Andrei Pleşu şi G.M. Tamas: un dialog mai vechi

21 iulie 2010

Cu stînga pe dreapta călcînd

Am participat, de curînd, la un dialog amical despre stînga şi dreapta, organizat, la Sofia, de Ivan Krastev, un prieten preţios şi un politolog de elită. De faţă mai erau, dintre cunoscuţi, Alexander Smolar şi Tamás Gáspár Miklós, alături de alţi numeroşi gazetari şi experţi din Germania, Italia, Spania, Turcia, Statele Unite, Albania şi Portugalia.

N-aş spune că am aflat lucruri noi. Dar am avut – pentru a cîta oară? – ocazia să constat disproporţia numerică, stilistică şi retorică dintre pledanţii stîngii şi ai dreptei. Statistic vorbind, partizanii dreptei acopereau cam cinci la sută din cei prezenţi. Printre ei, se numărau doi parlamentari bulgari, a căror coerenţă, cuviinţă şi fineţe m-au făcut să reflectez amar asupra omologilor lor români. Dar indiferent de calitatea prestaţiei lor, cei doi se confruntau constant cu reacţia neîncrezător-ironică a majorităţii. Era clar că stînga se simte mereu legitimă, în vreme ce dreapta se simte mereu suspectă. Stînga a supravieţuit tonic tuturor crimelor ei. Cît despre crimele dreptei, dreapta continuă să le întruchipeze. Drept care, într-o adunare dominată de stînga, discursul de dreapta are un ton stingherit sau, în orice caz, insular, excentric.

Vedeta stîngii ofensive, deştepte, cultivate a fost, ca întotdeauna cînd e de faţă, amicul Tamás. Vechiul disident anticomunist arborează mereu panaşul unui anarhism cochet, cu sclipiri marxizante, preţiozităţi academice şi virtuozităţi caustice. Vede (sau se face că vede) fascişti peste tot, fandează panicard şi fentează sofistic, într-o engleză perfectă, ostentativ conservatoare. „Problema liderilor de dreapta – zice el, de pildă – e că se consideră lideri în chip natural, de unde insuportabila lor aroganţă.” Nu poţi să nu observi, în replică, un viciu comun al liderilor de stînga, cel puţin la fel de grav şi, parcă, mai periculos: ei se consideră lideri în mod providenţial, de unde sîngerosul lor delir misionar. „Nu uita că eu m-am angajat, în tinereţe, împotriva liderilor comunişti!” – parează, prin eschivă, Gáspár Miklós. Sau, tot el: „Critica ideologiei comuniste e, de regulă, contradictorie: ba se spune că avem de a face cu o ideologie utopică, inaplicabilă, ba că ea a fost aplicată, dar cu rezultate dezastruoase. Păi, ori se poate aplica, ori nu se poate”. Bine, te grăbeşti să spui, dar de vreme ce toate tentativele de aplicare a ideologiei comuniste au sfîrşit în catastrofă, nu e asta o dovadă că ideologia cu pricina e inaplicabilă? Unde e contradicţia? Nu e inaplicabilitatea una dintre notele constitutive ale utopiei? De cîte ori şi în cîte locuri trebuie să eşueze un sistem, pentru ca el să fie declarat inaplicabil? E însă foarte greu să-i ţii piept seducătorului filozof maghiaro-clujean.

E inteligent, e citit, e funny. Fucking funny! Şi, mai ales, spre deosebire de cei doi parlamentari bulgari, e pe val, e pe gustul majorităţii. Şi Ivan Krastev, şi Alexander Smolar par să-mi dea dreptate, dar o fac discret, în pauză, oarecum conspirativ. Le e teamă, poate, că mă simt prost şi încearcă să mă consoleze prieteneşte? Sau am devenit eu însumi mai suspicios decît e cazul? Văd oare disimetrii acolo unde ele nu există? Dar iată, cînd cineva vorbeşte cu parapon despre defectele (grave) ale dnei Thatcher, toată lumea zîmbeşte solidar, aprobativ, cu multiple subînţelesuri. Vorbeşti, dimpotrivă, despre unele calităţi ale dnei Thatcher? Provoci o stare de jenă generală, ca şi atunci cînd ai obiecţiuni la Che Guevara. Dreapta e culpabilă. Reacţionară. Niţel ridicolă. Stînga construieşte pe idolatria egalităţii, dar nu admite egalitatea de principiu cu dreapta. Dreapta e ceva pe care nu e cazul să-l consideri egal. În plus, dreapta e tristă, n-are haz, nu ştie de glumă. Stînga e şugubeaţă. Nu ţine minte răul. Trage peste Gulag o cortină inteligentă, plină de nuanţe, fineţuri analitice şi „legi ale istoriei”. Lumea bună, lumea cu adevărat bună e de stînga. Restul? O mînă de elitişti întîrziaţi, buni de condamnat la o justă amnezie populară.

Dilema veche 243 (2008)

G.M. Tamás

O scrisoare către Andrei Pleşu

Ah, dragă prietene, dacă ar trebui să aleg pe cineva să-mi fie călău, eu te-aş vrea pe tine să fii omul cu masca neagră, sînt convins că nu m-ar durea de tot, că m-aş plimba întru lumea cealaltă printr-o cascadă de harfe eoliene, printr-o ceaţă trandafirie, lîngă pilaştri de porfir.

Dar dacă ar trebui să-mi aleg un hronicar să-mi scrie letopiseţul tuturor ideilor şi năravurilor mele sau un advocatus diaboli să-mi pledeze biata, smerita cauză, atunci voi ezita puţin. Nădăjduiesc că n-o vei lua în nume de rău. E poate un blestem divin împotriva celor ce şi-au jertfit suculenta şi tînăra viaţă, studiului unor lucruri ce s-au petrecut înainte (Geistesgeschichte), probabil o mîrşăvie blasfemică, oricum, să n-aibă memorie. Bineînţeles, nici nu mi-a trecut prin cap să spun la Sofia sau oriunde bîlbîiturile pe care ai avut bunătatea să mi le atribui. (N. red.: în articolul „Cu stînga pe dreapta călcînd”, Dilema veche, nr. 243.)


Ceea ce am menţionat acolo, superficial şi grăbit, a fost următorul paradox: există o contradicţie în judecata asupra sistemului bolşevic (căruia îi sînt şi astăzi opus, ca înainte, dar astăzi aceasta nu ne cere mare vitejie sau perspicacitate extraordinară – sau mă înşel?). Acest paradox consistă din două enunţuri contradictorii care s-au formulat împotriva „socialismului real” (termenul l-am moştenit de la tov. L. I. Brejnev, straşnic cadru de conducere sovietic).

Enunţul nr. 1, pronunţat înainte de 1989: sistemul bolşevic minte, nu este socialismul afişat de ideologii săi, fiindcă societăţile de tip „comunist” sînt societăţi producătoare de mărfuri, bazate pe munca salariată, folosind sistemul financiar (bani), muncitorii sînt separaţi de mijloacele de producţie (adică proprietatea socialistă e un mit), sînt societăţi inegale, ierarhice, represive, deci nu sînt socialiste cum socialismul este definit în teoria marxistă. Societăţile de tip sovietic înşală oamenii care mai cred în ele, nu este adevărat că sînt socialiste.

Enunţul nr. 2, pronunţat după 1989: sistemul bolşevic a spus adevărul, societatea de tip sovietic a fost într-adevăr socialistă. Din această pricină, trebuie să evităm oricare transcensus primejdios al sistemului capitalist, fiindcă ştim ceea ce a fost socialismul: Uniunea Sovietică, Republica Populară Chineză, să nu mai vorbim de Republica Socialistă România, cu Gulag, laogai, Canal, Gherla, Aiud.

Ceea ce am afirmat modest este că cele două afirmaţii fundamentale ale anticomunismului oficial sînt contradictorii. Nu pot să fie corecte ambele în acelaşi timp. Eu, de fapt, cred că enunţul nr. 1 are merite, cît ar fi el de simplist. Enunţul nr. 2 mi se pare fals, cum mi se pare fals denunţul ideologiei antiglobaliste-antiimperialiste, reprezentată totuşi de mari cărturari ca Domenico Losurdo şi Luciano Canfora, că liberalismul ar fi identic cu Belgia într-adevăr liberală, care a asasinat conştient, deliberat, „anume”, cca două milioane de oameni de culoare în Congo la începutul secolului XX, şi că alt model al societăţii liberale nu ar fi posibil, pentru că, chipurile, e dovedit, e demonstrat că acestea sînt consecinţele regimului liberal-capitalist, scilicet: genocidul. Nonsens, nu-i aşa?

