Interviu despre laicat şi creştin-democraţie (Răzvan Bucuroiu, Mihail Neamţu)

10 iulie 2010

Răzvan Bucuroiu: În prima parte a interviului nostru am vorbit despre rolul laicatului în Biserică şi despre cum poate sluji acesta întregului corp eclezial. Iată continuarea dialogului cu Mihail Neamţu, un tânăr intelectual creştin frământat de această problemă, dar şi de tendinţele de excesivă clericalizare a vieţii noastre bisericeşti.

Mihail Neamţu: Mai mult, d-le Bucuroiu, am înţeles dintr-un banal sondaj făcut printre prieteni şi cunoştinţe că, foarte adesea, o condiţie pentru a face carieră într-o facultate de Teologie este să devii tu însuţi cleric. Or, noi ştim de la Sf. Ioan Gură de Aur cât de înaltă şi exigentă este vocaţia preoţească! Ea reprezintă o harismă, o taină, iar nu o profesie între multe altele. Mi se pare apoi foarte gravă echivalenţa tacită făcută, uneori, între actul hirotonirii şi logica înregimentării. Textele patristice vorbesc despre o adâncă cercetare a candidatului la preoţie sau la monahism, iar nu despre validarea lor superficială, pe bază de buletin. Nu poţi pune epitrahilul pe gâtul oricărui ins care îţi bate la poartă, are barbă stufoasă, îşi drege bine vocea la pricesne sau care vroia până mai ieri să scape de armată… Prea adesea, spunea şi părintele Teofil Părăianu, problemele de ordin social sau psihologic ale anilor 1990 au condus la inflaţia de vocaţii pe o cale definită de Mântuitorul drept „strâmtă”. Pe lângă tratarea preoţiei ca sursă de oportunitate într-o carieră profană (ca universitar, consilier sau agent imobiliar) ori o garanţie pentru creşterea constantă de venituri în beneficiul corpului profesoral al facultăţilor noastre de teologie (cam 15 la număr), mă tulbură şi bagatelizarea implicită a vocaţiei laicatului. A fi mirean nu mai este o rezultatul unei opţiuni pozitive, ci un fel de rest, o lacună, o insuficienţă prost tratată. Or, preotul căsătorit este legat prin însăşi taina cununiei de o persoană neconsacrată sacramental. Dar nu e prezbitera cea care, în calitate de soţie şi mamă, îndeplineşte figura laicului par excellence? Să nu uităm că înainte de-a fi diaconi, preoţi sau episcopi, am fost cu toţii creştini, copii crescuţi într-o familie şi într-o comunitate. Citește restul acestei intrări »


Marti 15 iunie, B1TV, ora 16.00 (dezbatere despre violentele anului 1990)

15 iunie 2010

Participa Ioan Stanomir si Mihail Neamtu.


Mineriadele între violenţă stradală şi rezistenţă civică (14 iunie, ora 18.00, Palatul Şuţu) Bonus HR Patapievici

9 iunie 2010

Se împlinesc 20 de ani de la mineriada din iunie 1990. Luni 14 iunie ora 18.00, la Palatul Şuţu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc organizează dezbaterea publică: „Mineriadele între violenţa stradală şi rezistenţa civică”. Invitaţi: Cătălin AVRAMESCU, Andrei CORNEA, Rodica CULCER, Andreea PORA, Ioan STANOMIR, Dan TAPALAGĂ, Vladimir TISMĂNEANU. Moderator: Robert Turcescu. Cu această ocazie, IICCMER va lansa oficial portalul electronic despre mineriade. Intrarea liberă (Muzeul Municipiului Bucureşti/Palatul Şuţu, Bd IC Brătianu nr 2, Bucureşti).

BONUS: Interviu cu Horia-Roman Patapievici despre semnificaţia istorică a Mineriadelor şi despre situaţia politică a anului 1990.


Lumea credinţei (Mihail Neamţu & Răzvan Bucuroiu), iunie 2010

4 iunie 2010

Răzvan Bucuroiu: Dle Neamţu, vă  puteti imagina ca fiind altceva decât ortodox?

Mihail Neamţu: Sunt convins că sunt momente în care sunt foarte puţin ortodox! De aceea, încerc să fac drumul spre altar: ca să cer iertare şi să iau dezlegare. Condiţia noastră este aproximativă şi credinţa noastră tangenţială. Nu vreau să fac ipocrite mărturisiri de penitenţă, dar e un fapt că suntem de multe ori, existenţial, în afara Ortodoxiei… Căci Ortodoxia nu este o identitate propoziţională – ceva redus la recitarea unui simplu Crez sau a unui slogan – ci e una participativă. E o identitate dinamică şi de aceea, aşa cum afirma părintele Sofronie de la Essex, „Trebuie să spunem despre noi că nu suntem, ci să încercăm să devenim ortodocşi”.

