Despre pericolul de a fi creştin în Europa (Florin Puşcaş)

14 ianuarie 2010

Să fii creştin a fost o treabă periculoasă încă de acum două milenii. Chiar şi în prezent, “creştinii reprezintă grupul cel mai persecutat din lume“. Poate suntem obişnuiţi cu ideea că în China, Pakistan, Iran şi alte ţări, creştinii suferă de pe urma inadaptării la majoritatea religioasă locală. Dar cum rămâne cu persecuţiile creştinilor de lângă noi? Fără să exagerăm, am putea spune că drepturile ne-ar fi mai în siguranţă şi dacă am fi musulmani, homosexuali sau porci de guineea. Nu că apărarea drepturilor minorităţilor ar fi un lucru rău. Răul apare abia atunci când minorităţile ajung să discrimineze majoritatea. Când valorile moral-creştine nu numai că sunt privite cu repulsie, ci sunt scoase cu forţa din mentalitatea colectivă.

M-am întrebat întotdeauna de ce  abuzurile împotriva creştinilor nu sunt mediatizate. Avem jurnale de ştiri care abundă în crime, violenţe şi atacuri la adresa diferitelor sisteme. Totuşi, despre execuţiile misionarilor şi abuzurile autorităţilor nu se aude aproape nimic, deşi ele există. Despre un astfel de abuz am citit ieri. Despre părinţi creştini încarceraţi pentru că nu îşi lasă copiii la orele de educaţie sexuală. Se întâmplă în Germania pe baza unor legi de pe vremea naziştilor. Tot acolo unde, în 2007, ministerul familiei emitea un document prin care încuraja incestul şi pedofilia.

S-a ajuns în situaţia în care asemenea abuzuri sunt ignorate. Asta chiar dacă există militanţi până şi pentru drepturile porcului de crăciun. Dar există şi veşti bune (deşi nu le-aş numai aşa) pentru unii dintre noi. Ataşamentul şi respectul faţă de valorile creştine este atât de scăzut în rândul aşa-zişilor creştini, încât prea puţini ar avea de suferit de pe urma propriei credinţe. De fapt, într-o situaţie de viaţă şi de moarte, probabil peste 90% dintre noi am renunţa cu bucurie la titlul de creştin. Poate ar trebui mai întâi să ne comportăm ca nişte creştini, pentru a putea lupta împotriva discriminării. Sau putem, pur şi simplu, să aşteptăm să ne apere alţii drepturile.


Robinetul depresiei româneşti şi jumătatea goală a paharului (Hotnews.Ro)

16 noiembrie 2009

Un recent schimb de scrisori între doi reputaţi jurnalişti ― Dan Tapalagă (Hotnews.Ro) şi Radu Moraru (B1TV) ― a dus în actualitate tema „genei naţionale”, disecată cu luciditate şi pesimism, cu disperare şi speranţă. Cu ce măsură cântărim succesele şi eşecurile României, când vrem să evităm capcana iluziilor, dar şi injuriile gratuite? E întrebarea care frământă nu doar breasla gazetarilor, ci şi pe omul de pe stradă, o mână de politicieni, republica literelor, locuitorii diasporei şi, foarte curând, conştiinţa alegătorilor aflaţi în cabinele de vot.

Katharsis

Mai întâi, să observăm că tentaţia negativismului şi voluptatea imprecaţiei are o veche istorie la români. Spritul critic, verbul chirugical sau denunţarea păcatelor ţării într-o baie acidă de adjective alcătuiesc, la noi, fondul unei atitudini clasicizante. Admonestarea fără remuşcări a conaţionalilor denotă vitalitate interioară şi integritate morală – s-ar spune.

