ISP Romania pe Youtube

15 aprilie 2010

Fundatia Partidului Democrat Liberal, Institutul de Studii Populare (ISP), anunta lansarea unui canal propriu pe binecunoscutul portal YouTube.com.

Sectiunea video pe care o propune ISP Romania contine deja peste 100 de inregistrari video de la mai multe manifestari publice desfasurate sub tutela acestei fundatii si va continua sa promoveze continut video propriu de la viitoare actiuni cu caracter public al ISP.

Canalul ISP de pe YouTube.com poate fi accesat direct la adresa: http://www.youtube.com/results?search_query=ISPRomania&aq=f

La aceasta adresa veti gasi, in format video, alocutiuni, discursuri, momente polemice si luari de pozitie ale unor personalitati ale vietii publice romanesti precum Emil Boc, Sever Voinescu, Valeriu Stoica, Teodor Baconschi, Daniel Funeriu, Mihail Neamtu, Andreea Paul, Bogdan Tataru-Cazaban, Catalin Avramescu, Adrian Cioroianu, Sebastian Lazaroiu, Ioan Stanomir,  Lazar Vlasceanu, Cristian Preda, Radu Carp.

ISP Romania va actualiza intr-un ritm sustinut baza de date video  de pe acest canal.

Reclame

Ateismul militant versus tradiţia iudeo-creştină (o dezbatere live)

6 februarie 2010

ENGLISH

SPANISH


Talentatul domn Patriciu, penalul Vântu şi mega-neruşinarea televiziunilor-orchestră

2 decembrie 2009

Sursa: Hotnews.Ro

Presedintele Traian Basescu va face o declaratie de presa la ora 19:00, la sediul sau de campanie. Declaratia sa ar putea fi legata de comunicatul Institutului National de Expertize Criminalistice, care a anuntat ca a transmis presedintiei, in cursul zilei de miercuri, rezultatul analizei casetei video in care Traian Basescu pare sa loveasca un copil, in timpul unui miting electoral desfasurat la Ploiesti, in 2004.

Iata acele mai importante declaratii facute de Traian Basescu:

  • am primit avizul 181 de la INEC
  • avizul are 18 pagini si-l voi folosi
  • inregistrarea contestata contine elemente de editare computerizata, nu este autentica si nici nu reprezinta o copie realizata cu acuratete a unei inregistrari autentice
  • repet concluzia: inregistrarea contestata de mine contine elemente de editare computerizata, in sensul alterarii integritatii, nu este autentica si nici nu reprezinta o copie realizata cu acuratete a unei inregistrari autentice
  • se pare ca unii incearca sa castige alegerile prin realizarea unor falsuri.

Nota MN: Pentru a vedea trecutul indecent moral, mizerabil sufleteşte şi culpabil juridic al mogulilor de astăzi, cititorii sunt rugaţi insistent să urmărească un documentar (netrucat, validat de Arte) de ALEXANDRU SOLOMON.

BONUS „CÂRCOTAŞII”


George Bondor despre „Elegii conservatoare” (Şapte TV)

16 octombrie 2009

Sapte TV (online):


Nobelix Obama şi pacea de la Oslo

11 octombrie 2009

Premiul pentru Pace rămâne cea mai politizată decizie a juriului Nobel. Fiecare an vine cu surprize, dezbateri, controverse. Toamna lui 2009 ridiculizează însă, cu argumente spectaculoase, această distincţie. Oficiind numai 12 zile ca preşedinte al SUA, Barack Hussein Obama era deja, la depunerea tuturor candidaturilor, favoritul No. 1. Pentru a ajunge laureat se impunea doar sfidarea realităţii. Lumea e, de câteva zile, mai împăcată şi mai bună.

Suficient pentru a uita vremurile în care premiul Nobel Peace Prize se acorda unor figuri ca Albert Schweitzer (1875–1965) sau Maica Tereza din Calcutta (1910-1997). Sunt două exemple care merită puţină atenţie, măcar pentru sublinierea contrastelor între prezent şi trecut.

