Morals & the servile mind (Kenneth Minogue)

19 iulie 2010

I am in two minds about democracy, and so is everybody else. We all agree that it is the sovereign remedy for corruption, tyranny, war, and poverty in the Third World. We would certainly tolerate no different system in our own states. Yet most people are disenchanted with the way it works. One reason is that our rulers now manage so much of our lives that they cannot help but do it badly. They have overreached. Blunder follows blunder, and we come to regard them with the same derision as those who interview them on radio and television. We love it that our rulers are—up to a point—our agents. They must account to us for what they do. And we certainly don’t live in fear, because democracy involves the rule of law. Internationally, democracies are by and large a peaceful lot. They don’t like war, and try to behave like “global citizens.” There is much to cherish.

Yet it is hard to understand what is actually happening in our public life under the surface of public discussion. An endless flow of statistics, policies, gossip, and public relations gives us a bad case of informational overload. How does one tell what is important from what is trivial? The sheer abundance of politics—federal, state, and local—obscures as much as it illuminates. The first clarifying step must be to recognize that “democracy” in the abstract misleads us. Living in a democracy—and it is lived experience that must be our theme—becomes a different thing in each generation. Something that benefits us in one generation may no longer be a benefit in the next. Experiencing twenty-first-century democracy is radically different from what our ancestors cherished in 1901. Rising levels of prosperity, for example, change many responses. For, as Plato noted, constitutions are made out of human beings: as the generations change, so will the system.


Politicienii-artişti şi adevărata maimuţăreală parlamentară

15 iunie 2010

Actele politice decid asupra destinelor oamenilor. În clipe grele pentru o ţară, trebuie asumate gesturi nu doar impopulare, ci şi anti-populiste. O Românie în pragul falimentului nu are nevoie de saltimbanci, comici de meserie sau vedete mediatice. Salvarea economiei unei ţări nu se face cu adjective inflamate sau ţopăieli acrobatice, ci prin calcule reci, bazate pe cifre şi statistici. E imperativ acum uzul raţiunii, nu al isteriei. Este importantă acum practica dialogului, iar nu reluarea mineriadelor retorice, ascunse sub imaginea practicii jurnalistice…

La 15 iunie 2010, votul exprimat în Parlament a decis continuarea măsurilor de austeritate, atât de necesare unui stat obez, căpuşat de un alambicat sistem birocratic, pe cât de ineficient, pe atât de costisitor. Prin reducerea cheltuielilor Statului, sectorul privat este scutit de creşterea taxelor. Presiunea salarială va conduce, să sperăm, la reajustarea ministerelor şi a agenţiilor guvernamentale, pe lângă alte instituţii finanţate din bugetul public. Pensiile nesimţite vor fi abolite; cumulul de sporuri nejustificate va dispărea. Trebuie să credem că vor fi eliminate şi risipa, şpaga, contractele aranjate, lipsa de performanţă.

În tot acest context dificil, reprezentat de începutul concret al reformei Statului, n-au lipsit trădările din aripa coaliţiei. Pe lângă abdicările de uz curent, s-a remarcat atitudinea doamnei Teodora Trandafir, sprijinită într-o campanie electorală recentă europarlamentarul Cristian Preda. Pentru mulţi, trecerea din studiourile cu manele înspre Camera Deputaţilor n-a fost deloc neproblematică (ţinînd cont şi de avertismentul Prigoană Jr). Şi totuşi, un distins universitar (care socotea posibilitatea relansării doctrinei creştin-democrate drept o simplă „maimuţăreală”) a lansat cu entuziasm (şi deci fără prudenţă de extracţie conservatoare) candidatura unei persoane care, după numai câteva săptămâni, s-a dovedit capabilă de un comportament politic labil, neloial şi lipsit de solidaritate.

Fără să fie deloc singura lipsă a PDL, e probabil timpul ca recrutarea cadrelor să se facă, în sfârşit, pe criterii meritocratice. Nici notorietatea mediatică obţinută prin metode îndoielnice (când nu gregare), dar nici elitismul birocratic al celor care vor poziţii de conducere fără o confruntare directă cu electoratul, nu pot să domine politica viitorului în România. (MN)

Post-Scriptum:

Pseudo-morfozele inerente oricărei translatări doctrinare conduc, evident, şi la „maimuţăreli”. Dar atunci ar trebui să spunem că totul poate fi subiectul unei imitaţii de proastă calitate: liberalismul in PNL, socialismul la PSD, popularismul la PDL, conservatorismul în PC, etc. A vorbi despre „epuizarea” resurselor crestin-democratiei reflectă mai degrabă nişte convingeri ideologice, iar nu constatările empirice culese de pe teren. Dimpotriva, datele sociologice spun ca exista milioane de creştini in Romania care nu se simt reprezentati in corpul executiv si/sau legislativ. Dovadă: absenteismul cronic din ultimele decenii la toate alegerile democratice din România. Initiativa dlui Teodor Baconschi de reconfigurare a unui pol crestin-democrat de dreapta (in alianta cu liberalii clasici – Valeriu Stoica, Dragos Aligica, etc.) e semnificativa TOCMAI in acest context.


Teodor Baconschi: Rolul democraţiei creştine în reconstrucţia dreptei româneşti (text integral)

20 mai 2010
Se cuvine să  încep prin a-mi exprima gratitudinea faţă de domnul Valeriu Stoica, exigent şi elegant amfitrion al acestei întâlniri, şi, de asemenea, faţă de domnul Holger Dix pentru patronajul şi sprijinul generos pe care Fundaţiei Konrad Adenauer le oferă prezentei conferinţe şi ambiţiilor de a aduce în discuţie o dezbatere vie, autentică şi persuasivă în jurul valorilor de la care ne revendicăm.

Ar fi fost destul de simplu să vă prezint astăzi o conferinţă despre relaţia între creştinism şi democraţie. Aş fi putut să mă inspir cel puţin din demersul similar asumat de Jacques Maritain în 1943, în Christianisme et démocratie. V-aş fi amintit, citându-l pe Lordul Acton, că democraţia liberală nu poate fi concepută în afara matricei sale creştine. As fi putut sa pun în perspectiva originilor evanghelice principiile Revoluţiei Franceze şi iluminismului european: libertate, egalitate, fraternitate. Ar fi fost de asemenea la îndemână să îl citez pe Novalis, care, într-un eseu celebru, echivala pur şi simplu Europa şi creştinismul.

O asemenea abordare m-ar fi condus fără îndoială şi la zilele noastre şi mi-ar fi permis să vă amintesc, pentru că nu e cu siguranţă un lucru nou în sânul acestui auditoriu, faptul că părinţii fondatori ai proiectului european s-au inspirat explicit şi consecvent din valorile creştinismului, fie că ne referim la Robert Schuman, Konrad Adenauer, o dată în plus, sau la Alcide de Gasperi.

Scopul acestei intervenţii publice nu este însă acela de a susţine o conferinţă culturală în faţa unui public savant. Scopul meu este unul politic, cu o motivaţie pragmatică, şi anume aceea de a fundamenta pe cât posibil în faţa Dvs. contribuţia pe care un curent creştin-democrat ar putea să o aibă la consolidarea dreptei populare în România de azi.

Încep cu o dificultate. Există printre clişeele cu care lucrăm – tot atâtea alibiuri ale leneviei intelectuale – şi acela că creştin-democraţia, inspirată din doctrina socială a Bisericii Catolice, ar fi o grefă, un organism străin, o doctrină care nu se poate aclimatiza într-o societate modelată de tradiţia creştinismului răsăritean. Cea mai simplă modalitate de a demonta această obiecţie este aceea de a le reaminti interlocutorilor că nicio doctrină politică modernă nu s-a născut în România. Toate au fost, ca şi creştin-democraţia, importate în perioada în care România a început să intre în modernitate, la mijlocul secolului al XIX-lea. Şi liberalismul, şi socialismul, în definitiv, sunt doctrine politice adaptate la spaţiul românesc.

Efortul pe care am vrea să ni-l propunem nu este deci acela de a importa o nouă doctrină, ci de a răspunde cât mai articulat în termeni politici şi filozofici unui orizont de aşteptare existent. Au existat germeni ai unei asemenea gândiri şi acţiuni politice încă de pe vremea lui Iuliu Maniu, ei au fost preluaţi într-un context intern deosebit de ingrat de către Corneliu Coposu, dar el şi partidul pe care l-a fondat după prăbuşirea comunismului nu au avut timpul necesar pentru a teoretiza suficient, pentru a răspândi în societate această viziune şi, prin urmare, o dată cu marginalizarea PNŢCD, aşteptările unei mari părţi din societatea românească nu au mai fost de fapt acoperite printr-o ofertă politică adecvată.

Îmi voi pune, cu voia dumneavoastră, două întrebări: ce propune democraţia creştină României şi ce poate ea aduce dreptei româneşti?

La prima întrebare cred că un prim element de răspuns este acela că democraţia creştină poate oferi în timp, României, o identitate puternică, mai ales în epoca globalizării, care riscă să relativizeze ponderea Europei, transformând-o într-o victimă a propriei sale geografii – în definitiv nu suntem decât o peninsulă a Asiei.

Credem că  un alt element determinant poate fi construcţia şi apoi răspândirea, inclusiv pedagogică, a noţiunii de bine comun, care se opune atât individualismului egoist, cât şi colectivismului. Individualismul cu care ne-am obişnuit şi pe care îl vedem în ipostazele sale mai degrabă dezagreabile, în viaţa de zi cu zi, atomizează societatea. Societatea noastră este deja, din păcate, o societate de atomi, etimologic vorbind, de indivizi, adică de oameni singuri, cărora nu le place să trăiască unii cu alţii, care nu văd nicio raţiune pentru a redescoperi plăcerea convieţuirii şi rafinamentul minim al solidarităţii care se transformă în proiecte, inclusiv politice. Colectivismul moştenit într-o formă patologică insuportabilă din regimul comunist este un alt factor care creează o falsă nivelare şi duce la un latent război civil, adică la adversitatea perpetuă dintre diferite categorii sociale, cum ar fi chiar în zilele noastre tensiunea dintre funcţionarii publici – să zicem – şi cei care lucrează în mediul privat. Citește restul acestei intrări »

Teodor Baconschi despre alianţa între creştin-democraţie şi liberalism

16 mai 2010

Democraţia creştină poate aduce dreptei româneşti nu doar voturile unui electorat indecis, dezamăgit sau care nu se mai regăseşte în oferta politică actuală, ci mai ales un proiect de societate bazat pe binele comun, pe libertate responsabilă şi pe solidaritate. Aceste principii completează, întăresc, nuanţează oferta liberală a PDL şi, prin recursul la solidaritate, dezarmează stânga şi îi răpesc monopolul discursului social. Democraţia creştină contribuie la efortul de reformă instituţională prin readucerea în prim-plan a reformei morale şi intelectuale a vieţii publice. Ne alăturăm liberalilor în încercarea de a crea un stat subsidiar şi de a întări societatea civilă şi ne opunem derivelor stângiste de revenire la statul providenţă.

În vremuri de criză, nu putem ignora cinic suferinţa celor slabi, aşa cum nu putem permite ca aceasta să fie speculată demagogic şi politicianist. Solidaritatea, filantropia, coeziunea vin din viziunea noastră organică asupra societăţii şi se opun individualismului extrem şi masificării. Principiile creştine umanizează dreapta şi expun populismul stângii. Economia socială de piaţă este propunerea noastră, o soluţie mai adecvată României decât un laissez-faire selectiv şi vinovat sau decât etatismul şi dirijismul socialist.

Fireşte, la aceste mari direcţii deja discutate se adaugă multe accente, unele esenţiale. Spre exemplu, demnitatea persoanei umane comportă un interes pentru chestiuni de bioetică, despre care nu voi vorbi astăzi.

Democraţia creştină are un discurs mai conservator decât liberalismul în chestiuni care ţin de patrimoniu, de limbă, de tradiţii, de moravuri, dar mai reformator în domeniul social sau moral.

Deşi nu este o expresie a vreunei confesiuni sau instituţii ecleziale, democraţia creştină poate aduce dreptei româneşti o reală apropiere de Biserică. Chiar dacă nu se converteşte automat în voturi, cum maliţios ar putea specula unii, un real parteneriat cu bisericile creştine va conduce la creşterea coeziunii sociale şi a solidarităţii subsidiare.

În fine, prin adoptarea principiilor şi valorilor creştin-democrate, PDL se va legitima doctrinar atât în plan intern, cât şi la Bruxelles. Clădind pe baze liberale şi creştine, dreapta populară se va întări şi se va impune în faţa PNL, care a ales stânga; vom demonstra astfel că reprezentăm singura opţiune valabilă pentru cei care iubesc libertatea şi respectă tradiţia acestei ţări. Prin această reîntregire doctrinară, PDL va deveni un partid popular credibil la Bruxelles, iar afilierea sa la PPE nu va rămâne un simplu viraj formal.

