Soarta studiilor clasice în România: un alt dosar al crizei

5 iulie 2010

Adrian MURARU

Ce se mai poate face, aşadar, dacă miza studiilor clasice este atît de importantă? Putem privi la cei dinaintea noastră pentru a înţelege cum se profesionalizează acest domeniu. În 1920, Parlamentul României decidea înfiinţarea Şcolilor Române de la Roma şi de la Paris. Scopul acestora era promovarea studiilor clasice, în sens generic, şi a artelor frumoase: istorici, filologi, arheologi, artişti aveau posibilitatea de a se pregăti în centre prestigioase. Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, fondatorii lor, observaseră că modelul „Şcolilor“ străine localizate în centre reputate de studii era util formării de specialişti, el fiind practicat încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea de mai multe state europene.

Nimic nu împiedică statul român să urmeze astăzi modelul interbelic: fondarea ori refondarea de noi „Şcoli“ româneşti în străinătate (în fapt centre de cercetare care să adăpostească studioşi, oferindu-le astfel şansa de a se specializa) este posibilă. Nu avem o Şcoală românească la Atena (unde există un Institut georgian, şi un altul australian, spre exemplu). Nu avem o Şcoală românească la Ierusalim: nu doar filologia clasică ar avea de cîştigat în urma înfiinţării unei Şcoli româneşti acolo, ci şi studiile religioase autohtone. Astfel s-ar oferi spaţii de profesionalizare pentru cei pasionaţi, astfel comunitatea cercetătorilor de specialitate ar fi mai aproape de specialiştii autohtoni.

Andrei CORNEA

Într-un volum colectiv recent apărut, unul dintre autori, după ce denunţă în mod legitim o mulţime de imposturi academice, ca de pildă plagiate, se exprimă iritat şi împotriva unui alt gen de delicte intelectuale. Omul e supărat rău pe anumite „grupuri restrînse de intelectuali (afirmaţi mai mult ca epigoni, traducători a ceva care de peste 2000 de ani se tot tălmăceşte, care sînt gata să se mînie cumplit dacă scrii cumva nefiinţă legat şi nu cu liniuţă, care prezidează comisii, comiţii şi comitete.)…“ Articolul, intitulat „Intelectualii publici din România şi libidoul puterii“, se află în volumul Idolii forului, Editura Corint, 2010, coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, p.173. Cine a scris rîndurile de mai sus? Nu un şofer, nici un „inginer“, nici un ministru (actual sau fost) şi nici măcar vreun jurnalist decerebrat. L-a scris dl Lucian Năstasă Kovacs, un distins istoric, de la Institutul de istorie al Academiei din Cluj!

Adrian PAPAHAGI

Clasicele sînt astăzi expresia supremă a inutilităţii. Dar civilizaţia însăşi nu este decît inutilitatea care se naşte atunci cînd foamea s-a potolit şi intervine, binecuvîntată, tihna. Latina şi greaca sînt tovarăşele tihnei aristocratice. Prin dezinteresul faţă de imediat, clasicistul este un aristocrat. Iar aristocraţia este pe cît de rară, pe atît de impopulară (o spun chiar termenii). Aşa stînd lucrurile, nimic nu e totuşi mai grandios decît o aristocraţie decadentă. Dacă nu mai putem trăi, măcar să murim frumos.

Eugen MUNTEANU

Dar Academia Română? A auzit cineva de vreo cît de mică iniţiativă, de un cît de vag gest de îngrijorare în ultimele decenii faţă de declinul studiilor clasice în România? În fond, în această Academie Română, născută cu peste 150 de ani în urmă sub autoritatea latiniştilor ardeleni T. Cipariu şi A. T. Laurian, mai există vreun membru clasicist de formaţie? Şi apoi, cu tot respectul, cîţi dintre membrii actuali înţeleg ceva din gramatica latină, ca să nu mai vorbim de subtilităţile stilului clasic? Mai este atunci de mirare că o mare parte a establishment-ului universitar-academic actual cultivă o cultură „naţională“ etnocentrică şi precară, fără rădăcini şi fără orizont… Cine să le mai spună „în lături“ impostorilor tracomani din ce în ce mai agresivi şi mai „credibili“ pentru publicul larg înrobit televiziunii?

