Traian Ungureanu despre etatism şi dependenţa asistenţialistă

Salariile plătite de stat pentru a garanta lipsa de productivitate a forţei de muncă sînt prima treaptă a acestui cuprinzător proces de autoanihilare economică. Schema are aparenţele cele mai rezonabile şi a transformat „slujbuşoara la stat” ironizată de Caragiale, într-un motor generator de faliment sistematizat. A doua şi cea mai perfidă componentă a procesului e aria cheltuielilor sociale acoperite din bugetul de stat. Asistaţii sînt categoria cu cea mai agresivă expansiune într-o societate care vorbeşte, altfel, de performanţă şi inteligenţă naţională. Rezultatul acestei bejenii generale spre binefacerile bugetului e indolenţa dublată de indiferenţă.

BONUS: Nigel Farage despre eurozone

Statul român şi asistenţa dată familiei şi copilului

Recentele dezbateri privind bugetul României au scos la iveala absenţa unor politici coerente ale Statului în privinţa sprijinului acordat familiei, copilului şi, pe cale de consecinţă, pentru stoparea deficitului ratei natalităţii. Scăderea sumelor acordate mamelor nu poate fi decât o greşeală.

O ţară ameninţată de un imens deşert demografic (16 milioane până în 2050) şi grave dezechilibre în raportul dintre populaţia activă şi populaţia inactivă nu-şi poate permite să plătească miliarde de lei vechi pentru cazarea demnitarilor în timp ce discriminarea împotriva cuplurilor infertile (din cauze naturale) continuă. În acest context, este salutară iniţiativa europarlamentarilor PDL Sebastian Bodu şi Traian Ungureanu care propun oferirea de sprijin material familiilor cu probleme de infertilitate.

E probabil că nu revendicările marşului gay au prioritate pentru România şi Europa de astăzi, ci durerea a zeci de mii de părinţi, bunici şi copii, lipsiţi de protecţia şi susţinerea reală a statului. (MN)

Marşul părinţilor (Mediafax)

VERSUS PARADA GAY

Parada Gay, Bucureşti (Agerpres)

Vechea Europa s-a îngropat în cenusa. 1940, 2010 – Polonia din nou singura. Unde e Sarkozy? Barroso? Obama?

Gelu Trandafir:

Rompuy, Zapatero, Barroso, Ashton, Merkel, Sarkozy, Berlusconi, Brown si alti predicatori ai „Europei unite”, ai „Europei valorilor” au lipsit de la Cracovia. Nu ne mai faceam iluzii; era de asteptat. Asta nu însemna însa ca absenta lor este mai putin rusinoasa.

Jim Rogers: Greece Bankruptcy Would Be Good for Euro!

Regimul Iliescu şi slăbirea PSD

Doi diplomaţi decenţi aliaţi cu bădăranul sectorului cinci din Bucureşti. O „tânără speranţă” sprijinită de un bătrân aparatcik. Aşa arată PSD în pragul unei reforme perpetuu amânate. Am văzut, din nou, o organizaţie politică ruptă de dezbaterea europeană şi uzurpată lăuntric de neputinţă şi criză de imaginaţie.

Toate discursurile găzduite de Congresul extraordinar al PSD au ratat, fără excepţie, problema urgentă a acestui partid: decuplarea faţă de vectorul modernizator al României şi dependenţa de zonele cele mai sărace ale Uniunii Europene (câteva „judeţe roşii” din Moldova şi Oltenia). Mircea Geoană pare croit pentru eşecuri. Dacă haina de ambasador i se potrivea fără eforturi, tribuna de lider îl schimonoseşte. Chipul lui Ion Iliescu pare smuls dintr-o efigie prezidenţială a Chinei post-maoiste. Nelipsiţi de culoare retorică şi influenţă de culise, Miron Mitrea şi Adrian Năstase s-au resemnat într-o poziţie de secundariat. Năstase, îndeosebi, va putea influenţa comanda prin interpuşi. Cristian Diaconescu a rămas confuz, melancolic şi indecis, desenînd conturul civilităţii într-o junglă a patimilor partizane. Radu Mazăre a trecut de la costumul neo-nazist la îmbrăcămintea de guerrilero sud-american: fanii teroristului Che Guevara vor simţi poate un fior căznit în faţa acestui personaj balcanic, cu o masculinitate de două ori îndârjită de peripeţiile sale nocturne şi citaţiile DNA. În sfârşit,Victor Ponta încarnează figura tupeistului isteţ şi locvace, născut în apele tulburi ale tranziţiei.