PDL are nevoie vitală de o nouă identitate, mai cuprinzătoare, mai credibilă, mai coerentă. Ea începe cu doctrina, dar este reprezentată de oameni credibili şi politici coerente. Ceea ce propun astăzi nu e un exerciţiu intelectual abstract şi rupt de realitate, ci începutul transformării dreptei româneşti într-o dreaptă cu adevărat populară şi europeană.

Aş încheia precum Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică în Reconstrucţia dreptei; “Dezbaterea abia acum începe cu adevărat”.


Dan Tapalagă şi Valeriu Stoica despre Traian Băsescu şi dreapta românească

8 mai 2010

Insusi Traian Basescu s-a reinventat greu, evoluand in timp si cu sincope de la stangismul afisat pe vremea cand era primar general, la un soi de ultra-liberalism agresiv, manifestat in discursul sau de joi, 5 mai. Veti spune: dar Traian Basescu nu crede in dreapta! A fost impins de criza si de un Guvern slab sa ia masuri in extremis. Nu avea de ales. E foarte posibil. Chiar daca sunt masuri conjuncturale, ele scot PDL si pe seful statului din ambiguitate iar parasirea acestei directii ii va costa politic.

Lansad trecutul in urma si confuziile doctrinare generate de decizii guvernamentale contradictorii, PDL are acum sansa unei optiuni clare: sa ocupe intreg spatiul dreptei. Mai simplu, sa aiba grija de sectorul privat, sa produca bogatie si sa lase stangii grija redistribuirii si protectiei sociale.

Valeriu STOICA la ISP


Pentru o dreaptă populară, în România europeană (Teodor Baconschi)

6 mai 2010

România europeană merită o clasă politică europeană.

Politica europeană înseamnă în primul rând libertate responsabilă, dreptate şi solidaritate. Toate acestea sunt valori autentic creştine.

Europa însăşi, aşa cum ni se prezintă astăzi, este un dar al creştinismului. Drepturile omului sunt într-o măsură copleşitoare produsul Bunei Vestiri. Uniunea Europeană liberă, responsabilă şi solidară este reflexul de durată al democraţiei creştine.

Creştinismul a inspirat gândirea şi acţiunea părinţilor fondatori ai Uniunii Europene, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi, iar viziunea creştină despre om şi societate constituie fundamentul doctrinar al Partidului Popular European.

Prin afilierea la PPE, marele partid al dreptei din România trebuie să preia sursele creștine ale construcției europene. Este datoria noastră, oameni politici şi intelectuali, să gândim această reaşezare doctrinară. Nouă ne revine sarcina de a fundamenta proiectul democraţiei creştine într-o ţară majoritar ortodoxă şi de a îmbogăţi dimensiunea răsăriteană a popularismului actual. Alături de adepții liberalismului, care se opun legitim derapajelor colectiviste de stânga, suntem chemaţi să contribuim la unificarea şi reconstrucţia dreptei în România.

Fără  o doctrină consecventă, popularismul poate degenera în populism. Fără asumarea unei doctrine creştin-democrate clare, afilierea PDL la PPE riscă să rămână o formalitate internațională  lipsită de consecințe interne. Fără o veritabilă  sinteză a valorilor economice şi juridice liberale şi a principiilor dreptei creştine, popularismul românesc nu poate să devină cu adevărat european.

Promovând o mişcare de aşezare pe fundamente creştine a dreptei româneşti, nu suntem purtătorii de cuvânt ai vreunei instituţii confesionale. Valorile creştine sunt valori universale şi unificatoare. Vedem separaţia dintre Biserică şi Stat ca pe un principiu salutar pentru ambele părţi: între cele două entități nu poate exista nici subordonare, nici concurenţă, nici animozitate, fiindcă majoritatea cetăţenilor se regăsesc în acelaşi timp în Stat şi în Biserică. Ceea ce ne dorim este o Biserică liberă într-un Stat liber.

Promovând aşezarea pe fundamente creştine a dreptei româneşti, nu transmitem un mesaj conservator, ci unul de progres moral şi doctrinar. Mutaţiile sociale şi geopolitice ale secolului XX au fost atât de dramatice, încât a conserva înseamnă a te întoarce la nedreptăţi sociale şi la naţionalisme revolute. Ceea ce merită conservat este nucleul aflat mai presus de orice negociere: demnitatea persoanei umane. Se cuvine să perpetuăm tradiţia care a trecut testul istoriei, tradiţia fondată pe valorile iudeo-creştine şi latino-elenistice.

Afirmând aşezarea pe fundamente creştine a dreptei româneşti, nu ne întoarcem în trecut, ci privim cu speranță spre viitor. Mesajul nostru refuză orice naţionalism, fiindcă valorile creştine sunt valori universale, care nu cunosc frontiere. Comunitarismul naţionalist al extremei drepte interbelice sau actuale este străin de spiritul creştin, care pune omul înaintea comunităţii. În timp ce extrema dreaptă şi extrema stângă se întâlnesc în discursul resentimentului şi al urii de rasă şi de clasă, democraţia creştină propune universalitatea libertăţii şi demnităţii persoanei umane, cultura solidarităţii şi responsabilităţii.

Nu vom ieși din confuzia socială în care ne-am afundat până când politicienii nu vor proiecta în viața publica agenda forțelor vii ale națiunii noastre.

Există  în România nenumăraţi oameni onești şi competenţi, ale căror conştiinţe şi voturi nu pot fi cumpărate. Există în România întreprinzători care nu şi-au făcut averea prin afaceri dubioase. Există în România universitari, medici, cercetători cu studii strălucite. Există în România artişti de excepţie, scriitori de anvergură, sportivi de elită. Există în România o clasă de mijloc formată din cetațeni care au călătorit, au văzut şi au înţeles că se poate trăi şi altfel. Există în România oameni cinstiţi, tineri şi bătrâni, la sat şi la oraş, bogaţi şi săraci, cu credinţă în Dumnezeu şi dornici sa trăiască în armonie cu semenii lor. De cele mai multe ori, vocea lor nu se aude.

Ei sunt forţa vie a naţiunii noastre şi, totodată, adevărata majoritate. Ei sunt cei liberi şi puternici, a căror voce nu se aude în România. Ei nu ies în stradă şi nu îşi găsesc locul în presa ahtiată după scandal şi diversiuni irelevante. Dar ei ţin România pe umeri. Lor trebuie să le vorbească un adevărat partid popular, pe ei trebuie să sprijinim proiectul nostru de societate.

Popularismul este contrariul populismului. Populismul flatează pasiunile joase ale populaţiei. El vorbeşte invidiei, urii şi lăcomiei. Populismul promite fără să dea, fiindcă singura sa marfă sunt vorbele goale. Cei liberi şi puternici nu au nevoie să li se dea — ei dăruiesc zilnic inteligenţă, hărnicie, talent, dragoste, sprijin. Ei produc, învaţă, vindecă, gândesc. Ei afirmă calităţile acestui neam. Ei sunt cei responsabili, care se scoală devreme şi se culcă târziu, ei sunt cei onorabili, cei care ne reprezintă cu cinste şi care nu se simt reprezentați cum se cuvine.

A sosit momentul ca vocea lor să se audă; lor trebuie să  le vorbească un adevărat partid popular. Valorile lor trebuie să fie valorile unui adevărat partid de centru-dreapta, care să îmbine dinamismul liberalismului cu generozitatea creştinismului.

Societatea românească este sătulă de bâlci, de marea trăncăneală, de indecenţă, de necinste şi de discursul urii. Un adevărat partid popular trebuie să înţeleagă acest mesaj. Decenţa, competenţa probată şi cinstea trebuie să devină criteriul de promovare a oamenilor politici. Scopul nostru este slujirea binelui comun, nu a intereselor de grup. Nu interesele trebuie să ne unească într-un partid, ci valorile.

Liberalismul a făcut dovada că valorile sale sunt viabile economic şi juridic. Libertatea individului şi a societăţii, limitate doar de responsabilitate, sunt principii de bază ale statului de drept. Fără o piaţă liberă, nu există societate liberă ori stat de drept. Orice limitare a libertăţii duce la grave dezechilibre: capitalismul devine oligarhie, statul parazitează iniţiativa, individul se transformă în sclav. Dar liberalismul nu caută frumusețea interioară a persoanei umane și nu pornește dintr-o viziune universală.

Faţă de individualismul liberal, viziunea democrat-creştină asupra omului propune personalismul solidar. În loc de supravieţuirea celui mai puternic, ea recomandă solidaritatea celor puternici cu cei slabi. Nu este însă vorba de solidaritatea impersonală şi deresponsabilizantă a statului pe care o propune stânga, ci de iubirea de semeni a fiecăruia dintre noi. Solidaritatea creştină îl ridică pe cel aflat la ananghie, în loc să-l ţintuiască în soarta sa, precum asistenţialismul socialist, doar aparent filantrop.

În viziunea creştin-democrată, demnitatea fiinţei umane este transcendentă. Drepturile omului sunt rezultatul acestei demnităţi, nu ale unui contract social. Tradiţia creştină nu admite tratarea omului ca obiect al ştiinţei sau al politicii. Omul este subiectul propriului său destin, iar natura sa nu poate fi alterată fără a-i altera demnitatea. De aceea, democraţia creştină nu poate accepta manipularea genetică sau identitară a persoanei umane. Deşi acceptăm progresul ştiinţei ca produs al creativităţii naturale a omului, nu admitem practicile care aduc atingere fiinţei umane.

Viziunea creştină asupra omului este fructul concepției creştine despre lume. Omul este o fiinţă creativă, iar creaţia sa îmbogăţeşte şi afectează totodată natura. Poluarea şi distrugerea mediului au atins o amploare de care abia acum ne dăm seama. Responsabilitatea faţă de noi înşine şi faţă de generaţiile ce vor veni ne impune să temperăm excesele şi să dăm dovadă de îndoită creativitate, pentru a ne asigura bunăstarea fără a ne periclita viitorul. Dar noi nu facem din protejarea naturii o religie seculară, nici nu demonizăm progresul tehnologic, aşa cum o face ecologismul de stânga.

Contribuţia majoră a viziunii creştine despre om, societate şi natură  este echilibrul, bunul simţ, firescul. Democraţia creştină readuce în discuţie regulile vieţii publice, responsabilitatea fiecăruia, libertatea tuturor. Viziunea noastră despre libertate şi responsabilitate este compatibilă cu cea a liberalismului clasic, dar ea suprapune eticii acestuia morala creştină. În completarea liberalismului, popularismul cultivă darul solidarităţii. Aceasta nu trebuie căutată la stânga, care deresponsabilizează prin paternalismul statului, ci în învăţătura creştină a iubirii de semeni.

Prin asumarea acestei viziuni, viaţa politică din România va deveni mai responsabilă şi mai coerentă. Prin asumarea acestei viziuni, PDL poate deveni o forță politică aliniată doctrinar cu celelalte partide creştin-democrate din Partidul Popular European. Prin asumarea acestei viziuni, PDL poate să răspundă aşteptărilor adevăratei majorităţi a românilor. Adăugând ideilor liberalismului clasic principiile democraţiei creştine, PDL poate realiza, în sfârşit, reconstrucţia doctrinară şi morală a dreptei româneşti.

Teodor BACONSCHI

Teodor Baconschi este doctor în antropologie religioasă (Sorbona) şi ministrul Afacerilor Externe


Cătălin Avramescu despre nostalgie, comunism, democraţie (dialog cu Ovidiu Nahoi)

5 februarie 2010

Care este România lui Catalin Avramescu?

Ovidiu Nahoi a discutat în cadrul emisiunii Vocile seriicu profesorul universitar, Cătălin Avramescu.


Andrei Pleşu despre falsa polemică Baconschi vs. Aurescu

22 decembrie 2009

Cu Teodor Baconschi am colaborat încă din 1990 la Ministerul Culturii. Cariera lui ulterioară a fost exemplară: terminase deja teologia la Bucureşti şi, cu o bursă a statului francez, a obţinut în 1994, la Sorbona, un doctorat („magna cum laude”) în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor.

A intrat apoi în diplomaţie: a fost ambasadorul nostru la Vatican (şi a contribuit esenţial la pregătirea vizitei în România a Papei Ioan Paul II), la Lisabona şi la Paris. A funcţionat şi ca secretar de stat în Ministerul de Externe, a devenit, pentru scurt timp, consilier prezidenţial, a scris mai multe cărţi, a făcut publicistică (la „Cotidianul” şi „Dilema”), fără să se angajeze vreodată, activ, într-o tabără de partid.

Cei care îl cunosc îi apreciază de multă vreme ponderea profesională, ţinuta sobră dar cordială, cultura, inteligenţa, stilul. Într-o ţară normală, toată lumea ar fi fost încântată ca un asemenea personaj să ajungă în poziţia pentru care a fost propus de curând. La noi, dimpotrivă, lucrurile au evoluat epileptic: din performanţa diplomatică şi intelectuală a omului nu s-a reţinut nimic, dar s-au făcut, în schimb, toate speculaţiile imaginabile despre „adevăratele raţiuni” ale numirii sale.

