Interviu despre laicat şi creştin-democraţie (Răzvan Bucuroiu, Mihail Neamţu)

10 iulie 2010

Răzvan Bucuroiu: În prima parte a interviului nostru am vorbit despre rolul laicatului în Biserică şi despre cum poate sluji acesta întregului corp eclezial. Iată continuarea dialogului cu Mihail Neamţu, un tânăr intelectual creştin frământat de această problemă, dar şi de tendinţele de excesivă clericalizare a vieţii noastre bisericeşti.

Mihail Neamţu: Mai mult, d-le Bucuroiu, am înţeles dintr-un banal sondaj făcut printre prieteni şi cunoştinţe că, foarte adesea, o condiţie pentru a face carieră într-o facultate de Teologie este să devii tu însuţi cleric. Or, noi ştim de la Sf. Ioan Gură de Aur cât de înaltă şi exigentă este vocaţia preoţească! Ea reprezintă o harismă, o taină, iar nu o profesie între multe altele. Mi se pare apoi foarte gravă echivalenţa tacită făcută, uneori, între actul hirotonirii şi logica înregimentării. Textele patristice vorbesc despre o adâncă cercetare a candidatului la preoţie sau la monahism, iar nu despre validarea lor superficială, pe bază de buletin. Nu poţi pune epitrahilul pe gâtul oricărui ins care îţi bate la poartă, are barbă stufoasă, îşi drege bine vocea la pricesne sau care vroia până mai ieri să scape de armată… Prea adesea, spunea şi părintele Teofil Părăianu, problemele de ordin social sau psihologic ale anilor 1990 au condus la inflaţia de vocaţii pe o cale definită de Mântuitorul drept „strâmtă”. Pe lângă tratarea preoţiei ca sursă de oportunitate într-o carieră profană (ca universitar, consilier sau agent imobiliar) ori o garanţie pentru creşterea constantă de venituri în beneficiul corpului profesoral al facultăţilor noastre de teologie (cam 15 la număr), mă tulbură şi bagatelizarea implicită a vocaţiei laicatului. A fi mirean nu mai este o rezultatul unei opţiuni pozitive, ci un fel de rest, o lacună, o insuficienţă prost tratată. Or, preotul căsătorit este legat prin însăşi taina cununiei de o persoană neconsacrată sacramental. Dar nu e prezbitera cea care, în calitate de soţie şi mamă, îndeplineşte figura laicului par excellence? Să nu uităm că înainte de-a fi diaconi, preoţi sau episcopi, am fost cu toţii creştini, copii crescuţi într-o familie şi într-o comunitate. Citește restul acestei intrări »


Teodor Baconschi: Rolul democraţiei creştine în reconstrucţia dreptei româneşti (text integral)

20 mai 2010
Se cuvine să  încep prin a-mi exprima gratitudinea faţă de domnul Valeriu Stoica, exigent şi elegant amfitrion al acestei întâlniri, şi, de asemenea, faţă de domnul Holger Dix pentru patronajul şi sprijinul generos pe care Fundaţiei Konrad Adenauer le oferă prezentei conferinţe şi ambiţiilor de a aduce în discuţie o dezbatere vie, autentică şi persuasivă în jurul valorilor de la care ne revendicăm.

Ar fi fost destul de simplu să vă prezint astăzi o conferinţă despre relaţia între creştinism şi democraţie. Aş fi putut să mă inspir cel puţin din demersul similar asumat de Jacques Maritain în 1943, în Christianisme et démocratie. V-aş fi amintit, citându-l pe Lordul Acton, că democraţia liberală nu poate fi concepută în afara matricei sale creştine. As fi putut sa pun în perspectiva originilor evanghelice principiile Revoluţiei Franceze şi iluminismului european: libertate, egalitate, fraternitate. Ar fi fost de asemenea la îndemână să îl citez pe Novalis, care, într-un eseu celebru, echivala pur şi simplu Europa şi creştinismul.

O asemenea abordare m-ar fi condus fără îndoială şi la zilele noastre şi mi-ar fi permis să vă amintesc, pentru că nu e cu siguranţă un lucru nou în sânul acestui auditoriu, faptul că părinţii fondatori ai proiectului european s-au inspirat explicit şi consecvent din valorile creştinismului, fie că ne referim la Robert Schuman, Konrad Adenauer, o dată în plus, sau la Alcide de Gasperi.

Scopul acestei intervenţii publice nu este însă acela de a susţine o conferinţă culturală în faţa unui public savant. Scopul meu este unul politic, cu o motivaţie pragmatică, şi anume aceea de a fundamenta pe cât posibil în faţa Dvs. contribuţia pe care un curent creştin-democrat ar putea să o aibă la consolidarea dreptei populare în România de azi.

Încep cu o dificultate. Există printre clişeele cu care lucrăm – tot atâtea alibiuri ale leneviei intelectuale – şi acela că creştin-democraţia, inspirată din doctrina socială a Bisericii Catolice, ar fi o grefă, un organism străin, o doctrină care nu se poate aclimatiza într-o societate modelată de tradiţia creştinismului răsăritean. Cea mai simplă modalitate de a demonta această obiecţie este aceea de a le reaminti interlocutorilor că nicio doctrină politică modernă nu s-a născut în România. Toate au fost, ca şi creştin-democraţia, importate în perioada în care România a început să intre în modernitate, la mijlocul secolului al XIX-lea. Şi liberalismul, şi socialismul, în definitiv, sunt doctrine politice adaptate la spaţiul românesc.