Sigur, există oameni de stînga care găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic. Dar cu ei, eu, de regulă, nu stau de vorbă decît din politeţe. Dar nu numai curtoazia. Cum nu sînt un om aservit principiilor rigide, găsesc în duhul meu obscur tandreţe chiar şi pentru cîte un fermecător duşman de clasă, ca tine, dragă Andrei. Amitiés,

G.M. Tamás

P.S. În ceea ce priveşte conservatorii, nu cred că ei ar simţi că puterea le revine în mod firesc, ci filozofia conservatoare sau – cum spune Roger Scruton – „dogmatica” conservatoare porneşte din ideea naturii umane. Ea legitimează orice putere politică numai în termenii naturii (Hume, Oakeshott, Leo Strauss) şi unei armonii cu această fire. Arta de a fi conservator constă (sau consta odinioară) în gestul nestingherit, spontan, ludic al stăpînirii fără ţel ulterior. E estetic, anti-teleologic: sprezzatura.

În schimb, „stînga eternă” poposeşte pe tărîmul unui „regim de adevăr”, cum îl numeşte Alain Badiou urmîndu-i pe Marx, Lukács şi Althusser, un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat, descris splendid de faimosul discurs al lui Galileo Galilei în piesa lui Bertold Brecht: „Dintotdeauna se susţinea că astrele sînt fixate pe o boltă de cristal, ca să nu cadă. Acum însă, am prins curaj şi le lăsăm să plutească libere în spaţiu, fără nici un punct de susţinere. ş…ţ Iar pămîntul se roteşte voios în jurul soarelui şi, împreună cu el, se rotesc precupeţe, negustori, principi şi cardinali, ba chiar şi papa. Peste noapte universul şi-a pierdut centrul, dar în dimineaţa următoare s-a trezit cu nenumărate centre, încît putem socoti că adevăratul centru al lumii se găseşte în fiecare dintre ele sau în nici unul. Astfel universul a devenit deodată cu mult mai încăpător.”

Iar „dreapta eroică” (de la Joseph de Maistre şi Don Juan Donoso Cortés la Carl Schmitt şi Cioran tînăr) îşi găseşte temeiul în delirul conceptual de a tranşa între prieten şi potrivnic, în decizie. Aceste arhetipuri mai există, dar se dărîmă toate. N-am făcut polemică, am descris trecutul.

Dilema veche 247 (2008)

Cîteva comentarii la G.M. Tamas

Mi-a făcut plăcere, dragul meu, să propun Dilemei vechi textul scrisorii în care mă amendezi pentru interpretarea trunchiată a sprinţarei tale intervenţii de la Sofia.

Cum îţi spuneam şi într-un mail de-acum cîteva zile, scrii atît de bine româneşte, încît, pentru un calofil ca mine, aproape că nu mai contează ce spui. Îmi cer, oricum, scuze, dacă am reprodus inexact spusele tale. Pe de altă parte, oricîte malentendu-uri s-ar aduna între noi, e clar că stăm, cu sau fără ele, pe poziţii disjuncte şi că vom rămîne pînă la capăt în această disjuncţie: tu apărînd cu îndîrjire şi graţie un utopic paradis de stînga, eu bombănind bătrîneşte, dinspre dreapta, nonşalanţa (sprezzatura?) cu care teoretizezi ceea ce, pentru mai multe milioane de oameni, a fost infernul pur. De dragul dialogului, ridic, totuşi, mănuşa.

În beneficiul cititorilor, dar şi pentru că nu am instrucţia ta de specialitate, îţi voi simplifica tezele, străduindu-mă să nu le deformez încă o dată. Pui în lumină două enunţuri pe care le califici drept „contradictorii”: 1) „Socialismul real” n-a fost socialism adevărat, ci o deformare ipocrită, mincinoasă, a teoriei marxiste şi 2) „Socialismul real” a fost aplicarea întocmai a teoriei marxiste, adică a fost socialism adevărat. Eşecul lui practic e, simultan, eşecul teoriei sale şi evacuarea lui din registrul regimurilor politice viabile. Cîteva observaţii rapide: Nu cred că enunţul 1 e, cum spui, formulat înainte de 1989, în vreme ce enunţul 2 apare după 1989. În dezbaterea despre comunism, ele coexistă, mi se pare, de mult. Tu ai o înclinaţie (moderată, dar limpede) pentru enunţul 1, pe care, formulîndu-l, ai mare grijă la cuvinte: vorbeşti de „societăţile de tip sovietic” şi de „sistemul bolşevic”, iar cînd zici „de tip <>”, pui repede termenul „comunist” între ghilimele. Problema ta este să reduci maximal conotaţia „comunistă” a eşecului. Răul, atîta cît a fost, a fost un păcat „bolşevic” şi „sovietic”. Bolşevicii şi sovieticii au „întinat” – vorba lui Ion Iliescu – comunismul adevărat, l-au compromis, l-au aplicat vicios.

Conform enunţului 1, pe care îl preferi, comunismul nu e infirmat de „socialismul real”, altfel spus nu poate fi epuizat de tribulaţiile lui istorice. Trebuie să i se mai dea o şansă, încă una, iarăşi şi iarăşi, pînă cînd, poate, într-un tîrziu, şi la capătul cîtorva noi hecatombe, va reuşi să-şi arate chipul benefic, generos, „ştiinţific”. Admiţi că enunţul 1 e „simplist”. În schimb, enunţul 2 ţi se pare direct „fals”. A identifica comunismul cu URSS, China, Europa de Est, Gulagul, Canalul, Gherla, Aiudul etc. e la fel de abuziv, pe cît este de abuziv să identifici liberalismul cu crimele belgiene din Congo şi, în general, cu genocidul. Care va să zică, eşti echidistant. Nu poţi fi de acord cu Losurdo sau Canfora („totuşi mari cărturari”), nici cu cei care „găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic” („sovietic” fireşte, căci în celelalte ţări comuniste puşcăriile nu sînt relevante…).

Sincer vorbind, eşti prea echidistant pentru gustul meu. A judeca comunismul prin prisma Gulagului mi se pare, orişicît, ceva mai legitim decît a judeca liberalismul prin prisma genocidului. Stalin e, cred, un exponent al marxism-leninismului în mai mare măsură decît a fost Hitler un exponent al lui John Stuart Mill. În ce mă priveşte – aşa cum, probabil, anticipezi – sînt mai aproape de enunţul 2. Pînă una alta, „socialismul real” a arătat aşa cum a arătat şi, de vreme ce, indiferent de contexte locale, de „adaptări” naţionale, de experimente şi scremete de tot soiul, a produs efecte atît de asemănătoare, am dreptul să-i pun la îndoială temeiurile. Nu pot face abstracţie de faptul istoric, în numele unui nimb imperceptibil. N-ar fi nici măcar în spiritul lui Karl Marx.

Cît despre însemnările tale din Post-scriptum, mărturisesc că le-am urmărit cu oarecare dificultate. Nu înţeleg ce vrei să spui definind liderul „conservator” drept un „ludic al stăpînirii fără ţel ulterior”, sau calificînd „stînga eternă”, pe urmele lui Badiou, drept „regim de adevăr”, „un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat” etc. Conservatorul ludic? Foarte bine! Ai ceva împotriva lui Churchill? Preferi seria de activişti comunişti care se iau în serios pînă la crimă? Comunismul ca „regim de adevăr”? Nu ţi se pare o ironie? Ce te-a determinat să faci disidenţă împotriva unui „adevăr” atît de „zdrobitor” şi, în plus, „splendid” ca un discurs de Galileo Galilei? Ştiu, o să spui că altul e „comunismul” tău, că vorba eternului Pristanda, „altceva ai tu în sufletul tău”. Losurdo? Badiou? Dă-mi voie să te scandalizez niţel: doi băieţi deştepţi de o prostie compactă. Genul de intelectuali care „trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri”. Nu polemizez. (Viaţa e prea scurtă.) Îi descriu. Rămîn totuşi fidelul tău, plin de o paradoxală simpatie, „duşman de clasă”. Măcar să fi arătat toate conflictele veacului ca fragedele conflicte dintre noi doi.

Cu drag,

Andrei Pleşu

Dilema veche 247 (2008)


Deutschland: Alles in Ordnung! (despre joc, ordine, imaginaţie, de la Cusanus la Schweinsteiger)

3 iulie 2010

În De ludo globi (1463), cardinalul Nicolaus Cusanus oferă o neaşteptată interpretare universalistă a noţiunii de joc. Departe de-a fi înţeleasă ca simplu divertisment, activitatea ludică deschide o fereastră către secretul creativităţii. Oamenii maturi se pot juca cu limbajul (folosind ironia, calamburul sau dialectica subversivă), devenind astfel mai înţelepţi. Jocul, aşadar, nu este doar tremur, risipă şi vibraţie. El nici nu înlocuieşte gândirea sistematică şi voinţa austeră. Jocul e cel care pune imaginaţia fierbinte în dialog cu analiza rece şi calculul tactic în confruntare cu planul strategic al unei echipe sau al unei individualităţi. Teza a fost reluată şi aprofundată de Johan Huizinga (Homo ludens) şi Eugen Fink (Spiel als Weltsymbol). Jocul e prezent în orice interacţiune culturală şi rămâne, ca atare, marca fundamentală a depăşirii purei animalităţi (Cusanus, DLG, p. 222: nulla enim bestia globum et eius motum ad terminum producit  – „nicio fiară nu plăsmuieşte o minge şi nu-i pune mişcarea într-o direcţie anume”).