Inşi al căror CV n-a depăşit genunchiul broaştei se întrec în denigrarea „indezirabilului”, cu un zel obscen. Avem, mereu, monopolul grosolăniei. Micul parapon politic ne schimonoseşte judecata şi ne încremeneşte în proiectul unui veşnic şi meschin atac la baionetă.

Pe Bogdan Aurescu l-am întâlnit ceva mai târziu, în perioada în care am lucrat la MAE. Era un tânăr (avea, atunci, doar douăzeci şi şase de ani) foarte bine pregătit în materie juridică, un om devotat, eficient, harnic şi de o ataşantă, genuină, croială sufletească. Mi-a fost de mare ajutor, ca expert, în funcţionarea cabinetului meu. Succesul lui de la Haga, în care am crezut de la bun început, e cunoscut de toată lumea. Mai puţin cunoscute sunt temeinicile sale cercetări de drept internaţional, publicate în ţară şi în străinătate. Ajuns şi el secretar de stat, Bogdan Aurescu e unul din cei mai serioşi diplomaţi români şi sunt sigur că va avea o carieră pe măsura înzestrărilor sale.

Din păcate, grosolănia politică autohtonă îl pune acum într-o situaţie falsă. I se face un portret de „sacrificat”, de victimă inocentă a taberei băsesciene (deşi aceeaşi tabără îl nominalizase cu ceva timp în urmă). Manevra e inelegantă faţă de ambii diplomaţi.

Se confecţionează o adversitate artificială între doi colegi care vor lucra împreună şi care, sunt sigur, se respectă reciproc. Bogdan Aurescu, mai tânăr cu zece ani decât Teodor Baconschi, va fi, neîndoielnic, un bun ministru de Externe. Nu împotriva lui Teodor Baconschi, ci după el.


Andrei Pleşu despre inflaţia politicului

15 decembrie 2009

Prezenţa politicului în viaţa noastră ar trebui să fie un dozaj echilibrat de eficacitate şi discreţie. Nu e normal, cu alte cuvinte, ca politicul să devină o ocupaţie de fiecare clipă, un pariu perpetuu, un scop în sine.


Traian Băsescu, modelul „open-source” (Andi Lăzescu, Revista 22)

8 decembrie 2009

Traian Băsescu a fost beneficiarul unei stări de spirit şi al unui tip de implicare emoţională care, în final, au făcut diferenţa. Am asistat, între altele, şi la triumful unui model de sprijin construit mai degrabă pe reţele informale ad hoc decât pe aranjamente „închise“, bazate pe structuri. În acest punct, am putea face o comparaţie cu ceea ce se întâmplă în industria software, unde se discută despre două mari modele de operare. Avem, pe de o parte, sistemele închise (un exemplu este platforma Windows, pusă pe piaţă de corporaţia Microsoft), în care structura programului este ţinută secretă, şi aşa-numitele programe de tip „open source“ (exemplul tipic e sistemul Linux, concurentul Windows), la care această structură este publică, fiind realizată prin contribuţia unei echipe de programatori din lumea întreagă, care lucrează pe gratis. Din multe privinţe, victoria la limită obţinută de Traian Băsescu poate fi văzută în ultimă instanţă şi ca un triumf al modelului reţelelor deschise, „open source“, construit prin contribuţia neremunerată a mii, poate zeci de mii de oameni care au scris pe forumuri, au trimis SMS-uri, şi-au mobilizat prietenii, pe finalul campaniei prezidenţiale, înclinând balanţa în favoarea actualului şef al statului.


50.29% VICTORIE! Traian Băsescu este preşedintele României, ora 04.08 AM (peste 60,000 de voturi)

6 decembrie 2009

3.40 AM, Hotnews.Ro, actualizat 4.30 AM

Democrat liberalii in frunte cu Traian Basescu si-au declarat victoria. Chiar daca s-au izolat de presa in sediul de comanda din Modrogan 22, pe tot parcursul dupa amiezii, portocalii au afisat o doza de optimism. In ciuda faptului ca exitpoll-urile l-au dat invins pe Traian Basescu la sediul de campanie reactiile democrat liberalilor au fost invers proportional cu anuntul. Bucurie si euforie-asa s-ar caracteriza atmosfera la PD-L dupa numararea paralela a voturilor. Dupa ora 21:00,sustinatorii aproape l-au luat pe sus pe Traian Basescu iar Adrian Videanu la persiflat pe Viorel Hrebenciuc dupa numararea paralela a voturilor: „L-ati vazut pe nea Viorel?”

++

2.17 AM

Ardealul şi diaspora îl fac preşedinte pe Traian Băsescu. „Riscul ca Traian Băsescu să piardă alegerile este exclus”! a declarat dl. Videanu.

Numărătoarea paralelă a PDL: Basescu are 50,14% (5,219,562 voturi exprimate)

Mircea Geoana inregistreaza 49,86%

dupa contabilizarea rezultatelor din 99,56%.

din sectiile din tara. Rămân 96 de secţii de votare din Diaspora care se cuvin numărate.

O notă pentru cei care au urmărit dezbaterile televizate:

Traian Băsescu s-a bătut cu trei moguli de presă (Patriciu, Voiculescu, SOV), trei reţele de televiziune (Antenele, Realitatea, TVR), cinci partide (PSD, PNL, PC, PNG, UDMR), zeci de ziarişti-tonomaţi, milioane de români dependenţi sub raport economic şi cultural de socialism, milioane de cetăţeni inteligenţi dar (auto)îndoctrinaţi, sute de mii de critici obiectivi, zeci de mii de imbecili şi postaci de serviciu. După victoriile succesive din 2000 (Primărie), 2004 (Preşedinte), 2007 (Suspendare) şi 2009 (Preşedinte), dl Traian Băsescu  este politicianul cu cea mai mare legitimitate directă în raport cu democraţia postdecembristă – mai mult decât Ion Iliescu (beneficiarul celor mai mari diversiuni politice după 1989).

Nu stiu cine mai crede ca jurnalistii-tonomati care s-au inghesuit sa comenteze rezultatele la ora 21.00 mai au un minim de credibilitate. Realitatea TV a mirosit a latrina, toata seara. Despre Antena 3 nu mai spun. Ceea ce e deplorabil e faptul ca marea majoritate a refuzat o analiza sociologica minimala si cea mai elementara logica a prudentei statistice. Totul a fost construit ca sa tipe apoi „hotii”. Catre cine? Catre cetatenii romani din Ardeal, specialisti in inapoiere, si catre cetatenii din diaspora, pesemne lipsiti de experienta democratiei, a pluralismului si a libertatii… Oricare ar fi rezultatul final, Antenele si Realitatea au intrat in apoteoza minciunii si a duplicitatii. Rusine patronilor, rusine tonomatilor. Păcat de ţară.


Spectrele vidului: Mircea Geoană (eseu de Traian Ungureanu)

6 decembrie 2009

Un singur rezultat după dezbaterea de joi seară. Un singur rezultat după o lună de interviuri, declaraţii şi mitinguri. Şi acest rezultat e un avertisment înspăimîntător: Mircea Geoană! Perspectiva unei preşedinţii Geoană e ameţitoare. Senzaţia de gol absolut e izbitoare, cu atît mai mult cu cît Geoană s-a zbătutu să facă, personal şi repetat, o demontsraţie convingătoare de incompetenţă şi inadecvare. Ce ştie Geoană? Ce poate Geoană? Ce crede Geaoană? Nimic.

Un om care se propune Preşedinte dar se retrage infantil în poala stăpînului Vîntu. Un om care învaţă pe de rost ce trebuie să spună ca să pară candidat la Prezidenţiale dar nu poate da nimic din el şi de la el. Un om care nu are nici o califcare dar deţine toate nepotrivirile. Un tocilar silitor şi antipatic promite românilor 5 ani de vorbe goale şi impostură. Înseamnă schimbarea un salt în gol? O logodnă stearpă cu gesturi, fraze şi imagini fabricate? Dacă e aşa, atunci Geoană trebuie votat cu 2 pînă la 4 mîini.

Pentru Dumnezeu şi pentru sute de mii tineri care fac şcoală, se pricep la ceva şi nu imită nimic, Mircea Geoană e o făcătură! Un om gol. O proiecţie promovată de duşmanii înveruşnaţi ai modernizării, libertăţii şi liberalismului. Ruşine Crin Antonescu!  Între toate trădările fixe ale politicii româneşti, plonjeul lui Antonescu e cea mai mare insultă şi cea mai mare invitaţie la făţărnicie din cîte s-au văzut. Ruşine Antonescu pentru minciuna cu care ai prostit sute de mii de tineri sinceri. Eu cred în Băsescu dar cred sincer. Antonescu şopteşte, acum, fiecărui alegător că poate crede, simultan, în schimbare şi în inamicii schimbării, fără să-şi facă probleme. Că poate şi trebuie să devină un duplicitar şmecher, după chipul şi asemănarea lui Antonescu.

Duminică e loc de sinceritate. De adevărul greu şi esenţial de care depinde în ce lume ne aşezăm. Un vot pentru Geoană ne duce în lumea goală a televiziunilor prostituate şi a politicii de jaf. Un vot pentru Băsescu ne dă aer. Cît să rezistăm. Cît să existăm. Afirmaţi-vă dreptul la existenţă!


Preşedinte-jucător (buldog) sau preşedinte-lacheu (pudel)? Remarci subiective după dezbaterea Băsescu vs. Geoană

4 decembrie 2009

Duelul între Traian Băsescu şi Mircea Geoană n-a fost un spectacol, ci mai ales o dramă. Pe parcursul a trei ore a ieşit la iveală un adevăr tăinut cu zel de forţele anti-reformiste: anume, că sistemul ticăloşit există şi că oligarhii controlează punctual mişcările grupării anti-Băsescu. La 6 decembrie, românii vor alege între lacheul mogulilor şi duşmanul de moarte al restauraţiei, între politica amnistiei prin  amnezie şi tenacitatea confruntării cu răul istoriei noastre recente. Duminică, vom descoperi nu doar dacă preşedintele îşi merită poporul, ci şi dacă poporul îşi merită preşedintele.

Aşezarea pe teren

Cel mai straniu moment din preambulul dezbaterii de ieri a fost apariţia galeriei junilor socialişti în spatele lui Mircea Geoană şi a soţiei sale. Imagine perfectă a colectivismului pe care mizează stânga românească, pâlcul de suporteri gălăgioşi se simţea ca în faţa unui meci de box sau wrestling. Când Mircea Geoană avea nevoie să-şi adune gândurile, pentru obţinerea unei maxime concentrări reflexive, galeria îi injectează adrenalină pugilistică. În contrast, Traian Băsescu vine doar cu familia. Băile de mulţime se fac afară, nu în sediul Parlamentul.

Fiecare candidat e aşteptat de un grup larg de prieteni şi susţinători. În sectorul dlui Geoană, apar figuri eterogene: Eugen Simion (fostul preşedinte al Academiei) – dacă am identificat corect –, dar şi Radu Mazare (cu figura lui de playboy cinic şi plictisit). În sectorul Băsescu, se găsesc atât Daniel Funeriu (un câştig de substanţă şi imagine în dezbaterea despre educaţie), cât şi Neculai Onţanu. E aşadar confruntarea cea mare, mult-amânată de staff-ul PSD. Perfect întemeiate, temerile lui Ponta, Vanghelie & co. se vor confirma.

Idei, retorică şi personalitate

Startul dezbaterii a fost previzibil: un Mircea Geoană cu aer de elev silitor, pus să repete lecţia învăţată până în zori. Vorbeşte despre România viitorului şi e plin de promisiuni. Când vine vorba de mesaje înălţătoare, dl Geoană e mai bun decât dl Băsescu care comunică date concrete, descrie în chip apăsat lupta cu rechinii, vrea confruntare, e tensionat şi uneori are mici scăpări de exprimare. Obsesia preşedintelui rămâne trecutul oligarhic şi clientelar al României traziţiei şi mizează pe faptul că românii îşi vor dori, ca în 2004, blocarea procesului de restauraţie. Apare şi o temă nouă, puţin comentată: anularea imunităţilor pentru toţi demintarii, de la preşedinte la miniştri şi parlamentari.

În dezbaterea despre relaţia între instituţiile statului, dl Geoană mizează pe tema reconcilierii. Îi cere dlui Băsescu să nu se mai bată cu „stafiile trecutului” (moment în care actualul preşedinte putea exploata echivalenţa „Iliescu-stafii”, propusă de însuşi dl Geoană). Liderul PSD repetă de mai multe ori că dl Iohannis reprezintă „soluţia” miraculoasă – deşi e mai puţin limpede dacă vorbim despre un tehnocrat sau un om politic angajat. E ironic să afli de la un lider de partid dezbinat în atâtea fracţiuni şi lupte intestine că Traian Băsescu e un fel de Brutus capabil oricând să-şi „înjunghie” partenerii pe la spate. E bizar să auzi că dl Geoană era „prea tânăr la revoluţie” (mai precis: 31 de ani!) ca să-şi mai amintească ceva… Nu e oare prostia şi un deficit de memorie (şi de caracter)?