Un scurt memento

Undeva la începutul secolului XX, profesorul Schweitzer părăsea o promiţătoare carieră academică, punctată cu două excelente monografii despre Noul Testament şi cantatele lui J.S. Bach. O nelinişte interioară îl chema să slujească copiii din junglele Africii, dar fără retorica VIP-urilor contemporane. Amintirea Alsaciei natale, lecturile din Kant, epistolele pauline şi Predica de pe Munte l-au urmărit în satele mizere din Gabon. Biruind melancolia, Albert Schweitzer şi soţia lui nu s-au întors din drum. Acest european excentric a abandonat fără regrete filozofia teoretică şi teologia de birou pentru a deveni medic şi filantrop. Între 1924 şi 1965, a alinat şi a vindecat suferinzii comunităţii din Lambaréné. Recunoaşterea publică a venit târziu, la senectute (în anul 1952), răsplătind eforturile unei vieţi culte, jertfelnice şi cu totul extraordinare.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Agnes Gonxha Bojaxhiv, născută în Skopie (Macedonia). În 1937, această tânără albaneză lua voturile monahale cu gândul de-a mângâia săracii imenselor cartiere din Calcutta. Maica Tereza n-a vizitat India pentru a scrie romane de aventuri sau iniţieri erotice. N-a mers pe subcontinent nici ca să predice superioritatea unei doctrine politice. N-a bifat vreun palmares. Căutând cel mai scurt drum către adevăr, fosta profesoară de geografie a fondat o frăţie a carităţii (The Missionaries of Charity). Scopul era simplu, deşi mijloacele puţine: „ajutarea celor mai nevoiaşi dintre cei nevoiaşi”. În chip miraculos, multor leproşi, persoane infirme sau handicapaţi mintal le-a fost redată umanitatea. Jumătate de secol mai târziu, peste 2500 de surori îi urmau Maicii Tereza exemplul, construind din fapte proprii, iar nu doar vorbe sau declaraţii etatiste, o reţea invizibilă a compasiunii (activând în ţări precum Venezuela, Taiwan, India). Premiul Nobel (1979) venea să confirme un verdict antic: „fericiţi făcătorii de pace”.

Obama-celuloid

Cum anume poate intra Barack Obama în acest tablou care include vocea unor dizidenţi anticomunişti (precum Andrei Sakharov sau Lech Wałęsa) sau luptători pentru reconciliere şi non-discriminare rasială (precum arhiepiscopul Desmond Tutu)? Cel mai bun răspuns l-ar putea da vedetele din Hollywood, Disneyland şi mass-media. Câţi n-au fost fascinaţi de „mesianica” apariţie a noului Lider? Cine, în Europa, n-a aplaudat zâmbetul triumfător şi cadenţa retorică a dlui Obama (pentru care cel mai bun sufleor rămâne teleprompterul)? El promitea atunci nu doar ieşirea naţiunii americane dintr-un „lung coşmar”, ci chiar reconcilierea Naturii cu ea însăşi, progresul Istoriei universale şi îmblânzirea Umanităţii pe scara globală…

Înainte de victoria în faţa lui John McCain (erou al războiului din Vietnam), dl. Obama s-a distins printr-o modestă activitate universitară, compensată de „organizarea socială” (în colaborare cu diverse ONG-uri) în statul Illinois. Ca tânăr senator s-a remarcat prin absenteism şi propuneri legislative minore ori scandaloase (cum ar fi practica medicală late-term abortion).

Propulsarea în poziţia de favorit al cursei prezidenţiale s-a datorat mai ales unor circumstanţe exterioare: slaba pregătire a contra-candidaţilor democraţi (Hillary Clinton şi John Edwards), eficienţa maşinăriei politice din Chicago, sentimentul de vinovăţie istorică trăit de majoritatea albilor în relaţie cu minorităţile black sau latino, ş.a.m.d. Ducând în spate povara campaniilor de presă „anti-Bush Jr.”, o proastă moştenire bugetară  şi scandalul războiului din Irak, republicanii plecau cu şansa a doua (sau poate a treia). Carismatic şi inteligent, bine-ambalat estetic, copios finanţat şi susţinut de industria cinematografică, dl. Obama a ajuns preşedinte aşa cum a primit Nobelul: pe baza unor promisiuni.