Frapantă, pentru un observator exterior, a fost suita de elogii la adresa „preşedintelui fondator” – cel de numele căruia se leagă una dintre cele mai negre experienţe ale democraţiei româneşti: instigarea la războiul civil dintre minerii înarmaţi şi studenţii inofensivi ai capitalei. Peste doar câteva luni, familiile îndoliate care şi-au pierdut rudele în perioada 13-15 iunie 1990, vor comemora douăzeci de ani de la sângeroasele evenimente. Recunoaşterea omagială oferită astăzi lui Ion Iliescu de către întreg ansamblul pesedist reprezintă cel mai grav simptom de înapoiere al social-democraţiei româneşti. În locul unei sobre distanţări faţă de acest funest personaj, toţi candidaţii şi participanţii la Congres s-au grăbit să-l aplaude frenetic. Un îndrăgit cantautor al Pieţei Universităţii (Cristi Paţurcă) face foamea pe străzi, iar baronii PSD umplu până la refuz parcările auto cu limuzine de lux. Exazul general în faţa „brandului Iliescu” e, aşadar, semnul unei grave amnezii civice pentru suflarea socialiştilor autohtoni.

Cum să atragi voturile tinerilor cu simpatii de stânga, atunci când decizi mumificarea unui personaj cu evidente înclinaţii cripto-comuniste? Cu care argumente să-i apropii pe militanţii „revoluţiei verzi” din spaţiile noastre urbane? Încă din 1949, anul aderenţei sale la Uniunea Tineretului Muncitoresc, Ion Iliescu nu încetează să profeţească sfârşitul capitalismului şi moartea ordinii sociale de tip occidental. A făcut-o şi deunăzi, evocând cu nedisimulată plăcere criza sistemului financiar american. Ceea ce Ion Iliescu şi ucenicii lui nu ne explică este penuria ţărilor fost-comuniste şi, mai ales, gradul extrem de sărăcie şi catastrofă ecologică atins de ţara noastră sub guvernarea PSD.

Cum se explică faptul că investiţiile străine au ocolit oraşele căpuşate de câţiva baroni proverbiali? Cum au reuşit politicile de stânga să alunge capitalul şi, mai ales, inteligenţa sutelor de mii de tineri aflaţi astăzi în diaspora? Ce soluţii concrete oferă acest partid în faţa spiralei îndatoririi bugetului public al României faţă de FMI şi alte agenţii financiare mondiale? De ce „căpşunarii” din Spania, Italia sau Marea Britanie au respins în bloc votul pentru candidatul PSD la preşidenţie? Este taxa progresivă soluţia economică într-un an de criză? Vor fi oare în stare socialiştii români să-şi imagineze o luptă cu dreapta într-o eră post-Băsescu? Cum anume va para noul lider PSD galopanta îmbătrânire a electoratului roşu? În ce mod va fi rezolvată transformarea unui Partid al muncitorilor într-un Partid al pensionarilor?

Iată câteva întrebări la care niciun conducător nou sau vechi al PSD nu pare preocupat să răspundă. Socialiştii sunt măcinaţi de războiaie intestine iar identificarea lui Ion Iliescu cu „principiul salvator” va conduce, în opinia mea, la declinul partidului. Antum sau postum, regimul Iliescu se converteşte într-o cură de slăbirea a autenticelor forţe social-democrate. Asumarea continuităţii cu nucleul FSN, pe de o parte, şi autismul doctrinar al membrilor actuali ai PSD, vor pecetlui soarta lamentabilă stângii.

Mihail NEAMŢU

Preţul iresponsabilităţii politice şi al moravurilor uşoare în Grecia: dezastrul economic iminent

Despre pericolul de a fi creştin în Europa (Florin Puşcaş)

Să fii creştin a fost o treabă periculoasă încă de acum două milenii. Chiar şi în prezent, “creştinii reprezintă grupul cel mai persecutat din lume“. Poate suntem obişnuiţi cu ideea că în China, Pakistan, Iran şi alte ţări, creştinii suferă de pe urma inadaptării la majoritatea religioasă locală. Dar cum rămâne cu persecuţiile creştinilor de lângă noi? Fără să exagerăm, am putea spune că drepturile ne-ar fi mai în siguranţă şi dacă am fi musulmani, homosexuali sau porci de guineea. Nu că apărarea drepturilor minorităţilor ar fi un lucru rău. Răul apare abia atunci când minorităţile ajung să discrimineze majoritatea. Când valorile moral-creştine nu numai că sunt privite cu repulsie, ci sunt scoase cu forţa din mentalitatea colectivă.

M-am întrebat întotdeauna de ce  abuzurile împotriva creştinilor nu sunt mediatizate. Avem jurnale de ştiri care abundă în crime, violenţe şi atacuri la adresa diferitelor sisteme. Totuşi, despre execuţiile misionarilor şi abuzurile autorităţilor nu se aude aproape nimic, deşi ele există. Despre un astfel de abuz am citit ieri. Despre părinţi creştini încarceraţi pentru că nu îşi lasă copiii la orele de educaţie sexuală. Se întâmplă în Germania pe baza unor legi de pe vremea naziştilor. Tot acolo unde, în 2007, ministerul familiei emitea un document prin care încuraja incestul şi pedofilia.