Această generoasă definiţie – stabilită în plin secol XV într-o conversaţie a teologului Cusanus cu Iohannes din Bavaria – e verificată de jocul cel mai popular şi mai exploziv în tot secolul XX. Fotbalul jucat astăzi, 3 iulie 2010, de echipa Germaniei în confruntare cu Argentina a scos la iveală secretul maturităţii ludice. De partea jucătorilor teutoni, o sumă indicibilă de angajamente private, măsurători obiective, scheme, calcule şi prognoze, eforturi de antrenament sportiv, negocieri financiare şi mobilizări psihologice s-a dovedit, în sens colectiv, perfect câştigătoare.

Ce a arătat astăzi selecţionata Germaniei federale?

Mai întâi, că nicio secundă din cele 90 de minute regulamentare nu merită pierdute. Tatonările pot fi utile, dar nu atunci când îţi propui o victorie la scor şi detaşarea rapidă în poziţia de favorită a Cupei Mondiale. Echipa lui Joachim LOEW s-a aruncat fără ezitare la poarta lui Sergio Romero, înscriind (3′) dintr-o superbă lovitură liberă finalizată de Thomas Mueller (20 de ani). Replierea argentinienilor a venit dificil, după aproape 30 de minute de pase stăruitoare ale nemţilor, motivaţi de stabilitatea lui Schweinsteiger, Lahm şi Podolski pe teren. Aşa cum era de aşteptat, niciun membru al titratei Nationalmannschaft n-a lăsat impresia că vrea să smulgă simpatia tribunelor prin artificii de circumstanţă, driblinguri cu efect sau deposedări acrobatice. Cuvântul-cheie a rămas, de la început până la sfârşit, organizarea. Iar organizarea trimite, inevitabil, la ordine.

Nimic static, regresiv, centralist sau predeterminat în acest concept de Ordnung. Construcţia pe teren a echipei (team-work) n-a fost nici sindicalistă, nici anarho-libertariană, ci mai curând de extracţie ordo-liberală. Aşezarea fermă în post a fiecărui apărător şi mijlocaş, relaţia de subsidiaritate între regiunile distincte ale terenului, precum şi excelenta comunicare pe flancurile de atac, au compensat  deficitul de experienţă al tinerilor atleţi germani. Ordoliberalism: competiţie deschisă, aşadar, pe piaţa ideilor fotbalistice şi o minimă reglementare acceptată de comun acord cu antrenorul (fără consultarea presei).

Argentina a suferit, în schimb, printr-o inflaţie de şuturi imprecise şi elan necoordonat. Pe gazon şi în tribune, a rămas doar amintirea ceţoasă a unui pseudo-război de cuvinte, jucat de cei doi selecţioneri-adversari înaintea meciului de sferturi. Nici logomahia diplomatică întreţinută la nivelul tribunelor oficiale n-a putut oferi vreo soluţie de avarie. Cancelara Merkel s-a relaxat mai departe, în timp ce Messi, Higuain şi Tevez încercau din răsputeri să străpungă apărarea germană. Deşi şi-au creat anumite şanse, timp de un sfert de ceas, alb-albaştrii n-au putut periclita în mod serios poarta lui Neuer.

După pauză, Germania a adăugat plus-valoarea rafinamentului la deja consacrata noţiune aristotelică de ordine (motivată aşadar de o certă finalitate). Maradona a omis să facă nişte schimbări esenţiale (introducerea lui Juan Veron, pivot-central, în locul palidului Maxi Rodriguez). Messi n-a putut urca niciodată spre zona de 16 m a adeversarului, fiind obligat să joace multe recuperări. Tevez a făcut enormă risipă de energie, fără ca elementul de concentrare să-şi spună cuvântul. După al doilea gol (64′) survenit printr-o execuţie model a prolificului şi Miroslav Klose. Modestia de caracter şi tenacitatea au învins pofta de glorie deşartă. Ordinea germană a triumfat în faţa improvizaţiei fără cap, mijloc şi coadă. Jocul nu trebuie să contrazică organizarea, nici ritmul nu exclude disciplina, după cum robusteţea fizică poate atrage după sine inventivitatea. Germania a câştigat prin apetit ofensiv, dezinvoltură, rapiditatea mişcărilor de contra-atac, îndrăzneala de-a vrea mai mult, din prima clipă a confruntării.

În ultimele douăzeci de minute, complet doborâtă psihic, Argentina s-a răsfirat şi, practic, n-a mai găsit nicio breşă. Soluţiile de pe banca antrenorilor s-au lăsat aşteptate, în zadar. A doua repriză a dovedit că nu poeţii loviţi de capriciu, geniu şi superstiţie, ci managerii glaciali sunt cei care pot reabilita, în momente critice, o echipă. O defensivă ineficientă, apoi haosul mingilor aruncate înainte, fără o destinaţie anume, precum şi lipsa de concentrare pozitivă a jucătorilor argentinieni au pecetluit soarta meciului. Ultimele două goluri (Friedrich 74′, Klose 89′) au adâncit umilinţa ireală şi neputinţa surdă a sud-americanilor.

Va răzbuna Spania sau Uruguay orgoliul latinităţii?

(Mihail NEAMŢU)


Mirel Bănică despre Ortodoxie şi conversaţia religioasă pe Internet

24 februarie 2010

Ateismul militant versus tradiţia iudeo-creştină (o dezbatere live)

6 februarie 2010

ENGLISH

SPANISH


Andrei Pleşu despre falsa polemică Baconschi vs. Aurescu

22 decembrie 2009

Cu Teodor Baconschi am colaborat încă din 1990 la Ministerul Culturii. Cariera lui ulterioară a fost exemplară: terminase deja teologia la Bucureşti şi, cu o bursă a statului francez, a obţinut în 1994, la Sorbona, un doctorat („magna cum laude”) în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor.

A intrat apoi în diplomaţie: a fost ambasadorul nostru la Vatican (şi a contribuit esenţial la pregătirea vizitei în România a Papei Ioan Paul II), la Lisabona şi la Paris. A funcţionat şi ca secretar de stat în Ministerul de Externe, a devenit, pentru scurt timp, consilier prezidenţial, a scris mai multe cărţi, a făcut publicistică (la „Cotidianul” şi „Dilema”), fără să se angajeze vreodată, activ, într-o tabără de partid.

Cei care îl cunosc îi apreciază de multă vreme ponderea profesională, ţinuta sobră dar cordială, cultura, inteligenţa, stilul. Într-o ţară normală, toată lumea ar fi fost încântată ca un asemenea personaj să ajungă în poziţia pentru care a fost propus de curând. La noi, dimpotrivă, lucrurile au evoluat epileptic: din performanţa diplomatică şi intelectuală a omului nu s-a reţinut nimic, dar s-au făcut, în schimb, toate speculaţiile imaginabile despre „adevăratele raţiuni” ale numirii sale.

Inşi al căror CV n-a depăşit genunchiul broaştei se întrec în denigrarea „indezirabilului”, cu un zel obscen. Avem, mereu, monopolul grosolăniei. Micul parapon politic ne schimonoseşte judecata şi ne încremeneşte în proiectul unui veşnic şi meschin atac la baionetă.

Pe Bogdan Aurescu l-am întâlnit ceva mai târziu, în perioada în care am lucrat la MAE. Era un tânăr (avea, atunci, doar douăzeci şi şase de ani) foarte bine pregătit în materie juridică, un om devotat, eficient, harnic şi de o ataşantă, genuină, croială sufletească. Mi-a fost de mare ajutor, ca expert, în funcţionarea cabinetului meu. Succesul lui de la Haga, în care am crezut de la bun început, e cunoscut de toată lumea. Mai puţin cunoscute sunt temeinicile sale cercetări de drept internaţional, publicate în ţară şi în străinătate. Ajuns şi el secretar de stat, Bogdan Aurescu e unul din cei mai serioşi diplomaţi români şi sunt sigur că va avea o carieră pe măsura înzestrărilor sale.

Din păcate, grosolănia politică autohtonă îl pune acum într-o situaţie falsă. I se face un portret de „sacrificat”, de victimă inocentă a taberei băsesciene (deşi aceeaşi tabără îl nominalizase cu ceva timp în urmă). Manevra e inelegantă faţă de ambii diplomaţi.

