Astăzi la B1TV, ora 16.00: despre discriminare (I) şi despre memoria regimului comunist (II)

25 februarie 2010

Voi participa astăzi la o discuţie cu Ioana Lupea şi Mircea Marian, în studioul Evenimentul Zilei/B1TV. Tema: discriminare, rasism şi etica jurnalistică – în prima parte; studierea memoriei regimului comunist – partea a doua. (Mihail Neamţu)

Reclame

Homeschooling: o idee care prinde teren în România (iniţiativă parlamentară)

23 februarie 2010

Declaraţie politică
Suprafaţă şi profunzime în reforma educaţiei româneşti

23.02.2010

Stimată doamnă preşedinte,
Stimate doamne şi stimaţi domni colegi,

Din discuţiile pe care le-am purtat de-a lungul anilor cu diferite persoane care lucrează în sistemul nostru de învăţământ, am aflat o seamă de nemulţumiri care mai de care mai urgente. De la problema salariilor, la cea a adaptării la nevoile pieţii observăm parcă un demaraj foarte greu şi un dialog între părţile implicate în negocieri adeseori anevoios. De ce stau lucrurile aşa, n-aş putea să vă spun. Cert este că nu vom putea debloca acest mare angrenaj educaţional folosind o fermecată cheie franceză bună la toate. Pentru fiecare set de probleme trebuie găsite soluţii generoase şi chiar vizionare.
Cu această convingere, doresc să vă reţin astăzi atenţia aducându-vă înainte două sugestii recente pe care le-am primit de la câţiva cetăţeni. Domniile lor au încercat să îmi demonstreze că reforma învăţământului nostru riscă să rămână una de suprafaţă fără aplicarea unor măsuri surprinzătoare pentru cei mai mulţi dintre noi. Vă redau în continuare problemele ridicate de aceştia şi argumentele lor.

Prima problemă se referă la evaluarea studenţilor în învăţământul universitar. Mulţi dintre studenţii de astăzi au deja în portofoliile lor una sau mai multe diplome de licenţă. Alţii deţin, pe lângă licenţă, diplome de masterat şi chiar de doctorat. Nu e greu de înţeles că un astfel de student, trecut deja prin ani buni de studiu, şi-a însuşit o serie de instrumente de cercetare pe care la noua facultate nu le poate folosi aproape de loc. Evaluarea lui se face în mod clasic, prin recitarea poezioarei la examen, dacă are şansa de a mai da examen oral, sau prin relatarea scrisă a unor informaţii învăţate precum tabla înmulţirii. În loc de a spori în cercetare şi în prestaţii publice la diferite conferinţe, studentul nostru mai dinainte şcolit suportă un regres evident. Banii cheltuiţi în anii anteriori pentru dezvoltarea aptitudinilor sale sunt irosiţi acum prin situaţia pe care v-am prezentat-o. Dacă dorim o reformă adevărată a învăţământului universitar, atunci trebuie să pornim de la a recunoaşte cele două categorii mari de studenţi (la prima şi la a doua facultate). Evaluarea lor nu se poate face în mod eficient fără o discriminare pozitivă a metodelor. Profesorul adevărat înţelege imediat nevoia acestei schimbări. Mai trebuie să avem în fiecare universitate câţiva dintre aceştia, cum nu mă îndoiesc că există.

A doua problemă este şi mai revoluţionară, dar nu imposibilă sau absurdă. Este vorba despre o parte a cetăţenilor români care doresc să-şi educe acasă copiii. În alte ţări europene (Cehia, Franţa, Belgia, Olanda, Spania, Italia, Elveţia, Marea Britanie, Ungaria, Irlanda) această formă de învăţământ există deja, purtând numele de Homeschooling (şcolire acasă). Argumentele cetăţenilor sunt: a) de natură pedagogică: 1. scăderea nivelului de aprofundare a informaţiilor şi competenţelor, fapt demonstrat şi de rapoartele oficiale europene cu privire la România; 2. deţinerea unor reale posibilităţi familiale (pedagogige şi financiare) pentru educaţia copiilor; b) de natură etică: în principal, nemulţumirea părinţilor vis-à-vis de atmosfera şcolară uneori viciată în care se dezvoltă copiii lor.
Ca părinte, mai întâi, dar şi ca avocat, am cumpănit cele prezentate mai sus şi nu le-am găsit deloc neîntemeiate. Sper ca în perioada următoare să putem avea în România o reformă de profunzime a învăţământului nostru.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Deputat Carmen Axenie (PD-L)