Efortul pe care am vrea să ni-l propunem nu este deci acela de a importa o nouă doctrină, ci de a răspunde cât mai articulat în termeni politici şi filozofici unui orizont de aşteptare existent. Au existat germeni ai unei asemenea gândiri şi acţiuni politice încă de pe vremea lui Iuliu Maniu, ei au fost preluaţi într-un context intern deosebit de ingrat de către Corneliu Coposu, dar el şi partidul pe care l-a fondat după prăbuşirea comunismului nu au avut timpul necesar pentru a teoretiza suficient, pentru a răspândi în societate această viziune şi, prin urmare, o dată cu marginalizarea PNŢCD, aşteptările unei mari părţi din societatea românească nu au mai fost de fapt acoperite printr-o ofertă politică adecvată.

Îmi voi pune, cu voia dumneavoastră, două întrebări: ce propune democraţia creştină României şi ce poate ea aduce dreptei româneşti?

La prima întrebare cred că un prim element de răspuns este acela că democraţia creştină poate oferi în timp, României, o identitate puternică, mai ales în epoca globalizării, care riscă să relativizeze ponderea Europei, transformând-o într-o victimă a propriei sale geografii – în definitiv nu suntem decât o peninsulă a Asiei.

Credem că  un alt element determinant poate fi construcţia şi apoi răspândirea, inclusiv pedagogică, a noţiunii de bine comun, care se opune atât individualismului egoist, cât şi colectivismului. Individualismul cu care ne-am obişnuit şi pe care îl vedem în ipostazele sale mai degrabă dezagreabile, în viaţa de zi cu zi, atomizează societatea. Societatea noastră este deja, din păcate, o societate de atomi, etimologic vorbind, de indivizi, adică de oameni singuri, cărora nu le place să trăiască unii cu alţii, care nu văd nicio raţiune pentru a redescoperi plăcerea convieţuirii şi rafinamentul minim al solidarităţii care se transformă în proiecte, inclusiv politice. Colectivismul moştenit într-o formă patologică insuportabilă din regimul comunist este un alt factor care creează o falsă nivelare şi duce la un latent război civil, adică la adversitatea perpetuă dintre diferite categorii sociale, cum ar fi chiar în zilele noastre tensiunea dintre funcţionarii publici – să zicem – şi cei care lucrează în mediul privat. Citește restul acestei intrări »

Mitul solidarităţii, nevoile colective şi drepturile individuale

10 mai 2010

Criza începe mereu cu ceilalţi. E vorba fie despre cei care ne preced în istoria risipei, fie despre cei care, deşi contemporani ai noştri, îşi fac veacul tot peste drum, într-un imobil al statului. Când invocăm politicile liberale şi urgenţa reaşezărilor bugetare prin economisire şi disponibilizări, l’enfer c’est toujours les autres.

Sindicatele şi televiziunile populiste doresc ca restructurările să înceapă cu însuşi cabinetul primului ministru ori cu elementele-cheie ale cancelariei prezidenţiale. Parlamentarii ar accepta, cu oarecare indulgenţă, desfiinţarea unor posturi de şofer pentru limuzinele deputăţeşti şi senatoriale. Angajaţii TVR îşi imaginează restrângerea oricăror posturi de radio, dar nu lezarea sau dispariţia emisiunilor de divertisment. Universitarii preferă menţinerea actualului status quo, mai curând decât investigarea cheltuielii banului public din actualul sistem de învăţământ. Specialiştii IT vor chema la introducerea eficienţei tehnologice acolo unde administraţia e supra-încărcată prin clientelă.

Economiştii cu înclinaţii libertariene pledează pentru dispariţia Ministerului Culturii sau comprimarea ICR, oricât de volatilă ar fi starea patrimoniului naţional şi a exportului de idei. Unii diplomaţi se gândesc, pesemne, că România ar putea renunţa mai curând la investiţia în avioanele supersonice decât la cheltuielile de protocol ale ambasadelor noastre din străinătate. Uniunea Scriitorilor va consimţi mai curând la scufundarea proiectului Bibliotecii Naţionale decât la dispariţia rentelor viagere. Activiştii gay vor contesta privilegiile heterosexualilor căsătoriţi (alocaţiile pentru tinerele mame), în timp ce pensionarii se pregătesc, oarecum literal, de greva foamei. Academicienii vor admite probabil închiderea unor laboratoare ştiinţifice, dar nu restrângerea cheltuielilor pe salarii. Clerul înalt va accepta orice curbă de sacrificiu, dar nu cea care atinge plafonul financiar stabilit din vecie pentru zecile de facultăţi de teologie ale provinciei. Măturătorii de stradă vor fi şi ei de acord cu orice măsură a administraţiei locale, atâta vreme cât nu va fi atinsă cota green a standardelor noastre de salubritate.

