Interviu despre laicat şi creştin-democraţie (Răzvan Bucuroiu, Mihail Neamţu)

10 iulie 2010

Răzvan Bucuroiu: În prima parte a interviului nostru am vorbit despre rolul laicatului în Biserică şi despre cum poate sluji acesta întregului corp eclezial. Iată continuarea dialogului cu Mihail Neamţu, un tânăr intelectual creştin frământat de această problemă, dar şi de tendinţele de excesivă clericalizare a vieţii noastre bisericeşti.

Mihail Neamţu: Mai mult, d-le Bucuroiu, am înţeles dintr-un banal sondaj făcut printre prieteni şi cunoştinţe că, foarte adesea, o condiţie pentru a face carieră într-o facultate de Teologie este să devii tu însuţi cleric. Or, noi ştim de la Sf. Ioan Gură de Aur cât de înaltă şi exigentă este vocaţia preoţească! Ea reprezintă o harismă, o taină, iar nu o profesie între multe altele. Mi se pare apoi foarte gravă echivalenţa tacită făcută, uneori, între actul hirotonirii şi logica înregimentării. Textele patristice vorbesc despre o adâncă cercetare a candidatului la preoţie sau la monahism, iar nu despre validarea lor superficială, pe bază de buletin. Nu poţi pune epitrahilul pe gâtul oricărui ins care îţi bate la poartă, are barbă stufoasă, îşi drege bine vocea la pricesne sau care vroia până mai ieri să scape de armată… Prea adesea, spunea şi părintele Teofil Părăianu, problemele de ordin social sau psihologic ale anilor 1990 au condus la inflaţia de vocaţii pe o cale definită de Mântuitorul drept „strâmtă”. Pe lângă tratarea preoţiei ca sursă de oportunitate într-o carieră profană (ca universitar, consilier sau agent imobiliar) ori o garanţie pentru creşterea constantă de venituri în beneficiul corpului profesoral al facultăţilor noastre de teologie (cam 15 la număr), mă tulbură şi bagatelizarea implicită a vocaţiei laicatului. A fi mirean nu mai este o rezultatul unei opţiuni pozitive, ci un fel de rest, o lacună, o insuficienţă prost tratată. Or, preotul căsătorit este legat prin însăşi taina cununiei de o persoană neconsacrată sacramental. Dar nu e prezbitera cea care, în calitate de soţie şi mamă, îndeplineşte figura laicului par excellence? Să nu uităm că înainte de-a fi diaconi, preoţi sau episcopi, am fost cu toţii creştini, copii crescuţi într-o familie şi într-o comunitate. Citește restul acestei intrări »

Reclame

Marti 15 iunie, B1TV, ora 16.00 (dezbatere despre violentele anului 1990)

15 iunie 2010

Participa Ioan Stanomir si Mihail Neamtu.


Mineriadele între violenţă stradală şi rezistenţă civică (14 iunie, ora 18.00, Palatul Şuţu) Bonus HR Patapievici

9 iunie 2010

Se împlinesc 20 de ani de la mineriada din iunie 1990. Luni 14 iunie ora 18.00, la Palatul Şuţu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc organizează dezbaterea publică: „Mineriadele între violenţa stradală şi rezistenţa civică”. Invitaţi: Cătălin AVRAMESCU, Andrei CORNEA, Rodica CULCER, Andreea PORA, Ioan STANOMIR, Dan TAPALAGĂ, Vladimir TISMĂNEANU. Moderator: Robert Turcescu. Cu această ocazie, IICCMER va lansa oficial portalul electronic despre mineriade. Intrarea liberă (Muzeul Municipiului Bucureşti/Palatul Şuţu, Bd IC Brătianu nr 2, Bucureşti).

BONUS: Interviu cu Horia-Roman Patapievici despre semnificaţia istorică a Mineriadelor şi despre situaţia politică a anului 1990.


Lumea credinţei (Mihail Neamţu & Răzvan Bucuroiu), iunie 2010

4 iunie 2010

Răzvan Bucuroiu: Dle Neamţu, vă  puteti imagina ca fiind altceva decât ortodox?

Mihail Neamţu: Sunt convins că sunt momente în care sunt foarte puţin ortodox! De aceea, încerc să fac drumul spre altar: ca să cer iertare şi să iau dezlegare. Condiţia noastră este aproximativă şi credinţa noastră tangenţială. Nu vreau să fac ipocrite mărturisiri de penitenţă, dar e un fapt că suntem de multe ori, existenţial, în afara Ortodoxiei… Căci Ortodoxia nu este o identitate propoziţională – ceva redus la recitarea unui simplu Crez sau a unui slogan – ci e una participativă. E o identitate dinamică şi de aceea, aşa cum afirma părintele Sofronie de la Essex, „Trebuie să spunem despre noi că nu suntem, ci să încercăm să devenim ortodocşi”.