Găsim această forma mentis în scrierile lui Dimitrie Cantemir, domnitorul care, la începutul secolului XVIII, descria nemilos toate năravurile proaste ale moldovenilor: „îngâmfarea şi cu trufia le sunt lor mamă şi soră; (…) beţia nici nu li-i urâtă, nici nu se prăpădesc după ea; (…) nu numai că nu-s iubitori de carte, ci, aproape toţi, nici n-o pot suferi; (…) a-l ucide pe Turc, pe Scit ori pe Iudeu, sau a-l despuia ei socotesc că nu-i nici un fel de păcat, necum un omor (…) E totuşi de lăudat şi de înălţat cu veşnice elogii ospitalitatea pe care le-o arată călătorilor şi noilor sosiţi” (Descriptio Moldaviae [1714-1716], cap. XVII, trad.rom: Dan Sluşanschi, p. 304-307). La finele secolului XIX, romanticul Eminescu devenise maestrul diatribei anti-politicianiste, înfierând atât în poezie, cât mai ales în presă, conspiraţia prostiei, ipocrizia demnitarilor şi uleioasa lor demagogie: „Ar fi bine dacă în polemică am fi scutiţi cel puţin de acel ton lins şi gudurător al acelora dintre patrioţii lucrativi cari posed arta de-a se pune bine şi c-o parte şi cu alta, care se folosesc atît de venirea la putere a albilor şi cît şi de aceea a roşilor” ([16 sept. 1880], Opere XI, 1984, p. 333).

Jumătate de veac mai târziu, tânărul Emil Cioran exprima patosul iubirii sale pentru România Mare într-o cugetare apocaliptică, trăind deopotrivă utopia deviantă politic şi o enormă deziluzie sentimentală: „de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului, [acesta] este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul românesc” (Schimbarea la faţă [1936], p. 208).  În sfârşit, după ieşirea din comunism, H.-R. Patapievici revenea la acelaşi canon literar al hiperbolei, rostind pe un ton vehement, deşi aparent resemnat, următorul diagnostic: „la români, libertatea este tihna de-a spune bancuri. În numele acestui ideal, românii şi-au denunţat rudele, au acceptat să-şi doneze ţara (cazul insulei Şerpilor)…” (Politice, 1996, p. 54).

Sunt aceste jerbe polemice altceva decât expresia unui amor refuzat? Ghicim în spasmul lor agonic dorinţa de mai bine pentru o ţară deja năpăstuită „supt vremi”? Dar, pe lângă biciuirea nesimţirii colective, peniţa aceloraşi mari scriitori s-a risipit şi în multe exerciţii de admiraţie. Erudiţia lui Cantemir a smuls laude din partea savanţilor berlinezi sau moscoviţi. La numai 33 de ani, Eminescu înnoise definitiv limba română. Emigrat în Franţa, Cioran a continuat să elogieze satul românesc, visând la un Răşinari-arhetipal. În sfârşit, Patapievici a fost tradus în limbi de circulaţie, a ctitorit o revistă remarcabilă, acceptând în ultimii cinci ani meseria ingrată de birocrat-promotor al culturii române în spaţiul internaţional.

Când intersectează geniul sau inteligenţa, patosul negaţiei nu slujeşte reaua-voinţa sau frivolitatea. După redactarea diagnosticului clinic, creatorul trece îndată la faza (şi fraza!) de construcţie. Ce fac însă jurnaliştii sau oamenii politici (îi exclud din numărătoare pe patrioţii sarmalei şi limbuţii de serviciu)?

Fascinaţia negativului

În tot acest proces de autocunoaştere, importantă este nu doar numirea păcatelor poporului, ci cuvântul ales. Cum eviţi sentimentalismul searbăd fără să cedezi instinctului masochist? Care etos te stăpâneşte? Cum să pronunţi fraze adevărate, fără să îngropi ultima oază de frumuseţe? Cu ce fineţe vei deschide rana având totuşi intenţia vindecării? Propui o terapie sau inviţi mai degrabă la infirmitate perpetuă, suicid ori delăsare? Te limitezi la moralism (mimând, aşadar, complexul de superioritate) sau cauţi, din sinceritate, să pricepi cauzele dezorientării sau rădăcinile stagnării psihologice? Acestea sunt întrebările pe care şi le pune orice om responsabil, mânuitor al cuvântului şi formator de opinie.