Toată lumea, pe scurt, ar începe primenirea cu ograda vecinului. Acest desen al psihologiei noastre colective ne arată solidari în egoism şi frustrare. Nu sunt eu oare indispensabil pentru soarta naţiunii? De la dactilografi şi grefieri până la specialişti în sanscrită, iată întrebarea fiecărui bugetar, cu sau fără performanţă. Dilema bântuie o întreagă societate aşezată pe ierarhii şubrede şi, mai ales, lipsită de consensul asupra unor valori fundamentale. Cultivăm mai departe iluzia unei prosperităţi care nu asumă riscul individual sau efortul de coeziune comunitară. Totul se decide cu gândul doar la prezentul imediat şi trivial, plecând de la sentimentul că noi însemnăm totul iar cei de mâine n-au decât să poarte povara datoriilor noastre epocale.

Cum putem ieşi din această enormă mistificare a realităţii? Un ţăran de odinioară ar fi spus că e foarte simplu: întinde-te cât ţi-e plapuma. Conceptual vorbind, trebuie să înţelegem mai întâi distincţia (banală) între nevoile primare, nevoile secundare şi nevoile terţiare ale omului. Făcând acest lucru ne putem întreba: cum va tolera o ţară pauperă nişte politicieni care vorbesc populaţiei despre implantarea unor GPS-uri pe tractoare, despre spectacole „gratis” pentru tineret (de 1 mai) ori despre trimiterea urgentă a unui român în cosmos? Sunt maşinile 4×4 o prioritate pentru lista de achiziţii în instituţiile publice? Putem finanţa din banii unei populaţii active minoritare în planul muncii nu mai puţin de opt posturi mass-media (TVR1, TVR2, TVR3, TVR Cultural, TVR Info, TVRi, TVR HD, pe lângă alte patru studiouri teritoriale)? Va îndulci somnul acestui neam sărăcit un vis măreţ privind viitoarea catedrală patriarhală, estimată deja la aproape jumătate de miliard de euro? Ori mai poate o ţară cu demografie negativă să facă o prioritate din finanţarea avortului în masă?

Ar fi periculos să pierdem din vedere distanţa între nevoile primare ale societăţii (i.e., ordinea străzii, educaţia primară, sănătatea publică, transportul în siguranţă, toate finanţate din bugetul de stat) şi nevoile terţiare ale indivizilor (e.g., operaţiile estetice ale vedetelor sau excursiile în Tailanda, finanţate dintr-un buget exclusiv privat). A suprapune cele două planuri înseamnă să promovezi, în mod deliberat, un fals concept al solidarităţii. Cu alte cuvinte, vom substitui interesul naţional real (care presupune alianţa dintre trecut, prezent şi viitor) cu o falsă imagine despre nevoile noastre colective (hrănite din obsesia egoistă pentru un prezent precar, dar confortabil).

Confuzia între nevoile de prim rang şi nevoile secundare devine mediul propice pentru reactivarea politicilor de tip socialist, populist sau chiar anarhic. Încurcătura, de fapt, are la bază o altă minciună: amalgamarea drepturile naturale ale omului, recunoscute din zorii civilizaţiei europene, cu drepturile sociale, care sunt de dată recentă. Cele dintâi rămân inalienabile întrucât ele ne vin de la Dumnezeu (sau, pentru agnostici, de la natură): dreptul la viaţă, la libertate şi la proprietate (habeas corpus) nu sunt achiziţii istorice, nici doar nişte privilegii legate de clasă, sex, rasă sau religie. Fiind stăpân peste viaţa lui, putîndu-se mişca liber şi, mai ales, fiindu-i garantat accesul la proprietatea privată, orice om poate să-şi croiască singur drumul în căutarea fericirii. În principiu, statul şi reglementările constituţionale nu există decât pentru a-i proteja acest orizont existenţial. Pe de altă parte, pensia timpurie, al 13-lea salariu, remuneraţia egală cu vecinul/vecina – pe scurt, toate drepturile sociale sunt rezultatul unor aranjamente conjuncturale, reflectînd în parte bunăstarea materială şi orientarea ideologică a unei naţiuni. Cu alte cuvinte, drepturile sociale sunt nişte avantaje, favoruri sau binefaceri ale sorţii. Dacă politicienii le numesc altfel, e doar pentru că o asemenea retorică a îndreptăţirii colectiviste atrage numeroase simpatii electorale. Aşa cum ne arată demonstraţiile din Atena, drepturile sociale nu cultivă etica responsabilităţii, strict legată de drepturile naturale. Revendicarea violentă a drepturilor colective sfârşeşte, în fapt, prin încălcarea dreptului natural la viaţă, la libertate şi la proprietate individuală.

Voi rezuma argumentul acestui articol astfel: România nu poate descoperi cu adevărat principiul solidarităţii decât atunci când vom vorbi nu doar despre prezent, ci şi despre sacrificiile făcute în trecut şi nota de plată a răsfăţului nostru pentru viitor. Responsabilizat de această referinţă la ştiutele fapte de ieri şi la necunoscutul zilei de mâine, fiecare bugetar va căuta, în al 11-lea ceas, să introducă un plus de austeritate financiară în propriul lui domeniu de activitate. Cura de slăbire impusă birocraţiei statale presupune totodată, în plan civic şi politic, articularea unor ierarhii valorice, fără de care naţiunea română îşi pierde nu doar credibilitatea faţă de organismele financiare internaţionale, ci şi minima coeziune internă. Piatra unghiulară a acestei reconstrucţii o reprezintă respectul sacrosanct acordat dreptului natural la viaţă, libertate şi proprietate individuală. Pornind de aici, şi numai de aici, vom putea cândva reinventa decenţa, prosperitatea şi binele comun.

