Morals & the servile mind (Kenneth Minogue)

19 iulie 2010

I am in two minds about democracy, and so is everybody else. We all agree that it is the sovereign remedy for corruption, tyranny, war, and poverty in the Third World. We would certainly tolerate no different system in our own states. Yet most people are disenchanted with the way it works. One reason is that our rulers now manage so much of our lives that they cannot help but do it badly. They have overreached. Blunder follows blunder, and we come to regard them with the same derision as those who interview them on radio and television. We love it that our rulers are—up to a point—our agents. They must account to us for what they do. And we certainly don’t live in fear, because democracy involves the rule of law. Internationally, democracies are by and large a peaceful lot. They don’t like war, and try to behave like “global citizens.” There is much to cherish.

Yet it is hard to understand what is actually happening in our public life under the surface of public discussion. An endless flow of statistics, policies, gossip, and public relations gives us a bad case of informational overload. How does one tell what is important from what is trivial? The sheer abundance of politics—federal, state, and local—obscures as much as it illuminates. The first clarifying step must be to recognize that “democracy” in the abstract misleads us. Living in a democracy—and it is lived experience that must be our theme—becomes a different thing in each generation. Something that benefits us in one generation may no longer be a benefit in the next. Experiencing twenty-first-century democracy is radically different from what our ancestors cherished in 1901. Rising levels of prosperity, for example, change many responses. For, as Plato noted, constitutions are made out of human beings: as the generations change, so will the system.

Reclame

Politicienii-artişti şi adevărata maimuţăreală parlamentară

15 iunie 2010

Actele politice decid asupra destinelor oamenilor. În clipe grele pentru o ţară, trebuie asumate gesturi nu doar impopulare, ci şi anti-populiste. O Românie în pragul falimentului nu are nevoie de saltimbanci, comici de meserie sau vedete mediatice. Salvarea economiei unei ţări nu se face cu adjective inflamate sau ţopăieli acrobatice, ci prin calcule reci, bazate pe cifre şi statistici. E imperativ acum uzul raţiunii, nu al isteriei. Este importantă acum practica dialogului, iar nu reluarea mineriadelor retorice, ascunse sub imaginea practicii jurnalistice…

La 15 iunie 2010, votul exprimat în Parlament a decis continuarea măsurilor de austeritate, atât de necesare unui stat obez, căpuşat de un alambicat sistem birocratic, pe cât de ineficient, pe atât de costisitor. Prin reducerea cheltuielilor Statului, sectorul privat este scutit de creşterea taxelor. Presiunea salarială va conduce, să sperăm, la reajustarea ministerelor şi a agenţiilor guvernamentale, pe lângă alte instituţii finanţate din bugetul public. Pensiile nesimţite vor fi abolite; cumulul de sporuri nejustificate va dispărea. Trebuie să credem că vor fi eliminate şi risipa, şpaga, contractele aranjate, lipsa de performanţă.

În tot acest context dificil, reprezentat de începutul concret al reformei Statului, n-au lipsit trădările din aripa coaliţiei. Pe lângă abdicările de uz curent, s-a remarcat atitudinea doamnei Teodora Trandafir, sprijinită într-o campanie electorală recentă europarlamentarul Cristian Preda. Pentru mulţi, trecerea din studiourile cu manele înspre Camera Deputaţilor n-a fost deloc neproblematică (ţinînd cont şi de avertismentul Prigoană Jr). Şi totuşi, un distins universitar (care socotea posibilitatea relansării doctrinei creştin-democrate drept o simplă „maimuţăreală”) a lansat cu entuziasm (şi deci fără prudenţă de extracţie conservatoare) candidatura unei persoane care, după numai câteva săptămâni, s-a dovedit capabilă de un comportament politic labil, neloial şi lipsit de solidaritate.