Retoric, dl Geoană se străduie foarte mult. Dl Băsescu îi spune în faţă că „e un om slab”. În replică, ironiile dlui Geoană abia şchioapătă. Liderul PSD simte nevoia să fie isteţ cu orice preţ, mizând poate pe „efectul Antonescu” asupra publicului tânăr. Nefiind băiat de cartier şi nici un miştocar înnăscut, vorbele sale n-au rezonanţă. Îi lipseşte din discurs ceea ce englezii numesc „the punchline”. Ca atare, e ratată atât construcţia de idei arhitectonic-lineară, cât şi un minim crescendo sentimental. Poantele cu „sufleţelul” sau aluziile obositoare la adresa doamnei Udrea sunt un „déjà-vu” amuzant doar pentru conştiinţa vulgului de jos. Electoratul liberal are totuşi mai multe pretenţii. Singurul punct câştigat a fost referinţa la ministrul-desemnat Oprea (declarat „hoţul hoţilor” în 2004 de chiar Traian Băsescu).

Revelaţia incompetenţei

După nici douăzeci de minute, contra-ofensiva preşedintelui porneşte pe trei dosare: politica externă, relaţia cu mediul de afaceri şi problemele agriculturii. Preşedintele explică ca un profesionist blindat cu informaţii dinamica relaţiilor noastre diplomatice şi comerciale cu ţările din Răsărit (Moldova, Ucraina şi ţările Asiei centrale). Justifică tăios interesele României pe Dunăre (Bîstroe) şi la Marea Neagră, mizând subtil şi pe teama ancestrală a românilor (perfect justificată istoric) faţă de „marele urs”: Rusia. Foarte inspiratul citat din Titulescu („Politica externă a unei ţări se face prin aprecierea internatională a unui punct de vedere naţional, iar nu prin iscălituri care pot sa vrăjească astăzi, dar care pot sa oblige mâine) pare „lucrătura” lui Sever Voinescu. Întrebat despre vizita la Moscova, Geoană bâguie câteva justificări juvenile, vehiculează informaţii parţiale, îşi întrerupe adversarul şi reuşeşte să nu spună nimic. Challenger-ul lui Traian Băsescu rămâne neconcludent: emiţînd tot mai multe sunete, comunică foarte puţine idei. În asemenea momente, preşedintele Băsescu îi mai aruncă doar o privire condenscendent-dispreţuitoare. Diplomatul Geoană s-a dovedit superficial în propria-i arie de expertiză: afaceri externe şi securitate naţională!

Discutând criza economică, dl Geoană pare iarăşi descoperit: nu ştie situaţia exporturilor României în 2009, citează rapoarte internaţionale fără să le cunoască originea, propune programul „rabla pentru tractoare” (existent deja în programul Guvernului), dă peste cap rata dobânzilor bancare (18% faţă de 10%), vrea ca să ofere tinerilor „chirii subvenţionate” (promisiune de tipul celebrei prime de repatriere: 20,000 de euro)! Când Mircea Geoană anunţă eliminarea impozitului forfetar (propus de PSD în 2008), Traian Băsescu contra-atacă prin garantarea cotei unice şi reducerea acesteia la 14% începând cu 2011. Când dl Geoană anunţă că România e cea mai coruptă ţară din Europa, suporterii PSD aplaudă. Ceva bizar e pe cale să se petreacă.

Discuţia pe justiţie îi defavorizează tot pe Mircea Geoană: dacă dna Ridzi e anchetată de DNA, Adrian Năstase rămâne protejatul PSD-PC într-un parlament nereformat. Vreme de câteva secunde, camera se fixează pe chipul Monicăi Macovei, care are ochi umezi şi privire de Antigonă.

Geoană la raport

Punctul de climax a fost atins în momentul întrebărilor de la candidat către candidat. Ajuns în acest punct, Traian Băsescu atacă frontal iar dl Geoană cade singur în capcana auto-denunţului. Mai grav, liderul PSD nu contraatacă printr-o interpelare-dinamită, ci comite un alt bluf („ce aţi făcut în ultimii cinci ani”). Pentru Traian Băsescu triumful e total atunci când Mircea Geoană recunoaşte, vădit stingherit, că în miez de noapte, cu doar trei zile înaintea scrutinului, a fost chemat la raport de SOV. Între Delta Dunării şi strada Paris din Capitală, maestrul falimentării FNI (cu peste 350,000 români păgubiţi) îl plimbă cum vrea pe liderul PSD! În miez de noapte, aşadar, Mircea Geoană l-a vizitat pe dl Vântu ca să-i dea pesemne câteva explicaţii, declaraţia belicoasă privind caracterul „malefic”.

Traian Băsescu plusează: raportul lui Geoană către S.O. Vântu survine după ce fostul director al Gelsor, Nicolae Popa, a fost arestat la 2 decembrie de autorităţile din Jakarta, Indonezia. Dl Geoană pretinde că nu ştie nimic despre Nicolae Popa, prietenul lui Vântu, condamnat de Tribunalul Bucuresti la 15 ani de inchisoare pentru înşelăciune, alături de Ioana Maria Vlas. Traian Băsescu vrea să arate că întâlnirea de marţi seara n-a fost o coincidenţă, după cum întâlnirile succesive între Dinu Patriciu şi Adrian Năstase n-au fost întâmplătoare. Servitutea voluntară a dlui Geoană şi controlul oligarhic asupra PSD au devenit, pentru toată lumea, de-o orbitoare evidenţă.

Toată disperarea sistemului încolţit s-a citit pe faţa lividă a pudicului diplomat. Pentru câteva secunde, liderul PSD a arătat ca un adolescent de 16 ani prins în flagrant la curve. Dl Geoană s-a bâlbâit şi ne-a explicat că relaţia lui cu oricine este mereu „corectă” şi „principială”. Este ca şi cum ai spune că drumul nocturn la stabiliment are la bază câteva curiozităţi naturale privind anatomia feminină. E ca şi cum ai spune că îţi înşeli nevasta din respect pentru porunca biblică: „iubiţi-vă unii pe alţii”, fără discernămînt, în perfectă devălmăşie. Coroborată cu patetica implicare a dlor Patriciu, Voiculescu şi Vântu în campania anti-Băsescu din ultimele săptămâni, această declaraţie i-a convins chiar şi pe indecişi de verdictul preşedintelui: un vot pentru PSD este un vot pentru sistemul ticăloşit.

Deznodământ

Ultima parte a confruntării a fost dominată de reverberaţiile acestui knock-out letal. Mircea Geoană a încercat să revină mizând pe sloganul pacificator: vrem un preşedinte politicos, cu bune maniere, chiar şi atunci când discută cu maleficul speculator financiar ( „de-o inteligenţă diabolică”, cum l-a caracterizat Maria Vlas pe Sorin Ovidiu Vântu). Preşedintele Băsescu a presat în continuare, obţinând de la Mircea Geoană numai volute de tipul Nae Caţavencu: el vrea o reformă a Constituţiei, dar numai după ce decidem politicile economice ale ţării! El vrea reforma statului, dar numai cu implicarea ONG-urilor şi a tuturor forţelor de la sate şi oraşe! Pentru un preşedinte al Statului nu doar nivelul de expertiză juridică e lamentabil, ci şi orizonturile roşii care definesc proiectul său de societate. Orice om cu educaţie universitară nu va înţelege ce caută reprezentanţii liberalilor în spatele viziunii  socialiste marca Geoană.

Momentul jurământului pe Biblie, atent regizat de Robert Turcescu, a confirmat suspiciunile tuturor: dl Geoană are cu mogulii cercetaţi de DNA raporturi neobişnuite pentru orice ţară democratică. Jurământul pe cartea sfântă, deşi bruiat de câteva ezitări lingvistice, a spus doar atât: dl Geoană nu promite sume exacte, deşi e oricând deschis negocierilor. Dl Geoană nu fixează tarife precise – căci pentru asta există dnii Hrebenciuc şi Vanghelie.

Nici Traian Băsescu n-a putut invalida toate suspiciunile legate de incidentul de la Ploieşti – un accident trucat mizerabil de mass-media, dar lipsit de orice relevanţă instituţională.

În rezumat: românii vor alege la 6 decembrie între un marinar impetuos, care mai scăpă o scatoalcă dar stă drept în faţa mogulilor şi cunoaşte în profunzime realităţile României, şi un diplomat mieros, ignorant şi mai ales fricos în faţa forţelor obscure din spaţiul economic şi mediatic al României. Alegerea este simplă: între un buldog uneori antipatic, dar eficient, şi un pudel de companie, bun pentru vitrina occidentală a mafioţilor.

Mihail NEAMTU


Valeriu Stoica: scrisoare către liberali

3 decembrie 2009

Dragi liberali,

Nu vă scriu în calitate de fost preşedinte al PNL, nici în cea de vicepreşedinte al PDL şi, cu atât mai puţin, în cea de susţinător al lui Traian Băsescu.

Vă scriu în calitatea unuia care, în ultimii 20 de ani, a încercat după puterile sale să susţină în scris, la catedră, în politică şi în dezbaterea publică din România valorile şi proiectele dreptei, în general, şi ale liberalismului de dreapta, în special. Vă scriu ca unul care a fost onorat să fie considerat o voce a liberalismului românesc chiar şi atunci când a fost contestat sau chiar exclus în repetate rânduri din cercurile de la vârful PNL. Vă scriu ca unul care îşi asumă eşecurile şi greşelile făcute, dar ale cărui bune intenţii şi devotament pentru cauza dreptei îi sunt recunoscute chiar şi de către adversari.

Vă scriu într-un moment pe care cu toţii îl recunoaştem ca fiind de cumpănă. Votul ce ne aşteaptă este unul istoric. Nu este un secret pentru nimeni că votul de duminică va decide cum va arăta România nu doar pentru câţiva ani, ci pentru o generaţie sau chiar mai multe. Departe de mine gândul de a vă spune cum să votaţi. Opţiunea mea o cunoaşteţi – nu este un secret.

Cât timp dreapta are în cursa prezidenţială propriul candidat, în persoana lui Traian Băsescu, nu pot vota decât pentru acest candidat!

Opţiunea dumneavoastră este o chestiune de conştiinţă. Iar eu, ca liberal, nu pot decât să mă înclin în faţa libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii de opţiune.

Vă scriu pentru a vă reaminti două repere la care conştiinţa noastră se va raporta, vrând-nevrând, duminică. Primul reper este o realitate istorică privind mişcarea de dreapta din România în ultimii 20 de ani. În aceste două decenii unicul mare adversar al liberalismului şi al dreptei româneşti a fost PSD.

Indiferent sub ce formă politică s-au manifestat valorile dreptei şi ale liberalismului, PSD a încercat prin manipulare, negociere, subminare, şantaj, mită sau pură şi simplă agresiune să submineze forţele de dreapta, să le ţină divizate şi să le joace unele împotriva altora în folosul stângii.

Duminică, la vot, n-ar trebui să uităm asta. În mod normal nu ar trebui să alimentăm şi să potenţăm cu votul nostru această malefică forţă care a blocat şi a parazitat 20 de ani din dezvoltarea României contemporane.

Este o decizie pe care o vom lua singuri, în oglinda conştiinţei noastre şi cu ochii spre viitor. Al doilea reper este o realitate atât doctrinară, cât şi practică ce stă la baza întregii gândiri şi acţiuni politice liberale: separaţia şi contrabalansarea puterilor în stat, societate, economie, massmedia şi, evident, în ordinea constituţională.

Actuala situaţie a sistemului politic românesc este imperfectă, dar tensiunile dintre Parlament şi Guvern, dintre partide, dintre preşedinţie şi Parlament, dintre economie şi stat, dintre societatea civilă şi massmedia sunt totuşi semnul unui corp social viu în care diferite forţe se contrapun în căutarea unui echilibru.

Este loc de mai bine, mult loc – dar faptul ca nu există o concentrare de putere în câteva centre sau în câteva mâini este premisa ce ne dă speranţa că putem progresa.

În faţa alegerilor de duminică există însă pericolul ca tot acest sistem şi toate aceste elemente să se concentreze în mâinile unui grup foarte restrâns, mult mai restrâns decât ne putem închipui. Sunt mulţi care doresc şi aplaudă această mişcare.

Ca liberal nu pot decât să deplâng şi să privesc cu îngrijorare cum principiul fundamental al ordinii sociale liberale este pe cale să fie înlocuit cu un oligopol al puterii. Să fim conştienţi că dacă vom ajunge acolo, această situaţie va fi rezultatul deciziei noastre. Nu vom mai putea da vina pe tancurile altora sau pe comploturi subterane.

Întâmplarea face ca tocmai liberalii să fie cei care vor înclina balanţa duminică. În contextul creat de succesiunea evenimentelor politice din ultimul timp, electoratul liberal are în mână viitorul României. Este o responsabilitate istorică imensă. Căci indiferent de rezultat, acest electorat liberal este cel care va răspunde în faţa istoriei pentru rezultatul de duminică.