S-a ajuns în situaţia în care asemenea abuzuri sunt ignorate. Asta chiar dacă există militanţi până şi pentru drepturile porcului de crăciun. Dar există şi veşti bune (deşi nu le-aş numai aşa) pentru unii dintre noi. Ataşamentul şi respectul faţă de valorile creştine este atât de scăzut în rândul aşa-zişilor creştini, încât prea puţini ar avea de suferit de pe urma propriei credinţe. De fapt, într-o situaţie de viaţă şi de moarte, probabil peste 90% dintre noi am renunţa cu bucurie la titlul de creştin. Poate ar trebui mai întâi să ne comportăm ca nişte creştini, pentru a putea lupta împotriva discriminării. Sau putem, pur şi simplu, să aşteptăm să ne apere alţii drepturile.

H.-R. Patapievici, Europa şi darul creştinismului

Creştinismul i-a furnizat Europei identitatea sufletească inconfundabilă, i-a dat atitudinea specifică faţă de lume, i-a format aptitudinea de a o înţelege într-un mod original şi i-a pus la îndemână instrumentele fizice şi mentale care i-au permis unificarea ei, atât geografic, cât şi istoric. Fără creştinism, unificarea mentală a lumii ar fi fost cu neputinţă. Fără statele creştine, unificarea ei fizică, prin cucerire, ar fi rămas un proiect la fel de imposibil de atins precum strădania milenară a regatelor şi imperiilor tradiţionale de a înstăpâni peste lume o monarhie universală. Desigur, există crimele.

Istoria însă musteşte de sânge, iar cultura lumii e plină de strigătul de groază al omului aflat supt vremi, călcat în picioare de ele. Nici o civilizaţie nu a scăpat logicii crimei. Creştinismul s-a înscris şi el în această istorie, dar s-a ridicat împotriva ei prin faptul că i-a refuzat dreptatea. Crima există, admite creştinismul militant: dar dreptatea nu e de partea ei, proclamă creştinismul triumfător.

Rezultatul refuzului încăpăţânat de a da dreptate crimei chiar şi atunci când crima triumfă este marea reuşită a civilizaţiei europene (pe care, până mai ieri, obişnuiam să o numim doar occidentală). Civilizaţia europeană, în faţa istoriei, a ales să susţină în faţa forţei dreptatea celor slabi şi neajutoraţi – aşa cum a făcut, singur între alte religii triumfătoare, creştinismul.

Minaretele Elveţiene şi Islamul European (Daniel Pipes)

Care este importanţa recentului balotaj Elveţian cu privire la interzicerea construirii de minarete (acele turnuri de lângă moschei de unde se difuzează chemarea la rugăciune)?

Unii ar putea să vadă în decizia de 57,5 la 42,5 care sprijină un amendament constituţional, ca lipsită de rost. Consideraţia politică fiind în majoritatea ei covârşitoare împotriva amendamentului, interzicerea probabil că nu va intra în vigoare niciodată. Numai 53,4% din electorat a votat, aşa că abea 31% din întreaga populaţie a aprobat interzicerea. Interzicerea nu tratează aspiraţiile Islamiste, şi în nici un caz terorismul Musulman. Nu are nici un impact în practicarea Islamului.Nu previne nici viitoare constrcuţii de moschei şi nici nu cere demolarea minaretelor existente.

„Our Lady of the Rosary,” Primei biserici din Qatar, îi lipsesc cucea, clopotul, domul, turnul şi inscripţia.

Este de asemenea posibil a se subestima votul drept o decizie ciudată a ciudatei şi unicei democraţii directe a Elveţiei, o tradiţie care merge în urmă până la 1291 şi care nu există nicăieri în Europa. Josef Joffe, distinsul analist German, vede votul ca o repercusiune populistă împotriva umilinţelor suferite de Elveţieni în ultimii ani, culminând cu răpirea adoi oameni de afaceri în Libya ca şi Scuzele incredibile cerute de Preşedintele Elveţiei pentru a obţine eliberarea lor.

Cu toate acestea, eu văd referendum-ul drept plin de importanţă, şi deasemenea cu implicaţii dincolo de graniţele Elveţiei.

Mai întâi, ridică chestiuni delicate de reciprocitate în cadrul relaţiilor Musulmano-Creştine. Câteva exemple : Când s-a deschis prima biserică „Our Lady of the Rosary” în Qatar în 2008, acesteia i-a lipsit crucea, clopotul, domul, turnul sau inscripţia. Preotul bisericii, Părintele, Tom Veneracion, a explicat absenţa lor astfel: ” Idea este să fim discreţi deoarece nu dorim

să aţâţăm nici un fel de sensibilităţi.” Iar când Creştinii oraşului din Egyptul de Sus, Nazlet al-Badraman, în fine, după ani de „negocieri laborioase cu avansuri şi implorări a autorităţilor,”au obţinut permisiunea în Octombrie să restaureze un turn ruinat la Biserica Mar-Girgis, o bandă de aproape 2000 de Musulmani i-a atacat, aruncând cu pietre şi strigând slogane sectarist Islamice. Situaţia Copţilo este aşa de rea, că ei au fost siliţi să recurgă la construirea debiserici secrete..