Fără să fie deloc singura lipsă a PDL, e probabil timpul ca recrutarea cadrelor să se facă, în sfârşit, pe criterii meritocratice. Nici notorietatea mediatică obţinută prin metode îndoielnice (când nu gregare), dar nici elitismul birocratic al celor care vor poziţii de conducere fără o confruntare directă cu electoratul, nu pot să domine politica viitorului în România. (MN)

Post-Scriptum:

Pseudo-morfozele inerente oricărei translatări doctrinare conduc, evident, şi la „maimuţăreli”. Dar atunci ar trebui să spunem că totul poate fi subiectul unei imitaţii de proastă calitate: liberalismul in PNL, socialismul la PSD, popularismul la PDL, conservatorismul în PC, etc. A vorbi despre „epuizarea” resurselor crestin-democratiei reflectă mai degrabă nişte convingeri ideologice, iar nu constatările empirice culese de pe teren. Dimpotriva, datele sociologice spun ca exista milioane de creştini in Romania care nu se simt reprezentati in corpul executiv si/sau legislativ. Dovadă: absenteismul cronic din ultimele decenii la toate alegerile democratice din România. Initiativa dlui Teodor Baconschi de reconfigurare a unui pol crestin-democrat de dreapta (in alianta cu liberalii clasici – Valeriu Stoica, Dragos Aligica, etc.) e semnificativa TOCMAI in acest context.


Teodor Baconschi: Rolul democraţiei creştine în reconstrucţia dreptei româneşti (text integral)

20 mai 2010
Se cuvine să  încep prin a-mi exprima gratitudinea faţă de domnul Valeriu Stoica, exigent şi elegant amfitrion al acestei întâlniri, şi, de asemenea, faţă de domnul Holger Dix pentru patronajul şi sprijinul generos pe care Fundaţiei Konrad Adenauer le oferă prezentei conferinţe şi ambiţiilor de a aduce în discuţie o dezbatere vie, autentică şi persuasivă în jurul valorilor de la care ne revendicăm.

Ar fi fost destul de simplu să vă prezint astăzi o conferinţă despre relaţia între creştinism şi democraţie. Aş fi putut să mă inspir cel puţin din demersul similar asumat de Jacques Maritain în 1943, în Christianisme et démocratie. V-aş fi amintit, citându-l pe Lordul Acton, că democraţia liberală nu poate fi concepută în afara matricei sale creştine. As fi putut sa pun în perspectiva originilor evanghelice principiile Revoluţiei Franceze şi iluminismului european: libertate, egalitate, fraternitate. Ar fi fost de asemenea la îndemână să îl citez pe Novalis, care, într-un eseu celebru, echivala pur şi simplu Europa şi creştinismul.

O asemenea abordare m-ar fi condus fără îndoială şi la zilele noastre şi mi-ar fi permis să vă amintesc, pentru că nu e cu siguranţă un lucru nou în sânul acestui auditoriu, faptul că părinţii fondatori ai proiectului european s-au inspirat explicit şi consecvent din valorile creştinismului, fie că ne referim la Robert Schuman, Konrad Adenauer, o dată în plus, sau la Alcide de Gasperi.

Scopul acestei intervenţii publice nu este însă acela de a susţine o conferinţă culturală în faţa unui public savant. Scopul meu este unul politic, cu o motivaţie pragmatică, şi anume aceea de a fundamenta pe cât posibil în faţa Dvs. contribuţia pe care un curent creştin-democrat ar putea să o aibă la consolidarea dreptei populare în România de azi.

Încep cu o dificultate. Există printre clişeele cu care lucrăm – tot atâtea alibiuri ale leneviei intelectuale – şi acela că creştin-democraţia, inspirată din doctrina socială a Bisericii Catolice, ar fi o grefă, un organism străin, o doctrină care nu se poate aclimatiza într-o societate modelată de tradiţia creştinismului răsăritean. Cea mai simplă modalitate de a demonta această obiecţie este aceea de a le reaminti interlocutorilor că nicio doctrină politică modernă nu s-a născut în România. Toate au fost, ca şi creştin-democraţia, importate în perioada în care România a început să intre în modernitate, la mijlocul secolului al XIX-lea. Şi liberalismul, şi socialismul, în definitiv, sunt doctrine politice adaptate la spaţiul românesc.

