa tradiţiilor iudeo-creştine, în dialog cu valorile juridice şi aspiraţiile intelectuale ale lumii greco-romane. Fără Atena (i.e., curajul interogaţiei critice), în absenţa Romei (i.e., exigenţa dreptului) şi, mai ales, lipsiţi de Ierusalim (i.e., nostalgia paradisului), viziunea noastră despre om s-ar şubrezi iremediabil.

A fi de centru-dreapta stă sau cade împreună cu respectul acordat tezaurului comun de spiritualitate al spaţiului nord-atlantic. Da: pledoaria pentru statul de drept şi separaţia puterilor, critica asistenţialismului, încurajarea pieţei libere, nevoia de prudenţă şi raţionalitate, conservatorismul fiscal, dreptul la viaţă şi proprietate, demnitatea individuală în contrast cu pulsiunile colectivităţii — toate aceste valori fac parte din ereditatea unei dreptei moderne, dinamice şi capabile de înnoire. Chiar dacă nu eşti un mic antreprenor, nu ai şanse să devii un bancher bogat sau nu speri să derulezi afacerile unei mega-corporaţii, având totuşi o sensibilitate de dreapta te vei lupta împotriva taxării excesive şi a surplusului de reglementări etatiste.

Un alt exemplu contra-intuitiv: nu eşti moştenitorul pipei lui Mircea Eliade şi totuşi deplângi persecuţia împotriva ultimilor fumători care doresc să-şi consume, cu un riscuri medicale asumate, foaia de tutun. În acelaşi fel, oricare ar fi opţiunile noastre personale în materie de teologie ― ezitând poate între teism, deism, scepticism, agnosticism, sincretism sau o anume ortodoxie ―, ca oameni de dreapta recunoaştem autonomia spiritului uman în raport cu materia. Refuzăm determinismul rasial, biologic sau economic întrucât credem în potenţialul ascuns al naturii şi al persoanei umane. Pe cale de consecinţă, s-ar cuveni să fim favorabili sau, dacă nu, atunci măcar non-combativi faţă de manifestările sănătoase ale religiei tradiţionale (i.e., angajamentele care exclud violenţa, incitarea la ură, isteria colectivistă, etc.).

În sprijinul acestei afirmaţii voi oferi mai întâi un argument contextual: creştinismul merită un loc în cetate, pentru că ― fie că vorbim despre Craiova mafiilor de cămătari sau despre zonele interlope ale Bucureştiului ― străzile, scuarurile, trotuarele, parcurile şi mai toate cartierele noastre suferă de anomie morală şi individualism orb. Simţul comunitar şi reactivitatea civică aproape au dispărut. Sila de-a face lucruri împreună devine uneori copleşitoare. După cincizeci de ani de totalitarism ateu şi alţi douăzeci de tranziţie incertă, nu doar canalele media, ci şi instituţiile publice, şcolile sau chiar spitalele au fost invadate de cinism şi gregaritate. Cadrele oficiale ale religiosului au ajuns contaminate de flagelul prostului gust. E un motiv în plus pentru a spune că nu face nimănui rău redescoperirea Evangheliei în puritatea sa originară sau împlinirea celor zece porunci („să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu depui mărturie mincinoasă”, etc.).

Al doilea argument este strict principial şi nu se referă doar la situaţia României de astăzi. De la bun început, creştinismul a avut o vocaţie publică şi un elan civilizator. Triada bine, adevăr, frumos se armonizează printr-o triplă prezenţă în cetate: acţiune socială, aspiraţii metafizice şi cultură estetică. Vorbim adesea despre virtutea prudenţei, a dragostei, a cumpătării, a independenţei materiale, a filantropiei, a îndelungii-răbdări ― care sunt la fel de importante ca şi existenţa voluntarilor în cantinele sociale, în casele de bătrâni şi în şcolile pentru copiii defavorizaţi. Acest chip al binelui vizibil se conjugă cu o căutare a adevărului, asumat prin interpretarea teologică a istoriei. Creştinismul are o metafizică excepţională şi o epistemologie proprie; tratatele patristice expun un mod unic de-a înţelege fiinţa lumii create, dar şi o conceptualizare anume a cunoaşterii de sine specifică omului căzut.

Prezenţa facultăţilor de teologie în marile universităţi occidentale (cu excepţia tristă a Franţei) indică relevanţa bătăliei pentru adevăr. În sfârşit, gloria frumuseţii este apărată de-o lungă tradiţie în artă şi cultură: principalele muzee, săli de concerte sau pinacoteci ale lumii relevă, în fiecare an, contribuţia creştinismului universal la consolidarea unei anume estetici: câmpul vizual est-european e inundat de fluxul cromatic al icoanelor lui Maxim Grecul sau Andrei Rubliov; partiturile muzicale ale Occidentului găzduiesc capodopere unice, de la psalmodia bizantină ori cântul gregorian până la Palestrina, Bach, Mozart sau minimalistul Arvo Pärt; nici bibliotecile n-au alungat încă poezia lui Roman Melodul (sec. VI), Dante (1265–1321), George Herbert (1593–1633), T.S. Eliot (1888–1965), Paul Claudel (1868–1955) sau Vasile Voiculescu (1884-1963).