Vom oferi economia, politica, societatea, mass-media din România unui cartel al potentaţilor? Vom oferi acestora controlul absolut asupra ţării, asupra resurselor şi populaţiei ei? Vom da putere absolută unui grup de oameni mai restrâns chiar decât CC al PCR? Care dintre cei doi candidaţi la funcţia supremă în stat s-a opus şi se poate opune cu adevărat acestor potentaţi? De liberali depinde rezultatul final.

Rugămintea mea este ca fiecare dintre noi să ia decizia cu conştiinţa consecinţelor ce decurg din acest vot, lăsând la o parte resentimentele şi ura care sunt induse de un sistem de manipulare a opiniei publice în care s-au investit resurse financiare şi mediatice fără precedent.

Speranţa mea este că, duminică în cabina de vot, Dumnezeu ne va lumina pe fiecare să luăm o decizie bună pentru România, pentru viitorul copiilor noştri şi pentru viitorul liberalismului astfel încât peste ani să nu ne fie ruşine de noi înşine.

În ce mă priveşte, nu vreau să las nicio urma de ambiguitate: ca liberal care a fost martor de primă linie la tot ce a făcut stânga în România în ultimii 20 de ani, conştiinţa nu mă lăsa sa votez cu candidatul stângii, cât timp dreapta are propriul candidat.

Valeriu Stoica


Spectrele stupidităţii, ale vulgarităţii şi ale cupidităţii pesediste

3 decembrie 2009

Cătălin Lazurcă: despre ardeleni, unguri şi complexul Băsescu

2 decembrie 2009

Pornesc de la o observaţie de natură oarecum tehnică, pe care nu cred s-o mai fi făcut cineva pînă acum: oare de ce ardelenii şi bănăţenii, oameni care, potrivit folclorului, dar şi statisticilor*, sînt în general mai liniştiţi, domoli şi struniţi decât compatrioţii lor munteni, olteni sau moldoveni, votează cu neliniştitorul Băsescu?

Pentru că, fie ca indivizi, fie ca grupuri, sîntem oricînd gata să ne asumăm “ziceri” care ne avantajează prin estomparea propriilor defecte. Cîteva exemple: ruşii sînt beţivi (corolar: bem noi, românii, dar nici chiar aşa); francezii se spală rar (corolar: avem un consum mic de săpun per capita, dar orişicît); bulgarii-s cam nătăfleţi (corolar: românul e deştept).

Cam aşa îmi explic eu succesul mitului preşedintelui scandalagiu: ceva real + oarecare ipocrizie + repetare obsesivă a plăcii (filmuleţului, dacă vreţi): ţigancă împuţită, găozar, dictator, pumn lovit copil. Şi, cu cît gradul de confort psihic e mai mic (neşansă socio-economică şi geografică + tare specifice ale psihicului poporal), cu atît mai mult creşte gradul de ipocrizie în asumarea mitului.

Dacă datele folclorice de psihologie regională a poporului român sînt, desigur, atacabile, pentru că greu măsurabile, faptul că e vorba de foarte multă ipocrizie poate fi susţinut statistic. Să ne gîndim numai la pofta (măsurabilă în audienţă) cu care sînt savurate dramoletele din reality-show-urile gen Trădaţi în dragoste sau Noră pentru mama. O minte limpede, calmă, aşezată şi, pînă la urmă, lucidă, nu cred că e confortată de asemenea spectacole. Cum nu cred că va savura kathartic ştirile de la ora 5.

* 7 din primele poziţii ale top ten-ului confortului urban din România, realizat recent de Capital, sînt ocupate de oraşe din Transilvania şi Banat; trebuie spus că, pe lîngă reperele de natură economică (infrastructură, locuri de muncă, venit mediu, etc.), acest top ia în calcul şi date socio-culturale care reglează confortul psihic al locuitorilor (spaţii verzi, posibilităţi de relaxare, acces cultural, etc.).

** 53% dintre transilvăneni vor vota pentru Traian Băsescu în timp ce numai dintre aceştia 47% vor vota pentru Mircea Geoană care va lua şi 57% dintre voturile moldovenilor faţă de numai 43% dintre sufragii îndreptate către Traian Băsescu. 59% dintre munteni îi vor da votul prezidenţiabilului PSD faţă de numai 41% care se vor îndrepta către prezidenţiabilul PD-L.


Informaţii din blogosferă: mobilizare în Piaţa Universităţii, 1 decembrie, ora 18.00

1 decembrie 2009

Circulă pe internet vestea că mai mulţi simpatizanţi pro-Băsescu vor să participe la o întâlnire în Piaţa Universităţii din Bucureşti, ora 18.00, în semn de solidaritate cu timişorenii din Piaţa Operei. Acest blog nu este iniţiatorul unei asemenea întâlniri (editorul lui fiind din provincie). Rămâne de văzut dacă următoarele zile vor permite o mobilizare publică împotriva restauraţiei propusă de coaliţia Anti.

UPDATE (Hotnews.Ro):

Aproximativ 300 de oameni protesteaza, marti dupa-amiaza, in centrul Brasovului, la Troita Revolutiei, solidari cu manifestantii anti-PSD de la Timisoara, unde Mircea Geoana, Crin Antonescu, Klaus Iohannis si Gheorghe Ciuhandu au semnat „Parteneriatul pentru Timisoara”, relateaza Mediafax.

Protestatarii, majoritatea tineri, au scandat „Jos comunismul!”, „Brasov, Timisoara, maine in toata tara!”, „Jos dictatura”, „Iliescu, nu uita, Romania nu e a ta”, „Pacat, pacat, de sangele varsat”. Tinerii au cantat „Desteapta-te Romane” si au rostit „Tatal nostru”.

Manifestantii, care au steagul tricolor si se manifesta zgomotos, scandand si fluierand, spun ca protestul este spontan si ca s-au alaturat timisorenilor care au protestat, in cursul acestei zile, in Piata Operei din Timisoara.

Protestatarii, majoritatea tineri, au scandat „Jos comunismul!”, „Noi nu vrem sa ne intoarcem la comunism. Am vazut ce se intampla in Timisoara si de aceea am iesit si noi in strada”, a spus Stefan Munteanu, unul dintre manifestanti.

Zeci de jandarmi asigura ordinea publica in zona.

„Avem forte suficiente pentru a asigura ordinea publica. Avem cativa zeci de jandarmi care se vor asigura ca totul va fi normal. Noi nu am fost anuntati despre acest miting. Este o actiune spontana”, a declarat adjunctul sefului Jandarmeriei Brasov, colonel Alexandru Marc.

La ora transmiterii acestei stiri, manifestantii, al caror numar a crescut, au pornit de la Troita Revolutiei pe strada Republicii, pana in Piata Sfatului, pe tot traseul manifestandu-se zgomotos.

Aproximativ 3.000 de persoane au participat, marti dupa-amiaza, la Timisoara, la un miting electoral al lui Mircea Geoana, insa acolo s-au adunat si manifestanti anti-PSD, cele doua grupuri fiind despartite de un cordon de jandarmi.


Metamorfoza hidoasă a PNL

29 noiembrie 2009

Vladimir Tismăneanu:

PNL va intona arii liberale in continuare, dar o va face cu vocea lui Farinelli, il castrato. Sinuciderea etica a PNL nu a fost/nu este impusa decat de logica nefericita a conjuncturismului veros. Consecintele nu pot fi decat deplorabile: pentru PNL si pentru democratia romaneasca.  La doua decenii de la prabusirea sistemului ilegitim si criminal, un partid politic ce se pretinde urmasul celor martirizati in temnitele comuniste a ales sa se alieze cu succesorii impenitenti ai celor care au impus acele orori.

Traian Ungureanu

Antonescu s-a purtat ca un infractor maestru al jocurilor piramidale. A promis izbăvirea şi a colecat milioane de speranţe. Apoi le-a vîndut pe posturi şi funcţii într-o viitoare administraţie Geoană. Tradiţia Caritas-FNI nu moare. A reînviat-o Crin Antonescu, un personaj cu aparenţă de liberal modern. modern! Astăzi de dimineaţă, am întîlnit încă unul din păgubiţi. Un tînăr de 25-30 de ani. Şofer de taxi. Mi-a spus că a votat din toată inima cu Crin. Mi-a mai spus că e dezamăgit de purtatea celui în care a crezut. “Nu ştiam că e cu ei!”. L-am întrebat ce are de gînd să facă pe 6 decembrie. Mi-a răspuns scurt:” Eu cu Geoană nu votez!”. Şi a continuat, după o scurtă pauză: ” Nu ştiu ce o să fac dar cu Geoană nu votez!”.

BONUS despre PSD (PhotoShoP)

Copiind prima parte din inregistrare cand femeia se apleaca in fata, s-a constatat ‘prelucrarea’ de la frame 32 pana la frame 54. Modificarea consta in modificarea vitezei de derulare, care in prima faza a fost prelucrata in format “flm.” In photoshop de la Tonwertkorrektur si Gradationskurven, apoi s-a retusat destul de neprofesional mana dintre framurile 40 pana la 50, unde se constata diferente la lungimea obiectelor, lipsind in aceasta miscare 5 frames (din varianta originala), iar altele au fost copiate pentru a incetini miscarea mainii dintr-una static lenta in accelerare de 2/4 progresiv. Nu s-a putut modifica miscarea femeii care mascheaza “gestul”, iar aceasta ramane intr-o pozitie nefireasca static aplecata inainte, efect obtinut in Photoshop prin copierea elementelor pentru a obtine numai miscarea mainii, capul copilului fiind copiat, cred dintr-un alt frame de dinainte sau de dupa aceasta scena, diferentzele de luminozitate, Farbbalance si contrast modificandu-se nefiresc intre aceste framuri. Acesta modificare care a survenit de pe original pe computer, are valoare de diletant-profi, dat fiind faptul ca nici calitatea initiala , cred, a filmarii nu a fost dintre cele mai stralucite. Falsul este vizibil in ochii fiecarui profesionist in montaj de studio si poate fi certificat ca atare.



Imperativul categoric al următoarelor săptămâni: izolarea stângii antireformiste şi colectiviste, deci renaşterea libertăţii individuale!

22 noiembrie 2009

Baronizarea României: acesta este spectrul care ne bântuie – după modelul Vanghelie şi Oprişan – în cazul unei victorii a socialiştilor din jurul lui Mircea Geoană & co.

Orice vot împotriva acestei improvizaţii antidemocratice şi antireformiste contează! Orice vot pentru înnoirea Parlamentului şi schimbarea Constituţiei ne va scoate din marasmul politic actual (căderea Guvernului a costat deja 40 de milioane de euro ţara prin neplata tranşelor FMI). Când liderul PSD citează din Sf. Ioan Gură de Aur iar acoliţii săi fură voturi cu kilogramele, românii pot protesta împotriva imposturii!

Oferta electorală este poate imperfectă pentru unii, poate dezamăgitoare pentru alţii, dar orice soluţie alternativă la stânga este utilă şi necesară. Românialiberă se sufocă sub mafia frăţiilor securistice şi neo-feudale. România adevărată trebuie să iasă de sub talpa mogulilor – moralul acestei naţiuni trebuie deratizat. Reţeta „pâine şi circ” (întreţinută de televiziunile pseudo-conservatorului „Felix”) ne aruncă în mizerie, subzistenţă şi post-istorie, de aceea va trebui protestat prin raţiune şi demnitate! România a trăit prea multă vreme în minciună – minciuna de Stat cu care sistemul comunist ne-a învăţat 45 de ani: de la raportările false la hectar am ajuns la iluzia prosperităţii într-un stat profund asistenţial, cu cetăţeni lipsiţi de mobilitate economică şi intelectuală.


„Fă-te că munceşti!” – acesta este sloganul socialismului şi al oligarhiei plutocrate, care vrea orice dar nu cetăţeni cu iniţiativă, studenţi competenţi, profesori integri, fermieri sau oameni de afaceri informaţi şi autonomi, presă liberă şi jurnalişti dezinhibaţi, dezbatere publică despre valorile naţionale, patriotism local, discutarea dosarelor Securităţii, deschiderea arhivelor, rostirea adevărului despre trecut!

Socialismul tranziţiei încurajează fobiile primare ale colectivităţii, stagnarea minţii în formule gândite de birocraţia statală, băltirea mizeră în cultura supravieţuirii, îndobitocirea prin televiziune (şi celelalte instrumente Agitprop), ipocrizia conştiinţei care una spune şi mereu alta face (între Bruxelles şi Bucureşti), mentalitatea parazitară, pensii nesimţite după o viaţă de huzur, instinctele neo-nomenclaturiste, reflexul căpuşării, îndobitocirea prin hedonismul turmei (voinţa umană redusă la fantasmele de tip Click!). Pe scurt: socialismul în variantă românească tâmpeşte şi dezumanizează!

Iată de ce trebuie mers la vot! Absenteismul şi resemnarea nu sunt un răspuns, câtă vreme maşinăria demagogică tocmită de regimul Iliescu în anii 90 este profund ancorată în România rurală şi mediile lumpenizate ale marilor oraşe. România are nevoie de votul diasporei şi de vocea lucidităţii.