La nouă luni de mandat, preşedintele SUA rămâne prizonier în ţara făgăduinţei. În loc de lapte şi miere, în schimb, e mai multă fiere. Experţii militari descriu războiul din Afganistan în termeni sumbri. Situaţia din Irak rămâne incertă. Conflictul arabo-palestinian este departe de vreo rezoluţie durabilă. Guantanamo nu s-a închis. Extinderea războiului anti-terorist în Pakistan complică agenda armatei americane. Iran, din fericire, a intrat în stand-by (şi aici este un merit real, dar neconfirmat în timp, al administraţiei Obama). Pe de altă parte, abandonarea scutului anti-rachetă din zona estului european n-a putut decât să alimenteze mai departe paranoia rusească. La toate acestea se adaugă ştiutele probleme economico-sociale de acasă: şomajul în creştere, blocajul reformei din sănătate, devalorizarea dolarului, adâncirea deficitului bugetar la aproape 10% din PIB.

Politica anticipaţiei

Alegând hipnotic numele lui Barack Obama, comitetul norvegian a neglijat cu bună ştiinţă curajul unor luptători pentru libertate (tânărul chinez Hu Jia sau premierul din Zimbabwe, Morgan Tsvangirai). Detenţia, închisoarea, intimidările violente sau ameninţările cu moartea au pălit în faţa lirismului ecologic şi a unui speech sentimental susţinut de noul Prinţ al Păcii, la Cairo. Să fi contat oare şi strângerile de mâini cu autocratul Hugo Chavez sau poate doar eşecul candidaturii oraşului Chicago la Jocurile Olimpice (2016)? Dar tăcerile prelungite privind semnificaţia istorică a anului 2009, la două decenii după căderea Zidului Berlinului?

Un Nobel pentru Barack Obama devine un fel de Nobelix obez, marcat în peliculă cu următorul asterisc (*): potenţialul realităţii şi imaginea contează mai mult decât realitatea însăşi şi actualitatea ei.

Occidentul dă semne că politica nu se mai face pe teren, ci mai ales la televizor. E de sperat, atunci, că Michelle va primi măcar un Oscar în rolul de best supporting actress, pentru ca noua religie umanist-progresistă să poată aduce lauri cuplului providenţial la Oslo, Washington, Beverly Hills şi pretutindeni: Ave Obama, Ave Nobelix, morituri te salutant!

Mihail Neamţu

(Hotnews.Ro, 11 octombrie 2009)

PS: Pe aceeaşi temă, vezi şi intervenţia Excelenţei Sale, domnul Marius Lazurca, Ambasadorul României la Vatican.


Iluziile Revoluţiei române (Memento 1989)

27 septembrie 2009

Moartea satului şi fericirea sexy la români (Dilema Veche, septembrie 2009)

17 septembrie 2009

E început de septembrie şi soarele blând al serii mângâie vechi amintiri. Uşor nostalgică, memoria copilăriei evocă forfota începerii anului şcolar, plăcerea sortării rechizitelor, savoarea ultimilor pepeni şi culesul viilor la ţară. Cândva, pentru cei pioşi, „Înălţarea Sf. Cruci” era sărbătoarea care marca începutul recoltelor de toamnă. Anul acesta, graurii s-au năpustit mai devreme peste ciorchini şi, cel puţin într-o parte a Olteniei, munca începe prematur.

Câţi oameni mai răspund chemării pământului? Câţi mai au putere, ghes şi timp s-o facă? Pustiite de sărăcie, boală, bătrâneţe ori sterilitate, răvăşite de exilul la oraş sau fuga în străinătate, satele româneşti nu-şi au viitorul în mâini. Patru decenii de ocupaţie comunistă şi alte două de politici asistenţialiste au anulat clauza independenţei ţăranului şi a mândriei locale. Infrastructura e proastă. Demografia, la rândul ei, deprimantă: prunci în leagăn la fel de puţini ca ţânci în bătătură. În schimb, gropile la cimitir şi parastasele s-au înmulţit. Peste toate, însă, ruralitatea noastră suferă de-o boală ocolită de standardele noi de „calitate a vieţii”. Am descoperit urme ale acestei patologii în timpul reîntâlnirii cu o insulă din România profundă.