Întrebarea avea, totuşi, o altă nuanţă…

De fapt, cred că mă întrebaţi dacă îmi imaginez un orizont al trăirii şi al înţelegerii creştine în afara tiparelor ortodoxe. Vă răspund că „da”, îmi dau seama că pot trăi şi în afara Ortodoxiei, însă imediat lucrul ăsta mă tem că m-ar face opac la anumite dimensiuni esenţiale, adică m-ar face prea puţin înzestrat să descoper bogăţia lui Dumnezeu. Extraordinar în Ortodoxie este faptul că niciodată nu atingi un plafon! Întotdeauna e ceva mai adânc care ţi se descoperă: fie în cunoaştere, în studiu, în dialogul persoanei, în viaţa de rugăciune, în slujire, în contemplaţie. Toate par să mai aibe un dincolo. Acest apofatism structural, adică dimensiunea mereu tainică a revelaţiei, mi se pare cel mai mare dar al Ortodoxiei.

Şi ceilalţi, neortodocşii?

Nu ştiu, să fiu sincer. Îmi imaginez că toţi oamenii îşi pot face „din a firii lege”, cunoscând fragmente din adevărul lui Dumnezeu, dar am simţit mereu că eterodoxia îmi limitează vederea şi mă obligă la o existenţă ciuntită, cumva. Pentru nimeni faptul de-a fi botezat în copilărie ortodox n-ar trebui să devină pricină de trufie prostească. E doar o mare taină pentru că ne-am născut sub raport istoric şi biologic într-un spaţiu dominat de identitatea ortodoxă sau chiar bizantină. Oricum, trebuie să alegem mereu să rămânem consecvenţi darului care ni s-a dat.

Vă  consideraţi un privilegiat?

Credinţa în Dumnezeu e un dar. În Ortodoxie, parcă, e dar peste dar. Nu mă consider privilegiat la modul egoist-individual, ci mă consider binecuvântat prin faptul de a fi cunoscut mărturisitori ai Evangheliei într-o dimensiune ortodoxă, iar nu una eterodoxă, deci suferindă. Cred că există frânturi de adevăr în multe forme de experinţă creştină, dar sunt tot atâtea fapte de înşelare pe care trebuie să le depistezi. Aşa cum şi Ortodoxia este un orizont şi nu doar un lucru care stă pasiv în faţa ta şi pe care n-ar trebui decât să-l accepţi. Când spun Ortodoxie, de fapt, la ce mă gândesc? La un set de convingeri, practici, de intuiţii, dar mai ales la un tip de sensibilitate, la o metafizică anume, la o experinţă cotidiană a concretului.

Sunteţi tânăr  şi vreau să vă întreb deschis cu ce „organ” operaţi preponderent în judecăţile dvs de valoare: mintea sau inima?

Sunt unul dintre cei care suferă de „boala intelectualismului”, aşa cum este definită în mediile noastre pravoslavnice… Nu e o doar o opţiune, e şi o fatalitate.

Dă  şi dureri „boala” asta?

Nu dă dureri, ci dă… chix. Ştiu, evident, că un om care gândeşte numai cu capul şi care nu lasă inima să răspundă este un om infirm… Pe de altă parte, n-am să mă ruşinez de faptul că Ortodoxia exclusiv trăiristă pierde ceva din universalitate. Logosul întrupat în Iisus Hristos vorbeşte şi inimii, şi minţii noastre. Marea sinteză patristică – întâlnită la Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, sau la Sfântul Ioan Damaschinul – indică faptul că mintea nu e cu nimic prejudiciată din întâlnirea cu credinţa. Din contră, este îmbogăţită, sfinţită, curăţită, rafinată! Ea ajunge de la gândirea discursivă la contemplaţie dar în niciun caz viaţa noastră nu e decerebrată. Nu este ca în pietismul protestant, cu mintea trimisă în hibernare!

Credeţi că  se poate imagina o credinţă sănătoasă fără o cultură minimală?

Dar care e definiţia culturii minimale? Citește restul acestei intrări »


Eastern Orthodoxy in the 21st century: Volos Academy

4 iunie 2010

La Academia Teologică din Volos se desfăşoară în aceste zile o importantă conferinţă internaţională care discută raportul Ortodoxiei cu lumea modernă. Dezbaterile pot fi urmărite live la acest link VIDEO.