Or, în presa noastră, voluptatea negaţiei atinge frecvent limita urii de sine. La un foarte urmărit post TV, ştirile de la ora cinci ne prezintă în continuare o Românie plină de violatori, nimfomane sau descreieraţi. E un an de criză şi telecomanda descoperă fie un carnaval lubric, fie o faună plină de reptile, batracieni sau nevertebrate. Suntem deja la ani lumină de retorica lui Cantemir, Eminescu, Cioran sau Patapievici.

Scormonind în hazna, producătorii caută să niveleze prin amestec şi contaminare, iar nu să diferenţieze prin eleganţă ori discernământ. Problemele grave, dar remediabile, dispar într-o isterie rozalie. Micile tragedii de budoar capătă, în schimb, dimensiuni cosmice. Titlurile de scandal scufundă reperele normalităţii. Veştile bune, zvonurile dătătoare de speranţă, licărul de umanitate al unei conversaţii – toate acestea nu „mai trec” pe sticlă.

La un hotar distanţă de cloaca zurliilor, câţiva inşi mai spălaţi vorbesc despre dictatura internă şi deplâng izolarea ţărişoarei pe mapamond. Tot fascinaţia negativului, deşi într-un alt montaj, la cheie. În sfârşit, în sfera falsei neutralităţi se ascund plictisiţii, cei sleiţi de puteri şi foarte comozi în generalizări. Confruntaţi poate cu monumente intolerabile de stupiditate autohtonă, mulţi dintre aceştia au făcut un ideal din „exilul cu orice preţ.”

Veşti mai bune

Care este soluţia? Debranşarea regulată de la robinetul depresiei şi privirea către jumătatea goală, încă neotrăvită, a paharului. Acest „vid” din spaţiul nostru public poate fi ocupat şi cu fapte cinstite. Sunt şi lucruri decente care se întâmplă în această ţară — entitatea simbolică pe care Borat & co. vor s-o reducă la ironii găunoase şi stereotipuri rasiste. România nu se reduce la parcul auto al unui primar-playboy, după cum America profundă e mult mai mult decât bârfa din Las Vegas. Jurnaliştii au obligaţia de-a rostogoli şi altceva decât impresia fugitivă a vulgului sau imprecaţia studiată a elitei.

Spiritul Bucureştiului nu dăinuie prin Vanghelie, după cum Academia Română nu e „garantată” de foştii securişti, reciclaţi în figuri ecumenice. Pe lângă monumentalizarea kitsch-ului în palatele rromilor locali, mai există şi culele din Oltenia sau bisericile de piatră din Haţeg. Tribunul Adrian Păunescu a muls zeci de ani o zestre dubioasă de notorietate, dar tot victima Hertha Müller, despre care cenaclul Flacăra nu ştia nimic în anii ’80, a fost cea care a convins juriul Nobel la Stockholm. Cristian Adomniţei a ipostaziat abisul mediocrităţii la Ministerul Educaţiei, dar chiar şi numai în postura de candidat, dl Daniel Funeriu, venit din laboratoarele de la München, ne-a spălat parcă ruşinea.

Să ne plângem oare pentru douăzeci de ani risipiţi? Să mai croşetăm o altă exegeză la „neantul valah”? Poate, dar nu sub privirile blând-înseninate ale nonagenarului Mihai Şora, patriarh al filozofiei româneşti contemporane şi fost elev al lui Mircea Eliade – un om care, deşi rămas captiv în spatele Cortinei de Fier, a ştiut să ofere timp de cinci decenii cărţi de înţelepciune, sfaturi curative, soluţii pragmatice, remedii tonifiante.

Bref, numai plecând de la revalorificarea individualităţilor excepţionale — sau măcar a figurilor peste nivelul comun — vom putea depăşi revolta în faţa colectivităţii (concretă sau abstractă). Nu e nevoie să te linguşeşti, pentru a putea lăuda. Nu eşti neapărat propagandist dacă, printre critici pertinente şi confruntări deschise, comiţi şi „gafa” unui mic elogiu. O ţară nu poate fi urnită din loc doar cu blesteme, prapori, tânguiri şi jelanii. E bine şi sănătos ca, din când în când, să optăm pentru veşti mai bune, echilibru şi moderaţie.