Despre minaretele din Elveţia şi crucifixele din Italia (Robert Wilken)

Two stories were front-page news last week, the President’s speech on Afghanistan and the spectacle of Tiger Woods smashing his Cadillac Escalade into his neighbor’s tree at 2:30 a.m. But two other items caught my attention, the one from Italy and the other from Switzerland.

The European Court of Human Rights ruled that crucifixes be removed from Italian classrooms. According to the blogger Fabio Paolo Barbieri, in response hundreds of mayors in Italy passed town ordinances requiring that every classroom display a crucifix. Even in red Tuscany, a historic communist region, the mayors have been sending Carabinieri to the schools to check that every classroom has its crucifix. In one case when a high school teacher tried to remove a crucifix his students revolted, and when the headmaster heard what the teacher had done he suspended him for ten days without pay.

The other story came from Switzerland where voters, and a majority of the cantons, adopted a law imposing a ban on the construction of minarets in the country. Though the initiative was opposed by most political parties, churches and businesses, a solid majority of 57 percent voted in favor of the new law. The four existing minarets in the country will be allowed to stand, but construction of new minarets is now banned. What struck me in reading editorial opinion on the decision was that the only language writers had to discuss the matter was that of human “rights.” Predictably the vote was seen as a triumph of bigotry and intolerance, an infringement of the rights of Muslim.

I mentioned to a friend that I thought the vote in Switzerland and the defense of the crucifix in Italy were perhaps part of a piece, signs that, in spite of much evidence to the contrary, the peoples of Europe apparently still believed in the potency of Christian symbols.

He responded that these protests had little to do with religion, only about culture. But isn’t that the point? Religion does not exist without culture and culture is a carrier of religion. When Christianity first came to northern Europe in the early middle ages, conversion meant a change of public practice and the creation of a new public space, in architecture, law, calendar, language, communal rituals, et al.

For the Swiss, erection of minarets taller than church steeples would alter the skyline of cities and towns, visibly severing links to the past. The construction of minarets was seen as an assault on memory and memory is attached to things. Without memory a people have no sense of who they are. In Italy the assault on memory had to do with the central Christian symbol in the west. In a historic Christian culture wrote Barbieri, “the symbol of a naked, suffering, unjustly condemned man in whom all that is good and worthy of worship and respect . . . is centered, is buried deep in their souls.” In Italy even atheists and Communists respect the Crucifix “because it means so much about the condition and value of a man.”

The issue is not human rights or religious freedom, but respect for cultural traditions and fealty to those who have gone before. There is no reason to think that prohibiting the erection of minarets in Swiss cities will jeopardize the rights of Muslims to practice their religion. But if a society loses all memory of its Christian traditions, there is a real question whether those things that make western civilization unique, e.g. human rights, freedom of religion, will endure.

Robert Louis Wilken, a member of the editorial advisory board of First Things, is the William R. Kenan Jr. Professor Emeritus of the History of Christianity at the University of Virginia.

Die Kommissare haben versagt (von Bogdan Iancu, Franfkurter Allgemeine Zeitung)

Warum sind Korruption und Securitate in Rumänien nicht längst Themen der Vergangenheit? Warum sind sie heute unter anderen Vorzeichen noch immer präsent? Die Ursachen haben mit der mangelhaften Konsolidierung und Europäisierung des Rechtsstaates zu tun. Hier wiederum spielt die Europäische Kommission eine tragende Rolle, da sie durch die Kopenhagener Kriterien zum wichtigsten Akteur der rumänischen Verfassungsänderung wurde.

Die Unabhängigkeit der Justiz, wie sie die Kommission für Rumänien fordert, ist erst einmal nur ein Slogan. So ist die Unabhängigkeit des Richters beispielsweise nicht gleichbedeutend mit der politischen Autonomie der Judikative als solcher, sie kann sogar von Letzterer negativ beeinflusst werden. Die rumänische Verfassung von 1991 hatte einen obersten Rat des Richterstandes vorgesehen, zusammengesetzt aus Richtern, die für eine Dauer von vier Jahren von den Parlamentskammern gewählt wurden. Dieser Rat hatte die Aufgabe, dem rumänischen Präsidenten Richter und Staatsanwälte zur Ernennung vorzuschlagen und die richterliche Tätigkeit gegebenenfalls mit Disziplinarmaßnahmen zu begleiten. Die vagen und unklaren Zuständigkeiten sowie die politische Abhängigkeit haben in etlichen Fällen zum Amtsmissbrauch geführt.

TRU: despre afacerea Lockerbie şi depresia occidentală (ID, septembrie 2009)

Eliberarea lui Megrahi e totuna cu epuizarea consecinţelor judiciare ale cazului Lockerbie. Politica intereselor a cîştigat. Întrebarea e cînd? Acum, odată cu alinierea de obiective şi interese de care se bucură Gaddafi sau mult, mult mai devreme? Poate din prima clipă. Încă din 1991, cînd anchetatorii puneau sub acuzare cuplul transportat ulterior în Olanda, ceva important era greşit, impropriu şi dubios. Cei doi acuzaţi nu puteau fi decît piese complice şi minore. Operaţia Lockerbie a presupus ceva mult mai vast: o putere de organizare excepţională, compatibilă cu resursele unui regim de stat şi posibilă doar cu aprobarea unui şef de stat. Cei doi acuzaţi, livraţi ulterior de regimul Gaddafi, au satisfăcut însă apetitul justiţiar al statelor occidentale. Instanţele şi politicienii au decis să rumege ce şi cît le dădea Gaddafi. Sentinţele la care instanţa a ajuns după aproape doi ani de examinări şi deliberări au fost nu mai puţin contradictorii. Unul din acuzaţi a fost achitat.