Mihail NEAMŢU


Homeschooling: o idee care prinde teren în România (iniţiativă parlamentară)

23 februarie 2010

Declaraţie politică
Suprafaţă şi profunzime în reforma educaţiei româneşti

23.02.2010

Stimată doamnă preşedinte,
Stimate doamne şi stimaţi domni colegi,

Din discuţiile pe care le-am purtat de-a lungul anilor cu diferite persoane care lucrează în sistemul nostru de învăţământ, am aflat o seamă de nemulţumiri care mai de care mai urgente. De la problema salariilor, la cea a adaptării la nevoile pieţii observăm parcă un demaraj foarte greu şi un dialog între părţile implicate în negocieri adeseori anevoios. De ce stau lucrurile aşa, n-aş putea să vă spun. Cert este că nu vom putea debloca acest mare angrenaj educaţional folosind o fermecată cheie franceză bună la toate. Pentru fiecare set de probleme trebuie găsite soluţii generoase şi chiar vizionare.
Cu această convingere, doresc să vă reţin astăzi atenţia aducându-vă înainte două sugestii recente pe care le-am primit de la câţiva cetăţeni. Domniile lor au încercat să îmi demonstreze că reforma învăţământului nostru riscă să rămână una de suprafaţă fără aplicarea unor măsuri surprinzătoare pentru cei mai mulţi dintre noi. Vă redau în continuare problemele ridicate de aceştia şi argumentele lor.

Prima problemă se referă la evaluarea studenţilor în învăţământul universitar. Mulţi dintre studenţii de astăzi au deja în portofoliile lor una sau mai multe diplome de licenţă. Alţii deţin, pe lângă licenţă, diplome de masterat şi chiar de doctorat. Nu e greu de înţeles că un astfel de student, trecut deja prin ani buni de studiu, şi-a însuşit o serie de instrumente de cercetare pe care la noua facultate nu le poate folosi aproape de loc. Evaluarea lui se face în mod clasic, prin recitarea poezioarei la examen, dacă are şansa de a mai da examen oral, sau prin relatarea scrisă a unor informaţii învăţate precum tabla înmulţirii. În loc de a spori în cercetare şi în prestaţii publice la diferite conferinţe, studentul nostru mai dinainte şcolit suportă un regres evident. Banii cheltuiţi în anii anteriori pentru dezvoltarea aptitudinilor sale sunt irosiţi acum prin situaţia pe care v-am prezentat-o. Dacă dorim o reformă adevărată a învăţământului universitar, atunci trebuie să pornim de la a recunoaşte cele două categorii mari de studenţi (la prima şi la a doua facultate). Evaluarea lor nu se poate face în mod eficient fără o discriminare pozitivă a metodelor. Profesorul adevărat înţelege imediat nevoia acestei schimbări. Mai trebuie să avem în fiecare universitate câţiva dintre aceştia, cum nu mă îndoiesc că există.

A doua problemă este şi mai revoluţionară, dar nu imposibilă sau absurdă. Este vorba despre o parte a cetăţenilor români care doresc să-şi educe acasă copiii. În alte ţări europene (Cehia, Franţa, Belgia, Olanda, Spania, Italia, Elveţia, Marea Britanie, Ungaria, Irlanda) această formă de învăţământ există deja, purtând numele de Homeschooling (şcolire acasă). Argumentele cetăţenilor sunt: a) de natură pedagogică: 1. scăderea nivelului de aprofundare a informaţiilor şi competenţelor, fapt demonstrat şi de rapoartele oficiale europene cu privire la România; 2. deţinerea unor reale posibilităţi familiale (pedagogige şi financiare) pentru educaţia copiilor; b) de natură etică: în principal, nemulţumirea părinţilor vis-à-vis de atmosfera şcolară uneori viciată în care se dezvoltă copiii lor.
Ca părinte, mai întâi, dar şi ca avocat, am cumpănit cele prezentate mai sus şi nu le-am găsit deloc neîntemeiate. Sper ca în perioada următoare să putem avea în România o reformă de profunzime a învăţământului nostru.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Deputat Carmen Axenie (PD-L)


România: Grădina Maicii Domnului şi… primul exportator de prostituţie în Europa (Times.Co.Uk)

23 ianuarie 2010

România pare sau poate chiar este ţara extremelor: redescoperirea sacrului, intensa participare la pelerinajele religioase, numărul mare de mănăstiri (unele închinate Sfântului Munte Athos) şi de biserici construite după 1989 justifică poate descrierea elogioasă făcută de Papa Ioan Paul al II-lea acestei ţări („Grădina Maicii Domnului”). Pe de altă parte, sunt realităţi deplorabile, triste, inavuabile chiar, pe care trebuie să le confruntăm cu luciditate. Prostituţia este un fenomen cultural foarte vechi, dar şi fluctuant. Într-o Europă secularizată, care găseşte în sex divertismentul cel mai comod, piaţa de carne vie nu poate fi decât foarte atractivă. România, din păcate, contribuie la tragedia personală a mii de tinere fete, fără ca un sistem inteligent de prevenire a acestui export să existe prin parteneriatul public-privat (Stat-Biserică, Stat-ONG-uri, etc.). Prostituţia se practică uneori şi în campusurile universitare, fără ca măsurile minimale să fie luate în sens profilactic. În mod categoric, dezbaterea despre viitorul naţiunii române în Europa va trebui să includă şi o reflecţie asupra surselor eticii comunitare. Când omul este tratat ca simplu obiect, utilizat cu cinism într-o reţea a profitului imoral, asistăm la apusul demnităţii individuale şi la sfârşitul oricărui umanism. (MN)

+++

Referinţă Times.