The 20th century was, for Orthodoxy, a period of significant change and upheaval. With the rise of the ecumenical movement, Orthodox theology, particularly within the framework of Orthodox Diaspora, emerged, for the first time, from its introversion and confessional isolation and entered into dialogue with the other major Christian traditions, as well as the challenges of the modern world. This promising process of Orthodox renewal was closely connected to the so-called „neo-patristic synthesis” and noted theological figures such as Fr. Georges Florovsky, Vladimir Lossky, Paul Evdokimov, Fr. Nicholas Afanasiev, Fr. Dumitru Staniloae, Fr. Justin Popovic, Fr. Alexander Schmemann, Fr. John Meyendorff, and Olivier Clément, as well as the lesser-known contributions of theologians and philosophers of the Diaspora, such as Fr. Sergei Bulgakov and Nikolai Berdyaev. In addition to these figures, one would do well to also remember the contributions, in recent years, of Greek theologians such as Nikos Nisiotis, Savvas Agouridis, Fr. John Romanidis, His Eminence Metropolitan of Pergamon John Zizioulas, Christos Yannaras, Panayiotis Nellas, Fr. Vasilios Gondikakis, Nikos Matsoukas, and George Mantzaridis, among others.



Recenzie: Verbul ca fotografie (Ed. Curtea Veche, 2009)

1 iunie 2010

Paradoxal, şi astăzi, pentru cel mai recent tip de fotografie, fotografia digitală, mai avem nevoie de filtrele „creative” (filtrele Skylight, de polarizare ş.a.). Cel puţin aşa mi-a dovedit experienţa. La fel stau lucrurile şi în scris. Un exemplu de adaptare adecvat este cartea „Verbul ca fotografie” de Mihai Neamţu.

Volumul strânge laolaltă articole publicate de autor în perioada 2005-2009, în câteva dintre cele mai importante gazete şi reviste apărute în România (Dilema veche, România literară, Cotidianul, Idei în dialog, Arca ş.a). Textele „riscă”, prezentând opiniile („mai degrabă mesaje, stări de spirit „) autorului în domeniul politicii, economiei, culturii, teologiei şi al faptului divers.


Scrise din convingerea că „intelectualul public” ar trebui să aibă un „profil diferit de tot ceea ce trece astăzi drept consilier de imagine, analist politic, publicist comentator”, articolele lui Mihai Neamţu (nu aş omite formaţia lui teologică), irizează, dar filtrat, pe baza unei filosofii conservatoare, secvenţe ale „unei apologii a civilităţii şi a urbanităţii ospitaliere”.

Spaţiul public a devenit toxic, susţine Mihai Neamţu, pentru că este dominat de „o legiune de oameni politici şi de actori mass-media care plonjează în abisul frivolităţii”. Apare inevitabilă astfel, pentru intelectual, tentaţia izolării în hiperspecializarea care se poate transforma lesne în „băşica de confort psihologic a competenţelor înguste”.  Cum se poate debarasa de ea? Prin conştiinţa faptului că marile proiecte academice şi universitare nu se pot susţine fără o puternică infrastructură comunitară şi prin  înţelegerea unui anume tip de compromis, necesar, pe care îl poate oferi deschiderea transdisciplinară.

În faza de captare a imaginii fotografice a României, în primul capitol al cărţii – România mea – , filtrele aparatului lasă să se vadă, în aparentă devălmăşie, parcurile din Bucureşti, uzate de vandalism naţional, psihozele religioase, bolile societăţii româneşti, manifestate în învăţământ, sănătate, politică ori cultură. „Reflecţiile euro- atlantice” şi „efemeridele politice” continuă apropierea, cu un zoom adecvat, de sfera politicii româneşti şi mondiale. Plin de vervă şi spirit polemic, dar şi de moderaţie dublată de claritate, Mihai Neamţu urmăreşte „moralitatea echipei Obama” ,”lecţia americană” si „tusea politicii” româneşti recente, manifestate prin „trustul mitocăniei”.

Ultimul capitol developează cu evidenţă sugestiile autorului: conservatorismul, ca stil de viaţă, înţelegând prin acesta, libertate individuală, respectul pentru valorile tradiţionale, proprietate privată, spirit filantropic, responsabilitate individuală. Şi instituţia Bisericii, up-datată!

Lucia TOADER, România literară, iunie 2010


Bogdan Vlăduţă (Recycle Nest): „nu aş negocia nici iubirile mele europene”

23 mai 2010

Felul meu de a gândi arta refuză să creadă în supremaţia Americii asupra Europei. Am în vedere un argument subiectiv, de îndrăgostit de acest patrimoniu străvechi, care nu îmbătrâneşte. Un alt ins, mai atent la fenomenologia contemporană a artei, m-ar contrazice cu argumente solide. I-aş da dreptate, dar nu aş negocia nici iubirile mele europene. E o chestiune de alegere personală, în fond.

Nu fac apologia plecării cu orice preţ din România. Ar însemna să contrazic un dat preţios pe care îl asum. Acela de a face recurs la termenii intimi, profunzi, care te alcătuiesc, dar mai ales la preţiosul românesc. Occidentul aplică în cazul artistului român o lecţie care ţine de capacitatea de a-i recunoaşte locului originar constituţia irepetabilă, unică, acel pattern spiritual la care ajungi şi prin aritmetica diferenţei.