Se confecţionează o adversitate artificială între doi colegi care vor lucra împreună şi care, sunt sigur, se respectă reciproc. Bogdan Aurescu, mai tânăr cu zece ani decât Teodor Baconschi, va fi, neîndoielnic, un bun ministru de Externe. Nu împotriva lui Teodor Baconschi, ci după el.


Dan Tapalagă despre impasul reformei de stat a României

16 octombrie 2009

Prin cele doua nominalizari din afara lor, partidele romanesti arata ca si-au epuizat complet resursele interne, ca traverseaza cea mai mare criza de solutii si credibilitate de dupa 89. Arata cat de nereformate, imbatranite si putrede sunt pe dinlauntru incat nu mai pot pacali pe nimeni, asa ca apeleaza la nemti si tehnocrati in spatele carora isi incoloneaza toti ratatii politici.

PS: Despre filozofia economică a premierului desemnat, vezi Hotnews.Ro.


Andrei Pleşu despre jurnalism, tradiţie şi inteligenţă

12 septembrie 2009

Am în mână un exemplar din „Neue Zürcher Zeitung“. Unii spun că e cel mai bun ziar din Europa. În orice caz, e printre cele mai bune. Dacă aş fi gazetar de meserie, aş dormi cu el sub pernă, l-aş devora din doască-n doască, l-aş ţine pe birou ca pe un reper inconturnabil, ca pe un ghid. Aş constata, mai întâi, că pe frontispiciul său scrie: „Al 230-lea an de apariţie“. 230 de ani de experienţă continuă, 230 de ani de supravieţuire nobilă, fără obsesia ratingului, fără vulgarităţi de bodegă, fără scandaluri de tabloid. Carevasăzică, se poate!


Criza jurnalismului şi deficitul democratic (Mihail Neamţu, Idei in dialog/septembrie 2009)

2 septembrie 2009

Părinţii fondatori ai Statelor Unite ale Americii au preţuit atât de mult libertatea presei, încât i-au oferit protecţia sub mantaua Constituţiei (primul amendament, adoptat la 15 decembrie 1791). De atunci încoace, democraţia reprezentativă şi statul de drept nu pot fi concepute fără acest instrument de corectare a abuzurilor puterii: cuvântul neîngrădit. Vom reflecta aici asupra condiţiei morale şi intelectuale a presei româneşti.

Pieţarii presei libere

În condiţii normale, critica gazetărească la adresa guvernanţilor pregăteşte sancţiunea votului şi afirmă suveranitatea populară („we the people”) în intervalul electoral. Numai regimurile totalitare, autoritare, teocratice şi oligarhice au limitat exerciţiul presei pentru a instaura monopolul pe informaţie, cunoaştere şi adevăr. Şi în democraţiile emergente, garanţiile constituţionale oferite libertăţii presei rămân insuficiente.

Există o presă liberă doar acolo unde se stabilesc raporturi de transparenţă între patronat, consiliu editorial, gazetari şi public. Când mogulii au intenţii ascunse, angajaţii vor fi tentaţi să încalce deontologia breslei acceptând legea tăcerii pe marginea unor chestiuni de interes major:  contractele firmelor private cu statul, cheltuirea banului în ministere şi agenţii guvernamentale, soarta educaţiei, viitorul sănătăţii publice, etc. În Rusia, Birmania sau Coreea de Nord, încălcarea legii omertei poate sfârşi prin suicid ori asasinat. În Balcani întâlnim mai frecvent şomajul sau marginalizarea.

Şi în România se găsesc ziarişti-eroici, capabili să îndure orice riscuri pentru a-şi face datoria: salarii mici sau venituri nesigure. Aceştia înţeleg fraza lui Alexander Soljeniţîn care spunea: „avem frecvent mai multe păreri, dar întotdeauna o singură conştiinţă.” La antipodul integrităţii morale, vom descoperi destui ziarişti care sfidează codul onoarei. Înrobiţi unor conflicte de interese, ei intimidează, cenzurează sau concediază confraţii incomozi, subordonaţi pe linie ierarhică; fără scrupule, oferă apoi consultanţă unor oameni politici cărora le acordă apoi în platourile TV note pentru prestaţie; ajung, în sfârşit, proprietari de SRL-uri a căror activitate e lăudată prin reclamă mascată în faţa unui cititor adesea obosit, grăbit sau neatent.

Se adăugă informarea tendenţioasă, amestecul senzaţionalist, denigrarea sistematică, refuzul dreptului la replică, etc. Sunt zeci de televiziuni care produc zilnic acest spectacol al minciunii. Complicitatea dintre patronat şi corpul editorial naşte noi tactici de supravieţuire. Clubul „pieţarilor” presei este gata să vândă ori să cumpere orice dizidenţă gazetărească.

Nu ne poate mira faptul că pentru Matthew Arnold (1822–1888), jurnalismul echivala, în zilele sale bune, cu „literatura grăbit redactată.” În ochii lui Dinu Patriciu, în schimb, ziariştii independenţi sunt doar nişte biete „oiţe care behăie.” Iată diferenţa dintre Oxfordul universitar al secolului XIX şi Prahova magnaţilor de veac XXI…

Demobilizare civică şi carnaval permanent

Raţiunea de a fi a presei într-o societate liberă şi democratică nu este să placă unor patroni analfabeţi. Scopul nobil al acestei întreprinderi trebuie reiterat cu încăpăţînare liturgică: informarea corectă şi nepărtinitoare a publicului în privinţa binelui comun.

La noi, din păcate, manipularea opiniei publice, epidemia urii (în diferitele ipostaze: mineriadele anti-intelectuali sau băsescofobia sezonieră), ocultarea adevărului despre trecut, cauţionarea legăturilor suspecte între politic şi sfera privată – toate acestea adâncesc câteva patologii sociale. În registru postmodern, excesele retorice ajung să înghită referinţa la fapte. Esenţialul se pierde în sarabanda accesoriului.  O presă băltind prin jumătăţi de adevăr înmulţeşte stufărişul fabulatoriu sau delirant. Cine observă popularitatea discursului conspiraţionist şi a literaturii de scandal în România post-1989 va înţelege nu doar victoria prostului gust, ci şi eşecul democraţiei noastre participative.

De ce ne-ar uimi demobilizarea civică atunci când milioane de oameni citesc astrograme pentru a descifra nu doar un amor delincvent, ci şi falimentul în afaceri? Sute de mii de telespectatori caută astăzi să lămurească drama României sau convulsia Terrei — de la atacurile din 11 septembrie 2001 până la criza financiară, de la problema securităţii militare şi energetice în Europa până la încălzirea globală — printr-o referinţă la cutare complot nevăzut. Cum altfel să explici notorietatea lui Pavel Coruţ, încrederea în zvonistică, convingerea mutantă că toate hibele din BOR provin din „infiltraţiile iezuite” ori succesul profesional al unui profesor american are în spate şapte cabale?

De ce să te mai implici la nivel local când o mână de iniţiaţi au stabilit deja, pas cu pas, deciziile mai marilor planetei? Mostra perfectă de psihoză apocaliptică, în registru New Age, o găsiţi în emisiunile OTV. Luptând pe aceste baricade, presa ajunge să piardă şi beneficiul istoric al alfabetizării populaţiei ţării, până mai ieri preponderent rurală. Dacă nişte „marţieni” ar privi trei zile la televiziunile româneşti ar trage concluzia că progenitura lui Decebal şi Traian a devenit o naţiune de priapici şi nimfomane, poporul kitsch adăpostit la nord de Dunăre sub poalele unor munţi de vulgaritate.

Pentru a contracara acest fenomen, ziarele de tiraj puteau să-şi asume un mai pronunţat rol educativ. În ce fel? În primul rând, explorând atractiv teme fundamentale: de la decesul satului tradiţional până la secularizarea galopantă din oraşe, trecând prin fenomenul economiei subterane, al criminalităţii, al alcoolismului sau fraudei interlope. Prea adesea, gustul publicului este subestimat, reţeta îndobitocirii fiind deliberat aleasă.

În al doilea rând, presa trebuie să trateze domeniului cunoaşterii pe compartimente. E inacceptabil să inviţi un expert în salubritate la o emisiune despre arta medievală. Merită dezumflate apoi părerile unui actor, oricât de talentat, despre ultimele revendicări sindicale. Pentru a evita impostura, reflexul specializării trebuie combinat cu flerul generalist. Citind despre teme dificile precum globalizarea, deriva bancară sau chestiunile arzătoare de politică externă (i.e., autoritarismul din Rusia ori situaţia din Afganistan şi Irak), dar şi problemele domestice (i.e., falimentul sistemului nostru de sănătate sau corupţia din învăţământul de stat), un cititor exigent şi-ar dori opinia profesionistului capabil să evite jargonul în schimbul comunicării clare şi articulate.