Efortul pe care am vrea să ni-l propunem nu este deci acela de a importa o nouă doctrină, ci de a răspunde cât mai articulat în termeni politici şi filozofici unui orizont de aşteptare existent. Au existat germeni ai unei asemenea gândiri şi acţiuni politice încă de pe vremea lui Iuliu Maniu, ei au fost preluaţi într-un context intern deosebit de ingrat de către Corneliu Coposu, dar el şi partidul pe care l-a fondat după prăbuşirea comunismului nu au avut timpul necesar pentru a teoretiza suficient, pentru a răspândi în societate această viziune şi, prin urmare, o dată cu marginalizarea PNŢCD, aşteptările unei mari părţi din societatea românească nu au mai fost de fapt acoperite printr-o ofertă politică adecvată.

Îmi voi pune, cu voia dumneavoastră, două întrebări: ce propune democraţia creştină României şi ce poate ea aduce dreptei româneşti?

La prima întrebare cred că un prim element de răspuns este acela că democraţia creştină poate oferi în timp, României, o identitate puternică, mai ales în epoca globalizării, care riscă să relativizeze ponderea Europei, transformând-o într-o victimă a propriei sale geografii – în definitiv nu suntem decât o peninsulă a Asiei.

Credem că  un alt element determinant poate fi construcţia şi apoi răspândirea, inclusiv pedagogică, a noţiunii de bine comun, care se opune atât individualismului egoist, cât şi colectivismului. Individualismul cu care ne-am obişnuit şi pe care îl vedem în ipostazele sale mai degrabă dezagreabile, în viaţa de zi cu zi, atomizează societatea. Societatea noastră este deja, din păcate, o societate de atomi, etimologic vorbind, de indivizi, adică de oameni singuri, cărora nu le place să trăiască unii cu alţii, care nu văd nicio raţiune pentru a redescoperi plăcerea convieţuirii şi rafinamentul minim al solidarităţii care se transformă în proiecte, inclusiv politice. Colectivismul moştenit într-o formă patologică insuportabilă din regimul comunist este un alt factor care creează o falsă nivelare şi duce la un latent război civil, adică la adversitatea perpetuă dintre diferite categorii sociale, cum ar fi chiar în zilele noastre tensiunea dintre funcţionarii publici – să zicem – şi cei care lucrează în mediul privat. Citește restul acestei intrări »

Teodor Baconschi despre alianţa între creştin-democraţie şi liberalism

16 mai 2010

Democraţia creştină poate aduce dreptei româneşti nu doar voturile unui electorat indecis, dezamăgit sau care nu se mai regăseşte în oferta politică actuală, ci mai ales un proiect de societate bazat pe binele comun, pe libertate responsabilă şi pe solidaritate. Aceste principii completează, întăresc, nuanţează oferta liberală a PDL şi, prin recursul la solidaritate, dezarmează stânga şi îi răpesc monopolul discursului social. Democraţia creştină contribuie la efortul de reformă instituţională prin readucerea în prim-plan a reformei morale şi intelectuale a vieţii publice. Ne alăturăm liberalilor în încercarea de a crea un stat subsidiar şi de a întări societatea civilă şi ne opunem derivelor stângiste de revenire la statul providenţă.

În vremuri de criză, nu putem ignora cinic suferinţa celor slabi, aşa cum nu putem permite ca aceasta să fie speculată demagogic şi politicianist. Solidaritatea, filantropia, coeziunea vin din viziunea noastră organică asupra societăţii şi se opun individualismului extrem şi masificării. Principiile creştine umanizează dreapta şi expun populismul stângii. Economia socială de piaţă este propunerea noastră, o soluţie mai adecvată României decât un laissez-faire selectiv şi vinovat sau decât etatismul şi dirijismul socialist.

Fireşte, la aceste mari direcţii deja discutate se adaugă multe accente, unele esenţiale. Spre exemplu, demnitatea persoanei umane comportă un interes pentru chestiuni de bioetică, despre care nu voi vorbi astăzi.

Democraţia creştină are un discurs mai conservator decât liberalismul în chestiuni care ţin de patrimoniu, de limbă, de tradiţii, de moravuri, dar mai reformator în domeniul social sau moral.

Deşi nu este o expresie a vreunei confesiuni sau instituţii ecleziale, democraţia creştină poate aduce dreptei româneşti o reală apropiere de Biserică. Chiar dacă nu se converteşte automat în voturi, cum maliţios ar putea specula unii, un real parteneriat cu bisericile creştine va conduce la creşterea coeziunii sociale şi a solidarităţii subsidiare.