Decizia e deconcertantă. E greu de crezut că anchetele preliminare au sfîrşit prin a aduce în instanţă un individ complet neutru sau străin de cazul Lockerbie. În plus, sentinţa de condamnare a lui Megrahi, celălalt acuzat, e greu de explicat. Identificat ca şef al reţelei care a plasat bomba la bordul avionului PanAm, Megrahi a fost condamnat la doar 20 de ani de închisoare (apoi 27, ca urmare a unei modificări de legislaţie scoţiană). În 1998, cînd regimul Gaddafi a anunţat că e gata să îi livreze pe cei doi acuzaţi, o condiţie prealabilă puţin cunoscută stabilea că „procesul nu va fi folosit pentru a destabiliza regimul la putere în Libia“. Într-un fel sau altul, condiţia a fost respectată. Puse cap la cap, aceste date spun că replica în justiţie a Occidentului nu a pornit de la datele elementare ale tragediei de la Lockerbie. Cu alte cuvinte, mesajul profund inuman al crimei de la Lockerbie nu a fost înţeles sau nu a fost înregistrat, în ciuda clarităţii sale violente. Sfîrşitul mut al marii crime de la Lockerbie spune că ideea după care interesele o iau înaintea valorilor e generoasă şi greşită. O lume tot mai străină de complicaţii etice şi demnităţi cu adevărat colective nu mai uită şi nu mai încalcă valori fundamentale, pentru că nu mai foloseşte sau nu mai „obişnuieşte“ valori fundamentale. Tragedia antiumană de la Lockerbie nu a fost percepută. Nu a mişcat nimic pe radar şi a devenit o „complicaţie“ rezolvabilă prin negocieri şi acomodare, nu prin restabilirea valorilor prime. Lockerbie anunţă ameninţător indiferenţa laborioasă faţă de propria identitate. Noua noastră slăbiciune are faţa unei arte profitabile care transformă orice criză fundamentală într-o oportunitate pragmatică şi dictează, deja, un declin interior fără antidot. Lockerbie? O complicaţie mai puţin, un contract în plus.

The Western Civilisation (a documentary by Kenneth Clark, 1969)

O carte pentru eurocentrici: Christopher Caldwell, Reflections on the Revolution In Europe: Immigration, Islam, and the West

Caldwell frames the issue of Muslim immigration to Europe as a question of whether you can have the same Europe with different people. The author, a columnist for the Financial Times and a senior editor at the Weekly Standard, answers this question unequivocally in the negative. He offers a brief demographic analysis of the potential impact of Muslim immigration—estimating that between 20% and 32% of the populations of most European countries will be foreign-born by the middle of the century—and traces the origins of this mass immigration to a postwar labor crisis. He considers the social, political and cultural implications of this sea change, from the banlieue riots and the ban on the veil in French public schools to terrorism across Europe and the question of Turkey’s accession to the E.U. Caldwell sees immigration as a particular problem for Europe because he believes Muslim immigrants retain a Muslim identity, which he defines monolithically and unsympathetically, rather than assimilating to their new homelands. This thorough, big-thinking book, which tackles its controversial subject with a conviction that is alternately powerful and narrow-minded, will likely challenge some readers while alienating others.
Copyright © Reed Business Information, a division of Reed Elsevier Inc. All rights reserved.

Review
“In this book, Christopher Caldwell presents a daring, thoroughly researched and provocative view of the Islamic revolution underway in Europe. It’s a chilling account of how complacency, moral relativism and socialist dogma froze the European imagination while the agents of radical Islam proceeded, sure-footed, to claim Europe neighborhood by neighborhood. There have been many wake-up calls to alert Europeans to the challenges of immigration and the threat of Islam, but if anything should thaw the minds of the European leadership, it is this book.” —Ayaan Hirsi Ali

“Among the many brilliant things Christopher Caldwell has done in Reflections is write a how-not-to book about immigration.  Once again Europe has shown us the way—to go wrong.  Thanks to Caldwell’s careful reporting and keen analysis we know exactly what we shouldn’t do when new people move to our country.” —P.J. O’Rourke

“In Reflections on the Revolution in Europe, Christopher Caldwell combines an authentically Burkean historical breadth of vision with a reporter’s keen eye for detail. No one can seriously doubt after reading this book that large-scale immigration, particularly of Muslims, is in the process of transforming Europe profoundly. From the strife-torn banlieues of Paris to the multiplying minarets of Middle England, as Caldwell shows, we are a very long way indeed from the merry multicultural melting-pot of bien-pensant fantasy.” —Niall Ferguson, Laurence A. Tisch Professor of History, Harvard University, and author of The War of the World: Twentieth-Century Conflict and the Descent of the West