Prins la oraş cu griji lumeşti şi hăituit de obligaţii profesionale, mi-am dorit cu jind un scurt repaos prin reîntoarcerea la origini. E sfârşit de săptămână. Cobor dintr-un taxi şi două bagaje încep rostogolirea grea, pe role poticnite, spre Gara de Nord. Privesc ceasul din intersecţie, îmi verific buzunarele, ajustez rucsacul pe umeri şi adulmec din fugă mirosuri contradictorii. Vapori impregnaţi de şaorma se întâlnesc, după colţ, cu clorina unui „WC” din subsol. Peste un minut sunt la casa de bilete. Sub bărbia unui domn elegant văd cum emanaţia proaspătă de after-shave se bate cu acreala transpiraţiei din incintă. Pe aici,  apa n-a întâlnit frecvent detergentul.

Chiar şi aşa, peisajul e pitoresc. Trei montaniarzi veseli se distrează pe seama unui cerşetor cu burta goală. O tânără corporatistă grăbită şi un pensionar obosit stau împreună la coadă. Aflu că ghişeul „business class” vinde, fără urmă de discriminare, bilete pentru toate trenurile: un personal către Lehliu, un intercity de Arad şi, în ceea mă priveşte, un rapid spre Craiova.

Vânzătoarea mă întreabă dacă mă calific pentru vreo reducere: „student, veteran, pensie de boală?” Nu, mulţumesc. Plătesc preţul întreg şi pornesc la drum cu elan libertarian. Trenul arată bine şi e chiar mai curat decât peronul, deşi înregistrez la baie aceeaşi penurie de săpun (şi hârtie). Am plătit pesemne doar pentru un loc pe scaun, nu şi la toaletă.

În plus, este criză. Nu suficient ca românii răsfiraţi la bani să nu citească doldora de ziare, magazine, integrame. Cu excepţia unei doamne cu aer profesoral, care ne sfidează elitist citind România literară, revista „22” şi „Idei în dialog”, majoritatea concetăţenilor se desfată, la clasa I, cu lecturi de concediu. În faţa mea, un bărbat mofluz poartă o şapcă galbenă pe care scrie „Jesus is the Lord”. Sub braţul lui văd un exemplar împăturit din Click. La doi paşi, o bunicuţă răsfoieşte Libertatea. Până la primul stop în Videle, a ajuns deja la poza de la pagina cinci şi a descoperit, probabil, ultimul scandal din Hollywood.

Trenul merge înainte, bifând staţie după staţie. Eu cobor în Bănie, de unde iau maşina pentru destinaţia finală. Când descind în satul din lunca Dunării, mobilul mă salută prompt: „Bine aţi venit în Bulgaria!” S-a dus deja o zi, dar şi mulţi ani de când n-am mai privit strada aproape pustie a copilăriei. Sunt în faţa morii şi o şaretă zglobie izbeşte nişte gropi de drum judeţean. Văd apoi un memento cu morţi, emanând cuminţenie şi sobrietate. Prin Dolj, cel puţin, fiecare casă poartă la vedere o tablă neagră cu numele celor îndoliaţi de pierderea unei rude. Satul meu şi-a pierdut cei mai mulţi ostaşi.

Deşi obosită şi împuţinată, obştea mai lucrează: se văd săpături pentru canalizare, dar şi câteva tractoare pe câmp (fără GPS). Bizară mi se pare doar multiplicarea antenelor satelit fixate chiar şi pe case mai dărăpănate. Crucea de pe biserica de secol XIX zace într-o rână, ca şi troiţa din răscruci. Numărul de birturi e uşor mai mare decât un deceniu în urmă. Muşteriul lor este zilierul nostru, tocmit la lucru nu pe bani, ci în litri de vin.

Surpriza cea mare te aşteaptă în casele oamenilor, bucuroşi să-ţi arate semnul suprem al emancipării. Iată deci trei televizoare: unul în prispă, altul în bucătărie şi o rezervă în odaia cu oaspeţi. Fermieri europeni branşaţi la problemele mapamondului? Nu pot să ştiu, căci pe masă descopăr fereastra către lumea din tren: „Can-Can”, „Bravo”, „Bolero”… A doua zi, poştaşul îmi spune că întregul sat e abonat la măcar un tabloid. Tiraje de milioane împânzesc întreaga ţară, în timp ce revistele de cultură abia supravieţuiesc la cote mignone, printre orăşeni.