Să mai vorbim de cele patru sau cinci catedre de specialitate din cîteva mari universităţi ale ţării? Cît de vizibile sînt acestea, cu membrii lor timoraţi şi prinşi în mecanismul degradant al supravieţuirii academice, la „mila“ unor senate mai mult sau mai puţin binevoitoare, dominate de o gîndire mercantilă („Nu aveţi studenţi!“)? Societatea de Studii Clasice din România mai există ea oare? Care îi este activitatea? Cine o conduce? Revista editată de ea, prestigioasă cîndva, Studii clasice, mai apare? Unde se difuzează?


Casa lui Eminescu de la Văratec (SOS patrimoniu)

2 iulie 2010

Situată la marginea de sus a satului, pe o coastă de deal, în spatele cimitirului monahiilor, casa nu iese în evidenţă decât prin starea avansată de degradare în care se găseşte.

Despre faptul că în perioada 1874-1889 a fost locuită de Eminescu, nici un indiciu.

Despre statutul de casă memorială, pe care demult ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală.

Imaginile înregistrate în toamna acestui an vorbesc de la sine.



Distrugerea patrimoniului naţional în anii comunismului: mărturia arhivei Gane

21 martie 2010

In data de 18 martie 2005, dl Dinu Zamfirescu – proeminent lider PNL si, pe atunci, director al INMER – a dat un ordin de incinerare a unei importante parti din arhiva lui Stefan Gane (arhitect roman si proeminent reprezentant al exilului). Incepind cu anul 1985, Asociatia pentru Protectia Monumentelor si a Siturilor Istorice din Romania (condusa de regretatul Stefan Gane) a trimis nenumarate memorii catre cele mai importante institutii culturale si politice din Europa libera, pentru a atrage atentia asupra masacrarii patrimoniului din Romania ceausista. Un ordin al doamnei ministru Mona Musca din 2005, alaturi de prompta interventie a cercetatorului Adrian Niculescu, a salvat documente importante care atesta implicarea intelectualitatii romanesti in efortul de salvare a patrimoniului national. Scrisorile destinate incinerarii erau adresate unor figuri proeminente, precum François Mitterand (presedinte al Frantei), istoricul Vlad Georgescu, etc. Aceste fragmente de epistolar ofera o emotionanta incursiune in istoria rezistentei culturii umaniste fata in fata cu barbaria.



Pergolesi ~ Stabat Mater (Andreas Scholl & Barbara Bonney)

19 octombrie 2009

Tragedia patrimoniului bisericesc (Mădălina Şchiopu despre bisericile de lemn)

26 septembrie 2009

De la Revoluţie încoace, în România s-au ridicat în ritm susţinut biserici şi mînăstiri, pentru care, spre deosebire de renovări sau reparaţii ale clădirilor şi monumentelor istorice, se găsesc întotdeauna fonduri, publice sau private. Nu puţine, pe cît de kitschoase, pe atît de luxoase. După tragedia de la Tanacu, mulţi s-au mirat de cruzimea faptelor petrecute acolo, dar şi de urîţenia lăcaşului ridicat de preotul Corogeanu şi susţinătorii lui. Proiectul faraonic al Catedralei Mîntuirii Neamului, care presupune cheltuieli de zeci de milioane de euro, are în continuare o mulţime de sprijinitori. În acelaşi timp, zeci de biserici vechi de lemn din ţară se prăbuşesc, acoperite de iarbă, mucegai şi uitare. Prin acoperişurile de şiţă sparte, prin găurile unde odinioară au fost ferestre, ploaia şi zăpada se preling pe picturile din alte timpuri. Chipurile de sfinţi şi episoadele biblice sînt desfigurate şi se şterg încetul cu încetul, lemnul putrezeşte, vegetaţia pătrunde în locurile de rugăciune unde au îngenuncheat cîteva generaţii de credincioşi. Unele sînt folosite ca grajduri, altă dată o bisericuţă de lemn a devenit depozit pentru magazinul deţinut de preotul satului.


Pe aceeaşi temă, vezi şi articolele lui Valentin MUSCĂ din Ziarul de Vrancea: (1), (2), (3).

Blogul ANTITEZE a postat şi imagini care documentează universul kitsch al Ortodoxiei contemporane.