E în firea lucrurilor ca binele, adevărul şi frumosul să nu-şi pună lumina sub obroc.

Citește restul acestei intrări »


Marţi, 13 aprilie: RELIGIA ÎN SPAŢIUL PUBLIC: O PERSPECTIVĂ A DREPTEI ROMÂNEŞTI (dezbatere ISP)

6 aprilie 2010

Institutul de Studii Populare (ISP) şi Fundaţia Konrad Adenauer (KAS)

vă invită marţi, 13 aprilie 2010,

la sediul din Str. Alecu Russo nr. 13-19, Ap. 3,

începând cu ora 17:30 la dezbaterea privind

RELIGIA ÎN SPAŢIUL PUBLIC:

O PERSPECTIVĂ A DREPTEI ROMÂNEŞTI

Programul dezbaterii:

17:15-17:30 Sosirea invitaţilor, cafea;

17:30-17:40 Cuvânt din partea moderatorului dezbaterii, domnul Valeriu STOICA.

17:40-18:30 Vorbitori: Mihail NEAMŢU (director ştiinţific, IICCMER), Bogdan TĂTARU-CAZABAN (Consilier prezidenţial pentru cultură şi culte).

18:30-19:00 Întrebări şi răspunsuri

Dezbaterile doctrinare privind valorile dreptei au ocolit, cu puţine excepţii, întrebarea despre rolul religiei în reconstrucţia morală şi constituţională a spaţiului public românesc. Ce impact mai au virtuţile creştine asupra comunităţilor noastre, într-o epocă a secularizării? Care sunt riscurile sau posibilele beneficii ale separaţiei (dar şi ale parteneriatului) între Biserică şi Stat? Care sunt resursele neexploatate ale sentimentului religios care sprijină, indirect, fenomene complexe precum solidaritatea între generaţii, caritatea, etica moderaţiei, demografia pozitivă sau ordinea socială? Cum vor putea regândi politicienii români relaţia cu tradiţia creştin-democrată în lumina apartenenţei PDL la familia popularilor europeni? În contextul marcat de sărbătorile pascale, ISP vă propune o reflecţie liberă asupra acestor întrebări.


Un document esenţial pentru creştini: Manhattan Declaration

5 februarie 2010

Christians are heirs of a 2,000-year tradition of proclaiming God’s word, seeking justice in our asocieties, resisting tyranny, and reaching out with compassion to the poor, oppressed and suffering.

While fully acknowledging the imperfections and shortcomings of Christian institutions and communities in all ages, we claim the heritage of those Christians who defended innocent life by rescuing discarded babies from trash heaps in Roman cities and publicly denouncing the Empire’s sanctioning of infanticide. We remember with reverence those believers who sacrificed their lives by remaining in Roman cities to tend the sick and dying during the plagues, and who died bravely in the coliseums rather than deny their Lord.

After the barbarian tribes overran Europe, Christian monasteries preserved not only the Bible but also the literature and art of Western culture. It was Christians who combated the evil of slavery: Papal edicts in the 16th and 17th centuries decried the practice of slavery and first excommunicated anyone involved in the slave trade; evangelical Christians in England, led by John Wesley and William Wilberforce, put an end to the slave trade in that country. Christians under Wilberforce’s leadership also formed hundreds of societies for helping the poor, the imprisoned, and child laborers chained to machines.

In Europe, Christians challenged the divine claims of kings and successfully fought to establish the rule of law and balance of governmental powers, which made modern democracy possible. And in America, Christian women stood at the vanguard of the suffrage movement. The great civil rights crusades of the 1950s and 60s were led by Christians claiming the Scriptures and asserting the glory of the image of God in every human being regardless of race, religion, age or class.

This same devotion to human dignity has led Christians in recent decades to work to end the dehumanizing scourge of human trafficking and sexual slavery, bring compassionate care to AIDS sufferers in Africa, and assist in a myriad of other human rights causes – from providing clean water in developing nations to providing homes for tens of thousands of children orphaned by war, disease and gender discrimination.

Like those who have gone before us in the faith, Christians today are called to proclaim the Gospel of costly grace, to protect the intrinsic dignity of the human person and to stand for the common good. In being true to its own calling, the call to discipleship, the church through service to others can make a profound contribution to the public good.


Vrem Parlament Unicameral

27 octombrie 2009