În fine, prin adoptarea principiilor şi valorilor creştin-democrate, PDL se va legitima doctrinar atât în plan intern, cât şi la Bruxelles. Clădind pe baze liberale şi creştine, dreapta populară se va întări şi se va impune în faţa PNL, care a ales stânga; vom demonstra astfel că reprezentăm singura opţiune valabilă pentru cei care iubesc libertatea şi respectă tradiţia acestei ţări. Prin această reîntregire doctrinară, PDL va deveni un partid popular credibil la Bruxelles, iar afilierea sa la PPE nu va rămâne un simplu viraj formal.

PDL are nevoie vitală de o nouă identitate, mai cuprinzătoare, mai credibilă, mai coerentă. Ea începe cu doctrina, dar este reprezentată de oameni credibili şi politici coerente. Ceea ce propun astăzi nu e un exerciţiu intelectual abstract şi rupt de realitate, ci începutul transformării dreptei româneşti într-o dreaptă cu adevărat populară şi europeană.

Aş încheia precum Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică în Reconstrucţia dreptei; “Dezbaterea abia acum începe cu adevărat”.


Dan Tapalagă şi Valeriu Stoica despre Traian Băsescu şi dreapta românească

8 mai 2010

Insusi Traian Basescu s-a reinventat greu, evoluand in timp si cu sincope de la stangismul afisat pe vremea cand era primar general, la un soi de ultra-liberalism agresiv, manifestat in discursul sau de joi, 5 mai. Veti spune: dar Traian Basescu nu crede in dreapta! A fost impins de criza si de un Guvern slab sa ia masuri in extremis. Nu avea de ales. E foarte posibil. Chiar daca sunt masuri conjuncturale, ele scot PDL si pe seful statului din ambiguitate iar parasirea acestei directii ii va costa politic.

Lansad trecutul in urma si confuziile doctrinare generate de decizii guvernamentale contradictorii, PDL are acum sansa unei optiuni clare: sa ocupe intreg spatiul dreptei. Mai simplu, sa aiba grija de sectorul privat, sa produca bogatie si sa lase stangii grija redistribuirii si protectiei sociale.

Valeriu STOICA la ISP


Pentru o dreaptă populară, în România europeană (Teodor Baconschi)

6 mai 2010

România europeană merită o clasă politică europeană.

Politica europeană înseamnă în primul rând libertate responsabilă, dreptate şi solidaritate. Toate acestea sunt valori autentic creştine.

Europa însăşi, aşa cum ni se prezintă astăzi, este un dar al creştinismului. Drepturile omului sunt într-o măsură copleşitoare produsul Bunei Vestiri. Uniunea Europeană liberă, responsabilă şi solidară este reflexul de durată al democraţiei creştine.

Creştinismul a inspirat gândirea şi acţiunea părinţilor fondatori ai Uniunii Europene, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi, iar viziunea creştină despre om şi societate constituie fundamentul doctrinar al Partidului Popular European.

Prin afilierea la PPE, marele partid al dreptei din România trebuie să preia sursele creștine ale construcției europene. Este datoria noastră, oameni politici şi intelectuali, să gândim această reaşezare doctrinară. Nouă ne revine sarcina de a fundamenta proiectul democraţiei creştine într-o ţară majoritar ortodoxă şi de a îmbogăţi dimensiunea răsăriteană a popularismului actual. Alături de adepții liberalismului, care se opun legitim derapajelor colectiviste de stânga, suntem chemaţi să contribuim la unificarea şi reconstrucţia dreptei în România.

Fără  o doctrină consecventă, popularismul poate degenera în populism. Fără asumarea unei doctrine creştin-democrate clare, afilierea PDL la PPE riscă să rămână o formalitate internațională  lipsită de consecințe interne. Fără o veritabilă  sinteză a valorilor economice şi juridice liberale şi a principiilor dreptei creştine, popularismul românesc nu poate să devină cu adevărat european.