Un excepţional proiect relansat la Iaşi: Biblia de la 1688 (vol. 7)

25 august 2009

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, vol. 7 al Bibliei de la 1688, din seria Monumenta Linguae Dacoromanorum.

monumenta_linguae_7_web

Biblia de la 1688 (numită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino sau Biblia de la Bucureşti)  este prima traducere integrală a Bibliei în limba română.

Monumenta Linguae Dacoromanorum – Biblia de la 1688 este un proiect început cu două decenii în urmă, relansat actualmente de Centrul de Studii Biblico-Filologice de la Iaşi, ultima sa materializare fiind Pars VII, Regum I, Regum II, volum coordonat de cercetător Gabriela Haja. Cele şapte volume anterioare (I-VI si XI) au fost realizate de un grup de cercetători români şi germani, în cadrul unui parteneriat academic între Albert-Ludwigs-Universität din Freiburg im Breisgau şi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Proiectul a fost iniţiat în anul 1986 de prof. Paul Miron şi dr. Elsa Luder, în colaborare cu profesorii ieşeni Vasile Arvinte, Ioan Caproşu si Alexandru Andriescu. Prezenta ediţie a Bibliei de la 1688 a fost con­ce­pu­tă în 20 de volume (părţi) aproximativ egale. Fie­ca­re volum cuprinde, în funcţie de mărimea tex­te­lor respective, fie o singura carte, fie două sau mai multe cărţi biblice mai mici. Volumele (părţile) I-VI si XI au apărut între anii 1988-2004, iar acum este publicat al optulea volum, Pars VII. Regum I, Regum II.

“Ediţia de faţă este deosebit de importantă pentru faptul că oferă, paralel, pe lângă textul originalului facsimilat şi transcrierea acestuia, alte două variante în româneşte ale Cărţilor Regilor, cele din celebrele, pentru istoria literaturii de profil, manuscrise 45, cuprinzând textul tradus de Nicolae Milescu şi 4389, traducere din slavonă, a episcopului Daniil Panoneanul, însoţite, într-o a cincea coloană, de o versiune modernă.

Ideea acestei prezentări exegetice îi aparţine, de la lansarea proiectului, reputatului filolog  ieşean N. A. Ursu, o autoritate în materie, consultant ştiinţific pentru publicarea Bibliei de la 1688. Pentru acest volum, consultant ştiinţific este prof. Eugen Munteanu, de la Universitatea din Iaşi.

Sumarul volumului VII cuprinde în afara bibliografiei de lucru, a listei de abrevieri folosite şi a notei asupra ediţiei, textul Bibliei, pe cinci coloane, reprezentând redacţiile mai sus amintite, un grupaj de substanţiale note filologice semnate de Mădălina Andronic, Mioara Dragomir, Veronica Olariu şi Elena Tamba Danilă, o secţiune de comentarii, datorate lui Adrian Muraru, Elsei Lüder şi lui Paul Miron, şi un indice de cuvinte şi forme flexionare, la redactarea căruia, în afară de colaboratorii ce semnează notele, a participat şi Gabriela Haja.

Pentru viziunea editorială şi pentru deplina reuşită tehnică, trebuie menţionat faptul că, în încheiere, sunt reproduse, în fotocopii, 54 de pagini color din Manuscrisul 45 şi 62 de pagini din Manuscrisul 4389, o primă posibilitate de a aprecia osteneala pe care şi-au asumat-o şi priceperea pe care o dovedesc transcriitorii manuscriselor respective. Volumul este însoţit de un CD, a cărui prelucrare informatizată ireproşabilă aparţinând lui Vlad Sebastian Patraş face posibilă, chiar pentru un public mai larg, o lectură sigură a manuscriselor.” (prof.univ. Stelian Dumistracel)


Piaţa Obor moare şi se predă (Mirel Bănică)