1 Romania (12% of migrant total)

2 Russia (9%)

3 Bulgaria (8%)

4/5= Ukraine ; Nigeria  (7%)

6 Brazil (8) (5%)

7= Belarus ; Moldova; Poland ; Hungary; Thailand (4%)


Cristian Preda despre aroganţa parveniţilor (şi bonus: despre planeta Bamboo)

7 ianuarie 2010

„Este absolut inacceptabila aroganta acestor exponenti ai unor clase de afaceri care de altfel s-a imbogatit de pe urma contractelor pleasca date de la stat sau pacalind statul. Sunt foarte multi si in PDL si in PSD, eu personal ma simt agresat in decenta cea mai elementara atunci cand ii vad pe acesti oameni care sunt in mod fundamental dezarticulati dand lectii doar pentru ca, pe baza banilor pe care i-au castigat, ocupa pozitii de autoritate in partide intai, si isi permit sa viseze sa colonizeze statul.”

FIŞIER AUDIO

Vezi şi remarcile excelentului gazetar Cristian CÂMPEANU (România liberă):

Daca ar fi sa luam in serios argumentul ca ar fi o persoana mai articulata decat ceilalti membri ai asa-numitului „fenomen Dorobanti” si ca, in fond, s-au vazut lucruri mai rele in Parlamentul Romaniei, va trebui sa acceptam urmatoarea dilema sinistra: fie „grupul Dorobanti” sunt o ceata de babuini isterici iar caracterul „articulat” al tanarului Prigoana il transforma intr-un soi de „veriga lipsa” cu totul remarcabila, fie Parlamentul nostru este intr-atat de corupt incat accesul lui Junior ar fi, de fapt, o imbunatatire a calitatii Legislativului. Cat priveste celalalt argument – ca ne-am afla in prezenta unui exceptional de daruit om de afaceri la cei numai 23 de ani ai sai – atunci, daca ne amintim ca Bill Gates a avut primul sau mare succes la 24 de ani cand a reusit sa le vanda celor de la IBM primul sistem DOS pentru 50.000 de dolari, este evident ca Prigoana Jr. tinteste prea jos: cineva are urgenta nevoie de calitatile sale pe Wall Street sau in city-ul londonez.

PS: DESPRE UNIVERSUL DOROBANŢI ŞI PLANETA BAMBOO, PLUS CÂTEVA SPECII ALE PARVENITISMULUI JUVENIL au scris jurnaliştii de investigaţie de la CAŢAVENCU: AICI, apoi AICI.


Ce înseamnă modernizarea unui partid?

7 ianuarie 2010

Consideraţiile domnului Cristian Preda privind soarta PDL în viitorul apropiat au stârnit deja comentarii abundente. Dincolo de trimiterile personale, to-and-fro, merită reţinute câteva interogaţii de fond: ce politică de cadre îşi propune să aibă un partid democratic în contextul văditei tendinţe de oligarhizare a forului legislativ, a instituţiilor mass-media şi chiar a societăţii civile (unde elanul voluntarist şi dezinteresat e tot mai rar, fiind capturat de firmele-căpuşă ale diferiţilor moguli)? Cum tratează liderii unui partid responsabil noua tendinţă de promovare a principiului notorietăţii în detrimentul meritocraţiei individuale? În sfârşit, cum îşi tratează un partid capetele luminate atunci când ţine la memoria înaintaşilor şi la identitatea sa doctrinară? La aceste întrebări merită să reflectăm, cu toţii, pe un ton calm dar alert, beneficiind de-o optimă decontractare post-electorală.

Politica de cadre

În mod normal, selecţia într-un partid tânăr, modern şi dinamic trebuie făcută pro-activ. Este insuficient să aştepţi vizite aleatorii la un sediu prăfuit din partea unor cetăţeni dornici să se înscrie, din patriotism sau pur idealism, într-o structură locală. Câtă vreme respectiva filială nu întreţine o dezbatere publică relevantă, nu organizează seminarii transparente, nu curtează reprezentanţii de elită ai fiecărei bresle, rezultatele vor fi mediocre.

Un partid care depăşeşte acest nivel de improvizaţie ştie că fiecare regiune a ţării are un specific de care „centrul” poate beneficia în folosul cetăţeanului: sectorul 1 al Bucureştiului (unde găsim clădirile dintre cele mai reprezentative, sub raport istoric şi cultural, ale capitalei: Ateneul Român, Biblioteca Universitară, Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Ţăranului) nu merita oare reprezentat de un personaj cu prestanţă publică – om de cultură, profesor universitar, etc. – mai degrabă decât de un proaspăt absolvent de facultate (oricât de isteţ, capabil sau descurcăreţ ar fi acesta din urmă)? Atenţia la context şi la efectul de sens al alegerilor făcute de partid e esenţială. Nu vei arunca în corzile precocităţii nişte tineri imberbi, atunci când ei nu se numesc Albert Einstein sau Mihai Eminescu. Nu vei  căuta în judeţul Olt specialişti în pădurile de răşinoasă. La fel, recrutarea de profesionişti într-o organizaţie din judeţul Tulcea va putea livra expertiză şi competenţe în chestiuni privitoare la ecologie, ape sau industria piscicolă, dar nu şi în prevenirea riscurilor seismice.

