Traian Ungureanu despre etatism şi dependenţa asistenţialistă

Salariile plătite de stat pentru a garanta lipsa de productivitate a forţei de muncă sînt prima treaptă a acestui cuprinzător proces de autoanihilare economică. Schema are aparenţele cele mai rezonabile şi a transformat „slujbuşoara la stat” ironizată de Caragiale, într-un motor generator de faliment sistematizat. A doua şi cea mai perfidă componentă a procesului e aria cheltuielilor sociale acoperite din bugetul de stat. Asistaţii sînt categoria cu cea mai agresivă expansiune într-o societate care vorbeşte, altfel, de performanţă şi inteligenţă naţională. Rezultatul acestei bejenii generale spre binefacerile bugetului e indolenţa dublată de indiferenţă.

BONUS: Nigel Farage despre eurozone

Beyond Rangoon: the Drama of Burma

Statul român şi asistenţa dată familiei şi copilului

Recentele dezbateri privind bugetul României au scos la iveala absenţa unor politici coerente ale Statului în privinţa sprijinului acordat familiei, copilului şi, pe cale de consecinţă, pentru stoparea deficitului ratei natalităţii. Scăderea sumelor acordate mamelor nu poate fi decât o greşeală.

O ţară ameninţată de un imens deşert demografic (16 milioane până în 2050) şi grave dezechilibre în raportul dintre populaţia activă şi populaţia inactivă nu-şi poate permite să plătească miliarde de lei vechi pentru cazarea demnitarilor în timp ce discriminarea împotriva cuplurilor infertile (din cauze naturale) continuă. În acest context, este salutară iniţiativa europarlamentarilor PDL Sebastian Bodu şi Traian Ungureanu care propun oferirea de sprijin material familiilor cu probleme de infertilitate.

E probabil că nu revendicările marşului gay au prioritate pentru România şi Europa de astăzi, ci durerea a zeci de mii de părinţi, bunici şi copii, lipsiţi de protecţia şi susţinerea reală a statului. (MN)

Marşul părinţilor (Mediafax)

VERSUS PARADA GAY

Parada Gay, Bucureşti (Agerpres)

Ateismul militant versus tradiţia iudeo-creştină (o dezbatere live)

ENGLISH

SPANISH

Despre pericolul de a fi creştin în Europa (Florin Puşcaş)

Să fii creştin a fost o treabă periculoasă încă de acum două milenii. Chiar şi în prezent, “creştinii reprezintă grupul cel mai persecutat din lume“. Poate suntem obişnuiţi cu ideea că în China, Pakistan, Iran şi alte ţări, creştinii suferă de pe urma inadaptării la majoritatea religioasă locală. Dar cum rămâne cu persecuţiile creştinilor de lângă noi? Fără să exagerăm, am putea spune că drepturile ne-ar fi mai în siguranţă şi dacă am fi musulmani, homosexuali sau porci de guineea. Nu că apărarea drepturilor minorităţilor ar fi un lucru rău. Răul apare abia atunci când minorităţile ajung să discrimineze majoritatea. Când valorile moral-creştine nu numai că sunt privite cu repulsie, ci sunt scoase cu forţa din mentalitatea colectivă.

M-am întrebat întotdeauna de ce  abuzurile împotriva creştinilor nu sunt mediatizate. Avem jurnale de ştiri care abundă în crime, violenţe şi atacuri la adresa diferitelor sisteme. Totuşi, despre execuţiile misionarilor şi abuzurile autorităţilor nu se aude aproape nimic, deşi ele există. Despre un astfel de abuz am citit ieri. Despre părinţi creştini încarceraţi pentru că nu îşi lasă copiii la orele de educaţie sexuală. Se întâmplă în Germania pe baza unor legi de pe vremea naziştilor. Tot acolo unde, în 2007, ministerul familiei emitea un document prin care încuraja incestul şi pedofilia.

S-a ajuns în situaţia în care asemenea abuzuri sunt ignorate. Asta chiar dacă există militanţi până şi pentru drepturile porcului de crăciun. Dar există şi veşti bune (deşi nu le-aş numai aşa) pentru unii dintre noi. Ataşamentul şi respectul faţă de valorile creştine este atât de scăzut în rândul aşa-zişilor creştini, încât prea puţini ar avea de suferit de pe urma propriei credinţe. De fapt, într-o situaţie de viaţă şi de moarte, probabil peste 90% dintre noi am renunţa cu bucurie la titlul de creştin. Poate ar trebui mai întâi să ne comportăm ca nişte creştini, pentru a putea lupta împotriva discriminării. Sau putem, pur şi simplu, să aşteptăm să ne apere alţii drepturile.

Robinetul depresiei româneşti şi jumătatea goală a paharului (Hotnews.Ro)

Un recent schimb de scrisori între doi reputaţi jurnalişti ― Dan Tapalagă (Hotnews.Ro) şi Radu Moraru (B1TV) ― a dus în actualitate tema „genei naţionale”, disecată cu luciditate şi pesimism, cu disperare şi speranţă. Cu ce măsură cântărim succesele şi eşecurile României, când vrem să evităm capcana iluziilor, dar şi injuriile gratuite? E întrebarea care frământă nu doar breasla gazetarilor, ci şi pe omul de pe stradă, o mână de politicieni, republica literelor, locuitorii diasporei şi, foarte curând, conştiinţa alegătorilor aflaţi în cabinele de vot.

Katharsis

Mai întâi, să observăm că tentaţia negativismului şi voluptatea imprecaţiei are o veche istorie la români. Spritul critic, verbul chirugical sau denunţarea păcatelor ţării într-o baie acidă de adjective alcătuiesc, la noi, fondul unei atitudini clasicizante. Admonestarea fără remuşcări a conaţionalilor denotă vitalitate interioară şi integritate morală – s-ar spune.

Găsim această forma mentis în scrierile lui Dimitrie Cantemir, domnitorul care, la începutul secolului XVIII, descria nemilos toate năravurile proaste ale moldovenilor: „îngâmfarea şi cu trufia le sunt lor mamă şi soră; (…) beţia nici nu li-i urâtă, nici nu se prăpădesc după ea; (…) nu numai că nu-s iubitori de carte, ci, aproape toţi, nici n-o pot suferi; (…) a-l ucide pe Turc, pe Scit ori pe Iudeu, sau a-l despuia ei socotesc că nu-i nici un fel de păcat, necum un omor (…) E totuşi de lăudat şi de înălţat cu veşnice elogii ospitalitatea pe care le-o arată călătorilor şi noilor sosiţi” (Descriptio Moldaviae [1714-1716], cap. XVII, trad.rom: Dan Sluşanschi, p. 304-307). La finele secolului XIX, romanticul Eminescu devenise maestrul diatribei anti-politicianiste, înfierând atât în poezie, cât mai ales în presă, conspiraţia prostiei, ipocrizia demnitarilor şi uleioasa lor demagogie: „Ar fi bine dacă în polemică am fi scutiţi cel puţin de acel ton lins şi gudurător al acelora dintre patrioţii lucrativi cari posed arta de-a se pune bine şi c-o parte şi cu alta, care se folosesc atît de venirea la putere a albilor şi cît şi de aceea a roşilor” ([16 sept. 1880], Opere XI, 1984, p. 333).