Promovând o mişcare de aşezare pe fundamente creştine a dreptei româneşti, nu suntem purtătorii de cuvânt ai vreunei instituţii confesionale. Valorile creştine sunt valori universale şi unificatoare. Vedem separaţia dintre Biserică şi Stat ca pe un principiu salutar pentru ambele părţi: între cele două entități nu poate exista nici subordonare, nici concurenţă, nici animozitate, fiindcă majoritatea cetăţenilor se regăsesc în acelaşi timp în Stat şi în Biserică. Ceea ce ne dorim este o Biserică liberă într-un Stat liber.

Promovând aşezarea pe fundamente creştine a dreptei româneşti, nu transmitem un mesaj conservator, ci unul de progres moral şi doctrinar. Mutaţiile sociale şi geopolitice ale secolului XX au fost atât de dramatice, încât a conserva înseamnă a te întoarce la nedreptăţi sociale şi la naţionalisme revolute. Ceea ce merită conservat este nucleul aflat mai presus de orice negociere: demnitatea persoanei umane. Se cuvine să perpetuăm tradiţia care a trecut testul istoriei, tradiţia fondată pe valorile iudeo-creştine şi latino-elenistice.

Afirmând aşezarea pe fundamente creştine a dreptei româneşti, nu ne întoarcem în trecut, ci privim cu speranță spre viitor. Mesajul nostru refuză orice naţionalism, fiindcă valorile creştine sunt valori universale, care nu cunosc frontiere. Comunitarismul naţionalist al extremei drepte interbelice sau actuale este străin de spiritul creştin, care pune omul înaintea comunităţii. În timp ce extrema dreaptă şi extrema stângă se întâlnesc în discursul resentimentului şi al urii de rasă şi de clasă, democraţia creştină propune universalitatea libertăţii şi demnităţii persoanei umane, cultura solidarităţii şi responsabilităţii.

Nu vom ieși din confuzia socială în care ne-am afundat până când politicienii nu vor proiecta în viața publica agenda forțelor vii ale națiunii noastre.

Există  în România nenumăraţi oameni onești şi competenţi, ale căror conştiinţe şi voturi nu pot fi cumpărate. Există în România întreprinzători care nu şi-au făcut averea prin afaceri dubioase. Există în România universitari, medici, cercetători cu studii strălucite. Există în România artişti de excepţie, scriitori de anvergură, sportivi de elită. Există în România o clasă de mijloc formată din cetațeni care au călătorit, au văzut şi au înţeles că se poate trăi şi altfel. Există în România oameni cinstiţi, tineri şi bătrâni, la sat şi la oraş, bogaţi şi săraci, cu credinţă în Dumnezeu şi dornici sa trăiască în armonie cu semenii lor. De cele mai multe ori, vocea lor nu se aude.

Ei sunt forţa vie a naţiunii noastre şi, totodată, adevărata majoritate. Ei sunt cei liberi şi puternici, a căror voce nu se aude în România. Ei nu ies în stradă şi nu îşi găsesc locul în presa ahtiată după scandal şi diversiuni irelevante. Dar ei ţin România pe umeri. Lor trebuie să le vorbească un adevărat partid popular, pe ei trebuie să sprijinim proiectul nostru de societate.

Popularismul este contrariul populismului. Populismul flatează pasiunile joase ale populaţiei. El vorbeşte invidiei, urii şi lăcomiei. Populismul promite fără să dea, fiindcă singura sa marfă sunt vorbele goale. Cei liberi şi puternici nu au nevoie să li se dea — ei dăruiesc zilnic inteligenţă, hărnicie, talent, dragoste, sprijin. Ei produc, învaţă, vindecă, gândesc. Ei afirmă calităţile acestui neam. Ei sunt cei responsabili, care se scoală devreme şi se culcă târziu, ei sunt cei onorabili, cei care ne reprezintă cu cinste şi care nu se simt reprezentați cum se cuvine.

A sosit momentul ca vocea lor să se audă; lor trebuie să  le vorbească un adevărat partid popular. Valorile lor trebuie să fie valorile unui adevărat partid de centru-dreapta, care să îmbine dinamismul liberalismului cu generozitatea creştinismului.

Societatea românească este sătulă de bâlci, de marea trăncăneală, de indecenţă, de necinste şi de discursul urii. Un adevărat partid popular trebuie să înţeleagă acest mesaj. Decenţa, competenţa probată şi cinstea trebuie să devină criteriul de promovare a oamenilor politici. Scopul nostru este slujirea binelui comun, nu a intereselor de grup. Nu interesele trebuie să ne unească într-un partid, ci valorile.