Pe scurt: recrutarea pro-activă şi căutarea specificului local sunt două dintre criteriile importante ale înnoirii unui Partid. Nu promovezi beizadeaua chic ori tipul „şmecherului de bani gata” într-un cartier cu etos conservator şi rezonanţe istorice solemne, aşa cum nu ceri unui academician nonagenar să animeze un stadion de fotbal la pauza de meci. Nu faci dezvoltare IT în România promovând la comunicaţii un specialist în saltele şi nu rezolvi durerile ştiinţei şi cercetării – aşa cum vroia PNL în mandatul trecut – avansând în funcţia de ministru un proiectant de mall-uri. Accentul individualist pus pe CV (citit atent şi comparat eventual cu „trofeele” altor partide europene) ar împiedica desfăşurarea tentaculară a relaţiilor de rubedenie, etc.

Notorietate versus competenţă

Presa este ipocrită atunci când deplânge ascensiunea băieţilor cu limuzină şi ale fetelor în mini-jupe, în detrimentul candidaţilor serioşi, testaţi prin profesionalism şi mai ales încercaţi în bătălia de idei şi performanţă cu colegii lor europeni. Mai toate televiziunile, atunci când au ocazia, scot în faţă zaiafetul, decolteul, derizoriul, faptul irelevant. Narcotizarea sistematică şi uciderea discernământului colectiv sunt ocupaţii de succes ale presei recente. De ce să ne plângem atunci pentru că Elizabeta Rizea sau Corneliu Coposu nu mai au, printre tinerele generaţii, prea mulţi moştenitori?

În primăvara anului trecut, lansam această întrebare: „Ce căutăm oare în aceste timpuri de criză economică, derută morală, exod intelectual şi declin demografic: ascensiunea vampei, gesticulaţia ţoapei ori bârfa cluburilor de noapte – sau, mai degrabă, mintea disciplinată, hărnicia cuminte şi cinstea sufletească? Vrem clanuri de familie şi dictatul minijupei sau, dimpotrivă, o logică meritocratică aliată cu surâsul luminos al decenţei? Ne dorim nişte paji ahtiaţi după intrigi sau, mai curând, o sobrietate masculină antrenată la şcoala incoruptibilităţii?”

Astăzi avem acelaşi răspuns ca şi în martie 2009: Orice mazăre lipsită de miez, dar cu luciu de limuzină, va câştiga atenţia lumii în faţa unui bob de muştar lipsit de aere şi ascuns cu discreţie într-un sol roditor. Presa tabloidizată şi poftele noastre impure sunt, aşadar, cele care produc mai întâi figurile de mucava – pentru ca atunci când acestea prind curaj şi vor (pe lângă bani sau celebritate) şi puţină influenţă politică, noi să strigăm indignaţi: „nu!”, „prea mult”, „destul!”

Intelectuali şi doctrină

Nu poţi combate principiul oligarhizării („banul cumpără orice”) şi nici coborârea politicii în can-can fără discuţia constantă, deschisă şi mai ales imprevizibilă despre valori. Un partid dinamic nu trăieşte doar cu aer şi nici cu vorbele frumoase ale invitaţilor la TVR Cultural.

Oricât de pragmatic, însă, orice partid are nevoie şi de o doctrină – ceea ce în cazul PDL echivalează cu un exerciţiu de federare între democraţii centrişti şi creştin-democraţii sau liberalii clasici de centru-dreapta. Construcţia modulară a acestei identităţi doctrinare (în care se regăsesc principii distincte, dar complementare) nu poate fi opera oamenilor care aduc doar bani, mici, bere şi cântăreţi de manele sau distribuitori de afişe. Câţiva măcar, în partidele noastre parlamentare, trebuie respectaţi şi încurajaţi să gândească atât ideile mari şi provocările epocii, cât şi politicile pe termen lung.

Nu poţi veni cu oratori lamentabili sau cu patefoane cariate în faţa unor alegători exigenţi, care circulă frecvent peste hotare şi citesc presa internaţională quality în două-trei limbi străine. Proiectul România 2030, să spunem, e unul mereu în mişcare. Relieful socio-economic, cultural şi demografic se modifică permanent în toate regiunile ţării. La fel, şi aşteptărle oamenilor. De aceea, un partid modern trebuie să încurajeze dezbaterea, libertatea de exprimare civilizată şi frământarea privind viitorul. În plus, e bine să ne reamintim că acceptarea calităţii de membru de partid nu echivalează cu un botez sau un mariaj. Votul acordat unui preşedinte de organizaţie locală sau centrală nu reprezintă, nici el, un act sacramental, cu valoare mistică, imun la nuanţe critice sau evaluări mai aspre.

Dacă idolatrizarea a intelectualilor e un păcat al judecăţii politice de care trebuie să ne despărţim (să nu uităm prestanţa ministerială decepţionantă, în perioada interbelică, a unor figuri ca Nicolae Iorga sau Octavian Goga), dispreţul acordat inteligenţei se plăteşte scump. Iată motivele pentru care cred că europarlamentarul Cristian Preda are dreptate.