România are nevoie de modernizare, de înnoire, de relansare a unui proiect de societate echitabilă, în care clientela politică a tranziţiei să fie treptat marginalizată în beneficiul unei politici a reprezentării transparente, a cheltuirii raţionale  a banului public, a investiţiei temeinice în educaţia de performanţă, a diminuării birocraţiei etatiste – proiectul susţinut, cu oricâte ezitări sau neajunsuri punctuale, de premierul Boc şi preşedintele Băsescu.

În cuvintele lui Traian Ungureanu,

Cea mai sănătoasă decizie în zi de alegeri: votul în urnă şi televizorul închis! PSD a dat drumul la diversiunea „Frauda” pe toate televiziunile lui Vintu şi Voiculescu. Scopul e , evident, confuzia generală, pe tot timpul zilei. Seara, vine partea a doua: apar exit poll-urile care dau un rezultat strîns sau favorabil lui Geoană. Executant: INSOMAR şi CCSB, institutele lui Vîntu şi Voiculescu, care au făcut acelaşi lucru la alegerile parlamerntare din 2008 (cînd au dat un rezultat fals, în care PSD era cu 5% peste PD-L!). După care scandalul: alegerile au fost furate pentru că nu confirmă ce au hotărît exit poll-urile! Porcăria a fost coaptă, din timp, de gaşca de mizerie din jurul lui Hrebenciuc, Vanghelie şi Dragnea.


Dan Tapalagă despre supremaţia cinismului şi stupiditatea persistentă din Parlamentul României

5 noiembrie 2009

Guvernul Croitoru a cazut poetic pe versuri de Blaga si Eminescu, insa momentele tragi-comice  bruiaza mineriada impotriva Constitutiei initiata miercuri, 4 octombrie, de Alianta Anti din Parlamentul Romaniei. Solicitand Guvernului sa transmita in cel mai scurt timp Parlamentului bugetul de stat, PSD, PNL si UDMR au anulat fara sa le tremure mana un punct din Constitutie care spune ca un Guvern cazut „indeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice„. Or, cerandu-i degraba bugetul, Parlamentul hotareste ca Guvernul interimar Boc are voie sa incalce putin Constitutia. Pana si pesedistii recunosc abuzul, cu argumentul aiuritor ca la cate ilegalitati se produc, unul in plus nu mai conteaza.



Gustul lecturii la Mircea Geoană

2 noiembrie 2009

Sorin IONIŢĂ:

Pe lângă celebra promisiune de 20.000 euro pe cap familie emigrantă ce revine în ţară (ce s-a dovedit a fi o subvenţie UE pentru stabilirea tinerilor în mediul rural, dată în anumite condiţii, nelegată de întoarcerea în ţară şi care funcţiona deja la data când dl Geoană o anunţa ca noutate), candidatul PSD a mai promis: lege pentru suspendarea plăţii creditelor la bănci de către IMM-uri (sau şi persoane fizice?; oricum nu mai contează, atât de frumoasă e ideea); subvenţii pentru irigaţii (se dau); apartamente de închiriat pentru familii tinere (există, prin ANL); TVA redus la alimente; înfiinţarea unei Companii Farmaceutice Naţionale (pentru a avea medicamente mai ieftine?; probabil); mărirea alocaţiilor pentru copii; punerea şeii pe nesimţiţii de speculanţi din pieţe şi supermarketuri, care iau pielea de pe cinstitul, harnicul şi eficientul fermier român.

BONUS 1 , VANGHELIE DIN SECTORUL CINCI

BONUS 2, COLECTIVA PSD


Vrem Parlament Unicameral

27 octombrie 2009


Traian Băsescu despre încredere, valori comune şi clasa de mijloc

26 octombrie 2009

Este nevoie de mai multă încredere în noi înşine precum şi între  noi. Criza economică ne-a aratat că însăşi România, în ansamblul ei, are acum  nevoie de încredere din partea investitorilor străini. Am avut un mandat dificil  dar, de multe ori, am acţionat pe plan intern sau extern pentru a armoniza poziţii  care iniţial păreau ireconciliabile. Construirea încrederii este un proces dificil  care presupune dialog între indivizi sau între comunităţi şi identificarea  de valori comune.

Consider că între valorile care astăzi sunt esenţiale pentru a construi  încrederea  se numără dragostea de ţară, libertatea individului, cea  religioasă şi de cea  exprimare, demnitatea persoanei, solidaritatea,  echitatea, binele comun şi  justiţia socială.

A venit timpul să sprijinim întărirea spiritului de apartenenţă la comunitate – locală, etnică, confesională, profesională etc. Prin dimensiunea identitară a valorilor şi prin aplicarea lor concretă se definesc identităţi, se pot coagula interese şi contura obiective şi acţiuni comune prin care sunt puse în practică principii fundamentale ale dinamicii comunităţilor, dintre care consider că, astăzi, pentru România, sunt importante: diversitatea culturală, egalitatea de şanse, responsabilitatea socială şi transparenţa. Subliniez de asemenea subsidiaritatea – principiul prin a cărui aplicare apropiem decizia de cetăţean.

Clasa mijlocie trebuie să devină puternică şi reprezentativă pentru România. Baza acesteia trebuie să fie comunităţile de salariaţi şi de mici întreprinzători. Veniturile acestor categorii trebuie să fie mai apropiate. Clasa mijlocie trebuie să crească numeric iar vocea ei în societate de asemenea trebuie să crească. Aceasta înseamnă o profundă schimbare în structura de intrerese şi socială a ţării şi o modernizare a instituţiilor statului. Consider că societatea românească în viitor se va caracteriza printr-o o implicare sporită a cetăţeanului în asumarea problemelor publice, pe fundalul unei coagulări a intereselor clasei mijlocii, care va deveni tot mai reprezentativă pentru întreaga societate. Ca urmare, aceasta va fi interesată în creşterea vocii sale publice în contextul consolidării democraţiei printr-o mai bună funcţionareinstituţiilor statului, ceea ce va avea ca principal efect imediat creşterea eficienţei în formularea şi aplicarea de politici publice – de la siguranţa cetăţeanului şi protecţia consumatorului până la conservarea patrimoniului şi politica de impozite şi taxe .

Iată de ce militez pentru un sistem politic în care consolidarea democraţiei să fie un proces continuu, pentru reforma justiţiei, inclusiv pentru simplificarea legislaţiei, pentru modificarea Constituţie, pentru un Parlament unicameral, mai puternic şi mai transparent, precum şi pentru o reformă profundă şi rapidă a administraţiei publice, care să fie focalizată pe descentralizare şi pe reducerea aparatului birocratic al statului care astăzi este supradimensionat.

Pe acest fundal, pentru a stimula implicarea socială, în general, inclusiv prin întoarcerea către societate a unei părţi din veniturile personale, voi sprijini comportamentul filantropic – atât cel organizat de culte, cât şi cel al întreprinzătorilor de succes sau al altor persoane – care este expresia unor noi comportamente din societatea românească, complementare politicilor publice.

(via www.basescu.ro) Citește restul acestei intrări »


PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală (Hotnews.Ro, 18.10.09)

18 octombrie 2009

Înjumătăţirea numărului de agenţii guvernamentale — veritabile căpuşe bugetivore — şi-a găsit un adversar neaşteptat: PNL. Partidul care-şi clamează vocaţia reformistă a depus o neaşteptată sesizare la Curtea Constituţională împotriva Legii de restructurare a agenţiilor din subordinea Guvernului. Să ne gândim puţin la gloria tradiţiei liberale româneşti: unde-i veţi putea recunoaşte, astăzi, chipul şi nobleţea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamăgeşte sistematic aşteptările noii generaţii. Vector al modernizării în perioada interbelică, PNL a ajuns astăzi scutul stagnării. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combătute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea acţiunii Statului, încurajarea pieţei libere, investiţia în creativitate (la antipozii exceselor protecţionist-sindicaliste), respectul dat persoanei şi iniţiativei individuale, refuzul abstracţiilor colectiviste, ş.a.m.d. Când aderăm la aceste valori devenim aproape spontan adepţi ai meritocraţiei în plan social, al libertăţii sub aspect economic şi al transparenţei în exerciţiul guvernării. Anticomunismul şi rezerva pronunţată faţă de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Făcând aceste constatări, se cuvine aşadar să ne întrebăm cum oare PNL defilează liniştit, de atâţia ani, alături de partidul dominat încă de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explică vecinătatea senină între un Crin Antonescu şi „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Eşecuri post-1989

Pentru a răspunde acestor întrebări, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul să vorbim aici despre meritele prezenţei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepţi sau agramaţi, numeroşi liberali au ştiut să facă o figură respectabilă. Cei grupaţi formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunăoară, au excelat în colaborarea cu mediile academice şi culturale, stimulând reflecţia filozofică a unor tineri universitari prin iniţiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, căutând apoi să ancoreze centru-dreapta românească într-o mişcare de idei cu reverberaţii internaţionale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultură”) au dus patriei un aer proaspăt. Încă din anii 90, însă, gândirea inovatoare şi principială au fost contracarate de apariţia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând să coboare ştacheta standardelor morale şi să compromită idealul purităţii doctrinare.

În anii însângeraţi de mineriade, mulţi au sperat ca liberalii să devină vârful de lance al luptei anticomuniste, răzbunînd astfel suferinţa marilor bărbaţi de stat morţi în temniţele comuniste (e.g., Constantin I. C. Brătianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de ţărăniştii atipicului Ion Raţiu, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu afişau reflexe suprinzătoare de acomodare cu direcţia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidenţiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a apărut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îşi amintesc totodată onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în faţa asceticului Corneliu Coposu pentru ieşirea din opoziţie şi colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „eşecuri”, istoricii tranziţiei vor include pesemne şi numărul mare al foştilor informatori sau ofiţeri ai Securităţii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu, academicianul Bălăceanu-Stolnici, Daniel Dăianu, Alexandru Paleologu, Ştefan-Augustin Doinaş, Mona Muscă, ş.a. (Suspiciuni au planat şi asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate diferă enorm între aceste persoane, dar evidenţa impurităţii rămâne, uneori chiar tragic, incontestabilă.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestări din epocă: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Cataramă; acuzaţia de plagiat adresată lui Horia Rusu şi Dinu Patriciu după apariţia cărţii „Liberalismul românesc”, ş.a.m.d. Toate aceste întâmplări sau revelaţii succesive, dar şi apropierea unor membri marcanţi PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima decepţie majoră a liberalismului românesc post-1989.

Eclipsa Tăriceanu

Alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României a dat şansa liberalilor ca, în decembrie 2004, să-şi propulseze cel dintâi premier pe o scenă europeană. Era momentul în care PNL putea să-şi dea măsura, scoţînd la iveală un noian de talente. Ce a urmat ştie toată lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusă taxa unică de 16%. Investiţiile străine şi-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltările la buget s-au îmbunătăţit şi, deci, calitatea vieţii românului de rând s-a ameliorat simţitor. „Miracolul” acesta n-a durat însă decât doi ani şi jumătate, până la furtuna globală a crizei financiare. Astăzi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru că subcurentul liberalismului tulbure din PNL şi-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tăriceanu a înmulţit copios numărul agenţiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasă clientelă. Ceasurile Rolex, călătoriile în străinătate, maşina cu şofer la scară – iată câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernări cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii şi, mai ales, achiziţiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria ţării. Au fost, aşadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Între comenzile de laptop pentru şcolile rurale şi afacerea Sterling la Marea Neagră, proiectele de interes naţional au fost îngropate. Sutele de kilometri de autostradă promise de ministrul Orban rămân şi astăzi o promisiune. În locul prudenţei calme, am văzut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist şi orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au înteţit, spre satisfacţia socialiştilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tăriceanu-Patriciu, numeroşi liberali „recalcitranţi” fiind excluşi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibilă hemoragie prin plecarea grupării Stolojan-Stoica şi naşterea subsecventă a „Platformei liberale” (integrată ulterior în PD).

În sfârşit, trădarea valorilor dreptei s-a desăvârşit spre finele mandatului Tăriceanu, când diverse nulităţi sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primăvara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenţă în justiţie, de dragul unui prieten. Pentru ca să-i iasă, pesemne, alte combinaţii au fost îndepărtaţi treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionuţ Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Răzvan Ungureanu. În fond, se pregăteau pe tuşă „somităţi” de anvergura unui Cristian Adomniţei (chemat la Educaţie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justiţie)… De la flagrantul grosier obţinut în cazul „Remeş-Caltaboş” până la „subţirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy şi Codruţ Şereş (acuzaţi de spionaj), guvernul Tăriceanu a tras după sine tinicheaua incompetenţei.