Cristian Preda despre aroganţa parveniţilor (şi bonus: despre planeta Bamboo)

7 ianuarie 2010

„Este absolut inacceptabila aroganta acestor exponenti ai unor clase de afaceri care de altfel s-a imbogatit de pe urma contractelor pleasca date de la stat sau pacalind statul. Sunt foarte multi si in PDL si in PSD, eu personal ma simt agresat in decenta cea mai elementara atunci cand ii vad pe acesti oameni care sunt in mod fundamental dezarticulati dand lectii doar pentru ca, pe baza banilor pe care i-au castigat, ocupa pozitii de autoritate in partide intai, si isi permit sa viseze sa colonizeze statul.”

FIŞIER AUDIO

Vezi şi remarcile excelentului gazetar Cristian CÂMPEANU (România liberă):

Daca ar fi sa luam in serios argumentul ca ar fi o persoana mai articulata decat ceilalti membri ai asa-numitului „fenomen Dorobanti” si ca, in fond, s-au vazut lucruri mai rele in Parlamentul Romaniei, va trebui sa acceptam urmatoarea dilema sinistra: fie „grupul Dorobanti” sunt o ceata de babuini isterici iar caracterul „articulat” al tanarului Prigoana il transforma intr-un soi de „veriga lipsa” cu totul remarcabila, fie Parlamentul nostru este intr-atat de corupt incat accesul lui Junior ar fi, de fapt, o imbunatatire a calitatii Legislativului. Cat priveste celalalt argument – ca ne-am afla in prezenta unui exceptional de daruit om de afaceri la cei numai 23 de ani ai sai – atunci, daca ne amintim ca Bill Gates a avut primul sau mare succes la 24 de ani cand a reusit sa le vanda celor de la IBM primul sistem DOS pentru 50.000 de dolari, este evident ca Prigoana Jr. tinteste prea jos: cineva are urgenta nevoie de calitatile sale pe Wall Street sau in city-ul londonez.

PS: DESPRE UNIVERSUL DOROBANŢI ŞI PLANETA BAMBOO, PLUS CÂTEVA SPECII ALE PARVENITISMULUI JUVENIL au scris jurnaliştii de investigaţie de la CAŢAVENCU: AICI, apoi AICI.


Ce înseamnă modernizarea unui partid?

7 ianuarie 2010

Consideraţiile domnului Cristian Preda privind soarta PDL în viitorul apropiat au stârnit deja comentarii abundente. Dincolo de trimiterile personale, to-and-fro, merită reţinute câteva interogaţii de fond: ce politică de cadre îşi propune să aibă un partid democratic în contextul văditei tendinţe de oligarhizare a forului legislativ, a instituţiilor mass-media şi chiar a societăţii civile (unde elanul voluntarist şi dezinteresat e tot mai rar, fiind capturat de firmele-căpuşă ale diferiţilor moguli)? Cum tratează liderii unui partid responsabil noua tendinţă de promovare a principiului notorietăţii în detrimentul meritocraţiei individuale? În sfârşit, cum îşi tratează un partid capetele luminate atunci când ţine la memoria înaintaşilor şi la identitatea sa doctrinară? La aceste întrebări merită să reflectăm, cu toţii, pe un ton calm dar alert, beneficiind de-o optimă decontractare post-electorală.

Politica de cadre

În mod normal, selecţia într-un partid tânăr, modern şi dinamic trebuie făcută pro-activ. Este insuficient să aştepţi vizite aleatorii la un sediu prăfuit din partea unor cetăţeni dornici să se înscrie, din patriotism sau pur idealism, într-o structură locală. Câtă vreme respectiva filială nu întreţine o dezbatere publică relevantă, nu organizează seminarii transparente, nu curtează reprezentanţii de elită ai fiecărei bresle, rezultatele vor fi mediocre.