Mihail NEAMTU

Post-Scriptum:


Apariţie editorială: C. Stavarache & A. Ţăranu, 100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară, Ed. Tritonic, 2009

15 decembrie 2009

CUPRINS


PREFAŢĂ

Doctrina populară:

exigenţa memoriei şi promisiunea continuităţii

Astăzi, mai mult decât oricând, se impune o reflecţie despre relaţia dintre politica naţională şi dezbaterea internaţională. Şi la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi a devenit imperativ dictonul „gândeşte global, acţionează local”. Ca atare, integrarea României în structurile UE (1 ianuarie 2007) i-a surprins pe actorii noştri politici în căutarea afilierii la una dintre mariile familii europene. Dacă PSD s-a regăsit cu uşurinţă în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE) iar PNL a optat natural pentru Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE), PDL a îmbrăţişat valorile popularilor (PPE), din cercul cărora PNŢCD şi UDMR făceau deja parte. Astfel, democrat-liberalii au acceptat o deplasare mult mai decisă în zona centru-dreapta, care recunoaşte libertatea iniţiativei individuale în locul nivelărilor etatist-colectiviste, virtuţile etosului antreprenorial în detrimentul dirijismului, valoarea regimului economic concurenţial în contra mentalităţii asistenţialiste, relevanţa principiilor morale formulate de tradiţia iudeo-creştină, importanţa echităţii sociale în lumina principiului meritocratic, etc.

Această altoire a doctrinei PDL pe trunchiul popularilor europeni soluţionează într-o manieră sui-generis problema oricărui partid tânăr: absenţa blazonului genealogic şi dificultatea „recursului la înaintaşi.” Spre deosebire de liderii liberali ori socialişti, reprezentanţii de vârf ai PDL n-au putut evoca prea uşor figurile-emblemă ale perioadei interbelice. Aderând la platforma popularilor europeni, PDL ― deşi lipsit de aureola „partidelor istorice” ― îşi articulează mesajul într-o relaţie de continuitate cu reflecţia celor mai importanţi gânditori interbelici sau postbelici, români şi vest-europeni, de extracţie clasic-liberală, conservatoare sau creştin-democrată. În acest fel, numele unor Virgil Madgearu (1887-1940) dar şi Wilhelm Röpke (1899-1966) sau Ludwig Erhard (1897–1977), atât Iuliu Maniu (1873-1951), cât şi Konrad Adenauer (1876–1967), pot fi invocate, cu egală îndreptăţire, drept modele istorice de gândire şi acţiune pentru popularii români. Raportarea la trecut nu se mai face dintr-o perspectivă strict parohială, nici exclusiv mimetică. Ideea de centru-dreapta capătă în România altă rezonanţă plecând tocmai de la respingerea explicită a oricărei filon antidemocratic, autoritarist şi anti-capitalist, în beneficiul unei conversaţii temeinice cu marile idei politice occidentale, verificate în timp. Conceptul de „familie populară” este unul federativ, evitând osmoza sau hibridizarea forţată printr-un respect acordat platformei naţionale specifice fiecărui partid-membru.

Volumul de faţă vine să expună în detaliu viziunea PPE cu privire la principalele teme de dezbatere din spaţiul public european. Tocmai de aceea, această carte de întrebări şi răspunsuri reprezintă o apariţie editorială îndelung aşteptată în sfera publicistică autohtonă. Recurgând la stilul alert şi fraza clară, Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu ne oferă un indispensabil ghid în labirintul de idei pe care îl reprezintă doctrina populară. Convingerile grupului PPE sunt expuse dintr-o perspectivă predominant germană, deşi contribuţiile gânditorilor italieni sau francezi nu sunt deloc neglijabile. Cititorii români vor descoperi un câmp de analiză care, în România, face mult prea rar obiectul investigaţiei jurnalistice sau al dezbaterilor electorale. A sosit poate momentul ca şi în ţara noastră evaluarea politicilor cu valoare imediat-pragmatică să se facă în lumina studiului doctrinelor. Avem nevoie ca ideologii, obsedaţi uneori de corectitudinea apriorică a tezelor lor, să redescopere importanţa empiricului, după cum oamenii faptei trebuie, şi la noi, să cultive mai mult negoţul din piaţa marilor idei politice, economice şi morale. Fără această complementaritate, mişcarea de centru-dreapta riscă blocajul în jurul unei logomahii, producând episodic câte o nouă ceartă pe definiţii sau cuvinte, în locul acţiunii concrete şi al formării de tinere personalităţi, integre şi dedicate.