Jumătate de veac mai târziu, tânărul Emil Cioran exprima patosul iubirii sale pentru România Mare într-o cugetare apocaliptică, trăind deopotrivă utopia deviantă politic şi o enormă deziluzie sentimentală: „de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului, [acesta] este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul românesc” (Schimbarea la faţă [1936], p. 208).  În sfârşit, după ieşirea din comunism, H.-R. Patapievici revenea la acelaşi canon literar al hiperbolei, rostind pe un ton vehement, deşi aparent resemnat, următorul diagnostic: „la români, libertatea este tihna de-a spune bancuri. În numele acestui ideal, românii şi-au denunţat rudele, au acceptat să-şi doneze ţara (cazul insulei Şerpilor)…” (Politice, 1996, p. 54).

Sunt aceste jerbe polemice altceva decât expresia unui amor refuzat? Ghicim în spasmul lor agonic dorinţa de mai bine pentru o ţară deja năpăstuită „supt vremi”? Dar, pe lângă biciuirea nesimţirii colective, peniţa aceloraşi mari scriitori s-a risipit şi în multe exerciţii de admiraţie. Erudiţia lui Cantemir a smuls laude din partea savanţilor berlinezi sau moscoviţi. La numai 33 de ani, Eminescu înnoise definitiv limba română. Emigrat în Franţa, Cioran a continuat să elogieze satul românesc, visând la un Răşinari-arhetipal. În sfârşit, Patapievici a fost tradus în limbi de circulaţie, a ctitorit o revistă remarcabilă, acceptând în ultimii cinci ani meseria ingrată de birocrat-promotor al culturii române în spaţiul internaţional.

Când intersectează geniul sau inteligenţa, patosul negaţiei nu slujeşte reaua-voinţa sau frivolitatea. După redactarea diagnosticului clinic, creatorul trece îndată la faza (şi fraza!) de construcţie. Ce fac însă jurnaliştii sau oamenii politici (îi exclud din numărătoare pe patrioţii sarmalei şi limbuţii de serviciu)?

Fascinaţia negativului

În tot acest proces de autocunoaştere, importantă este nu doar numirea păcatelor poporului, ci cuvântul ales. Cum eviţi sentimentalismul searbăd fără să cedezi instinctului masochist? Care etos te stăpâneşte? Cum să pronunţi fraze adevărate, fără să îngropi ultima oază de frumuseţe? Cu ce fineţe vei deschide rana având totuşi intenţia vindecării? Propui o terapie sau inviţi mai degrabă la infirmitate perpetuă, suicid ori delăsare? Te limitezi la moralism (mimând, aşadar, complexul de superioritate) sau cauţi, din sinceritate, să pricepi cauzele dezorientării sau rădăcinile stagnării psihologice? Acestea sunt întrebările pe care şi le pune orice om responsabil, mânuitor al cuvântului şi formator de opinie.

Or, în presa noastră, voluptatea negaţiei atinge frecvent limita urii de sine. La un foarte urmărit post TV, ştirile de la ora cinci ne prezintă în continuare o Românie plină de violatori, nimfomane sau descreieraţi. E un an de criză şi telecomanda descoperă fie un carnaval lubric, fie o faună plină de reptile, batracieni sau nevertebrate. Suntem deja la ani lumină de retorica lui Cantemir, Eminescu, Cioran sau Patapievici.

Scormonind în hazna, producătorii caută să niveleze prin amestec şi contaminare, iar nu să diferenţieze prin eleganţă ori discernământ. Problemele grave, dar remediabile, dispar într-o isterie rozalie. Micile tragedii de budoar capătă, în schimb, dimensiuni cosmice. Titlurile de scandal scufundă reperele normalităţii. Veştile bune, zvonurile dătătoare de speranţă, licărul de umanitate al unei conversaţii – toate acestea nu „mai trec” pe sticlă.

La un hotar distanţă de cloaca zurliilor, câţiva inşi mai spălaţi vorbesc despre dictatura internă şi deplâng izolarea ţărişoarei pe mapamond. Tot fascinaţia negativului, deşi într-un alt montaj, la cheie. În sfârşit, în sfera falsei neutralităţi se ascund plictisiţii, cei sleiţi de puteri şi foarte comozi în generalizări. Confruntaţi poate cu monumente intolerabile de stupiditate autohtonă, mulţi dintre aceştia au făcut un ideal din „exilul cu orice preţ.”

Veşti mai bune

Care este soluţia? Debranşarea regulată de la robinetul depresiei şi privirea către jumătatea goală, încă neotrăvită, a paharului. Acest „vid” din spaţiul nostru public poate fi ocupat şi cu fapte cinstite. Sunt şi lucruri decente care se întâmplă în această ţară — entitatea simbolică pe care Borat & co. vor s-o reducă la ironii găunoase şi stereotipuri rasiste. România nu se reduce la parcul auto al unui primar-playboy, după cum America profundă e mult mai mult decât bârfa din Las Vegas. Jurnaliştii au obligaţia de-a rostogoli şi altceva decât impresia fugitivă a vulgului sau imprecaţia studiată a elitei.

Spiritul Bucureştiului nu dăinuie prin Vanghelie, după cum Academia Română nu e „garantată” de foştii securişti, reciclaţi în figuri ecumenice. Pe lângă monumentalizarea kitsch-ului în palatele rromilor locali, mai există şi culele din Oltenia sau bisericile de piatră din Haţeg. Tribunul Adrian Păunescu a muls zeci de ani o zestre dubioasă de notorietate, dar tot victima Hertha Müller, despre care cenaclul Flacăra nu ştia nimic în anii ’80, a fost cea care a convins juriul Nobel la Stockholm. Cristian Adomniţei a ipostaziat abisul mediocrităţii la Ministerul Educaţiei, dar chiar şi numai în postura de candidat, dl Daniel Funeriu, venit din laboratoarele de la München, ne-a spălat parcă ruşinea.

Să ne plângem oare pentru douăzeci de ani risipiţi? Să mai croşetăm o altă exegeză la „neantul valah”? Poate, dar nu sub privirile blând-înseninate ale nonagenarului Mihai Şora, patriarh al filozofiei româneşti contemporane şi fost elev al lui Mircea Eliade – un om care, deşi rămas captiv în spatele Cortinei de Fier, a ştiut să ofere timp de cinci decenii cărţi de înţelepciune, sfaturi curative, soluţii pragmatice, remedii tonifiante.

Bref, numai plecând de la revalorificarea individualităţilor excepţionale — sau măcar a figurilor peste nivelul comun — vom putea depăşi revolta în faţa colectivităţii (concretă sau abstractă). Nu e nevoie să te linguşeşti, pentru a putea lăuda. Nu eşti neapărat propagandist dacă, printre critici pertinente şi confruntări deschise, comiţi şi „gafa” unui mic elogiu. O ţară nu poate fi urnită din loc doar cu blesteme, prapori, tânguiri şi jelanii. E bine şi sănătos ca, din când în când, să optăm pentru veşti mai bune, echilibru şi moderaţie.

Mihail NEAMTU

Din nou despre marea afacere post-1989 numită „Universitatea” (revista Capital)

Reformarea învăţământului a dat greş, dar universităţile publice sunt tot mai profitabile. Cel puţin aşa reiese din declaraţiile de avere ale rectorilor şi ale celorlalţi membri din consiliile de conducere academică.

Averile rectorilor, atât cât au fost afişate pe site-urile uni versităţilor de stat, sunt impresionante. Nu prin veniturile salariale propriu-zise, cât prin patrimoniul imobiliar şi diversitatea conturilor bancare. Majoritatea rectorilor plătiţi de la buget au cumpărat sau şi-au construit câteva case în ultimul deceniu şi au achiziţionat terenuri intravilane, agricole păşuni sau fâneţe.