Un partid care depăşeşte acest nivel de improvizaţie ştie că fiecare regiune a ţării are un specific de care „centrul” poate beneficia în folosul cetăţeanului: sectorul 1 al Bucureştiului (unde găsim clădirile dintre cele mai reprezentative, sub raport istoric şi cultural, ale capitalei: Ateneul Român, Biblioteca Universitară, Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Ţăranului) nu merita oare reprezentat de un personaj cu prestanţă publică – om de cultură, profesor universitar, etc. – mai degrabă decât de un proaspăt absolvent de facultate (oricât de isteţ, capabil sau descurcăreţ ar fi acesta din urmă)? Atenţia la context şi la efectul de sens al alegerilor făcute de partid e esenţială. Nu vei arunca în corzile precocităţii nişte tineri imberbi, atunci când ei nu se numesc Albert Einstein sau Mihai Eminescu. Nu vei  căuta în judeţul Olt specialişti în pădurile de răşinoasă. La fel, recrutarea de profesionişti într-o organizaţie din judeţul Tulcea va putea livra expertiză şi competenţe în chestiuni privitoare la ecologie, ape sau industria piscicolă, dar nu şi în prevenirea riscurilor seismice.

Pe scurt: recrutarea pro-activă şi căutarea specificului local sunt două dintre criteriile importante ale înnoirii unui Partid. Nu promovezi beizadeaua chic ori tipul „şmecherului de bani gata” într-un cartier cu etos conservator şi rezonanţe istorice solemne, aşa cum nu ceri unui academician nonagenar să animeze un stadion de fotbal la pauza de meci. Nu faci dezvoltare IT în România promovând la comunicaţii un specialist în saltele şi nu rezolvi durerile ştiinţei şi cercetării – aşa cum vroia PNL în mandatul trecut – avansând în funcţia de ministru un proiectant de mall-uri. Accentul individualist pus pe CV (citit atent şi comparat eventual cu „trofeele” altor partide europene) ar împiedica desfăşurarea tentaculară a relaţiilor de rubedenie, etc.

Notorietate versus competenţă

Presa este ipocrită atunci când deplânge ascensiunea băieţilor cu limuzină şi ale fetelor în mini-jupe, în detrimentul candidaţilor serioşi, testaţi prin profesionalism şi mai ales încercaţi în bătălia de idei şi performanţă cu colegii lor europeni. Mai toate televiziunile, atunci când au ocazia, scot în faţă zaiafetul, decolteul, derizoriul, faptul irelevant. Narcotizarea sistematică şi uciderea discernământului colectiv sunt ocupaţii de succes ale presei recente. De ce să ne plângem atunci pentru că Elizabeta Rizea sau Corneliu Coposu nu mai au, printre tinerele generaţii, prea mulţi moştenitori?

În primăvara anului trecut, lansam această întrebare: „Ce căutăm oare în aceste timpuri de criză economică, derută morală, exod intelectual şi declin demografic: ascensiunea vampei, gesticulaţia ţoapei ori bârfa cluburilor de noapte – sau, mai degrabă, mintea disciplinată, hărnicia cuminte şi cinstea sufletească? Vrem clanuri de familie şi dictatul minijupei sau, dimpotrivă, o logică meritocratică aliată cu surâsul luminos al decenţei? Ne dorim nişte paji ahtiaţi după intrigi sau, mai curând, o sobrietate masculină antrenată la şcoala incoruptibilităţii?”

Astăzi avem acelaşi răspuns ca şi în martie 2009: Orice mazăre lipsită de miez, dar cu luciu de limuzină, va câştiga atenţia lumii în faţa unui bob de muştar lipsit de aere şi ascuns cu discreţie într-un sol roditor. Presa tabloidizată şi poftele noastre impure sunt, aşadar, cele care produc mai întâi figurile de mucava – pentru ca atunci când acestea prind curaj şi vor (pe lângă bani sau celebritate) şi puţină influenţă politică, noi să strigăm indignaţi: „nu!”, „prea mult”, „destul!”

Intelectuali şi doctrină

Nu poţi combate principiul oligarhizării („banul cumpără orice”) şi nici coborârea politicii în can-can fără discuţia constantă, deschisă şi mai ales imprevizibilă despre valori. Un partid dinamic nu trăieşte doar cu aer şi nici cu vorbele frumoase ale invitaţilor la TVR Cultural.