„100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară” nu reprezintă un catehism infailibil, ci doar un reper esenţial într-o dezbatere care vizează destinul Europei. De ce este esenţial să cunoaştem orizontul de aşteptări ale membrilor PPE? Pentru că aproape cinci sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene depind zilnic de soluţiile pe care reprezentanţii lor ajung să le formuleze în forurile democratice din douăzeci şi şapte de ţări membre. În acest concert al responsabilităţii politice, vocea popularilor s-a dovedit a fi adesea hotărâtoare, fiind recent validată şi la ultimele alegeri europarlamentare din 2009. Politicienii noştri de la Bruxelles şi Strasbourg, dar şi alegătorii români răspândiţi astăzi în întreaga Europă, împreună cu intelectualii publici, jurnaliştii, analiştii politici sau reprezentanţii diferitelor ONG-uri sau think-tanks din România, pot contribui la formularea unor verdicte etico-politice atunci când sunt discutate chestiuni importante precum viitorul economiei de piaţă, al familiei şi al demografiei, al valorile morale şi al educaţiei. Un asemenea obiectiv poate fi atins numai prin combinarea seriozităţii politice cu o bine verificată competenţă tehnocrată – cu alte cuvinte, printr-un dialog mai susţinut între cei care gândesc politica pe termen scurt cu cei care evaluează un proiect de societate în linia grande durée. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că iniţiativa acestei cărţi aparţine Institutului de Studii Populare din Bucureşti în colaborare cu fundaţia Hans Seidel-Stiftung.

Multe teme atinse de cercetarea lui Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu sunt relativ noi pentru dezbaterea publică de la noi. Despre „bioetică”, „discriminarea femeii”, „migraţie”, „biodiversitate” sau „energie alternativă” se vorbeşte prea puţin, iar aceste subiecte proaspete nu pot fi decât binevenite (având în vedere moştenirea trecutului şi provocările viitorului). Sunt puncte exprimate în această carte faţă de care unii simpatizanţi ai PDL vor exprima rezerve critice. Aceştia vor socoti, bunăoară, că România are nevoie de un mai mare imbold economic în direcţia liberalismului clasic, printr-o foarte drastică reducere a fiscalităţii şi a birocraţiei, în paralel cu respingerea pronunţată a distributivismului ― fapt care s-ar abate de la „ortodoxia” popularilor europeni. La fel, în chestiuni care privesc morala publică (e.g., definiţia familiei monogame şi heterosexuale) mulţi est-europeni vor exprima, probabil, convingeri intransigente într-un limbaj conservator mai apropiat de lumea nord-americană. Exemplele punctuale de acest fel pot continua. Convulsiile modernităţii ne-au arătat că însă nimeni, dintre cei înţelepţi, nu se raportează la un partid ca la un corpus mysticum. Cel mai important lucru rămâne ocuparea unui teren comun în care dezbaterea despre fundamentele civilizaţiei euro-atlantice (înrădăcinate în civilizaţia Decalogului) se hrăneşte din cultura memoriei, respectul pentru tradiţie şi curajul inovaţiei. Părerile pot diferi chiar în sânul Partidului Popular European, dar dezacordul se exprimă în termenii moderaţiei cordiale şi raţionale.

Fără să facă aici obiectul cercetării autorilor români, constelaţia valorilor de centru-dreapta a fost schiţată la noi din câteva direcţii convergente, deşi poate heterogene sub raportul metodologiei sau al sensibilităţilor personale şi/sau de grup. În zona economică, şcoala austriacă împreună cu şcoala de la Chicago are deja câţiva ucenici consacraţi: Dragoş Paul Aligică, Costea Munteanu, Radu Nechita şi echipa care emulează în jurul unor entităţi precum „Ludwig von Mises-România”, „CADI/Eleutheria” sau CISED. Sfera reflecţiei politice include nume de referinţă, cum ar fi Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda, Aurelian Crăiuţu, Cătălin Avramescu sau Toader Paleologu; în zona gândirii etico-teologice de centru-dreapta, numele unor Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Radu Preda, Tereza Palade sau Petre Guran sunt imposibil de ocolit; domeniul juridic a fost marcat de contribuţiilor unor autori recunoscuţi internaţional, precum Valeriu Stoica, Radu Carp, Ioan Stanomir, Iulia Motoc sau Bogdan Iancu; pentru discursul filozofic, consacrat recuperării tradiţiei umaniste şi promovării valorilor clasice ale libertăţii individuale, autori de maximă vizibilitate precum Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici se întâlnesc cu mai tinerii scriitori din jurul grupării revistei „Idei în Dialog”; în spaţiul literar, figuri de largă suprafaţă precum Virgil Nemoianu sau Dan C. Mihăilescu au definit exigenţele unei reflecţii întemeiată pe armonia transcendentală dintre bine, frumos şi adevăr. Toţi aceştia, şi mulţi alţii imposibil de evocat într-o listă exhaustivă, au contribuit dintr-o perspectivă angajată dar nepartizană la degajarea unui spaţiu intelectual apropiat de valorile popularilor. Un viitor volum intitulat „100 de întrebări şi răspunsuri româneşti despre doctrina populară” va cântări, cu siguranţă, contribuţia culturii noastre academice la degajarea unei noi definiţii a ideii de centru-dreapta.

Perspectiva occidentală asumată, aşadar, în următoarele pagini era însă necesară şi ne îndatorează pentru mulţi ani. Lipseau din bibliotecile noastre asemenea sistematizări precise şi, totodată, fine ale unor doctrine politice de impact european. Pentru unul dintre autorii cărţii ― tânărul cercetător în filozofia politicii, dl Costel Stavarache ― apariţia acestui volum coincide cu debut notabil şi promiţător. Nu ne rămâne decât să sperăm într-un ecou inteligent la acest pas înainte făcut în beneficiul doctrinei populare şi, pe cale de consecinţă, al democraţiei româneşti.

Mihail NEAMŢU