Anul trecut, 13 rectori dintre cei 43 care au afişat declaraţiile de avere au câştigat între 85.000 euro şi 50.000 euro, numai din activitatea de conducere. Mulţi şi-au dublat sau chiar triplat veniturile cuvenite funcţiei de bază din plata cu ora, dar mai ales din aşa-zisa activitate de „cercetare“. Adică din proiectele naţionale sau internaţionale, în care au avut un cuvânt greu de spus. Doar ei le aprobă!

Citind declaraţiile de avere, nu poţi să nu te întrebi când are timp un rector să desfăşoare atâtea activităţi, pe lângă cea de bază: să publice lucrări, să ţină ore suplimentare, să se implice în proiecte de cercetare ştiinţifică, să facă parte din comisii de admitere, de licenţă, de masterat, doctorat, de evaluatori sau cenzori, din consilii administrative, să ofere consultanţă şi să deţină diverse funcţii publice.

„Noi vrem respect”: un comentariu de H.-R. Patapievici

De curând, s-a trecut de la manipularea vădită la manipularea subliminală. Fireşte, sub pretextul bunelor sentimente şi clamând că e vorba de cele mai nobile intenţii. Şi, cum altfel, numai în slujba publicului, care este ostentativ invocat ca actor, deşi este subliminal folosit drept cobai.

Este vorba de campania postului de televiziune Realitatea TV, lansată sub lozinca „Noi vrem respect”. În afara spaţiului publicitar, când te aştepţi mai puţin (dar în momente bine alese!), ecranul se înnegreşte şi, pe acest fond contrastant şi ameninţător, apare un mesaj imperativ şi mobilizator, a cărui idee este că politicienii ne jefuiesc, instituţiile ne batjocoresc, iar poporul are dreptul să pretindă respect.

Fireşte că, în imaginarul unui public educat din şcoala primară cu poezia lui George Coşbuc „Noi vrem pământ”, acest „Noi vrem respect!” are reverberaţii adânci, care cheamă inevitabil în memoria afectivă a cetăţeanului împovărat de nevoi finalul exploziv al poemului: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!”.

Liderii de sindicat au simţit imediat potenţialul mobilizator al lozincii „Noi vrem respect!” şi l-au folosit fără scrupule în demonstraţia de ieri din Piaţa Victoriei. Nu ştiu dacă lansarea campaniei la Realitatea TV a fost făcută în înţelegere cu sindicatele ori cu forţele politice care speră să poată profita de pe urma marilor mişcări greviste anunţate de acestea.

Nu ştiu, dar ceea ce sare în ochi este că toată operaţiunea seamănă teribil de mult cu o pregătire psihică a maselor în vederea răscoalei, iar identitatea metrică între lozinca „Noi vrem respect” şi versul „Noi vrem pământ!”, care nu poate fi întâmplătoare, induce în mod subliminal în psihicul oamenilor sugestia că noi, azi, aşa lipsiţi de respect cum suntem (din partea instituţiilor statului), ne aflăm într- o situaţie similară ţăranilor care în 1907 cereau pământ.

Sugestia, indusă prin tehnici tipice manipulării subliminale, e copleşitoare. Eu am trei obiecţii. Ca telespectator, pretind de la o televiziune de ştiri să mă ţină la curent cu ce se întâmplă şi protestez împotriva oricărei tentative a vreunui trust de presă de a folosi materialul informativ cu scopul de a mă educa. Refuz să mă las educat de televiziuni.

Ca om, vreau să-mi păstrez libertatea de a gândi şi protestez împotriva încercării oricărui trust de presă de a mă determina, prin sugestii subliminale, să gândesc într-un anumit fel.

În fine, în calitate de cetăţean, pretind respect din partea tuturor televiziunilor, publice ori private: iar acest respect înseamnă încetarea imediată a oricărei încercări de manipulare. Refuz inclusiv manipularea prin bine, în vederea binelui.

TRU: despre afacerea Lockerbie şi depresia occidentală (ID, septembrie 2009)

Eliberarea lui Megrahi e totuna cu epuizarea consecinţelor judiciare ale cazului Lockerbie. Politica intereselor a cîştigat. Întrebarea e cînd? Acum, odată cu alinierea de obiective şi interese de care se bucură Gaddafi sau mult, mult mai devreme? Poate din prima clipă. Încă din 1991, cînd anchetatorii puneau sub acuzare cuplul transportat ulterior în Olanda, ceva important era greşit, impropriu şi dubios. Cei doi acuzaţi nu puteau fi decît piese complice şi minore. Operaţia Lockerbie a presupus ceva mult mai vast: o putere de organizare excepţională, compatibilă cu resursele unui regim de stat şi posibilă doar cu aprobarea unui şef de stat. Cei doi acuzaţi, livraţi ulterior de regimul Gaddafi, au satisfăcut însă apetitul justiţiar al statelor occidentale. Instanţele şi politicienii au decis să rumege ce şi cît le dădea Gaddafi. Sentinţele la care instanţa a ajuns după aproape doi ani de examinări şi deliberări au fost nu mai puţin contradictorii. Unul din acuzaţi a fost achitat.

Decizia e deconcertantă. E greu de crezut că anchetele preliminare au sfîrşit prin a aduce în instanţă un individ complet neutru sau străin de cazul Lockerbie. În plus, sentinţa de condamnare a lui Megrahi, celălalt acuzat, e greu de explicat. Identificat ca şef al reţelei care a plasat bomba la bordul avionului PanAm, Megrahi a fost condamnat la doar 20 de ani de închisoare (apoi 27, ca urmare a unei modificări de legislaţie scoţiană). În 1998, cînd regimul Gaddafi a anunţat că e gata să îi livreze pe cei doi acuzaţi, o condiţie prealabilă puţin cunoscută stabilea că „procesul nu va fi folosit pentru a destabiliza regimul la putere în Libia“. Într-un fel sau altul, condiţia a fost respectată. Puse cap la cap, aceste date spun că replica în justiţie a Occidentului nu a pornit de la datele elementare ale tragediei de la Lockerbie. Cu alte cuvinte, mesajul profund inuman al crimei de la Lockerbie nu a fost înţeles sau nu a fost înregistrat, în ciuda clarităţii sale violente. Sfîrşitul mut al marii crime de la Lockerbie spune că ideea după care interesele o iau înaintea valorilor e generoasă şi greşită. O lume tot mai străină de complicaţii etice şi demnităţi cu adevărat colective nu mai uită şi nu mai încalcă valori fundamentale, pentru că nu mai foloseşte sau nu mai „obişnuieşte“ valori fundamentale. Tragedia antiumană de la Lockerbie nu a fost percepută. Nu a mişcat nimic pe radar şi a devenit o „complicaţie“ rezolvabilă prin negocieri şi acomodare, nu prin restabilirea valorilor prime. Lockerbie anunţă ameninţător indiferenţa laborioasă faţă de propria identitate. Noua noastră slăbiciune are faţa unei arte profitabile care transformă orice criză fundamentală într-o oportunitate pragmatică şi dictează, deja, un declin interior fără antidot. Lockerbie? O complicaţie mai puţin, un contract în plus.

Despre cum ura transformă Ateneul într-un stadion… (H.-R. Patapievici)

Ce a înţeles Vengerov când, după ovaţionarea lui de către public, la anunţul onorării lui de către şeful statului cu o înaltă distincţie românească, a primit huiduieli în loc de aplauze? După gestul de a săruta decoraţia, pe care l-a făcut când a revenit în scenă, a înţeles exact ce trebuia: că huiduielile erau pentru preşedinte, nu pentru el.