Mihail NEAMTU


Tragedia patrimoniului bisericesc (Mădălina Şchiopu despre bisericile de lemn)

26 septembrie 2009

De la Revoluţie încoace, în România s-au ridicat în ritm susţinut biserici şi mînăstiri, pentru care, spre deosebire de renovări sau reparaţii ale clădirilor şi monumentelor istorice, se găsesc întotdeauna fonduri, publice sau private. Nu puţine, pe cît de kitschoase, pe atît de luxoase. După tragedia de la Tanacu, mulţi s-au mirat de cruzimea faptelor petrecute acolo, dar şi de urîţenia lăcaşului ridicat de preotul Corogeanu şi susţinătorii lui. Proiectul faraonic al Catedralei Mîntuirii Neamului, care presupune cheltuieli de zeci de milioane de euro, are în continuare o mulţime de sprijinitori. În acelaşi timp, zeci de biserici vechi de lemn din ţară se prăbuşesc, acoperite de iarbă, mucegai şi uitare. Prin acoperişurile de şiţă sparte, prin găurile unde odinioară au fost ferestre, ploaia şi zăpada se preling pe picturile din alte timpuri. Chipurile de sfinţi şi episoadele biblice sînt desfigurate şi se şterg încetul cu încetul, lemnul putrezeşte, vegetaţia pătrunde în locurile de rugăciune unde au îngenuncheat cîteva generaţii de credincioşi. Unele sînt folosite ca grajduri, altă dată o bisericuţă de lemn a devenit depozit pentru magazinul deţinut de preotul satului.


Pe aceeaşi temă, vezi şi articolele lui Valentin MUSCĂ din Ziarul de Vrancea: (1), (2), (3).

Blogul ANTITEZE a postat şi imagini care documentează universul kitsch al Ortodoxiei contemporane.


Andrei Pippidi despre memoria Bucureştilor (interviu de Mirel Bănică)

8 august 2009

Într-un articol din revista Le Débat din 2003, Paul Ricoeur vedea o legătură între puterea traumatică a memoriei şi memoria afectivă a fiecăruia dintre noi. Cum împăcaţi în scrierile dvs. această putere traumatică a memoriei cu memoria afectivă a oraşului?

Cred că ele sunt despărţite artificial sau didactic, pentru că e una şi aceeaşi, la fel ca sensibilitatea fizică la plăcere sau durere. Constat însă că nu avem toţi în aceeaşi măsură această însuşire şi că sunt mulţi oameni în jurul nostru care nu posedă deloc aceste forme de memorie, nici afectivă, nici traumatică. Traumatică, ce să mai vorbim, e greu de găsit. Dar nici afectivă, aşa au crescut, lipsiţi de acest lob al creierului. Şi, evident, asta nu e, cred eu, spre binele societăţii în care trăim, mai săracă sufleteşte în felul acesta, mai expusă poticnirilor, greşelilor. Aici se găseşte probabil rădăcina unui rău mai mare: indiferenţa faţă de tot ce nu este interesul personal cel mai meschin.


Catacombele romane: cel mai vechi portret al Sf. Pavel (sec. IV)

4 iulie 2009
Sf. Pavel (fresca romana), sec. IV

Sf. Pavel (fresca romana), sec. IV

Vatican archaeologists have uncovered what they say is the oldest known portrait of St Paul. The portrait, which was found two weeks ago but has been made public only after restoration, shows St Paul with a high domed forehead, deep-set eyes and a long pointed beard, confirming the image familiar from later depictions.


Proiectul Iisus (un eseu de Voicu Bojan)

12 mai 2009

Un Iisus al contextelor: al religiosului, al mundanului, al derizoriului. Un ready made object exhibat în piaţa de vechituri. Un construct după chipul şi asemănarea noastră. Un bun comun tot mai golit de sens. La ce bun să-l mai cauţi?