Oricât de pragmatic, însă, orice partid are nevoie şi de o doctrină – ceea ce în cazul PDL echivalează cu un exerciţiu de federare între democraţii centrişti şi creştin-democraţii sau liberalii clasici de centru-dreapta. Construcţia modulară a acestei identităţi doctrinare (în care se regăsesc principii distincte, dar complementare) nu poate fi opera oamenilor care aduc doar bani, mici, bere şi cântăreţi de manele sau distribuitori de afişe. Câţiva măcar, în partidele noastre parlamentare, trebuie respectaţi şi încurajaţi să gândească atât ideile mari şi provocările epocii, cât şi politicile pe termen lung.

Nu poţi veni cu oratori lamentabili sau cu patefoane cariate în faţa unor alegători exigenţi, care circulă frecvent peste hotare şi citesc presa internaţională quality în două-trei limbi străine. Proiectul România 2030, să spunem, e unul mereu în mişcare. Relieful socio-economic, cultural şi demografic se modifică permanent în toate regiunile ţării. La fel, şi aşteptărle oamenilor. De aceea, un partid modern trebuie să încurajeze dezbaterea, libertatea de exprimare civilizată şi frământarea privind viitorul. În plus, e bine să ne reamintim că acceptarea calităţii de membru de partid nu echivalează cu un botez sau un mariaj. Votul acordat unui preşedinte de organizaţie locală sau centrală nu reprezintă, nici el, un act sacramental, cu valoare mistică, imun la nuanţe critice sau evaluări mai aspre.

Dacă idolatrizarea a intelectualilor e un păcat al judecăţii politice de care trebuie să ne despărţim (să nu uităm prestanţa ministerială decepţionantă, în perioada interbelică, a unor figuri ca Nicolae Iorga sau Octavian Goga), dispreţul acordat inteligenţei se plăteşte scump. Iată motivele pentru care cred că europarlamentarul Cristian Preda are dreptate.

Mihail NEAMTU

Post-Scriptum:


Apariţie editorială: C. Stavarache & A. Ţăranu, 100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară, Ed. Tritonic, 2009

15 decembrie 2009

CUPRINS


PREFAŢĂ

Doctrina populară:

exigenţa memoriei şi promisiunea continuităţii

Astăzi, mai mult decât oricând, se impune o reflecţie despre relaţia dintre politica naţională şi dezbaterea internaţională. Şi la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi a devenit imperativ dictonul „gândeşte global, acţionează local”. Ca atare, integrarea României în structurile UE (1 ianuarie 2007) i-a surprins pe actorii noştri politici în căutarea afilierii la una dintre mariile familii europene. Dacă PSD s-a regăsit cu uşurinţă în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE) iar PNL a optat natural pentru Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE), PDL a îmbrăţişat valorile popularilor (PPE), din cercul cărora PNŢCD şi UDMR făceau deja parte. Astfel, democrat-liberalii au acceptat o deplasare mult mai decisă în zona centru-dreapta, care recunoaşte libertatea iniţiativei individuale în locul nivelărilor etatist-colectiviste, virtuţile etosului antreprenorial în detrimentul dirijismului, valoarea regimului economic concurenţial în contra mentalităţii asistenţialiste, relevanţa principiilor morale formulate de tradiţia iudeo-creştină, importanţa echităţii sociale în lumina principiului meritocratic, etc.