Două lucruri trebuie imediat remarcate. Publicul de concert simfonic nu este publicul de stadion de fotbal. Cine se hotărăşte să huiduiască într-o atmosferă de Ateneu, acela îşi învinge două inhibiţii: prima, că aşa ceva nu se face acolo; a doua, că se va face de râs.

Ei bine, melomanii bucureşteni şi-au învins ambele inhibiţii, acceptând şi să fie neciopliţi, şi să jignească sensibilitatea unui artist care nu a făcut decât să le facă cel mai pur dar – al muzicii. Au trecut peste onoarea care îi fusese acordată muzicianului, pentru a-l putea dezonora, în stil golănesc, pe cel care o acordase.

Criza jurnalismului şi deficitul democratic (Mihail Neamţu, Idei in dialog/septembrie 2009)

Părinţii fondatori ai Statelor Unite ale Americii au preţuit atât de mult libertatea presei, încât i-au oferit protecţia sub mantaua Constituţiei (primul amendament, adoptat la 15 decembrie 1791). De atunci încoace, democraţia reprezentativă şi statul de drept nu pot fi concepute fără acest instrument de corectare a abuzurilor puterii: cuvântul neîngrădit. Vom reflecta aici asupra condiţiei morale şi intelectuale a presei româneşti.

Pieţarii presei libere

În condiţii normale, critica gazetărească la adresa guvernanţilor pregăteşte sancţiunea votului şi afirmă suveranitatea populară („we the people”) în intervalul electoral. Numai regimurile totalitare, autoritare, teocratice şi oligarhice au limitat exerciţiul presei pentru a instaura monopolul pe informaţie, cunoaştere şi adevăr. Şi în democraţiile emergente, garanţiile constituţionale oferite libertăţii presei rămân insuficiente.

Există o presă liberă doar acolo unde se stabilesc raporturi de transparenţă între patronat, consiliu editorial, gazetari şi public. Când mogulii au intenţii ascunse, angajaţii vor fi tentaţi să încalce deontologia breslei acceptând legea tăcerii pe marginea unor chestiuni de interes major:  contractele firmelor private cu statul, cheltuirea banului în ministere şi agenţii guvernamentale, soarta educaţiei, viitorul sănătăţii publice, etc. În Rusia, Birmania sau Coreea de Nord, încălcarea legii omertei poate sfârşi prin suicid ori asasinat. În Balcani întâlnim mai frecvent şomajul sau marginalizarea.

Şi în România se găsesc ziarişti-eroici, capabili să îndure orice riscuri pentru a-şi face datoria: salarii mici sau venituri nesigure. Aceştia înţeleg fraza lui Alexander Soljeniţîn care spunea: „avem frecvent mai multe păreri, dar întotdeauna o singură conştiinţă.” La antipodul integrităţii morale, vom descoperi destui ziarişti care sfidează codul onoarei. Înrobiţi unor conflicte de interese, ei intimidează, cenzurează sau concediază confraţii incomozi, subordonaţi pe linie ierarhică; fără scrupule, oferă apoi consultanţă unor oameni politici cărora le acordă apoi în platourile TV note pentru prestaţie; ajung, în sfârşit, proprietari de SRL-uri a căror activitate e lăudată prin reclamă mascată în faţa unui cititor adesea obosit, grăbit sau neatent.

Se adăugă informarea tendenţioasă, amestecul senzaţionalist, denigrarea sistematică, refuzul dreptului la replică, etc. Sunt zeci de televiziuni care produc zilnic acest spectacol al minciunii. Complicitatea dintre patronat şi corpul editorial naşte noi tactici de supravieţuire. Clubul „pieţarilor” presei este gata să vândă ori să cumpere orice dizidenţă gazetărească.

Nu ne poate mira faptul că pentru Matthew Arnold (1822–1888), jurnalismul echivala, în zilele sale bune, cu „literatura grăbit redactată.” În ochii lui Dinu Patriciu, în schimb, ziariştii independenţi sunt doar nişte biete „oiţe care behăie.” Iată diferenţa dintre Oxfordul universitar al secolului XIX şi Prahova magnaţilor de veac XXI…

Demobilizare civică şi carnaval permanent

Raţiunea de a fi a presei într-o societate liberă şi democratică nu este să placă unor patroni analfabeţi. Scopul nobil al acestei întreprinderi trebuie reiterat cu încăpăţînare liturgică: informarea corectă şi nepărtinitoare a publicului în privinţa binelui comun.

La noi, din păcate, manipularea opiniei publice, epidemia urii (în diferitele ipostaze: mineriadele anti-intelectuali sau băsescofobia sezonieră), ocultarea adevărului despre trecut, cauţionarea legăturilor suspecte între politic şi sfera privată – toate acestea adâncesc câteva patologii sociale. În registru postmodern, excesele retorice ajung să înghită referinţa la fapte. Esenţialul se pierde în sarabanda accesoriului.  O presă băltind prin jumătăţi de adevăr înmulţeşte stufărişul fabulatoriu sau delirant. Cine observă popularitatea discursului conspiraţionist şi a literaturii de scandal în România post-1989 va înţelege nu doar victoria prostului gust, ci şi eşecul democraţiei noastre participative.

De ce ne-ar uimi demobilizarea civică atunci când milioane de oameni citesc astrograme pentru a descifra nu doar un amor delincvent, ci şi falimentul în afaceri? Sute de mii de telespectatori caută astăzi să lămurească drama României sau convulsia Terrei — de la atacurile din 11 septembrie 2001 până la criza financiară, de la problema securităţii militare şi energetice în Europa până la încălzirea globală — printr-o referinţă la cutare complot nevăzut. Cum altfel să explici notorietatea lui Pavel Coruţ, încrederea în zvonistică, convingerea mutantă că toate hibele din BOR provin din „infiltraţiile iezuite” ori succesul profesional al unui profesor american are în spate şapte cabale?

De ce să te mai implici la nivel local când o mână de iniţiaţi au stabilit deja, pas cu pas, deciziile mai marilor planetei? Mostra perfectă de psihoză apocaliptică, în registru New Age, o găsiţi în emisiunile OTV. Luptând pe aceste baricade, presa ajunge să piardă şi beneficiul istoric al alfabetizării populaţiei ţării, până mai ieri preponderent rurală. Dacă nişte „marţieni” ar privi trei zile la televiziunile româneşti ar trage concluzia că progenitura lui Decebal şi Traian a devenit o naţiune de priapici şi nimfomane, poporul kitsch adăpostit la nord de Dunăre sub poalele unor munţi de vulgaritate.

Pentru a contracara acest fenomen, ziarele de tiraj puteau să-şi asume un mai pronunţat rol educativ. În ce fel? În primul rând, explorând atractiv teme fundamentale: de la decesul satului tradiţional până la secularizarea galopantă din oraşe, trecând prin fenomenul economiei subterane, al criminalităţii, al alcoolismului sau fraudei interlope. Prea adesea, gustul publicului este subestimat, reţeta îndobitocirii fiind deliberat aleasă.