Alianţa între decenţă şi inteligenţă ar putea dovedi că românii nu-şi doresc totuşi transplantarea tubului digestiv cu tubul catodic.

Deficitul de curaj & expertiză

Care sunt subiectele subreprezentate în dezbaterea televizuală? Arareori vedem documentare despre costurile şi cauzele birocraţiei pletorice, ale demografiei negative, ale sistemul de pensii, violenţei stradale, crizei familiei, remanenţei mentalităţii comuniste, a resurgenţei fundamentalismului secular sau teologic, ş.a.m.d. Sunt teme care se cuvin discutate acordând prioritate raţiunii, îndepărtând duplicitatea morală, stimulând patosul pentru adevăr şi ridicând ştacheta teoretică a jurnalisticii autohtone.

Numai dezbaterea serioasă vizând termenul mediu şi lung va atrage fidelitatea cititorilor: abonamentele la ziar cresc după ce credibilitatea e testată şi, astfel, clientul primeşte garanţia că un produs quality nu se va transforma subit într-o foaie de manipulare ori scandal. Cât de des, însă, regizează televiziunile noastre întâlnirea între deontologie şi profesionalism, între competenţa experţilor şi interesul popular?

Fără să evalueze tot spectrul de manifestări al presei româneşti, un spectator atent al mass-media va sesiza transformarea unor platforme de dezbatere în tranşee electorale. Criza financiară a mai scos la iveală modul în care diferite canale de presă funcţionau sub standardele minime de eficienţă economică şi calitate profesională.

Reducerea salariilor a determinat un număr de simbriaşi să-şi schimbe rapid gustul şi convingerile doctrinare. O minoritate chiar şi-a radicalizat tonul, acceptând prostituţia în direcţia tabloidală. Este doar un început, căci independent de recesiunea economică a anului 2009, jurnalismul se află într-o criză mondială generalizată impusă de voga noilor tehnologii. Una dintre prognoze spune că nu va fi salvată decât presa care va găzdui comentarii proaspete, competente, deopotrivă accesibile şi sofisticate.

Cum se pregăteşte România pentru această revoluţie? Deocamdată, ne mişcăm în ceaţă. Identitatea incertă a presei quality nu ţine de-o tulburare acneică, ci are un un aer premeditat. Urmăriţi recurenţa aceloraşi figuri, mascote, umbre şi năluci în studiourile Radio-TV. Când, bunăoară, vom putea spera ca Adrian Păunescu să se retragă din arenă? Vor accepta vreodată, singuri, domnii X, Y sau Z că sunt nişte produse deopotrivă compromise şi expirate? Va fi diminuat numărul de ore distractive la TVR? Se va mai naşte vreodată acolo o emisiune de tipul „Seratei muzicale”, girată de regretatul Iosif Sava?

Debusolarea presei e legată de criza morală şi declinul cultural al societăţii româneşti: de la lideri religioşi care fac din casa lui Dumnezeu o „peşteră de tâlhari”, trecând prin cercul senatorilor latifundiari care cer decontarea chiriei lor din Bucureşti din banul contribuabilului, pentru a sfârşi cu universitarii care şi-au obţinut titlul doctoral sau grantul de cercetare prin fraudă. Ziariştii de referinţă ai României se întâlnesc zilnic cu această faună iar bolile, după cum ştim, se iau prin contact nemijlocit.

Aşa cum există foşti demnitari care ocupă abuziv case de protocol, oameni de afaceri care influenţează justiţia ori diplomaţi care, în calitate de ex-turnători la Securitate, îşi sfidează mai departe concetăţenii – la fel, avem jurnalişti care au abdicat de la codul deontologic. Ei huzuresc materialiceşte şi, deşi mimează rolul lupului moralist, n-ar cuteza să facă vreo declaraţie de avere. Un fost redactor al gazetei „Timpul” din Bucureşti, pe numele său Mihai Eminescu, s-ar îngrozi de spectacolul demisiunilor etice şi al degradării culturale din peisajului presei româneşti.

Soluţia? Reîntoarcerea la greci, printr-un jurământ etic şi o reabilitare a raţiunii critice.

Un Hippocrate pentru ziarişti

„Jur pe Apollo şi iau drept chezăşie pe marii înaintaşi ai breslei jurnaliştilor că voi îndeplini acest jurământ după putere, raţiune şi caracter:

  • Să  respect pe cel care m-a învăţat arta de-a citi atent, de-a vorbi îngrijit, de-a asculta răbdător şi de-a scrie cu migală; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi şi surori şi să-i învăţ arta rostirii adevărului, dacă ei o doresc, fără obligaţii.
  • Să transmit mai departe dragostea de adevăr şi dreptate fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul nobil al ziariştilor, şi nimănui altuia.
  • Atât cât mă ajută mintea şi îmi încuviinţează conştiinţa, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a cititorilor mei, ferindu-i de orice daună, violenţă sau frază otrăvită.
  • Nu voi injecta mintea cititorilor cu ură, venin sau dezinformări letale, chiar dacă patronul îmi va cere asta. Nu-i voi iniţia pe jurnaliştii mai tineri în rele. În acest fel, sper să nu dau vreodată ţării mele un remediu avortiv.
  • Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa, în ascuns şi la vedere.
  • Nu voi lua apărarea borfaşilor, lăsând avocaţilor din oficiu această meserie.
  • În orice casă va intra ziarul sau televiziunea la care lucrez, voi căuta să ofer informaţii şi comentarii relevante pentru binele comun, ţinând tocul peniţei sau camerele video departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.
  • Orice voi vedea sau voi auzi în timpul documentării mele ca ziarist de investigaţie voi păstra în secret, pentru că tăcerea şi confidenţialitatea sunt o datorie sfântă.
  • Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi meseria mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul să se petreacă.”

Un Socrate pentru cititori

Revigorarea conştiinţei morale în presa românească ar fi doar un prim pas. Pe lângă lecţia oferită de Hippocrate gazetarilor, cititorii au nevoie de adjuvantul intelectual al unui Socrate. Deşi sună pretenţios, o atare formulare transmite exigenţa bunului simţ şi un imbold către normalitate. Dacă ziarul quality găzduieşte conversaţia unei naţiuni cu sine, atunci acest dialog presupune respectarea raţiunii critice: onestitatea interogaţiei, ironia fină, reflexul dubitativ, proprietatea clară a termenilor, rigoarea expresiei, cultura memoriei, disciplina gândirii şi, implicit, stăpânirea regulilor logice de inferenţă.

În Antichitate, Socrate a fost cel mai important adversar al sofismelor produse de avocaţii confortului şi duşmanii adevărului. Redescoperirea spiritului socratic ar ajuta presa de calitate să joace nu doar un rol decorativ sau informativ, ci şi cartea paideică. Acest lucru impune redescoperirea modelelor care depăşesc produsele jurnalismului socialist al „epocii de aur”. În locul unor „repere” de tip Emanuel Valeriu, Ion Cristoiu, Sorin Roşca-Stănescu sau Cornel Nistorescu, de ce n-am „revizita” operele unor Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, Mircea Vulcănescu, Pamfil Şeicaru sau Mihail Fărcăşanu?

Mai mult, tradiţia jurnalismului incisiv şi curajos ar putea stimula lectura unei biografii a lui Karl Kraus, pentru care punctuaţia avea o importanţă mistică; a eseurilor lui George Orwell, a interviurilor Orianei Fallaci sau a comentarilor live de Charles Krauthammer? În sfârşit, făcând cronica evenimentelor culturale, am putea studia mai atent densitatea frazei unui Bernard Pivot sau proza elegantă a unui William F. Buckley Jr.

Paginile de „foileton” din Frankfurter Allgemeine Zeitung, săptămânalul Times Literary Supplement, comentariile competente ale unor clasicişti sau istorici precum Victor David Hanson, John Keegan sau Michael Burleigh publicate în Daily Telegraph sau Wall Street Journal – toate acestea vorbesc despre vocaţia excelenţei care n-a fost integral abandonată în mass-media apuseană. Într-o notă personală, pot evoca surpriza, dacă nu cumva stupefacţia trăită atunci când,  în primăvara anului 2001, descopeream într-un număr obişnuit din cel mai important ziar bavarez (Süddeutsche Zeitung) o recenzie la o carte despre christologia din epistolele Sf. Pavel – semn că nemţii refuză să trăiască doar în „Germania untului” sau patria berii.

În spaţiul european, presa de calitate a jucat întotdeauna un rol educaţional. Cu excepţia unor intelectuali publici capabili să conducă magistral o argumentaţie şi să oferă analize inedite, noi suntem restanţi la acest capitol.