European demographics

Raymond Aron et les intellectuels

Modestia normalităţii

Conservatorismul nu s-a născut ca o ideologie sau dintr-un calcul politic, ci reprezintă un stil de viaţă. Adepţii săi practică realismul epistemic, apelul la memorie şi onestitatea morală sub titlu de exerciţiu matinal. Conservatorul autentic nu se lasă definit de negativitatea adversarului; în locul revoltei obositoare şi al împotrivirii fanatice, care cer demascarea „cu timp şi fără timp” a neorânduielilor veacului, sensibilitatea conservatoare vrea să aducă lumină prin efecte secundare. Căci ce altceva este respectul pentru tradiţie decât simţământul natural al evlaviei pentru cei care, înainte ca tu să fi biruit capriciile adolescenţei sau angoasele tinereţii, au zidit ceva temeinic şi stăruitor peste atâtea generaţii? Un atribut mai potrivit al acestei partide, aşadar, mi se pare „purtarea de grijă” şi refuzul insomniac al uitării. Conştiinţa conservatoare se teme să piardă, aşa cum se întâmplă şi astăzi, chiar fără regrete sau doliul cuvenit, patrimoniul decenţei şi capitalul bunului-simţ, păstrate de-a lungul secolelor prin vigilenţa unor paznici de far. Pentru a ilustra acest adevăr, aş oferi trei exemple.

În plan economic, vocea situată la centru-dreapta va da glas raţiunii care spune: omul întreprinzător – de la vânzătorul de cireşe până la şeful de corporaţie high-tech – nu trebuie împovărat cu zeciuieli, ci stimulat pentru mai multă creativitate, inovaţie şi muncă. Eşti liber şi demn, apoi, atunci când îţi asumi riscul de-a pierde, respecţi cultura legii, îţi onorezi partenerii de afaceri şi respecţi clauzele contractuale, alegând singur, fără intruziunea statului, viitorul propriilor tale investiţii financiare. Cunoscând regulile pieţei libere, conservatorul este avertizat asupra corelaţiei naturale între venituri şi cheltuieli. Când trăieşti excesiv pe datorie trebuie să-ţi schimbi stilul de viaţă ― iar nu să implori taxarea populistă a bogaţilor, socotindu-ţi propria meserie o menire indispensabilă pentru întreaga umanitate. Evident, ataşamentul faţă de lucrurile materiale este corectat printr-o conectare la ordinea transcendentă, unde legea spiritului înfrânge boldul cărnii. Pe scurt: confruntarea lucidă şi neresemnată a limitelor proprii face parte din reţeta înţelepciunii practice, anticipând elogiul luminos al carităţii şi al moderaţiei.

Alegerile europene: victoria Grupului Popular împotriva stângii

BBC oferă o interesantă hartă a voturilor acordate de fiecare ţară membră UE. Este de remarcat votul hotărâtor dat în favoarea dreptei de Polonia, Italia, Germania şi Franţa. Socialiştii (alături de comunişti) continuă să aibă o prezenţă dominantă în spaţiul parlamentar elen. Nu doar Grecia, ci şi România este marcată de nostalgii socialiste – dat fiind scorul PSD raportat . Iată un clasament final:

Party	Votes		MEPs
	+/- %	%	+/-	Total
EPP	-1.4	33	-18	264
Socialists	-4.1	23	-26	183
Liberal	+1.6	11	+5	84
No Group	+3.4	13	+43	72
Green	+1.3	7	+9	50
Left	-0.6	5	-2	34
UEN	+1.6	3	+2	28
Ind/Dem	-1.8	2	-15	21

Andrei Cornea, despre Europa

Europeanul de azi are memoria scurtă, privirea mioapă şi, de fapt, doreşte să se elibereze de povara trecutului pur şi simplu uitând. E un animal domestic, paşnic, ce nu-i preocupat decât de păscutul pe mica pajişte mănoasă de la picioare. Strămoşul lui jinduia la Indii, la Americi, la Mările Sudului. Era brutal şi colonizator, cu priviri scăpărătoare de pasăre de pradă, aţintite în depărtare. Britanicul sau francezul mediu aveau perspectiva globală a imperiilor respective. Hărţile lumii erau studiate şi pentru că ele cartografiau mările străbătute de flotele patriei. Istoria era scrisă partizan şi suna diferit de-o parte şi alta a Rinului. Dar era măcar studiată intens şi cu pasiune, iar modelele ei, bune, rele, mai contau. Şi, la drept vorbind, cine altcineva decât tocmai naţiunile imperiale şi colonizatoare au inventat istoria şi geografia universale? Herodot şi Strabon aparţineau unui popor a cărui primordială operă literară zugrăveşte cucerirea, prădarea şi nimicirea unui oraş străin, aflat dincolo de mare… şi asta numai din pricina infidelităţii unei femei. Cât de „incorect politic“ fost-ai tu, o, Homer!