În al doilea rând, presa trebuie să trateze domeniului cunoaşterii pe compartimente. E inacceptabil să inviţi un expert în salubritate la o emisiune despre arta medievală. Merită dezumflate apoi părerile unui actor, oricât de talentat, despre ultimele revendicări sindicale. Pentru a evita impostura, reflexul specializării trebuie combinat cu flerul generalist. Citind despre teme dificile precum globalizarea, deriva bancară sau chestiunile arzătoare de politică externă (i.e., autoritarismul din Rusia ori situaţia din Afganistan şi Irak), dar şi problemele domestice (i.e., falimentul sistemului nostru de sănătate sau corupţia din învăţământul de stat), un cititor exigent şi-ar dori opinia profesionistului capabil să evite jargonul în schimbul comunicării clare şi articulate.

Alianţa între decenţă şi inteligenţă ar putea dovedi că românii nu-şi doresc totuşi transplantarea tubului digestiv cu tubul catodic.

Deficitul de curaj & expertiză

Care sunt subiectele subreprezentate în dezbaterea televizuală? Arareori vedem documentare despre costurile şi cauzele birocraţiei pletorice, ale demografiei negative, ale sistemul de pensii, violenţei stradale, crizei familiei, remanenţei mentalităţii comuniste, a resurgenţei fundamentalismului secular sau teologic, ş.a.m.d. Sunt teme care se cuvin discutate acordând prioritate raţiunii, îndepărtând duplicitatea morală, stimulând patosul pentru adevăr şi ridicând ştacheta teoretică a jurnalisticii autohtone.

Numai dezbaterea serioasă vizând termenul mediu şi lung va atrage fidelitatea cititorilor: abonamentele la ziar cresc după ce credibilitatea e testată şi, astfel, clientul primeşte garanţia că un produs quality nu se va transforma subit într-o foaie de manipulare ori scandal. Cât de des, însă, regizează televiziunile noastre întâlnirea între deontologie şi profesionalism, între competenţa experţilor şi interesul popular?

Fără să evalueze tot spectrul de manifestări al presei româneşti, un spectator atent al mass-media va sesiza transformarea unor platforme de dezbatere în tranşee electorale. Criza financiară a mai scos la iveală modul în care diferite canale de presă funcţionau sub standardele minime de eficienţă economică şi calitate profesională.

Reducerea salariilor a determinat un număr de simbriaşi să-şi schimbe rapid gustul şi convingerile doctrinare. O minoritate chiar şi-a radicalizat tonul, acceptând prostituţia în direcţia tabloidală. Este doar un început, căci independent de recesiunea economică a anului 2009, jurnalismul se află într-o criză mondială generalizată impusă de voga noilor tehnologii. Una dintre prognoze spune că nu va fi salvată decât presa care va găzdui comentarii proaspete, competente, deopotrivă accesibile şi sofisticate.

Cum se pregăteşte România pentru această revoluţie? Deocamdată, ne mişcăm în ceaţă. Identitatea incertă a presei quality nu ţine de-o tulburare acneică, ci are un un aer premeditat. Urmăriţi recurenţa aceloraşi figuri, mascote, umbre şi năluci în studiourile Radio-TV. Când, bunăoară, vom putea spera ca Adrian Păunescu să se retragă din arenă? Vor accepta vreodată, singuri, domnii X, Y sau Z că sunt nişte produse deopotrivă compromise şi expirate? Va fi diminuat numărul de ore distractive la TVR? Se va mai naşte vreodată acolo o emisiune de tipul „Seratei muzicale”, girată de regretatul Iosif Sava?

Debusolarea presei e legată de criza morală şi declinul cultural al societăţii româneşti: de la lideri religioşi care fac din casa lui Dumnezeu o „peşteră de tâlhari”, trecând prin cercul senatorilor latifundiari care cer decontarea chiriei lor din Bucureşti din banul contribuabilului, pentru a sfârşi cu universitarii care şi-au obţinut titlul doctoral sau grantul de cercetare prin fraudă. Ziariştii de referinţă ai României se întâlnesc zilnic cu această faună iar bolile, după cum ştim, se iau prin contact nemijlocit.

Aşa cum există foşti demnitari care ocupă abuziv case de protocol, oameni de afaceri care influenţează justiţia ori diplomaţi care, în calitate de ex-turnători la Securitate, îşi sfidează mai departe concetăţenii – la fel, avem jurnalişti care au abdicat de la codul deontologic. Ei huzuresc materialiceşte şi, deşi mimează rolul lupului moralist, n-ar cuteza să facă vreo declaraţie de avere. Un fost redactor al gazetei „Timpul” din Bucureşti, pe numele său Mihai Eminescu, s-ar îngrozi de spectacolul demisiunilor etice şi al degradării culturale din peisajului presei româneşti.

Soluţia? Reîntoarcerea la greci, printr-un jurământ etic şi o reabilitare a raţiunii critice.

Un Hippocrate pentru ziarişti

„Jur pe Apollo şi iau drept chezăşie pe marii înaintaşi ai breslei jurnaliştilor că voi îndeplini acest jurământ după putere, raţiune şi caracter:

• Să  respect pe cel care m-a învăţat arta de-a citi atent, de-a vorbi îngrijit, de-a asculta răbdător şi de-a scrie cu migală; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi şi surori şi să-i învăţ arta rostirii adevărului, dacă ei o doresc, fără obligaţii.
• Să transmit mai departe dragostea de adevăr şi dreptate fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul nobil al ziariştilor, şi nimănui altuia.
• Atât cât mă ajută mintea şi îmi încuviinţează conştiinţa, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a cititorilor mei, ferindu-i de orice daună, violenţă sau frază otrăvită.
• Nu voi injecta mintea cititorilor cu ură, venin sau dezinformări letale, chiar dacă patronul îmi va cere asta. Nu-i voi iniţia pe jurnaliştii mai tineri în rele. În acest fel, sper să nu dau vreodată ţării mele un remediu avortiv.
• Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa, în ascuns şi la vedere.
• Nu voi lua apărarea borfaşilor, lăsând avocaţilor din oficiu această meserie.
• În orice casă va intra ziarul sau televiziunea la care lucrez, voi căuta să ofer informaţii şi comentarii relevante pentru binele comun, ţinând tocul peniţei sau camerele video departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.
• Orice voi vedea sau voi auzi în timpul documentării mele ca ziarist de investigaţie voi păstra în secret, pentru că tăcerea şi confidenţialitatea sunt o datorie sfântă.
• Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi meseria mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul să se petreacă.”

Un Socrate pentru cititori

Revigorarea conştiinţei morale în presa românească ar fi doar un prim pas. Pe lângă lecţia oferită de Hippocrate gazetarilor, cititorii au nevoie de adjuvantul intelectual al unui Socrate. Deşi sună pretenţios, o atare formulare transmite exigenţa bunului simţ şi un imbold către normalitate. Dacă ziarul quality găzduieşte conversaţia unei naţiuni cu sine, atunci acest dialog presupune respectarea raţiunii critice: onestitatea interogaţiei, ironia fină, reflexul dubitativ, proprietatea clară a termenilor, rigoarea expresiei, cultura memoriei, disciplina gândirii şi, implicit, stăpânirea regulilor logice de inferenţă.

În Antichitate, Socrate a fost cel mai important adversar al sofismelor produse de avocaţii confortului şi duşmanii adevărului. Redescoperirea spiritului socratic ar ajuta presa de calitate să joace nu doar un rol decorativ sau informativ, ci şi cartea paideică. Acest lucru impune redescoperirea modelelor care depăşesc produsele jurnalismului socialist al „epocii de aur”. În locul unor „repere” de tip Emanuel Valeriu, Ion Cristoiu, Sorin Roşca-Stănescu sau Cornel Nistorescu, de ce n-am „revizita” operele unor Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, Mircea Vulcănescu, Pamfil Şeicaru sau Mihail Fărcăşanu?