De unde, mă întreb, interesul ţăranilor recenţi — indiferent de sex sau etnie — pentru viaţa stripteuzelor şi infernul vedetelor nocturne? Dacă atracţia adolescenţei pentru fructul oprit se înţelege mai lesne, cine va pricepe curiozitatea unui octogenar privind la aventurile lui Pepe, Bote sau Petrică (după numele unui ex-premier)? Dar obsesia vârstei a treia pentru încurcăturile sentimentale ale unor foşti campioni olimpici, performanţele prostituţiei româneşti din Germania sau cartea recordurilor paranormale? Cum să explici o asemenea „revanşă” a senectuţii în biografia unor oameni deposedaţi de proprietate sub comunişti şi îngropaţi de vii în vechiurile CAP-uri? După lungile şedinţe PCR şi lobotomizarea cu paginile din „Scânteia”, ce consolare le mai oferă pensionarilor noştri divinizarea sânilor goi şi spectacolul bârfei de pe litoral?

Unde s-a dus înţelepciunea vieţii bătrâneşti, ascunsă cândva în proverbe şi zicători? Dar vorba sfătoasă, cântecul duios şi surâsul din cimilitură? În loc să vindece pacienţii loviţi de nevroza urbană, viaţa la ţară pare astăzi victima unui suicid lent, obţinut prin implozie morală. Atracţia pentru decadenţă e cu atât mai paradoxală cu cât huzurul, în Occident, girează carnavalul. Sărăcia, dimpotrivă, devine tolerabilă prin recurs la demnitate. Viaţa lăuntrică a satelor nostre, însă, fără să aibă deloc virtuţile unei aşezări tiroleze, arată un obraz gros şi o inimă tabloidală.

Ochiul moralist va socoti, aşadar, că doar amestecul de secularizare radicală, pauperitate spirituală, subdezvoltare cronică şi cultură minoră explică „reţeta fericirii” negociată de ProTV şi OTV sub ochii mulţimilor: manele opiacee, zodiace zurlii, scandaluri mondene, telenovele edulcorate ori fascinaţia pentru viol şi crimă. Acestea sunt reprezentările hormonal-sanguinare a unui sat fără Dumnezeu. Acesta este imaginarul unei bucăţi din România, unde politicienii vin să culeagă voturi, episcopii ortodocşi nepăsare iar penticostalii câţiva noi convertiţi.

Sociologii, pesemne, vor descifra altfel fenomenul. Citind despre cutare „regină porno” sau cutare „sex-simbol”, nu dialoghează oare ţăranii noştri cu rudele lor scăpătate la oraş? Când religia a ajuns folclor iar şcoala pare o aflare în treabă, imperiul televiziunilor de divertisment aruncă un „colac de salvare” către tineri. Noua şcoală de meserii este discoteca. Mai ales pentru fete, motorul migraţiei către oraş se hrăneşte cu uleiul banului şi visul celebrităţii. Fericirea, aşadar, se plăsmuieşte din aluatul Irodiadei. Notorietatea pulsează nocturn prin tubul catodic. Acesta e capitalul de mândrie al ţărăncuţei glossy, care a părăsit caznele domestice şi prejudecăţile sămănătoreşti pentru câteva şedinţe de foto-nudism, implanturi de colagen şi dans la bară. Revăzându-şi bunicii în vacanţe, fiicele Evei vor arăta că n-au părăsit degeaba tinda raiului. Complexul „Moni Columbeanu” spune totul.

Dacă ignorăm miezul nucii, satul românesc rămâne neschimbat la coajă. Pe orăşean îl aşteaptă aerul curat, strugurii „bio”, fructele gustoase şi mai puţine apeluri telefonice. Oamenii locului sunt primitori, munciţi din greu şi nelipsiţi de-o anumită candoare. Clopotele bat cu aceleaşi ritmuri iar cocoşii cântă la aceeaşi oră. Se culeg viile iar noi, cu mic cu mare, căutăm fericirea în trenul libertăţii.

Mihail NEAMTU

(septembrie 2009)