Dumnezeu la Bruxelles (via Bucureşti), o recenzie de Radu Preda

Cartea lui Radu Carp, Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public european (Seria Theologia Socialis 3), Eikon, Cluj, 2009, vine într-un moment cât se poate de potrivit. Înainte de a prezenta însă volumul ca atare, câteva cuvinte despre contextul editorial în care acesta apare.

Volumul de faţă este a treia apariţie din seria Theologia Socialis, găzduită cu generozitate de tânăra editură clujeană Eikon şi publicată cu sprijinul Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Seria îşi propune să acorde spaţiul necesar unei dezbateri obligatorii şi, din păcate, amânate în România postcomunistă. Este vorba despre modelul social, structurile comunitare, rolul confesiunilor religioase şi al societăţii civile la reconstrucţia unui spaţiu public încă vizibil marcat de cele aproape cinci decenii de dictatură comunistă. Cum profilul cultural-spiritual al României este marcat de Biserica Ortodoxă, majoritară, atenţia se îndreaptă mai întâi către modul în care, teologic şi practic, ethosul creştinismului răsăritean poate încuraja gândirea, inspira viziunile şi determina opţiunile unei populaţii care se declară religioasă în proporţie covârşitoare, trăind însă într-o societate puternic alienată. Acest demers se derulează într-un permanent dialog cu celelalte culte religioase istorice prezente în România şi ia în consideraţie experienţa istorică a Bisericilor şi confesiunilor europene.

Europe and its past – the crimes of totalitarianism 20 years on

Europe’s 20th century left a continent shattered by World Wars and Fascism and Communism. As Western Europe recovered after 1945 and went on to build a European Union based on democracy and open markets, countries behind the Iron curtain endured Communist rule. A recent public hearing looked at life under Communism and how little it is understood in west. Two decades on from the fall of the Berlin Wall and with West and East united, we want your opinion: „Does the EU understand its own past?”

Radio RFI, Dan Pârvu şi Mihail Neamţu despre Elegii conservatoare (aprilie, 2009)

Despre tradiţie, continuitate, memorie – un dialog la Radio France International.

Despre miza prezenţei în parlamentul european (Daniel Hannan, MEP)

The European Parliament has just passed an anti-discrimination law, prompting furious complaints from religious organisations which fear that its measures would prevent faith-based schools, hospitals, adoption agencies and even places of worship from prefering their co-religionists.

Suprimarea vocilor eurosceptice în PE

Înapoi la argument: invitat, dl. Mirel Bănică

O emisiune despre cercetarea academică şi viaţa socială în România contemporană.

C.S Lewis’s surviving BBC radio address

EUROPE, YESTERDAY, TODAY, TOMORROW (an essay by Professor Virgil Nemoianu)

 

 Let us begin by clarifying our terms, which is not always easy. I would describe Europe as a peninsula of the enormous Afro-Asian landmass, blessed with a favorable climate, a variety of relief forms, a rich ethnic diversity, abundant natural resources, and advantageous historical circumstances. This peninsula acquires a distinct identity around AD 500-1000 and plays a central role in human history for about three centuries, let us say approximately between 1650 and 1950.  In other words, I maintain that it is erroneous and excessive for Europe to co-opt the great Mediterranean cultures (Greek-Roman Antiquity, the Egyptian world, the Judaic, Phoenician-Carthaginian, Sumerian, Islamic worlds and others). Europe emerges out of a combination between the civilization of Classical Antiquity, the spirit of Christianity and the traditions of Northern „barbarian” tribes (Germanic, Slav, Celtic, and a few others). Far from being primarily a „colonialist” force as usually accused (and often self-accused) Europe is the first great colony of the world, at least of the Western World; obviously in the Eastern world, in the world of China and India such colonizing phenomena also existed, probably even earlier.

Amo, Amas, Amat: Christianity and Culture (by Robert Wilken)

Last spring on a trip to Erfurt Germany, the medieval university town famous for the Augustinian cloister where Martin Luther was ordained to the priesthood, I learned that only twenty percent of the population professed adherence to Christianity. When the topic of religion came up in a conversation with a young woman in a hotel lounge I asked her whether she was a member of a church. Without hesitation she replied:Ich bin Heide. I am a heathen.

It is hardly news to discover pagans in the heart of western Europe where once Christianity flourished. The steep decline in the number of Christians has been underway for generations, even centuries. What surprised me was the complete absence of embarrassment in her use of the term “heathen”. She did not say she no longer went to Church, nor that she was not a believer. For her, Christianity, no doubt the religion of her grandparents if not her parents, was absent from her horizon. Two days earlier my train had stopped at Fulda where St. Boniface, the apostle to the Germans, was buried. Boniface had gone to Germany to convert the heathen, and in a spectacular and courageous gesture felled the sacred oak at Geismar. The astonished onlookers soon hearkened to Boniface’s preaching and received Baptism. It would seem that if Christianity is ever to flourish again in the land between the Rhine and the Elbe a new Boniface will have to appear to fell the sacred oaks of European secularism.