Mai mult, tradiţia jurnalismului incisiv şi curajos ar putea stimula lectura unei biografii a lui Karl Kraus, pentru care punctuaţia avea o importanţă mistică; a eseurilor lui George Orwell, a interviurilor Orianei Fallaci sau a comentarilor live de Charles Krauthammer? În sfârşit, făcând cronica evenimentelor culturale, am putea studia mai atent densitatea frazei unui Bernard Pivot sau proza elegantă a unui William F. Buckley Jr.

Paginile de „foileton” din Frankfurter Allgemeine Zeitung, săptămânalul Times Literary Supplement, comentariile competente ale unor clasicişti sau istorici precum Victor David Hanson, John Keegan sau Michael Burleigh publicate în Daily Telegraph sau Wall Street Journal – toate acestea vorbesc despre vocaţia excelenţei care n-a fost integral abandonată în mass-media apuseană. Într-o notă personală, pot evoca surpriza, dacă nu cumva stupefacţia trăită atunci când,  în primăvara anului 2001, descopeream într-un număr obişnuit din cel mai important ziar bavarez (Süddeutsche Zeitung) o recenzie la o carte despre christologia din epistolele Sf. Pavel – semn că nemţii refuză să trăiască doar în „Germania untului” sau patria berii.

În spaţiul european, presa de calitate a jucat întotdeauna un rol educaţional. Cu excepţia unor intelectuali publici capabili să conducă magistral o argumentaţie şi să oferă analize inedite, noi suntem restanţi la acest capitol.

Revirimentul inteligenţei

Suplimentele culturale ale ziarelor quality sunt fie slabe, fie inexistente. Paginile dedicate istoriei ideilor sunt foarte subţiri iar comentariile specialiştilor apar mereu înghesuite într-un spaţiu sufocant, fără personalitate. Televiziunea, radioul, revistele, ziarul sau blogul profesionist trebuie să transmită nu doar informaţii brute despre spectacolul cetăţii, ci şi stări de spirit.

Presa poate forma sau deforma gusturi, tendinţe, reflexe de gândire sau comportament. De aceea, merită păstrate la vedere paginile de interviu sau recenziile vizând nu doar literatura, ci şi ştiinţele exacte, arta sau memoria naţională. Editorii români deplâng dezinteresul pentru cartea de istorie, în special. De ce ne-ar mira atunci excitaţia în faţa oricărei formule „pseudo”: de la obsesia siliconului până la grandomania legată de origini (himera Kogaionului, tracomania şi tot registrul „dacii contraatacă”). Respectând acest imperativ pedagogic, liderii noştri de opinie vor începe să vorbească, să asculte şi să tacă mai bine.

Libertatea presei nu înseamnă că totul poate fi spus, oricum, oricând, oricui. Să ne gândim puţin: dacă România ar fi aparţinut celebrului Commonwealth britanic şi regina Angliei ar fi vizitat Bucureştiul anul acesta, oare relatările despre eveniment n-ar fi impus o altă ţinută lexicală, o amplă documentare şi, mai ales, un ton potrivit? Mă întreb, însă, câţi ziarişti de televiziune s-ar fi descurcat în faţa acestei provocări?

Oamenii de presă trebuie să-şi redescopere adevărata vocaţie: nu aceea de-a face spectacol, ci de-a informa judicios un public adeseori nevinovat şi credul. Aş merge chiar mai departe: a sosit vremea când citirea ziarului poate împlini un act cultural. Hârtia e tot mai scumpă şi lucrurile ieftine pot emigra către spelunca spaţiului virtual. Faptul de-a scrie merită să-şi recâştige demnitatea, reafirmând prioritatea argumentului şi importanţa dialogului, în locul calomniei tautologice şi al cacofoniei regizate.

Ziarul merită citit ca un preludiu la o lectură fundamentală sau o discuţie pasionantă. Mergând la restaurant, nu ne satisfacem doar o funcţie biologică, ci împlinim şi un ritual social. La fel, nu frecventăm Universitatea doar pentru a înmagazina date despre literatura română, matematică, ştiinţe economice sau geografie, ci şi pentru a interacţiona sub raport uman cu reprezentanţii diferitelor generaţii de profesori sau studenţi. Este truismul pe care l-ar putea redescoperi mai multe ziare quality din România spre îndreptarea democraţiei noastre betegite.

Concluzii

Am argumentat în acest text următoarele puncte de vedere: (1) presa liberă există pentru a furniza dosare factologice veridice şi comentarii pertinente despre starea binelui comun. (2) Slujirea adevărului ajunge o ficţiune atunci când rămân netransparente relaţiile dintre proprietarii trusturilor, gazetari, subiectul investigaţiei jurnalistice şi consumatorul de comentariu sau informaţie. (3) Mortificarea conştiinţei gazetarului prin stimuli financiari iliciţi conduce la compromiterea interesului pentru dezbaterea publică şi, automat, la tabloidizarea discursului mass-media – un fenomen paralel cu demobilizarea civică a electoratului. (4) Remediul nu îl poate reprezenta decât reînvierea principiilor deontologice ale jurnalismului clasic, explorarea unor modalităţi neconvenţionale de practică gazetărească (blogosferă agregată, Internet, TV online) şi, mai ales, atragerea inteligenţei emigrate.

(5) Refacerea calităţii actului jurnalistic implică nu doar voinţa morală, rezumat de jurământul lui Hippocrate, ci şi recuplarea ideii de lectură la noţiunea clasică de cultură, specifică tradiţiei europene. (6) Prin acest ultim imperativ înţeleg nu doar urmarea modelelor sacre, scrisul îngrijit, documentarea poliglotă sau preţuirea limbii române, ci şi reabilitarea simţului socratic pentru argumentaţie, scepticism şi dialog constructiv, împotriva sofisticii care pretinde că poate demonstra sau deconstrui orice, pe bază de umori, bârfe, zvonuri, intoxicări şi false raţionamente. (7) Patronajul intelectual al lui Socrate intră astfel în tandem cu jurământul moral lui Hippocrate: iată operaţia prin care înţelepciunea anticilor ar „răzbuna” dezorientarea omului recent.

–––––-

Pe aceeaşi temă, vezi şi următoarele texte: (1), (2), (3), (4)

Criza învăţământului şi precaritatea dezbaterii publice (Mihail Neamţu, Revista 22)

Mediocritatea presei

În România, explicaţia oricărui neajuns trece prin evocarea factorului politic. Acest reflex este legitim, dar incomplet. Bunăstarea unei societăţi nu depinde numai de puterea executivă, legislativă sau judecătorescă, ci şi de reacţia societăţii civile, exprimată prin intermediul presei. Mediocritatea acestei ultime instituţii, altminteri indispensabilă pentru orice democraţie, s-a văzut în contextul dezbaterii situaţiei din învăţământul universitar.

Ştiam, evident, că un segment important din breasla jurnaliştilor e decuplat de la problemele culturii înalte şi că ziarele găzduiesc puţine ecouri ale rezultatelor din cercetarea ştiinţifică de performanţă. Când aţi văzut ultima oară un cercetător al Academiei Române vorbind la televiziune măcar preţ de cincisprezece minute? De ce avem atât de puţine canale media dornice să promoveze dezbaterea despre valori, principii, idealuri? De ce ne plictisesc aceleaşi feţe? De ce lipsesc gazetarii care, pe lângă rostirea fermă a adevărului, ştiu să formuleze comentarii competente despre subiectele de interes naţional?