În rezumat, guvernarea liberală 2004-2008 a iniţiat dispreţul pentru convergenţele doctrinare şi a canonizat politica circumstanţială, îndreptată obsesiv împotriva unui singur om: Traian Băsescu (demis în aprilie 2007 şi cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul eşec din alegerile anului 2008 a coincis cu ieşirea la rampă a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculiţei-Tulcea, dar remarcat la Bucureşti prin  absenteism parlamentar şi verbiaj mediatic. În locul unei evaluări critice a performanţei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Băsescu. Navigând printre sofisme eclatante şi ironii bădărăneşti, preşedintele Antonescu n-a propus măcar o singură soluţie concretă la planul anti-criză. Vorbeşte mereu, priveşte afectat şi ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunoştinţele sale de economie sunt la pas cu interesul scăzut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale ţării, dl. Antonescu a reţinut doar tema „sex şi droguri”. Rezervorul de comparaţii al şefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Băsescu şi descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotivă” în stare de ebrietate. Aceasta este performanţa cognitivă şi ebuliţiunea literară în care nu puţini cărturari au recunoscut fibra unui adevărat intelectual – la care alţii au adăugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumând aşadar involuţia liberalismului autohton, descoperim acest dublu preţ al trădării doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativă, unicameralism, stimulul pieţei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educaţiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a făcut nicio „contra-ofertă” la diagnoza Comisiilor prezidenţiale în chestiunea Constituţiei, a lustraţiei, a stării de sănătate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relaţii utilitarist-promiscue cu socialiştii. Dacă în 2004, Traian Băsescu vedea în apropierea de PC „soluţia imorală,” justificată numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu şi bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât şi cu Viorel Hrebenciuc. Dacă Popescu-Tăriceanu mima o vagă distanţă faţă de coaliţia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialiştii în locul unui dialog minimal cu reprezentanţii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberală, metamorfoza PNL e năucitoare. A fost perfect normală distanţarea de stilistica actualului şef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidenţiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alături de PDL putea fi o opţiune legitimă, chiar dacă stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (deşi alţii au mirosit viclenia).

În schimb, apriorismul băsescofob, militant şi totalitar, virează astăzi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel să califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finanţist de reputaţie internaţională (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni să explici anularea dreptului la libertatea de conştiinţă care revine fiecărui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni să se supună unei comenzi centraliste şi şantajelor ordinare? Dar absenţa unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forţează oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombală? Şi nu e oare trist că, în istoria liberalismului românesc, albeaţa ultimului „lilium candidum” rimează, totuşi, cu „mortua est”?

Mihail NEAMŢU


Cătălin Avramescu despre „impasul constituţional”

16 octombrie 2009

Zilele trecute, cu ocazia nominalizarii candidatului la functia de Prim-ministru, am auzit atitea enormitati cu privire la procedura prevazuta in Constitutie incit tin sa precizez un lucru. Fara sa fiu un admirator al actualei Constitutii, aici, cel putin, lucrurile sint clare: Presedintele desemneaza pe cine doreste, in urma unor consultari cu partidele. Motivul pentru care nu partidele decid este simplu: Guvernul e o institutie a Statului. Iata de ce seful Guvernului este numit de seful Statului. Ceea ce liderii a doua-trei partide uita sa le spuna romanilor este ca, indiferent cine ar fi numit in aceasta functie, acesta e numit prin decret prezidential. Fiecare ministru e, la rindul lui, numit prin decret. In Parlament, constitutional  vorbind, se decide doar daca un Guvern in intregimea sa se bucura de sprijin politic (daca nu, nu poate fi investit).

Numirea Primului-ministru este un atribut discreționar al șefului statului (fie el Președinte sau Monarh). Acesta este cazul cel mai frecvent întâlnit: Austria, Danemarca, Franța, Germania, Italia, Letonia, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Regatul Unit.


Dan Tapalagă despre impasul reformei de stat a României

16 octombrie 2009

Prin cele doua nominalizari din afara lor, partidele romanesti arata ca si-au epuizat complet resursele interne, ca traverseaza cea mai mare criza de solutii si credibilitate de dupa 89. Arata cat de nereformate, imbatranite si putrede sunt pe dinlauntru incat nu mai pot pacali pe nimeni, asa ca apeleaza la nemti si tehnocrati in spatele carora isi incoloneaza toti ratatii politici.

PS: Despre filozofia economică a premierului desemnat, vezi Hotnews.Ro.


Respectul demagogic şi munca absentă (Hotnews.Ro, Mihail Neamţu)

8 octombrie 2009

Recentele mobilizări sindicale şi demagogia noilor campanii mass-media („Noi vrem respect“ la RTV sau „Mişcarea de rezistenţă” la Jurnalul Naţional) ocultează câteva dileme: putem aspira, fără muncă, la standardul decenţei? De ce să menţinem un sistem economic generator de risipă, mită şi lene? Care sunt criteriile eficienţei şi stimulii performanţei într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au astăzi popularitate, fiind la îndemână jelaniile şi auto-victimizările de tot soiul.

Parlamentarii inventează tertipuri procedurale pentru păstrarea unor detestabile privilegii. Magistraţii, inamovibili, şantajează instituţiile statului, fac abuziv grevă, se declară deasupra gloatei şi cer garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii aşteaptă revelionul cu mici, bere şi manele, oferite „gratis” în sectorul cinci, Bucureşti. Jurnaliştii-tonomaţi spumegă mai departe pe baricada falselor indignări. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?

Fără să jignim miile de oameni conştiincioşi care îşi fac meseria cu pasiune, din zori şi până în noapte, trebuie să admitem că România are o problemă cu etica muncii. Stăm bine la capitolul divertisment, tacla, lăutărism, improvizaţie. Avem umor. Nu ne lipseşte poanta, bancul şi relaxarea. Jurăm pe cele sfinte, ne facem poate şi cruce, doar să fim noi sănătoşi! Chiar dacă ameninţaţi cu spectrul falimentar ―  în politică, morală, finanţe sau demografie ―, facem un cult totemic din privitul la televizor.

Şi totuşi: sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al CPARSD (disponibil online) afirmă că „rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rata de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70.5%).” Cei retraşi din activitatea lucrativă nu vor fi găsiţi practicând contemplaţia, ci mai degrabă implicaţi în economia subterană sau agricultura de subzistenţă. Certificatele false de boală şi recomandările medicale pentru o pensie prematură sunt şi ele la ordinea zilei. Din 1990 până astăzi, numărul celor asistaţi s-a triplat.

Cei cu adevărat harnici şi productivi sunt împovăraţi de biruri nejustificate. Redistribuţia e inechitabilă şi, adesea, aberantă. Copiii orfani, ai căror părinţi au murit la Revoluţia din 1989, primesc un ajutor infim în raport cu foştii generali de Securitate. Politicienii vorbesc frecvent despre „solidaritate”, însă transferul leului din buzunarul privat în puşculiţa statului presupune, mereu, un calcul de irosire.

Statisticile afirmă că, între 2005 şi 2009, procentele PIB pentru educaţie şi sănătate au crescut vertiginos. De ce însă nu putem constata şi ameliorarea acestor servicii? Pentru că mereu cineva fură, în timp ce alţii muncesc. Sub umbrela murdară a politicului şi cu protecţia justiţiei corupte, „băieţii deştepţi” jefuiesc mai departe banul public.

Ani buni, România a făcut împrumuturi de zeci de miliarde pentru a susţine această clientelă mafiotă şi apoi masele largi de manevră electorală. Au fost promovate legi protecţioniste, anti-concurenţiale şi pro-birocratice. Mentalitatea parazitară a sufocat libera iniţiativă şi curajul inovator. Ne lăudăm cu milionari şi miliardari cinici, îmbogăţiţi nu prin geniale lovituri pe piaţă, ci din afaceri suspecte cu statul. Sume colosale au fost „sifonate” prin canalele întortocheate ale bugetului public. În acest fel, puţinii bani rămaşi în visteria Statului au fost alocaţi politicilor de protecţie socială – investiţiile în infrastructură, tehnologie sau cercetare rămânînd nesemnificative. Este şi motivul pentru care, exasperate de filozofia stagnării, sute de mii de minţi instruite şi braţe destoince au luat drumul Occidentului.

Pentru a-şi creşte speranţa de viaţă, românii au nevoie de legi care să stimuleze munca, să răsplătească inteligenţa şi să pedepsească atacul asupra proprietăţii private. Parlamentul, sindicatele şi televiziunile propagandistice vor înţelege atunci că respectul nu se impune cu forţa, prin tropăituri colectiviste, ci se câştigă pe bază de merit, cinste şi excelenţă individuală.


H.-R. Patapievici despre apostolii urii în spaţiul public românesc

26 august 2009

Intoxicarea cu ură e contagioasă, e imediat inteligibilă numai adepţilor, iar motivele ei sunt difuze şi schimbătoare – singurul punct fix, în intoxicarea cu ură, e numai ura: intensă, mistuitoare, conspiraţionistă, fixă, triumfătoare. Intoxicarea cu ură identifică fără greş în toate relele cauza infailibilă: obiectul urii sale.


Fanatism şi băsescofobie în mass-media românească (comentariu de Mihail Neamţu, Hotnews.Ro, 5/6 august)

5 august 2009

Orchestrată de oligarhi notorii, televiziuni subjugate şi alte canale de presă, campania    antiprezidenţială a început. Cornel Nistorescu taie şi spânzură, cu pixul. Un text  programatic    din „Ziua” declanşează făţiş gherila „anti-Băsescu”, în timp ce Clubul Român    de Presă mimează  în continuare virginitatea. Trustul Realitatea-Caţavencu curtează  virtuţile adulterine ale Zoei  Trahanache iar un politician liberal vorbeşte despre  „Băsescu versus Ginghis-Han”, resuscitând   fantasmele privind „pericolul mongol.” La fel  de rizibil şi, mai ales, previzibil, Emil  Constantinescu vede în Traian Băsescu un climax al  negativităţii: „mai rău decât atât nu se  poate”. De ce, totuşi, atâta patimă şi încrâncenare?

Starea de fapt

A fi „pro” sau „contra” unui preşedinte n-ar trebui să ne consume întreaga existenţă. Opţiunile politice reflectă îndeobşte doar o convingere doctrinară, sensibilităţi de ordin personal şi un calcul economic privind viitorul familiilor noastre. Social-democraţii cred mai mult în redistribuţie pe când liberalii clasici recunosc preeminenţa libertăţii şi a meritului individual. Conservatorii apreciază moravurile tradiţionale iar socialiştii idolatrizează progresul.

Cu toţii avem interese de scurtă sau lungă durată. În sfera socială, în cadrul profesional, prin artă sau în domeniul vieţii private, fiecare dintre noi exprimă o anumita performanţă intelectuală, preferinţe de gust şi o eventuală tărie de caracter. Ştiind acest lucru, ne putem respecta unii pe alţii, făcând loc pentru ironii amicale, dezacorduri de principiu şi glume terapeutice.

Nu şi în România, se pare, unde sfera publică e traversată de patologia partizanatului extrem. Sindromul băsescofobiei a ajuns o religie sezonieră. Când numele unui singur om ajunge să fie pronunţat, unii intră în transă, alţii fac apoplexie. Înverşunarea brută şi patetismul decerebrat mobilizează foşti preşedinţi, actori de provincie, alteţe regale, trompete jurnalistice, universitari dubioşi şi alte nulităţi entuziaste într-o campanie făţişă anti-Băsescu. Evident, sunt destule motive ca presa să nu ridice mingea la fileu în faţa unui preşedinte abil şi inteligent. Traian Băsescu a comis erori, a ezitat, a facut paşi înapoi. Dar criticii săi de profesie nu ajung niciodată la fondul problemei, fiind lipsiţi de bună credinţă în demersul lor mai curând destructiv, decât critic. Campionii retoricii apocaliptice se consideră scutiţi de răspunsul la aceste întrebări: „de ce?”, „cum se explică popularitatea sa?”, „cu care argumente?”, „în locul cui?”

Santinela calomniei

Pentru detractorii de profesie, fidelitatea faţă de proiectul politic coordonat de Traian Băsescu se naşte dintr-un gest impur şi o logică oarbă. Diferiţi intelectuali publici sunt acuzaţi de oportunism, perfidie sau, în cel mai bun caz, naivitate, doar pentru că nu şi-au descărcat muniţia letală împotriva actualului preşedinte.

Ciutacu, Badea, Nistorescu, Roşca-Stănescu, Ciuvică sau doamna Firea? Acestea ar fi spiritele fine şi elevate ale naţiunii române, condeie şcolite în cultura discernământului şi arta libertăţii de expresie. În schimb, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu sau Mircea Mihăieş?! Ei sunt, pesemne, doar nişte mărginiţi în gândire, suspecţi de frondă pătimaşă şi discernământ carent.

Ai simpatii portocalii? Eşti dubios şi trebuie să te explici. E suficent să nu-l ataci pe Traian Băsescu pentru a deveni suspect. Apologia deschisă în favoarea politicianului dobrogean sună jenant, bizar şi oarecum passé. Procesele de intenţie şi apropoul tendenţios iau loc oricărei analize.

Profitând de bunul-simţ şi timiditatea ziariştilor care încă mai vorbesc din convingere, coaliţia care a complotat suspendarea lui Traian Băsescu în luna aprilie 2007 se regrupează furibund, îmbătată de miasmele urii şi utilizând deficitul de ruşine al unei întregi secte de „analişti politici.” Vituperaţia celor din urmă se combină cu pesimismul prognozelor economice şi starea de firească nelinişte a populaţiei. De ce nu s-ar inventa atunci un ţap ispăşitor în dealul Cotroceni?