Revirimentul inteligenţei

Suplimentele culturale ale ziarelor quality sunt fie slabe, fie inexistente. Paginile dedicate istoriei ideilor sunt foarte subţiri iar comentariile specialiştilor apar mereu înghesuite într-un spaţiu sufocant, fără personalitate. Televiziunea, radioul, revistele, ziarul sau blogul profesionist trebuie să transmită nu doar informaţii brute despre spectacolul cetăţii, ci şi stări de spirit.

Presa poate forma sau deforma gusturi, tendinţe, reflexe de gândire sau comportament. De aceea, merită păstrate la vedere paginile de interviu sau recenziile vizând nu doar literatura, ci şi ştiinţele exacte, arta sau memoria naţională. Editorii români deplâng dezinteresul pentru cartea de istorie, în special. De ce ne-ar mira atunci excitaţia în faţa oricărei formule „pseudo”: de la obsesia siliconului până la grandomania legată de origini (himera Kogaionului, tracomania şi tot registrul „dacii contraatacă”). Respectând acest imperativ pedagogic, liderii noştri de opinie vor începe să vorbească, să asculte şi să tacă mai bine.

Libertatea presei nu înseamnă că totul poate fi spus, oricum, oricând, oricui. Să ne gândim puţin: dacă România ar fi aparţinut celebrului Commonwealth britanic şi regina Angliei ar fi vizitat Bucureştiul anul acesta, oare relatările despre eveniment n-ar fi impus o altă ţinută lexicală, o amplă documentare şi, mai ales, un ton potrivit? Mă întreb, însă, câţi ziarişti de televiziune s-ar fi descurcat în faţa acestei provocări?

Oamenii de presă trebuie să-şi redescopere adevărata vocaţie: nu aceea de-a face spectacol, ci de-a informa judicios un public adeseori nevinovat şi credul. Aş merge chiar mai departe: a sosit vremea când citirea ziarului poate împlini un act cultural. Hârtia e tot mai scumpă şi lucrurile ieftine pot emigra către spelunca spaţiului virtual. Faptul de-a scrie merită să-şi recâştige demnitatea, reafirmând prioritatea argumentului şi importanţa dialogului, în locul calomniei tautologice şi al cacofoniei regizate.

Ziarul merită citit ca un preludiu la o lectură fundamentală sau o discuţie pasionantă. Mergând la restaurant, nu ne satisfacem doar o funcţie biologică, ci împlinim şi un ritual social. La fel, nu frecventăm Universitatea doar pentru a înmagazina date despre literatura română, matematică, ştiinţe economice sau geografie, ci şi pentru a interacţiona sub raport uman cu reprezentanţii diferitelor generaţii de profesori sau studenţi. Este truismul pe care l-ar putea redescoperi mai multe ziare quality din România spre îndreptarea democraţiei noastre betegite.

Concluzii

Am argumentat în acest text următoarele puncte de vedere: (1) presa liberă există pentru a furniza dosare factologice veridice şi comentarii pertinente despre starea binelui comun. (2) Slujirea adevărului ajunge o ficţiune atunci când rămân netransparente relaţiile dintre proprietarii trusturilor, gazetari, subiectul investigaţiei jurnalistice şi consumatorul de comentariu sau informaţie. (3) Mortificarea conştiinţei gazetarului prin stimuli financiari iliciţi conduce la compromiterea interesului pentru dezbaterea publică şi, automat, la tabloidizarea discursului mass-media – un fenomen paralel cu demobilizarea civică a electoratului. (4) Remediul nu îl poate reprezenta decât reînvierea principiilor deontologice ale jurnalismului clasic, explorarea unor modalităţi neconvenţionale de practică gazetărească (blogosferă agregată, Internet, TV online) şi, mai ales, atragerea inteligenţei emigrate.

(5) Refacerea calităţii actului jurnalistic implică nu doar voinţa morală, rezumat de jurământul lui Hippocrate, ci şi recuplarea ideii de lectură la noţiunea clasică de cultură, specifică tradiţiei europene. (6) Prin acest ultim imperativ înţeleg nu doar urmarea modelelor sacre, scrisul îngrijit, documentarea poliglotă sau preţuirea limbii române, ci şi reabilitarea simţului socratic pentru argumentaţie, scepticism şi dialog constructiv, împotriva sofisticii care pretinde că poate demonstra sau deconstrui orice, pe bază de umori, bârfe, zvonuri, intoxicări şi false raţionamente. (7) Patronajul intelectual al lui Socrate intră astfel în tandem cu jurământul moral lui Hippocrate: iată operaţia prin care înţelepciunea anticilor ar „răzbuna” dezorientarea omului recent.

–––––-

Pe aceeaşi temă, vezi şi următoarele texte: (1), (2), (3), (4)


O carte pentru eurocentrici: Christopher Caldwell, Reflections on the Revolution In Europe: Immigration, Islam, and the West

11 august 2009

Caldwell frames the issue of Muslim immigration to Europe as a question of whether you can have the same Europe with different people. The author, a columnist for the Financial Times and a senior editor at the Weekly Standard, answers this question unequivocally in the negative. He offers a brief demographic analysis of the potential impact of Muslim immigration—estimating that between 20% and 32% of the populations of most European countries will be foreign-born by the middle of the century—and traces the origins of this mass immigration to a postwar labor crisis. He considers the social, political and cultural implications of this sea change, from the banlieue riots and the ban on the veil in French public schools to terrorism across Europe and the question of Turkey’s accession to the E.U. Caldwell sees immigration as a particular problem for Europe because he believes Muslim immigrants retain a Muslim identity, which he defines monolithically and unsympathetically, rather than assimilating to their new homelands. This thorough, big-thinking book, which tackles its controversial subject with a conviction that is alternately powerful and narrow-minded, will likely challenge some readers while alienating others.
Copyright © Reed Business Information, a division of Reed Elsevier Inc. All rights reserved.

Review
“In this book, Christopher Caldwell presents a daring, thoroughly researched and provocative view of the Islamic revolution underway in Europe. It’s a chilling account of how complacency, moral relativism and socialist dogma froze the European imagination while the agents of radical Islam proceeded, sure-footed, to claim Europe neighborhood by neighborhood. There have been many wake-up calls to alert Europeans to the challenges of immigration and the threat of Islam, but if anything should thaw the minds of the European leadership, it is this book.” —Ayaan Hirsi Ali

“Among the many brilliant things Christopher Caldwell has done in Reflections is write a how-not-to book about immigration.  Once again Europe has shown us the way—to go wrong.  Thanks to Caldwell’s careful reporting and keen analysis we know exactly what we shouldn’t do when new people move to our country.” —P.J. O’Rourke

“In Reflections on the Revolution in Europe, Christopher Caldwell combines an authentically Burkean historical breadth of vision with a reporter’s keen eye for detail. No one can seriously doubt after reading this book that large-scale immigration, particularly of Muslims, is in the process of transforming Europe profoundly. From the strife-torn banlieues of Paris to the multiplying minarets of Middle England, as Caldwell shows, we are a very long way indeed from the merry multicultural melting-pot of bien-pensant fantasy.” —Niall Ferguson, Laurence A. Tisch Professor of History, Harvard University, and author of The War of the World: Twentieth-Century Conflict and the Descent of the West


A şaptea pecete: Teodor Baconsky pleacă de la „Cotidianul”

4 august 2009

Astăzi, directorul trustului Realitatea-Catavencu a fost informat despre plecarea lui Teodor Baconsky din actuala echipa de colaboratori ai ziarului Cotidianul. Decizia, ne-a informat dl Baconsky, survine după transformările acute de stil şi viziune impuse de noul director Cornel Nistorescu. Reamintim că în ultimele şase luni Cotidianul a pierdut următorii comentatori: Traian Ungureanu, Mihail Neamţu, Devis Grebu (desen), Ioan T. Morar,Cristian Pătrăşconiu şi Liviu Antonesei. Alte nume au fost vehiculate ca „dizidenţi” în raport cu noua tendinţă.

Aflat într-o galopantă degradare de mai bine de un an, Cotidianul poate fi considerat acum un alt produs. Boicotat de atâtea condeie excepţionale, el nu rămâne decât un cuptor de resentimente şi partizanat.

BOICOT

BOICOT

Pentru a sublinia contrastul dintre trecut şi prezent, reluăm aici editorialul plin de speranţă cu care Teodor Baconsky îşi începea colaborarea la Cotidianul la 21 Septembrie 2006.

ZIARUL DE MÂINE

Presa de „tranzitie” a excelat prin frauda si lovituri nepermise. Aceasta etapa se cere treptat depasita, numai ca nimeni nu va lasa in urma respectivul marasm daca publicul insusi nu va deveni mai exigent si mai atent la materialul ce i se livreaza.