Răspunsul vine în doi timpi: mai întâi, conflictele de interese între moguli şi ziarişti inhibă pasiunea pentru adevăr şi dreptate; apoi, mediocritatea endemică a produselor şcolii româneşti explică absenţa dialogului sistematic dintre reprezentanţii presei cu vocile confirmate ale Universităţii. Această situaţie poate fi denumită „paradoxul Münchausen”. Cei vitregiţi intelectual printr-o educaţie carentă nu vor scoate din mlaştină un învăţământ lax, cenuşiu, obişnuit să băltească. Poate un fost corigent la problemele de geometrie să dea sugestii valide editorilor „Gazetei Matematice”?

Pentru a întreţine zumzetul mediatic, gazetarii TV preferă ţintele comode şi retorica facilă. Pe ecrane, întreaga dezordine din învăţământul de stat pare redusă la câteva păruieli între adolescenţi, aventura sexuală dintre o meditatoare şi un elev ori mâncarea proastă din cantine. Sunt lucruri care stârnesc legitime îngrijorări, dar nu surprind esenţa fenomenului pedagogic.

Complicităţi nerostite

Dacă nici presa „quality” nu are ochi pentru patologiile structurale ale învăţământului finanţat copios din bugetul de stat, atunci am crede că diagnosticul corect va fi pus de intelectualii publici capabili de perspectiva longue durée.

Recent, un important număr de cărturari a denunţat industria diplomelor false de la Universitatea „Spiru Haret.” Ziariştii au continuat trendul indignării mimând la rândul lor o uimire uşor ipocrită. Mirarea din spatele întrebării: „cum e cu putinţă aşa ceva?” nu este cu totul credibilă, însă. Cinismul lucrativ al rectorului Aurelian Bondrea a produs victime nu de alaltăieri, ci din 1991. Presa a difuzat reclame pentru această instituţie, politicieni de toate culorile au predat cursuri la USH, de unde şi alte condeie ale presei culturale şi-au obţinut sinecura. Experimentul Bondrea n-ar fi fost posibil fără corupţia endemică din toate cotloanele noastre legislative şi guvernamentale.

H.-R. Patapievici despre consensul urii (EvZ)

Să te lauzi că nu deteşti pe nimeni (cum face un respectat şef de gazetă culturală), dar pe Traian Băsescu îl urăşti, nu mai e strident – a devenit normalitatea însăşi. Iar cu această normalitate vor să ne dreseze şi formatorii de opinie încolonaţi, şi televiziunile.

Gravă, cum ştiţi, nu e excepţia; gravă e epidemia. Spaţiul public în care descărcările de ură sunt considerate normale de către o majoritate sigură pe ea şi sunt considerate anormale doar de către o minoritate pe care majoritatea o arată cu degetul este unul saturat de ură. Noi trăim într-o atmosferă morală în care ura şi exprimarea ei liberă au devenit un argument normal, şi anume unul de natură pretins morală.

Andrei Pippidi despre memoria Bucureştilor (interviu de Mirel Bănică)

Într-un articol din revista Le Débat din 2003, Paul Ricoeur vedea o legătură între puterea traumatică a memoriei şi memoria afectivă a fiecăruia dintre noi. Cum împăcaţi în scrierile dvs. această putere traumatică a memoriei cu memoria afectivă a oraşului?

Cred că ele sunt despărţite artificial sau didactic, pentru că e una şi aceeaşi, la fel ca sensibilitatea fizică la plăcere sau durere. Constat însă că nu avem toţi în aceeaşi măsură această însuşire şi că sunt mulţi oameni în jurul nostru care nu posedă deloc aceste forme de memorie, nici afectivă, nici traumatică. Traumatică, ce să mai vorbim, e greu de găsit. Dar nici afectivă, aşa au crescut, lipsiţi de acest lob al creierului. Şi, evident, asta nu e, cred eu, spre binele societăţii în care trăim, mai săracă sufleteşte în felul acesta, mai expusă poticnirilor, greşelilor. Aici se găseşte probabil rădăcina unui rău mai mare: indiferenţa faţă de tot ce nu este interesul personal cel mai meschin.

Michael Novak, despre criza economică şi ereziile stângii (First Things)

What exactly is in Pope Benedict XVI’s new encyclical on the economy and labor issues is not yet known. Catholic leftists and progressives, though, are already trembling with excitement. Three glaring errors have already appeared in these heavily panting anticipations.

An accurate presentation of real existing capitalism requires at least three modest affirmations:

1. Markets work well only within a system of law, and only according to well-marked-out rules of the game; unregulated markets are a figment of

imagination.

2. In actual capitalist practice, the love of creativity, invention, and groundbreaking enterprise are far more powerful than motives of greed.

3. The fundamental systemic motive infusing the spirit of capitalism is the imperative to liberate the world’s poor from the pre-modern ubiquity of grinding poverty. This motive lay at the heart of Adam Smith’s important victory over Thomas Malthus concerning the coming affluence—rather than starvation—of the poor.

Modestia normalităţii

Conservatorismul nu s-a născut ca o ideologie sau dintr-un calcul politic, ci reprezintă un stil de viaţă. Adepţii săi practică realismul epistemic, apelul la memorie şi onestitatea morală sub titlu de exerciţiu matinal. Conservatorul autentic nu se lasă definit de negativitatea adversarului; în locul revoltei obositoare şi al împotrivirii fanatice, care cer demascarea „cu timp şi fără timp” a neorânduielilor veacului, sensibilitatea conservatoare vrea să aducă lumină prin efecte secundare. Căci ce altceva este respectul pentru tradiţie decât simţământul natural al evlaviei pentru cei care, înainte ca tu să fi biruit capriciile adolescenţei sau angoasele tinereţii, au zidit ceva temeinic şi stăruitor peste atâtea generaţii? Un atribut mai potrivit al acestei partide, aşadar, mi se pare „purtarea de grijă” şi refuzul insomniac al uitării. Conştiinţa conservatoare se teme să piardă, aşa cum se întâmplă şi astăzi, chiar fără regrete sau doliul cuvenit, patrimoniul decenţei şi capitalul bunului-simţ, păstrate de-a lungul secolelor prin vigilenţa unor paznici de far. Pentru a ilustra acest adevăr, aş oferi trei exemple.

În plan economic, vocea situată la centru-dreapta va da glas raţiunii care spune: omul întreprinzător – de la vânzătorul de cireşe până la şeful de corporaţie high-tech – nu trebuie împovărat cu zeciuieli, ci stimulat pentru mai multă creativitate, inovaţie şi muncă. Eşti liber şi demn, apoi, atunci când îţi asumi riscul de-a pierde, respecţi cultura legii, îţi onorezi partenerii de afaceri şi respecţi clauzele contractuale, alegând singur, fără intruziunea statului, viitorul propriilor tale investiţii financiare. Cunoscând regulile pieţei libere, conservatorul este avertizat asupra corelaţiei naturale între venituri şi cheltuieli. Când trăieşti excesiv pe datorie trebuie să-ţi schimbi stilul de viaţă ― iar nu să implori taxarea populistă a bogaţilor, socotindu-ţi propria meserie o menire indispensabilă pentru întreaga umanitate. Evident, ataşamentul faţă de lucrurile materiale este corectat printr-o conectare la ordinea transcendentă, unde legea spiritului înfrânge boldul cărnii. Pe scurt: confruntarea lucidă şi neresemnată a limitelor proprii face parte din reţeta înţelepciunii practice, anticipând elogiul luminos al carităţii şi al moderaţiei.