Liberalismul a făcut dovada că valorile sale sunt viabile economic şi juridic. Libertatea individului şi a societăţii, limitate doar de responsabilitate, sunt principii de bază ale statului de drept. Fără o piaţă liberă, nu există societate liberă ori stat de drept. Orice limitare a libertăţii duce la grave dezechilibre: capitalismul devine oligarhie, statul parazitează iniţiativa, individul se transformă în sclav. Dar liberalismul nu caută frumusețea interioară a persoanei umane și nu pornește dintr-o viziune universală.

Faţă de individualismul liberal, viziunea democrat-creştină asupra omului propune personalismul solidar. În loc de supravieţuirea celui mai puternic, ea recomandă solidaritatea celor puternici cu cei slabi. Nu este însă vorba de solidaritatea impersonală şi deresponsabilizantă a statului pe care o propune stânga, ci de iubirea de semeni a fiecăruia dintre noi. Solidaritatea creştină îl ridică pe cel aflat la ananghie, în loc să-l ţintuiască în soarta sa, precum asistenţialismul socialist, doar aparent filantrop.

În viziunea creştin-democrată, demnitatea fiinţei umane este transcendentă. Drepturile omului sunt rezultatul acestei demnităţi, nu ale unui contract social. Tradiţia creştină nu admite tratarea omului ca obiect al ştiinţei sau al politicii. Omul este subiectul propriului său destin, iar natura sa nu poate fi alterată fără a-i altera demnitatea. De aceea, democraţia creştină nu poate accepta manipularea genetică sau identitară a persoanei umane. Deşi acceptăm progresul ştiinţei ca produs al creativităţii naturale a omului, nu admitem practicile care aduc atingere fiinţei umane.

Viziunea creştină asupra omului este fructul concepției creştine despre lume. Omul este o fiinţă creativă, iar creaţia sa îmbogăţeşte şi afectează totodată natura. Poluarea şi distrugerea mediului au atins o amploare de care abia acum ne dăm seama. Responsabilitatea faţă de noi înşine şi faţă de generaţiile ce vor veni ne impune să temperăm excesele şi să dăm dovadă de îndoită creativitate, pentru a ne asigura bunăstarea fără a ne periclita viitorul. Dar noi nu facem din protejarea naturii o religie seculară, nici nu demonizăm progresul tehnologic, aşa cum o face ecologismul de stânga.

Contribuţia majoră a viziunii creştine despre om, societate şi natură  este echilibrul, bunul simţ, firescul. Democraţia creştină readuce în discuţie regulile vieţii publice, responsabilitatea fiecăruia, libertatea tuturor. Viziunea noastră despre libertate şi responsabilitate este compatibilă cu cea a liberalismului clasic, dar ea suprapune eticii acestuia morala creştină. În completarea liberalismului, popularismul cultivă darul solidarităţii. Aceasta nu trebuie căutată la stânga, care deresponsabilizează prin paternalismul statului, ci în învăţătura creştină a iubirii de semeni.

Prin asumarea acestei viziuni, viaţa politică din România va deveni mai responsabilă şi mai coerentă. Prin asumarea acestei viziuni, PDL poate deveni o forță politică aliniată doctrinar cu celelalte partide creştin-democrate din Partidul Popular European. Prin asumarea acestei viziuni, PDL poate să răspundă aşteptărilor adevăratei majorităţi a românilor. Adăugând ideilor liberalismului clasic principiile democraţiei creştine, PDL poate realiza, în sfârşit, reconstrucţia doctrinară şi morală a dreptei româneşti.

Teodor BACONSCHI

Teodor Baconschi este doctor în antropologie religioasă (Sorbona) şi ministrul Afacerilor Externe


Cătălin Avramescu despre nostalgie, comunism, democraţie (dialog cu Ovidiu Nahoi)

5 februarie 2010

Care este România lui Catalin Avramescu?

Ovidiu Nahoi a discutat în cadrul emisiunii Vocile seriicu profesorul universitar, Cătălin Avramescu.