Această altoire a doctrinei PDL pe trunchiul popularilor europeni soluţionează într-o manieră sui-generis problema oricărui partid tânăr: absenţa blazonului genealogic şi dificultatea „recursului la înaintaşi.” Spre deosebire de liderii liberali ori socialişti, reprezentanţii de vârf ai PDL n-au putut evoca prea uşor figurile-emblemă ale perioadei interbelice. Aderând la platforma popularilor europeni, PDL ― deşi lipsit de aureola „partidelor istorice” ― îşi articulează mesajul într-o relaţie de continuitate cu reflecţia celor mai importanţi gânditori interbelici sau postbelici, români şi vest-europeni, de extracţie clasic-liberală, conservatoare sau creştin-democrată. În acest fel, numele unor Virgil Madgearu (1887-1940) dar şi Wilhelm Röpke (1899-1966) sau Ludwig Erhard (1897–1977), atât Iuliu Maniu (1873-1951), cât şi Konrad Adenauer (1876–1967), pot fi invocate, cu egală îndreptăţire, drept modele istorice de gândire şi acţiune pentru popularii români. Raportarea la trecut nu se mai face dintr-o perspectivă strict parohială, nici exclusiv mimetică. Ideea de centru-dreapta capătă în România altă rezonanţă plecând tocmai de la respingerea explicită a oricărei filon antidemocratic, autoritarist şi anti-capitalist, în beneficiul unei conversaţii temeinice cu marile idei politice occidentale, verificate în timp. Conceptul de „familie populară” este unul federativ, evitând osmoza sau hibridizarea forţată printr-un respect acordat platformei naţionale specifice fiecărui partid-membru.

Volumul de faţă vine să expună în detaliu viziunea PPE cu privire la principalele teme de dezbatere din spaţiul public european. Tocmai de aceea, această carte de întrebări şi răspunsuri reprezintă o apariţie editorială îndelung aşteptată în sfera publicistică autohtonă. Recurgând la stilul alert şi fraza clară, Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu ne oferă un indispensabil ghid în labirintul de idei pe care îl reprezintă doctrina populară. Convingerile grupului PPE sunt expuse dintr-o perspectivă predominant germană, deşi contribuţiile gânditorilor italieni sau francezi nu sunt deloc neglijabile. Cititorii români vor descoperi un câmp de analiză care, în România, face mult prea rar obiectul investigaţiei jurnalistice sau al dezbaterilor electorale. A sosit poate momentul ca şi în ţara noastră evaluarea politicilor cu valoare imediat-pragmatică să se facă în lumina studiului doctrinelor. Avem nevoie ca ideologii, obsedaţi uneori de corectitudinea apriorică a tezelor lor, să redescopere importanţa empiricului, după cum oamenii faptei trebuie, şi la noi, să cultive mai mult negoţul din piaţa marilor idei politice, economice şi morale. Fără această complementaritate, mişcarea de centru-dreapta riscă blocajul în jurul unei logomahii, producând episodic câte o nouă ceartă pe definiţii sau cuvinte, în locul acţiunii concrete şi al formării de tinere personalităţi, integre şi dedicate.

„100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară” nu reprezintă un catehism infailibil, ci doar un reper esenţial într-o dezbatere care vizează destinul Europei. De ce este esenţial să cunoaştem orizontul de aşteptări ale membrilor PPE? Pentru că aproape cinci sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene depind zilnic de soluţiile pe care reprezentanţii lor ajung să le formuleze în forurile democratice din douăzeci şi şapte de ţări membre. În acest concert al responsabilităţii politice, vocea popularilor s-a dovedit a fi adesea hotărâtoare, fiind recent validată şi la ultimele alegeri europarlamentare din 2009. Politicienii noştri de la Bruxelles şi Strasbourg, dar şi alegătorii români răspândiţi astăzi în întreaga Europă, împreună cu intelectualii publici, jurnaliştii, analiştii politici sau reprezentanţii diferitelor ONG-uri sau think-tanks din România, pot contribui la formularea unor verdicte etico-politice atunci când sunt discutate chestiuni importante precum viitorul economiei de piaţă, al familiei şi al demografiei, al valorile morale şi al educaţiei. Un asemenea obiectiv poate fi atins numai prin combinarea seriozităţii politice cu o bine verificată competenţă tehnocrată – cu alte cuvinte, printr-un dialog mai susţinut între cei care gândesc politica pe termen scurt cu cei care evaluează un proiect de societate în linia grande durée. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că iniţiativa acestei cărţi aparţine Institutului de Studii Populare din Bucureşti în colaborare cu fundaţia Hans Seidel-Stiftung.