Radio RFI, Dan Pârvu şi Mihail Neamţu despre Elegii conservatoare (aprilie, 2009)

Despre tradiţie, continuitate, memorie – un dialog la Radio France International.

Douglas Knight about theological economics

To explain why we are facing this flood and these crises we have to think through covenant, love and gift. We will examine them not because these are religious ideas, but because they are fundamental economic ideas. When we attempt to understand economics without them, we achieve incoherence. Economics has indeed tried to understand human interaction and exchange without the concepts of covenant, love and gift, and the result has been the bankruptcy of economics and a crisis that is both social and economic.

TRU: divorţ şi solidaritate

Mitologia obiectivităţii şi dogma separării exerciţiului jurnalistic de orice angajament politic justifică linşajul verbal şi denunţul colegial.

După câteva cartonaşe galbene şi note de avertisment, Traian Ungureanu a fost dat afară. „Cotidianul” nu tolerează colaboratori care aspiră la rolul de europarlamentar. Spre deosebire de BBC, pe vremea lui Adrian Năstase, „Cotidianul” a mimat o explicaţie. Cititorii n-au fost totuşi lămuriţi dacă TRU, candidând ca independent la alegeri, ar fi fost scutit de pedeapsă. Mai putem avea oare universitari sau ambasadori în poziţia de ziarişti, când catedra sau oficiul diplomatic impun regula imparţialităţii? Figuri respectabile ca Daniel Dăianu ori Sever Voinescu reprezintă doctrine politice la Bruxelles sau Bucureşti, asumând totodată curajul opiniei în câteva importante publicaţii din ţară. A devenit atunci Traian Ungureanu, prin faptul simplei sale aderenţe electorale, incapabil de reflecţie geopolitică, comentariu social sau transfigurare poetică a realităţii? Sunt studiile sau traducerile de politologie ale lui Cristian Preda mai puţin creditabile doar pentru că, recent, tânărul consilier prezidenţial a îmbrăcat haina portocalie pe drumul către Parlamentul European?

Grija supremă a unui „ziar de elită” este cultivarea excelenţei şi recrutarea talentului, iar nu şicanele sau ghiontul dat colaboratorilor de incontestabilă valoare. Seducător apologet al civilităţii şi controversat polemist, exasperant şi pătimaş suporter, dar mai ales un scriitor prolific, maestru al verbului necruţător şi dribler al ironiei fine – TRU a rămas printre puţinii noştri jurnalişti care n-au compus doar impresii vagi de călătorie prin cetatea lui Bucur, ci şi cărţi fastuoase, pline de nerv şi argument, racordate la dezbaterea internaţională despre destinul civilizaţiei nord-atlantice. Nu subiectivismul auctorial, virilitatea ideii şi fraza carismatică a domnului Ungureanu pun, aşadar, în pericol libertatea presei, ci diversiunea vicleană a patronilor breslei, mitocănia blogosferică, vulgaritatea tâmpă a titlurilor, scrisul rudimentar ori reflexul tabloid.

De aproape două decenii, în reviste şi ziare foarte diverse (de la „Cuvântul”, „Contrafort” sau „Evenimentul Zilei” până la „Revista 22” sau „Dilema Veche”), Traian Radu Ungureanu a comentat aproape toate „chipurile şi măştile tranziţiei” – de la dezastrele regimului Iliescu sau abuzurile lui Putin până la Islamul radical şi sincronizarea tinerilor noştri literaţi la modele intelectuale stângiste ale Occidentului.

Vorbind mereu despre alţii, Traian Ungureanu ne-a dat întâlnire cu propria sa curiozitate, perfect disciplinată şi prodigioasă. TRU etalează nu doar opinii ferme, ci şi o vervă inepuizabilă; nu doar un discernământ exersat, capabil să distingă între esenţial şi trivialitate, ci şi intuiţia temelor istorice, relevante într-un sens global. El poate să vadă oricând ceva nou atât în privirile şi glezna lui Robinho, cât şi în programul de reformă al preşedintelui Băsescu; este unul dintre acei foarte puţini care citesc atât Dante, Eric Voegelin sau Martin Malia, cât şi comunicatele anoste ale instituţiilor guvernamentale; simte locul metaforei, dar urmăreşte şi cifrele din statisticile bancare. TRU este un ziarist total. Compensând patosul retoric din „Cotidianul” cu detaşarea analitică din „Idei în dialog”, TRU a vorbit fără încetare o limbă frumoasă, durabilă şi mai ales recognoscibilă de către orice avatar al profesorului Maiorescu.

Cu toate acestea, televiziunile l-au ocolit – din calcul sau din ignoranţă. A fost evitat sistematic la „Feţele Cotidianului” şi la alte emisiuni de dezbatere. Orice nulitate, în schimb, a găsit răgazul de a-l persifla bădărăneşte, urmând îndemnul unor partituri obositoare („aruncă-te Traiane”, „revino-ţi, dragă”, ş.a.m.d.). Într-o Românie normală îmi pot imagina un Traian Ungureanu idiosincratic, muştruluit ca atare de-o întreagă redacţie; nu voi înţelege însă cum acelaşi om – în zestrea căruia se încaieră domol zvâcnetul contemplativ-scriitoricesc, umorul laconic, simţul dreptăţii şi urgenţa faptei –, cum acelaşi TRU, aşadar, poate fi concediat de un ziar? Când acest creator de limbă română este izgonit de la gazeta fondatorului Ion Raţiu, credibilitatea respectivei instituţii suferă o gravă fisură.

Solidar cu TRU şi dezamăgit de sofismele noii direcţii „Cotidianul”, voi semna aici ultimul meu text. Restul şi contextul se explică de la sine. 

Mihail NEAMŢU

 

Andrei Pleşu: „Munca. Daune colaterale”

Se practică frecvent o investiţie maximă de muncă, pentru rezultate care nu se mai percep decât ocazional, în week-end, în vacanţă, la pensie. Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai.

CULTURA EUTANASIEI

Primele profiluri virtuale părăsite, jocuri care împing la crime abominabile, sinucideri prin webcam în urale de încurajare. Sunt câteva dintre feţele surprinzătoare ale morţii digitale.

Povestea lui Gheorghe Lâlă, eroul împuşcat la Braşov

Biografia celui ucis în timp ce încerca să-l prindă pe autorul jafului de la Braşov dezvăluie destinul paradoxal al unui erou ce şi-a găsit sfârşitul din prea multă iubire de semeni. „Am făcut şi eu ce-am putut“, spunea Gheorghe Lâlă când apropiaţii se mirau şi-l întrebau de ce s-a spetit să-l ajute pe un oarecare, de care abia ce auzise.

FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (VI)

BISERICĂ TRANSILVĂNEANĂ DIN TIMPUL TRANZIŢIEI versus BISERICĂ VOIVODALĂ ÎN EPOCA POST-MEDIEVALĂ (Mănăstirea Hurezi, dreapta)

FOR CAPITALISM (an essay by RUSSELL RENO)

Prosperity and success tend to relax the mind. After the election of Ronald Reagan in 1980, free-market principles gained widespread support. For nearly three decades, most Americans experienced a long run of economic growth and widespread opportunity. Entire new industries emerged. Unprecedented fortunes were made. America has been awash in wealth and on a massive shopping spree.