21 iulie 2009
Piata Obor, anii 1930

Piata Obor, anii 1930

Mănînc mici şi beau bere într-una dintre cele două terase rămase neatinse din ceea ce a fost altădată Piaţa Obor. Fum, căldura unui acoperiş de tablă, arome amoniacale de sudoare omenească şi încă ceva greu de definit, acel „miros de piaţă românească“ de care pomenea antropologul francez Claude Karnoouh la începutul cărţii sale, Românii, tipologie şi mentalităţi. Un ţigan tînăr îmi cere să ia loc la masa mea. Pare a fi un om mulţumit. Mustăţile de la ceapa verde ies rîzînd din sacoşele uzate de plastic pe care le poartă. Intrăm repede în vorbă – deh, cîrciuma de Obor dezleagă limba şi şterge bariera socială. Lucrează pe un şantier din apropiere. „Am dat o fuguţă pînă la Obor să fac piaţa la copii“ – îmi spune, tihnit de berea recea din halbă. De masa noastră se apropie un vînzător ambulant de şosete de plastic. „Şase la zece lei, şase la zece lei“ – strigă acesta cu glas puternic, dînd ocol meselor din plastic cîndva alb. Şosetele de plastic ieftin cu un desen viperin se iţesc din buzunarele omului, din mîneci, din sacul de pînză ieftină pe care-l poartă pe umăr. Un om-şosetă. Începe negocierea. Cumpărătorul fumează fără tulburare şi soarbe liniştiti din bere. Omul-şosetă simte că, de data aceasta, va vinde ceva. Şapte la zece lei. Opt la zece lei! Nouă la zece lei! Zece la zece lei! Vocea are un crescendo insuportabil, marketing de Obor, bătălie de priviri între cei doi ca în westernurile spaghetti ale lui Sergio Leone. Cînd simte că nimic nu se mai poate întîmpla, constructorul meu trage cu gesturi molcome un bilet obosit de 10 lei dintr-un portmoneu de piele neagră, albit pe margini de atîta purtat, şi-l întinde nonşalant vînzătorului de şosete. „Iau una pe zi la şantier, apoi le arunc.“ Aruncă şi mucul de ţigară şi pleacă, sub privirile rele ale comerciantului ambulant, care simte că a făcut o „afacere“ păguboasă doar de dragul artei comerţului.


Cartea neagră a patrimoniului: declaraţia ministrului Toader Paleologu

16 iulie 2009

O luare de poziţie fermă a ministrului Toader Paleologu pe tema dezastrului urbanistic din Bucureşti (link Video/RealPlayer).


Omul dărâmă locul (o campanie a Ministerului Culturii)

8 iulie 2009
O campanie iniţiată de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional

O campanie iniţiată de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional

Bucureştiul este singura capitală din Europa care a demolat pe vreme de pace un număr echivalent de clădiri pierdute de alte capitale pe vreme de război. Cartierul Uranus este doar unul dintre cartierele demolate de monstruosul elan urbanistic din perioada regimului comunist.

Pe termen lung, distrugerea unor case precum cea de pe strada Maria Rosetti 38, cea de pe strada Visarion nr. 8 sau cea de pe Aviatorilor nr. 8 nu poate fi oprită decât prin vindecarea deprinderii maligne de a pierde sub demolări identitatea culturală a oraşelor în care trăim.

„Omul dărâmă locul” este o campanie iniţiată de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional în vederea schimbării percepţiei publice asupra patrimoniului construit.

Scopul campaniei este de a sublinia faptul că promovarea şi conservarea patrimoniului construit depinde, în primul rând, de crearea deprinderii de a sancţiona public orice proiect de demolare sau de mutilare a caselor şi a zonelor construite.

Cele trei săptămâni de campanie sunt dedicate înţelegerii faptului că memoria culturală şi chipul frumos al oraşelor sunt distruse nu doar de proiectele investitorilor imobiliari, ci şi de indiferenţa şi pasivitatea cotidiană a celor care locuiesc în spaţiul urban.


DELTA DUNĂRII

25 ianuarie 2009

Demenţa filozofiei comuniste la lucru în Delta Dunării…


CARE SUNT PRIORITĂŢILE LA MINISTERUL CULTURII?

20 decembrie 2008

Toader Paleologu, un tânăr politician român de orientare liberală, a fost recent ales Ministrul Culturii, al Cultelor şi al Patrimoniului în Guvernul condus de Emil Boc. Ce sugestii aţi avea pentru domnia-sa?

Iată câteva posibile direcţii cu prioritate (de dreapta):

– Bibliotecile publice

-Muzeele judeţene

-Patrimoniu (artă religioasă şi artă seculară)

-Relaţia cu românii din străinătate


CASA NATALĂ A PĂRINTELUI STĂNILOAE

18 noiembrie 2008

Un reportaj de Răzvan Ionescu.