Conversaţii inflamate prin redacţii de ziare, sedii de campanie sau restaurante de lux caută alternativa plauzibilă la Traian Băsescu. Se mai vânează posibili candidaţi-surpriză, se cer sloganuri proaspete, sunt reinventate biografii şi noi strategii de atac. România fără Băsescu ar fi adevărata şansă oferită patriei, drumul rectiliniu către fericire, temelia liniştii noastre!

Tipologia înverşunării

Există, fireşte, şi categoria celor care în mod sincer sunt sceptici sau indiferenţi la discursul şi acţiunile actualului preşedinte. Raţiunile diferă şi pot fi invocate aici gustul, preferinţa stilistică sau convingerea doctrinară. Sunt oameni decenţi şi oneşti care, pentru a da un singur exemplu, nu acceptă mediocritatea unor foste şi actuale figuri ministeriale din guvernul de coaliţie PDL-PSD. Gafe face orice politician şi, deci, preşedintele Băsescu nu poate fi scutit de critici pertinente sau legitime amenzi verbale. Dar din nou: cu argumente, logica şi bună credinţă, care fac esenţa jurnalismului de calitate.

Când vom muta discuţia dincolo de percepţia lui Traian Băsescu drept Greuceanu salvator sau, cum se întâmplă mai des, prezentarea lui ca o Muma-Pădurii dezlănţuită la adresa statului de drept? De unde vine înverşunarea morbidă, situată sub nivelul urbanităţii? Răspunsul este simplu: din faptul că extrema a ocupat centrul iar vocile ponderate fac, la propriu şi la figurat, şomajul. Dialogul răbdător, atent la nuanţe, politici şi substanţă, a fost înlocuit cu interjecţia guturală, palpitul necontrolat şi detaliul tabloid.

În sfârşit, pentru a înţelege mai bine fanatismul anti-Băsescu, aş sugera următoarea tipologie a zeloţilor.

1)    Zona de prim plan grupează persoane care fie au dosare la DNA, fie sunt în legătură cu cercurile „băieţilor deştepţi” ai tranziţiei: de la politicieni care nu-şi vor pierdute privilegiile nemeritate (case de protocol, afaceri cu statul, pensii astronomice, luxul unui statut parlamentar fără a fi câştigători de circumscripţie electorală) sau foşti securişti ori ex-nomenclaturişti iritaţi de condamnarea comunismului şi loviţi de decizia mutării dosarelor către CNSAS, trecând prin categoria isteţilor care au dat mari lovituri în industria energetică şi minoritatea celor răsfăţaţi cu enorme finanţări de stat în educaţia universitară, pentru a ajunge la ziariştii specializaţi în sifonări bugetare pe tronsonul mass-media / sponsorizare / buget public şi retur. Pentru aceştia, Traian Băsescu apare ca duşman personal. O importantă secţiune din această calotă e compusă din canalii ascunse prin canalele TV. Sprijinit de amiciţii cu miros arghirofil şi de alianţe împotriva justiţiei independente, eşalonul întâi al băsescofobiei dă tonul intoxicărilor.

2)    Partitura este preluată apoi de etajul secund, compus din oameni nelipsiţi cu totul de agerime, umor sau chiar verb literar. Talentul lor principal este, totuşi, maimuţăreala repetitivă şi fixaţia maniacală pe trăsăturile unui singur personaj. Spuneţi-i „Gigă Contra”, cu sau fără laptop. Fără să paraziteze o biografie publică, el n-are alt scop în viaţă. Este cazul gazetarilor prostituaţi, al forumiştilor plătiţi la comandă, dar şi al unor intelectuali cu agendă culturală inconsistentă, epuizaţi în gesticulaţia televizuală şi fără un proiect academic de profunzime şi durată. Speculaţiile conspiratiste şi eternele schiţe de portret psihologic în jurul personajului Traian Băsescu devin atunci pretextul ideal pentru amânarea confruntării cu propriul lor vid profesional. Ore în şir se bate apa în piuă pe marginea aceloraşi cuvinte, aceloraşi imagini, aceloraşi bârfe, fiind evitate discuţia politicilor propuse de Palatul Cotroceni pe termen lung (fie că vorbim despre reforma administraţiei, educaţie, justiţie, apărare, politică externă sau economie).

3)    În fine, există şi consumatorul de duzină al băsescofobiei distilate în laboratoarele „de elită” ale presei-tonomat. Sunt exploatate aici instinctele resentimentare ale mulţimii aflate la ananghie. Câţi îşi vor aminti de bârna din propriul ochi atunci când paiul aproapelui e la îndemână? Când ţi-e foarte greu sau te compătimeşti peste măsură, cauţi explicaţii simple. Pentru gunoaiele din Berceni sau gropile din Munţii Trascăului, inundaţiile din Moldova, mizeria din faţa blocului ori violenţa din şcoli, „omul revoltat” al cartierelor noastre caută o mutră de vinovat. Indignarea nu cere explicaţii, ci doar ţapi ispăşitori. Comentatorii de la „Antena 3” vor sări atunci în ajutor, explicând faptul că preşedintele României are o legătură şi o răspundere directă cu tot ce înseamnă „râul, ramul.”

Concluzie

Orice critică argumentată întăreşte democraţia şi corectează deciziile persoanelor cu mare răspundere: preşedinte, prim ministru, liderii corpului legislativ, procurorul general, ş.a.m.d. Atât obiecţia tăioasă, cât şi apologia inteligentă fac parte dintr-o dezbatere sănătoasă. După cinci ani de mandat, este normal ca palmaresul lui Traian Băsescu să includă greşeli punctuale, dar şi victorii. O discuţie rece în termeni „pro” sau „contra” întârzie doar pentru că fanatismul a ocupat centrul. Sub ochii noştri sunt abandonate standardele minime de raţionalitate şi obiectivitate. Cu o presă aservită şi un spaţiu public isterizat, alegerile noastre nu pot arăta decât foarte strâmb.


Adevăruri nespuse în campania anti-Ridzi: Traian Băsescu despre afacerea mass-media/politicieni

15 iulie 2009

Traian Băsescu: „Este o remaniere cu totul specială. Mulţi miniştri au trecut prin această sală, la remanieri, în mandatul meu, dar acum este o remaniere care are loc pe fondul unei crize – spun eu – a unei crize morale, criză cu doi parteneri: politicieni şi mass-media – o bătălie teribilă pentru banii publici dusă de mass-media şi oameni politici slabi, care pun la dispoziţia mass-mediei bani publici. Este, cred, cea mai urâtă motivaţie a vreunei remanieri care s-a făcut în mandatul meu. Cazul Ridzi este însă doar vârful aisbergului. Foarte multă lume s-a întrebat de ce tace Preşedintele de la izbucnirea scandalului şi până acum. Există oameni chiar în această sală care vă pot confirma că opţiunea mea a fost remanierea imediată, când am înţeles ce s-a întâmplat de fapt, înainte să apară dezvăluirile presei. Dar văzusem filmul pe care l-am văzut în campanie, acel film urât în care, dintr-odată, televiziunile comerciale anunţau că difuzează gratuit clipurile candidaţilor la europarlamentare. Sigur că nu se transformase peste noapte nici domnul Vântu, nici domnul Voiculescu în samaritean sau samariteni. Pur şi simplu, era expresia înţelegerii murdare între politic şi două trusturi de presă: „Noi declarăm că nu luăm bani, după ce anunţasem tarifele de campanie, iar voi veniţi cu banii neînregistraţi, direct la noi”. Filmul a continuat şi de Ziua Tineretului.

Vă pot spune un lucru care până acum n-a putut fi spus, pentru că am preferat să nu dau ocazia niciunui fel de speculaţie că Preşedintele ar avea interese într-o parte sau alta a balanţei din disputa Ridzi – trusturi de presă. Vă pot spune însă acum că, pe data de 29 mai, când am aflat – atunci am aflat eu – că trusturile de presă au luat decizia „eroică” să transmită gratuit oricâte spoturi ar da partidele aflate în campanie, i-am rugat pe cei responsabili de campania fiicei mele să înceteze imediat difuzarea oricărui clip electoral. Înţelesesem deal-ul. Şi fiica mea, alături de alţi politicieni, ar fi trebuit să meargă „să-şi dea darul” la televiziuni. Întâmplarea asta poate fi o lecţie pentru noi toţi. Dacă vrem ca publicul să beneficieze de o presă cinstită şi de oameni politici corecţi, oglindiţi aşa cum sunt ei, acest tip de înţelegeri trebuie să înceteze. Ele sunt mai toxice şi mai imorale decât multe din actele ilegale care s-au petrecut în România în ultimii 20 de ani.

Am văzut şi o comisie parlamentară. M-a bucurat mult că Parlamentul României a reacţionat şi întotdeauna – şi în mandatul trecutului Parlament, şi în acest mandat – am susţinut ideea că Parlamentul trebuie să controleze executivul. Dar a da sentinţe, a pune încadrări în Codul Penal este un abuz al oricărei comisii parlamentare. Când am văzut sentinţele care erau puse, citite de o şefă de comisie şi nu de un judecător, am avut senzaţia că s-a întors vremea Anei Pauker. Oameni buni, vă rog mult fiţi atenţi ce faceţi cu democraţia! Din păcate, am văzut un act de tip Ana Pauker susţinut cu toată forţa exact de presa care în campanie făcuse înţelegerile cu difuzare fără bani a clipurilor electorale. S-a ajuns ca şi ştirile să fie plătite. Îmi pare rău că această comisie nu a mers până la capăt, şi a arătat din nou laşitatea oamenilor politici. Comisia şi-a oprit lucrările când a dat de firmele care duceau către televiziuni. Nu am autoritatea să cer Parlamentului să continue investigaţia. Am speranţa că o va face Parchetul.”


Ura pentru intelectuali, studenţi şi cărturari: zguduitoare mărturii despre lupta de clasă a anilor 1990

15 iunie 2009

În EvZ, Vlad Stoicescu îl intervievează pe Constantin Dobre, Lider al revoltei miniereşti din 1977 despre 13-15 iunie 1989. Iată un fragment:

Din Hotelul Majestic am văzut cum un biet student – înăltuţ, blond, slăbuţ, cu plete până sub urechi, îmbrăcat doar în cămaşă şi blugi) – aflat pe acoperişul Universităţii, pe jumătate în afara ferestrei podului de pe acoperiş, a fost împins spre spate, s-a dezechilibrat, s-a rostogolit şi a căzut pe cimentul din spatele Universităţii. Abia atunci au început scenele de oroare şi animalism: o mulţime de mineri, dar mineri-mineri, nu pretinşi – cred că nimeni nu mă poate acuza că nu aş fi putut sau nu aş putea să deosebesc minerii de cei care s-au pretins sau se pretind a fi mineri, oricât s-ar strădui să mimeze gesturile şi mimica minerilor adevăraţi – au năvălit peste acel tânăr student şi l-au tocat, pur şi simplu, cu picioarele, bâtele, răngile şi furtunurile de cauciuc cu inserţii de metal, prevăzute la ambele extremităţi cu conecţii metalice.

Cunosc acel tip de furtunuri, folosite în minele de cărbune pentru pomparea presiunii de ulei la stâlpurile metalice de susţinere a tavanului şi la combinele pentru tăierea cărbunelui. Retrăiesc aievea strigătele bestiale şi chemările animalice la linşaj, scormonirea ochilor cu călcâiele cizmelor, depărtarea picioarelor şi lovirea şi călcarea repetată a testicolelor…


Votul uninominal: o necesitate amânată (o dezbatere în „Cotidianul”)

15 iunie 2009

PDL a propus în cadrul coaliţiei de guvernare modificarea legii uninominalului, astfel încât alegerile în colegii să se facă pe sistemul „învingătorul ia mandatul”, adică cel care câştigă cele mai multe voturi câştigă mandatul de parlamentar. S-ar elimina astfel situaţiile create în noiembrie, când au intrat în Parlament candidaţi plasaţi pe locul al doilea sau chiar al treilea într-un colegiu, iar candidaţi care au câştigat primul loc, cu cele mai multe voturi, au fost declaraţi perdanţi


Alegerile europene: victoria Grupului Popular împotriva stângii

9 iunie 2009

BBC oferă o interesantă hartă a voturilor acordate de fiecare ţară membră UE. Este de remarcat votul hotărâtor dat în favoarea dreptei de Polonia, Italia, Germania şi Franţa. Socialiştii (alături de comunişti) continuă să aibă o prezenţă dominantă în spaţiul parlamentar elen. Nu doar Grecia, ci şi România este marcată de nostalgii socialiste – dat fiind scorul PSD raportat . Iată un clasament final:

Party Votes MEPs
+/- % % +/- Total
EPP -1.4 33 -18 264
Socialists -4.1 23 -26 183
Liberal +1.6 11 +5 84
No Group +3.4 13 +43 72
Green +1.3 7 +9 50
Left -0.6 5 -2 34
UEN +1.6 3 +2 28
Ind/Dem -1.8 2 -15 21