Poate ca unii dintre cititorii cartilor mele – sau doar ai rubricii pe care o tin in „Dilema Veche” – se vor intreba de ce am ales „Cotidianul”. Simplu spus, l-am preferat din aceleasi motive pentru care l-au ales si ei, salutind astfel continutul unui ziar urban, european, incisiv si documentat, care s-a situat, prin formatul si marketingul sau, in avangarda tendintelor bune.
Cind te duci la un chiosc de ziare, ai sentimentul ca oferta e torentiala. Gheretele plesnesc de publicatii – in fata, jurnalele, pe laturi, revistele specializate, pornite pe maruntirea unor probleme „de nisa”, fie acestea gradinaritul, voyeurismul „adult” ori decoratiunile interioare. Semn de saltareata democratie. Si simptom al „nevorbirii” din vremea comunismului, care se razbuna acum printr-o explozie de ilustratii si acte de comunicare. La o privire mai atenta – sau daca iti faci timp de a scana panoramic – observi insa ca iuresul acesta publicistic e cam diluat. Ai cantitatea, dar nu si calitatea. Multe ziare sint greoaie la citit, din pricina unei tehnoredactari imbicsite. Altele poarta deja, ca pe un stigmat, eticheta partizanatului gros, care raspindeste duhoarea cizmelor de mercenar. Se cere de asemenea semnalata categoria „ziarului-berbec”, unde n-ai sa gasesti stiri onest paginate si comentarii pertinente, cit atacuri la persoane, la grupuri adverse, sau, in lipsa de altceva, la bunul-simt. Citește restul acestei intrări »


Emil Hurezeanu şi inactualitatea românească (Hotnews.Ro, un comentariu de Mihail Neamtu)

27 iulie 2009

Poet echinoxist, jurnalist poliglot, comentator acerb şi politolog fin, laureatul prestigioasei burse Herder şi voce inconfundabilă a postului de radio „Europa liberă”, participant la fenomenul „Piaţa Universităţii” şi important om de televiziune – portretul oficial al lui Emil Hurezeanu impresionează pe oricine. Personaj capabil de interogaţii dezarmante şi surâzătoare ambiguităţi, mânuind verbul cu precizie chirurgicală, deopotrivă articulat şi suculent, geometric dar lipsit de reflexe contondente, dl Hurezeanu părea până mai ieri garantul profesionalismului gazetăresc din ţara noastră.

Toate textele sale scrise în ultimele trei decenii au respirat prospeţimea selectă şi informaţia bogată, însoţite de-o perfectă civilitate central-europeană. Radiofonic, Emil Hurezeanu era magnetizant. Aflat în vizorul camerelor, el impune astăzi prin ştiinţă de carte şi prestanţă. Rara avis, spun câţiva optimişti despre o asemenea apariţie. „Floarea cu care nu se face primăvară”, vor bombăni fataliştii. Un lucru este cert. Inteligent, sofisticat şi conectat la dezbaterile euroatlantice, dl Hurezeanu poate întreţine oricând un dialog cu politicieni de prim rang ai lumii. Dovadă sunt interviurile memoriale cu Helmut Kohl sau Henry Kissinger ori confruntările electorale cu preşedintele Traian Băsescu (pentru a nu menţiona şi dezbaterile tehnologic-climaterice cu diverşi ambasadori sau diplomaţi).

Spre deosebire de atâţia articlieri improvizaţi pe malurile Dâmboviţei, domnia sa cunoaşte istoria poporului român şi înţelege marile conflicte geopolitice ale secolului XX. Proximitatea vulgară a unui Cristian Tudor-Popescu, clovneria lui Mircea Dinescu, aura de nulitate a lui Cornel Nistorescu sau vecinătatea casantă a lui Adrian Ursu rezultă parcă din strategia de reliefare a calităţilor lui Emil Hurezeanu în contrast absolut cu decorul. Sub raport personal, el degajă o afabilă politeţe. Dintr-un unghi profesional, străluceşte prin merit şi reputaţie. Cine ne-ar mai împiedica, atunci, să-l celebrăm pe Emil Hurezeanu drept un „David Frost al României post-decembriste”?

Un ipotetic răspuns, chiar dacă simplist, ar fi: „banii”. Într-o versiune avocăţească, această formulare de forum necezurat capătă calificări suplimentare: ne referim la condiţia recent asumată de Emil Hurezeanu ca director al Trustului Realitatea-Caţavencu. Întâmplător sau nu, produsele fanion ale acestei companii private – Realitatea TV pe sticlă şi ziarul Cotidianul pe hârtie – au atins pragul maximei dezorientări deontologice chiar în ultimele şase luni de când Emil Hurezeanu şi-a însuşit postura de preşedinte al consiliului director al TRC.

Mai întâi, Cotidianul şi-a schimbat trapul iresponsabil într-un galop sinucigaş, având ca ţintă înstrăinarea ultimelor fragmente de public („cititorii de elită”) atras iniţial prin promisiunea quality. Titlurile tabloide, textele cu franjuri, exaltarea juvenilă şi strigătul de precupeaţă s-au înmulţit. Jurnalişti de investigaţie au fost invitaţi să renunţe la subiectele care atingeau firele ascunse din urzeala marii corupţii. Pierderea unor comentatori talentaţi precum Cătălin Avramescu, Sever Voinescu, Traian Ungureanu sau Devis Grebu n-a fost cu nimic compensată. Certurile din redacţie au transpirat dizgraţios pe bloguri iar limba română s-a trezit abandonată prin frecvente neglijenţe de serviciu.

Rareori mai sesizezi la Cotidianul diferenţa între bârfa de bodegă şi relatarea obiectivă, între intervenţia pe chat şi redactarea unui editorial compact. În contextul crizei economice, ziarul fondat de Ion Raţiu a ajuns cvasi-falimentar, la foarte multe mile distanţă de standardele excelenţei occidentale (Frankfurter Allgemeine Zeitung sau Daily Telegraph). Blocând libera investigaţie şi acceptând degradarea comentariului politico-social în can-can şi tacla, gazeta tolerează numai discursul impresionist, idiosincrasiile personale şi, mai ales, capriciile bine calculate ale redactorilor protejaţi prin legături directe sau indirecte cu patronatul.

Acelaşi fenomen de prăbuşire a calităţii actului jurnalistic s-a înregistrat, cu pierderi financiare sporite, şi la Realitatea TV. Nu este zi în care telespectatorul să nu descopere reportaje tendenţioase sau măcar schiţa unei apocalipse pe marginea temelor minore şi a non-subiectelor în absolut. De ce spun asta? Pentru că suntem la două decenii după revoluţiile democratice din 1989, când polonezii aniversează „mişcarea Solidaritatea”, est-germanii discută victimele Stasi iar ungurii îşi amintesc dizidenţa lui Imre Nagy. La Realitatea TV, în schimb, comunismul pare un subiect datat, memoria închisorilor irită, evocarea dizidenţei este intreruptă de stupide breaking news iar lansările de carte privind trecutul totalitar trec neobservate. Cu ce ochi, mă întreb, ar fi privit regretatul Vlad Georgescu (pentru a nu spune Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca) această recentă metamorfoză a jurnalismului practicat prin delegaţie şi ocrotit nemijlocit de curajosul, à l’époque, Emil Hurezeanu? Cum se justifică tăcerile sale pe marginea Raportului Final? De ce foşti nomenclaturişti au acces la imagine mai mult decât victimele poliţiei politice?

Să acceptăm pentru o secundă că Realitatea TV nu şi-a propus promovarea unor programe de tipul ARTE, Radio Vaticana sau History Channel. Să credem că preocuparea pentru actualitate justifică interesul scăzut pentru memoria recentă. Trasând însă paralela cu Occidentul, vom vedea îndată cezura. Lipsiţi de trauma Gulagului, englezii de la BBC caută să limiteze efectele gripei porcine prin emisiuni documentate medical; Realitatea TV, în schimb, ne răsfaţă cu vocea şi chipul lui Adrian Păunescu – versificatorul onctuos, liderul de cenaclu şi debitorul de platitudini, niciodată prost remunerat. Să poposim apoi la Strasbourg, unde în cabinetele oficialilor europeni se dezbate criza locurilor de muncă. Studiourile din „Piaţa Presei Libere” vor discuta, la aceeaşi oră, fantomele palatului lui Michael Jackson. Un deputat oarecare adoptă un limbaj plastic pe Aleea Modrogan pentru ca, după numai zece minute, Cosmin Prelipceanu şi Laura Chiriac să declare patetic producerea unui implacabil „seism politic.” Jurnaliştii americanii dezbat criza sistemului de sănătate, sursele dezordinii bancare, războiul din Afganistan sau ameninţarea nucleară asupra Israelului pentru ca, la noi, maestrul Tănase şi poetul Dinescu să-şi transfere atenţia, fără alte reţineri academice sau pudori culturale, asupra coafurii Elenei Băsescu. Băşcălie ieftină, intrigi de mahala, vorbe din talcioc…

Nici trecutul fetid-abisal al experimentului comunist, nici prezentul justelor îngrijorări nu se mai vede la capătul exilului dinspre München către Bucureşti. Actualitatea internaţională este înghiţită de irealitatea românească. Îngrijorări periferice plutesc balonate peste vraiştea nepăsării faţă de orice dezbatere presantă: reforma justiţiei, migraţia forţei de muncă, proiectul de societate pentru România anului 2030, familia şi criza demografică, mutaţiile sociale într-o Europă multiculturală, educaţia universitară şi piaţa bancară globală, ştiinţa şi cercetarea, conflictele doctrinare, valorile culturale, dilemele bioeticii, Islamul radical, relaţia între religie şi societate, ş.a.m.d.