 Parfumant Jesus

Totul a început în ziua în care un bărbat necunoscut, purtând o bască pe cap şi o jachetă maro de fâş cu mânecile cam scurte şi-a făcut o cruce în faţa sinagogii de pe strada Horea din Cluj. Chiar aşa – a ridicat privirea spre cele două turle de tablă gri, murdare şi incerte aidoma cerului sătul de iarna prea lungă. Ţintea cu ochii undeva în sus, căutând parcă spre şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie. Şi-a dat jos basca încet, cu mâna stângă, scoţând la iveală un păr rar, lipit perfect de cap, apoi cu dreapta a tras o cruce ca la manualul de religie, mare şi solemnă. Şi a plecat. Cu basca-n mână.

Sau poate a început în ziua în care m-am trezit cu un email de la Jesus. Era vorba de cineva care, bănuiesc, doar semna Jesus şi care, de fapt, încerca să-mi vândă ceva . La superofertă, normal. Mesajul a sfârşit în junk mail, după o clipă de ezitare în care m-am gândit: dar dacă o fi adevăratul Iisus? A doua venire a lui Mesia, cea despre care vorbeşte Scriptura, de ce n-ar putea avea loc pe internet? Discret, printr-un mesaj pe email trimis aleşilor. Doar se spune că nimeni nu ştie nici ceasul acela, nici forma venirii. Am respins iute ideea, care s-a dus uşurel pe apa Sâmbetei odată cu o duşcă mare de cafea cu lapte şi puţină miere.

Ori o fi pornit totul chiar în dimineaţa când un martor al lui Iehova mi-a pus în mână, la pachet cu un zâmbet tâmp, revista Treziţi-vă!, având pe copertă un Iisus straniu atârnând nu de o cruce, ci legat strâns cu o frânghie, având braţele întinse în sus, prinse de un lemn vertical. Avea o figură de actor american şi dramatismul scenei părea curată butaforie de Hollywood – un Charlton Heston capturat de indieni, cu scalpul încă la purtător, privind vag încrezător în viitor. În fundal, nişte nori de furtună, deloc optimişti. Deşi eram cam inert, sub efectul copertei Treziţi-vă! m-am trezit brusc şi am grăbit pasul.

sperietori 

Adevărul e că nici nu mai ştiu bine ziua când am decis că trebuie să-l caut pe adevăratul Iisus, acest personaj străin şi totuşi familiar de care ne lovim mereu pe la răspântii de drum, pe care îl zărim cu coada ochiului ici colo: în vitrinele magazinelor de suveniruri, la ţară, prin biserici şi cimitire, agăţat de lănţişorul aurit al unei fete, ce doarme legănat în tren. Sau reactivat de gesturile unor pasageri din autobuz care îşi fac cruce, ca la comandă, tocmai când şoferul bagă în a treia, în dreptul catedralei. Mă întreb pe unde o fi azi de găsit acest Iisus rătăcit printre noi? Un ready-made object, cu o faţă construită după chipul şi înfăţişarea noastră, mai mereu răstignit, deşi la fiecare Paşti ni se aminteşte că femeile au găsit mormântul gol. Poate fi azi amestecat undeva prin mulţime, la bătaia anuală pe apa sfinţită de la gerul Bobotezei? Sau pe unde o fi când are loc o mega-evanghelizare pe un stadion şi un pastor american cu dinţi perfecţi tună ceva despre sfârşitul lumii? Sau când moaştele Sfintei X sunt plimbate de colo-colo cu limuzina printr-un cartier de blocuri? Sau la deschiderea de an şcolar când un sobor de preoţi bolboroseşte ceva de neînţeles în zumzet de elevi aşezaţi frumos în careu, dar care stau cu spatele, sporovăiesc de prin vacanţă şi îşi fac poze, doar ca să-şi prezinte unii altora ultimele modele de telefoane mobile? Citește restul acestei intrări »


URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ versus FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (XV)

4 februarie 2009

Icoana Sfintei Treimi

treimea


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (XIV)

25 ianuarie 2009

CASE DE OASPEŢI: NOU ŞI VECHI

case-de-oaspeti


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (XIII)