Multe teme atinse de cercetarea lui Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu sunt relativ noi pentru dezbaterea publică de la noi. Despre „bioetică”, „discriminarea femeii”, „migraţie”, „biodiversitate” sau „energie alternativă” se vorbeşte prea puţin, iar aceste subiecte proaspete nu pot fi decât binevenite (având în vedere moştenirea trecutului şi provocările viitorului). Sunt puncte exprimate în această carte faţă de care unii simpatizanţi ai PDL vor exprima rezerve critice. Aceştia vor socoti, bunăoară, că România are nevoie de un mai mare imbold economic în direcţia liberalismului clasic, printr-o foarte drastică reducere a fiscalităţii şi a birocraţiei, în paralel cu respingerea pronunţată a distributivismului ― fapt care s-ar abate de la „ortodoxia” popularilor europeni. La fel, în chestiuni care privesc morala publică (e.g., definiţia familiei monogame şi heterosexuale) mulţi est-europeni vor exprima, probabil, convingeri intransigente într-un limbaj conservator mai apropiat de lumea nord-americană. Exemplele punctuale de acest fel pot continua. Convulsiile modernităţii ne-au arătat că însă nimeni, dintre cei înţelepţi, nu se raportează la un partid ca la un corpus mysticum. Cel mai important lucru rămâne ocuparea unui teren comun în care dezbaterea despre fundamentele civilizaţiei euro-atlantice (înrădăcinate în civilizaţia Decalogului) se hrăneşte din cultura memoriei, respectul pentru tradiţie şi curajul inovaţiei. Părerile pot diferi chiar în sânul Partidului Popular European, dar dezacordul se exprimă în termenii moderaţiei cordiale şi raţionale.

Fără să facă aici obiectul cercetării autorilor români, constelaţia valorilor de centru-dreapta a fost schiţată la noi din câteva direcţii convergente, deşi poate heterogene sub raportul metodologiei sau al sensibilităţilor personale şi/sau de grup. În zona economică, şcoala austriacă împreună cu şcoala de la Chicago are deja câţiva ucenici consacraţi: Dragoş Paul Aligică, Costea Munteanu, Radu Nechita şi echipa care emulează în jurul unor entităţi precum „Ludwig von Mises-România”, „CADI/Eleutheria” sau CISED. Sfera reflecţiei politice include nume de referinţă, cum ar fi Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda, Aurelian Crăiuţu, Cătălin Avramescu sau Toader Paleologu; în zona gândirii etico-teologice de centru-dreapta, numele unor Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Radu Preda, Tereza Palade sau Petre Guran sunt imposibil de ocolit; domeniul juridic a fost marcat de contribuţiilor unor autori recunoscuţi internaţional, precum Valeriu Stoica, Radu Carp, Ioan Stanomir, Iulia Motoc sau Bogdan Iancu; pentru discursul filozofic, consacrat recuperării tradiţiei umaniste şi promovării valorilor clasice ale libertăţii individuale, autori de maximă vizibilitate precum Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici se întâlnesc cu mai tinerii scriitori din jurul grupării revistei „Idei în Dialog”; în spaţiul literar, figuri de largă suprafaţă precum Virgil Nemoianu sau Dan C. Mihăilescu au definit exigenţele unei reflecţii întemeiată pe armonia transcendentală dintre bine, frumos şi adevăr. Toţi aceştia, şi mulţi alţii imposibil de evocat într-o listă exhaustivă, au contribuit dintr-o perspectivă angajată dar nepartizană la degajarea unui spaţiu intelectual apropiat de valorile popularilor. Un viitor volum intitulat „100 de întrebări şi răspunsuri româneşti despre doctrina populară” va cântări, cu siguranţă, contribuţia culturii noastre academice la degajarea unei noi definiţii a ideii de centru-dreapta.

Perspectiva occidentală asumată, aşadar, în următoarele pagini era însă necesară şi ne îndatorează pentru mulţi ani. Lipseau din bibliotecile noastre asemenea sistematizări precise şi, totodată, fine ale unor doctrine politice de impact european. Pentru unul dintre autorii cărţii ― tânărul cercetător în filozofia politicii, dl Costel Stavarache ― apariţia acestui volum coincide cu debut notabil şi promiţător. Nu ne rămâne decât să sperăm într-un ecou inteligent la acest pas înainte făcut în beneficiul doctrinei populare şi, pe cale de consecinţă, al democraţiei româneşti.

Mihail NEAMŢU