Sunt oare toate acestea nişte mofturi? Până să primim un răspuns constatăm faptul că invazia formelor fără fond şi inflaţia discursului tautologic au atins un nou record estival. Emisiunea „Altfel” regizată de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu s-a defectat cu rapiditate iar apariţia unor cărturari fără agendă anti-prezidenţială reprezintă o excepţie. Reţeta pentru imbecilizare pare foarte simplă: se exclude reflecţia sobră ori discursul comparativ; se interzic ideile proaspete şi statisticile mondiale; nu sunt invitaţi comentatorii imprevizibili; trebuie blocate relatările informate. Onoarea ne plictiseşte iar exactitatea nu face rating. Ne răzbună, în schimb, bolboroseala leneşă de tip Sergiu Andon, pledoaria diversionistă à la Cozmin Guşă, plezirismul levantin al domnului Mădălin Voicu, agramatismele lui Marian Vanghelie, neantul soundbyte emis de Lucian Bolcaş şi, la nevoie, arguţia obraznică moderată de Cristina Şincai sau Răzvan Dumitrescu. Cu acest meniu, orice om normal va găsi motive arhi-suficiente pentru a face ţăndări telecomanda, fără complexe sau remuşcări. Ar câştiga, pe termen lung, biblioteca.

Nu ne miră neapărat faptul că o altă televiziune abdică de la slujirea cetăţeanului sau că un ziar quality abandonează meritocraţia şi criteriul performanţei. Trăim, la urma urmei, într-o epocă marcată de nihilismul vesel şi consumerismul global. Mai greu de înţeles rămâne îndepărtarea standardelor lui Emil Hurezeanu de vechile exigenţe ale breslei. Dacă şase luni în preajma lui Adrian Năstase au copt, în 2003, o demisie onorabilă, tot jumătate de an la timona Trustului Realitatea-Caţavencu ar fi putut produce patru-cinci mustrări de conştiinţă.

Nu voi lansa supoziţii cu privire la cauzele din spatele transformării conduitei unor canale mass-media cu realizări notabile sau chiar respectabile, acum doar câţiva ani buni. Nu am acces la „cutia neagră” a acestui vehicul naugrafiat în oceanul derizoriului. Atunci însă când se va scrie istoria compromisurilor între oligarhii impenitenţi, politicienii venali şi oamenii de presă, numele lui Emil Hurezeanu va fi plasat măcar sub două-trei semne de întrebare.

Mihail NEAMTU, Hotnews.Ro (27 iulie 2009)


Bleen comentează dezastrul etatismului din România

22 iulie 2009

Astăzi, în România anului 2009, politicianul care se adresează tineretului, păturii educate de la oraşe, salariaţilor şi antreprenorilor din mediul privat, este pur şi simplu un imbecil sinucigaş. E ca şi cum ai vinde CD-uri cu Chopin în Ferentari. Nu înţeleg cum cineva care nu e atît de idiot încît să vîndă mp3-uri surzilor şi chiloţi tanga mamailor din Teleorman poate avea pretenţia de la politicieni să facă asta. Aşa cum voi nu vreţi să daţi faliment sau să vă pierdeţi job-ul, nici ei nu vor să rămînă în afara Parlamentului sau a guvernării. Aşa că vă vor creşte taxele, vor renunţa la orice reformă a sistemului birocratic, vor elimina orice posibilă facilitate acordată sistemului privat, vor creşte pensiile şi salariile bugetarilor, le vor acorda noi şi noi sporuri şi vor angaja din ce în ce mai mulţi. Bugetarii şi pensionarii sînt peste 8 milioane, voi nu sînteţi mai mult de 100 000  (restul îşi fac vacanţa în ziua alegerilor sau stau pe la terase şi se felicită pentru superioritatea cu care au luat decizia inteligentă de a nu se duce la vot).


Traian Ungureanu propune o declaraţie de avere pentru ziariştii importanţi ai principalelor grupuri de presă

25 iunie 2009

Traian Ungureanu, proaspăt revenit pe blog, lansează o importantă provocare:

Presa are un ghid sigur în propriul patronat (acei domni care deţin pe lîngă grupurile de presă şi interesele pe care trebuie să le apere grupurile de presă) iar mulţi dintre campionii deontologiei mobile şi selective sînt datori cu o declaraţie sau măcar cu o schiţă de declaraţie de avere. Asta pentru că, touşi, cine face judecăţi publice ar trebui să se expună public, pînă la capăt. În plus, ar fi interesant de stabilit corelaţia între patosul pro-pensionari, pro-bugetari, anti-corupţie al acestor oameni şi vilele din curtea caselor lor, maşinile din curtea vilelor din curtea caselor şi conturile din băncile foarte depărtate de curtea vilelor din curtea caslor lor. Am avea o suită nesfîrşită de suprize savuroase şi bogate în zerouri. Mă refer şi la sume şi la oameni.

Pentru a completa doar lista cu sugestii, cred că la fel de interesant ar fi de ştiut care sunt veniturile rectorilor universitari şi ale decanilor de la facultăţile de stat, după cum important de ştiut (cel puţin pentru sănătatea vieţii noastre comunitare)  ar fi venitul liderilor de biserici şi organizaţii religioase (scandaluri de acest fel au zguduit bisericile ortodoxe din America şi Grecia). Transparenţa este cel mai sănătos principiu de restaurare a încrederii între oameni. „Căci nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12, 2).


Interviu cu Grigore Arsene: piaţa de carte, între criză şi speranţă (Cătălin Sturza)

22 iunie 2009

Piaţa de carte e foarte mică. Toată piaţa noastră de carte este cât cifra de afaceri a unei companii modeste de cosmetice din România. Ce importanţă ar putea să aibă, atunci, cartea?


SUPLIMENT ID/februarie 2009

6 februarie 2009

La toate chioşcurile din ţară.

id-conservatorism-american


Povestea lui Gheorghe Lâlă, eroul împuşcat la Braşov

4 februarie 2009

Biografia celui ucis în timp ce încerca să-l prindă pe autorul jafului de la Braşov dezvăluie destinul paradoxal al unui erou ce şi-a găsit sfârşitul din prea multă iubire de semeni. „Am făcut şi eu ce-am putut“, spunea Gheorghe Lâlă când apropiaţii se mirau şi-l întrebau de ce s-a spetit să-l ajute pe un oarecare, de care abia ce auzise.


TEORIA COMUNICĂRII (MOMENT INTERCULTURAL)

30 ianuarie 2009

„INTELECTUALII PREŞEDINTELUI” ŞI DISCURSUL PUBLIC ROMÂNESC (un eseu de Dragoş Paul Aligică)

9 ianuarie 2009

dragospaulaligicaUn studiu parkinsonian

Pe masura ce perioada postelectorala se consuma, tot mai multi experti ne lasa sa intelegem ca este foarte probabil ca principala problema cu care se va confrunta societatea romaneasca in acest nou ciclu politic va fi urmatoarea: unde sunt, ce fac si ce vor zice asa-numitii „intelectuali ai presedintelui”, un grup eterogen, cunoscut nu atat prin scrierile si ideile lor, cat prin faptul ca, daca te iei de ei public: 1) ai sentimentul ca indeplinesti un act de restauratie axiologica si reparatie morala, 2) iti cresti ratingul media si, in plus, 3) simti ca esti cineva care are o contributie semnificativa la viata intelectuala a cetatii. Trei avantaje deloc neglijabile in turbulenta perioada economica pe care o traverseaza tara noastra si omenirea, in general. 


BRUCE CLARK ABOUT THE FAITH OF THE JOURNALIST IN THE CONTEMPORARY ANGLO-SAXON MEDIA

22 octombrie 2008

Bruce Clark (The Economist) vorbeşte despre atitudinea jurnalistului occidental faţă de credinţă dar şi despre martirii acestei profesii. Conferinţa a fost susţinută la Colegiul Noua Europă, 7 martie 2008, Bucureşti.

AUDIO FILE: BRUCE CLARK ABOUT THE FAITH OF THE SECULAR JOURNALIST IN THE CONTEMPORARY ANGLO-SAXON MEDIA.