23 ianuarie 2009

MAICA DOMNULUI, DREPTUL IOSIF ŞI PRUNCUL IISUS versus

SF. IOACHIM ŞI ANA 

maica-domnului-si-dreptul-iosif


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (XII)

21 ianuarie 2009

CUM TREBUIE SĂ ARATE UN POLICANDRU?

policandru-nu-si-da


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (XI)

21 ianuarie 2009

PANGARE

pangare-nu-si-da


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (X)

21 ianuarie 2009

frescacontraste


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (IX)

21 ianuarie 2009

CINA CEA DE TAINĂ, SUVENIR ROMÂNESC

Cina cea de taina


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (VIII)

21 ianuarie 2009

PICTURĂ NOUĂ ŞI VECHE: CULORI, SIMBOLISTICĂ, DESEN

Pictura noua si veche


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (VII)

19 ianuarie 2009

CONTRAST CROMATIC ŞI ARHITECTURAL: NOU ŞI VECHI

contrast-nou-vechisocant


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (VI)

19 ianuarie 2009

BISERICĂ TRANSILVĂNEANĂ DIN TIMPUL TRANZIŢIEI versus BISERICĂ VOIVODALĂ ÎN EPOCA POST-MEDIEVALĂ (Mănăstirea Hurezi, dreapta)

u-si-f-0672-hurezi


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (V)

18 ianuarie 2009

OBSESIA GRANDOMANĂ ŞI MODELUL PALATELOR ŢIGĂNEŞTI

palatepalate


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (IV)

17 ianuarie 2009

ROMÂNISM ŞI ASFIXIERE SPAŢIALĂ

romanismamplasamentambitie


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (III)

17 ianuarie 2009

BISERICI NOI ŞI VECHI

u-si-u-1514-06765-copy


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (II)

17 ianuarie 2009

ESTETICA PRIDVORULUI

1-u-si-f-1426


FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (I)

17 ianuarie 2009

Oferim aici câteva contraste între arta ecleziastică tradiţională şi universul kitsch din numeroase biserici construite mai ales după 1989. Imaginile vorbesc de la sine, dar cititorii sunt invitaţi să-şi ofere comentariile ori să posteze trimiteri către alte fotografii online (cu exemple pozitive versus negative). Din respect pentru evlavia credincioşilor, dorim ca numele bisericilor reprezentate să rămână nedivulgat.

ALTARE

Altare 1

PROSCOMIDIAR

Denumit şi „sfânta sfintelor”, altarul se înfăţişează aici cu tot cu lighean, chiuvetă hotelieră, ţevi instalate, pungi de plastic, covor persan, faţă de masă câmpenească – toate în absenţa firidei unde se pregătesc sfintele daruri.

proscomidiar1a

Citește restul acestei intrări »


ESTETICA FRUMOSULUI: CONTRIBUŢIA TEOLOGIEI (DAVID BENTLEY HART)

15 octombrie 2008

Un fragment din cartea intitulată Frumuseţea Infinitului semnată de teologul american (creştin-ortodox) David Bentley Hart. În versiunea tipărită de revista Verso (prin amabilitatea lui Vlad Mureşan) s-au strecurat câteva regretabile erori tipografice. Textul este inedit însă pentru publicul român.


David Bentley Hart, FRUMUSEŢEA INFINITULUI: ESTETICA ADEVĂRULUI CREŞTIN (2005)

31 iulie 2008

Întrebarea mai degrabă prozaică din spatele acestui lung eseu despre estetica teologică sună oarecum prozaic: întrucât forţa retorică a Evangheliei creştine apelează în mod inevitabil şi depinde de argumentul frumuseţii, cum poate fi aceasta apărată teologic? Pentru început, a admite această întrebare ar părea în cel mai fericit caz doar marginal, dacă nu chiar preţios. Dar, la a doua privire, întreaga tradiţie creştină este pusă în lumină de către această întrebare, care implicit acompaniază auto-proclamarea tradiţiei dintotdeauna. Creştinismul s-a prezentat de la începutul său ca o evanghelie a păcii, o cale de împăcare cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie. Citește restul acestei intrări »