DECLIN DEMOGRAFIC EUROPEAN

Thomas Malthus (1766–1834) s-a înşelat amarnic. În locul suprapopulării decompensate financiar, avem o criză demografică generalizată în tot spaţiul nord-atlantic. Creştem dar nu ne înmulţim. Absenteismul pruncilor din băncile de date şi pupitrele şcolare reprezintă unul din semnele „integrării” ţărilor est-europene în dinamica societăţilor occidentale, în contrast radical cu tot ceea ce se petrece în Africa ori Asia Centrală. România, alături de Polonia, Ucraina sau Bulgaria, figurează astăzi în „topul” naţiunilor cu natalitate descendentă. Cauzele sunt multiple: trauma post-comunistă, angoasa tranziţiei (1989-2007), etosul contraceptiv al noii culturi de consum. Transformările culturale şi impactul economic provocat de această tendinţă abia încep să apară pe agenda instituţiilor publice.

               În Europa apuseană, începutul declinului se leagă de apariţia unor noi reflexe culturale: relansarea individualismului radical ca filozofie de viaţă, fluidizarea subiectului postmodern urmată apoi de producerea la scară industrială a pilulei contraceptive, resemnificarea identităţii sexuale şi dezvoltarea tehnicilor de manipulare a fertilităţii. Anul 1968 a coincis cu decizia proiecţiei fantasmelor erotice în public – la Woodstock („free love) sau pe străzile Parisului („Jouissons sans entrave”).

CERUL GERMANIEI STRĂPUNS DE MINARETE

Reportaj din Germania.

Memento istoric

„Daca in Occident e uitat tot mai mult Dumnezeu, in Bizant era uitat tot mai mult omul, fiindca uitase esenta crestinismului atat de aparata verbal: faptul ca in Hristos, Dumnezeul desavarsit se uneste nedespartit si neamestecat cu omul desavarsit, ca si in viata noastra personala si colectiva tot ce e omenesc sa poata si sa trebuiasca sa se uneasca cu tot ce e dumnezeiesc. Separand neconditionat pe Dumnezeu de om, Islamul facea principial, deschis si onest, ceea ce bizantinismul facea in ascuns si nesincer impotriva propriei sale marturisiri. Pe terenul erorii comune, insa, mahomedanii erau mai consecventi si, de aceea au fost si mai tari decat bizantinii si au trebuit sa-i invinga, pentru ca istoria are o logica interioara si un sens moral. Dar tocmai pentru ca istoria are o logica interioara si un sens moral, oamenii supusi intru totul unei erori nu pot triumfa definitiv, chiar daca inving pe buna dreptate pe cei scindati interior in contradictia dintre cuvinte adevarate si o viata falsa. Unilateralitatea Orientului imobil trebuia sa se dovedeasca la fel de insuficienta ca si miscarea unilaterala a Occidentului; si-n acelasi secol XVI, in care s-au observat primele semne ale unei rataciri interioare in Occident, a inceput sa slabeasca si forta exterioara a statului islamic. Dar cine va avea castig de cauza din declinul celor doua forte istorice? Cine va inlatura cele doua unilateralitati prin realizarea vie a adevarului deplin? Exista in lume o forta care sa poata uni in viata istorica printr-o unificare autentica principiul divin cu cel uman, evlavia cu cultura, religia cu umanismul, adevarul Orientului cu adevarul Occidentului si care in numele acestui adevar deplin sa poata spune lumii greco-slave paralizate: ‘Ridica-te si umbli?'”

Vladimir Soloviov,

Fundamentele vietii spirituale

 (trad.rom.: Ioan Ica Jr.)

 

 

TERORISMUL ISLAMIC ÎN EUROPA versus AMERICA

Unde este mai mult terorism islamic, în Europa sau în America?

de Daniel Pipes

Original în Engleză: Which Has More Islamist Terrorism, Europe or America?
Traducerea în limba română: Robert Radu Hervian

“De la 11 Septembrie încoace, au avut loc 2300 de arestări legate de terorismul Islamic în Europa, în contrast cu aproape 60 în Satele Unite.” Astfel scrie Marc Sageman în influenta sa nouă carte, Leaderless Jihad: Terror Networks in the Twenty-First Century (University of Pennsylvania Press).

Această comparaţie statistică îl inspiră pe Sageman, în capitolul pe care-l intitulează „Diviziune Atlantică,” să tragă concluzii generalizate despre superioritatea în circumstanţele caracteristice Musulmanilor Americani. “ Rata arestărilor cu acuzaţie de terorism, per capita, printre Musulmani, este de 6 ori mai mare în Europa decât în Statele Unite.” Motivul discrepanţei, susţine el, “constă în diferenţa cantitativă în care respectivele comunităţi Musulmane, sunt radicalizate.” El laudă “excepţionalismul cultural American, şi admonestează guvernele Europene” să evite greşeli care riscă să ducă la pierderea bunăvoinţei din cadrul comunităţii Musulamne,” şi îi îndeamnă pe Europeni să înveţe de la Americani.