Întrebarea avea, totuşi, o altă nuanţă…

De fapt, cred că mă întrebaţi dacă îmi imaginez un orizont al trăirii şi al înţelegerii creştine în afara tiparelor ortodoxe. Vă răspund că „da”, îmi dau seama că pot trăi şi în afara Ortodoxiei, însă imediat lucrul ăsta mă tem că m-ar face opac la anumite dimensiuni esenţiale, adică m-ar face prea puţin înzestrat să descoper bogăţia lui Dumnezeu. Extraordinar în Ortodoxie este faptul că niciodată nu atingi un plafon! Întotdeauna e ceva mai adânc care ţi se descoperă: fie în cunoaştere, în studiu, în dialogul persoanei, în viaţa de rugăciune, în slujire, în contemplaţie. Toate par să mai aibe un dincolo. Acest apofatism structural, adică dimensiunea mereu tainică a revelaţiei, mi se pare cel mai mare dar al Ortodoxiei.

Şi ceilalţi, neortodocşii?

Nu ştiu, să fiu sincer. Îmi imaginez că toţi oamenii îşi pot face „din a firii lege”, cunoscând fragmente din adevărul lui Dumnezeu, dar am simţit mereu că eterodoxia îmi limitează vederea şi mă obligă la o existenţă ciuntită, cumva. Pentru nimeni faptul de-a fi botezat în copilărie ortodox n-ar trebui să devină pricină de trufie prostească. E doar o mare taină pentru că ne-am născut sub raport istoric şi biologic într-un spaţiu dominat de identitatea ortodoxă sau chiar bizantină. Oricum, trebuie să alegem mereu să rămânem consecvenţi darului care ni s-a dat.

Vă  consideraţi un privilegiat?

Credinţa în Dumnezeu e un dar. În Ortodoxie, parcă, e dar peste dar. Nu mă consider privilegiat la modul egoist-individual, ci mă consider binecuvântat prin faptul de a fi cunoscut mărturisitori ai Evangheliei într-o dimensiune ortodoxă, iar nu una eterodoxă, deci suferindă. Cred că există frânturi de adevăr în multe forme de experinţă creştină, dar sunt tot atâtea fapte de înşelare pe care trebuie să le depistezi. Aşa cum şi Ortodoxia este un orizont şi nu doar un lucru care stă pasiv în faţa ta şi pe care n-ar trebui decât să-l accepţi. Când spun Ortodoxie, de fapt, la ce mă gândesc? La un set de convingeri, practici, de intuiţii, dar mai ales la un tip de sensibilitate, la o metafizică anume, la o experinţă cotidiană a concretului.

Sunteţi tânăr  şi vreau să vă întreb deschis cu ce „organ” operaţi preponderent în judecăţile dvs de valoare: mintea sau inima?

Sunt unul dintre cei care suferă de „boala intelectualismului”, aşa cum este definită în mediile noastre pravoslavnice… Nu e o doar o opţiune, e şi o fatalitate.

Dă  şi dureri „boala” asta?

Nu dă dureri, ci dă… chix. Ştiu, evident, că un om care gândeşte numai cu capul şi care nu lasă inima să răspundă este un om infirm… Pe de altă parte, n-am să mă ruşinez de faptul că Ortodoxia exclusiv trăiristă pierde ceva din universalitate. Logosul întrupat în Iisus Hristos vorbeşte şi inimii, şi minţii noastre. Marea sinteză patristică – întâlnită la Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, sau la Sfântul Ioan Damaschinul – indică faptul că mintea nu e cu nimic prejudiciată din întâlnirea cu credinţa. Din contră, este îmbogăţită, sfinţită, curăţită, rafinată! Ea ajunge de la gândirea discursivă la contemplaţie dar în niciun caz viaţa noastră nu e decerebrată. Nu este ca în pietismul protestant, cu mintea trimisă în hibernare!

Credeţi că  se poate imagina o credinţă sănătoasă fără o cultură minimală?

Dar care e definiţia culturii minimale? Citește restul acestei intrări »


Eastern Orthodoxy in the 21st century: Volos Academy

4 iunie 2010

La Academia Teologică din Volos se desfăşoară în aceste zile o importantă conferinţă internaţională care discută raportul Ortodoxiei cu lumea modernă. Dezbaterile pot fi urmărite live la acest link VIDEO.

The 20th century was, for Orthodoxy, a period of significant change and upheaval. With the rise of the ecumenical movement, Orthodox theology, particularly within the framework of Orthodox Diaspora, emerged, for the first time, from its introversion and confessional isolation and entered into dialogue with the other major Christian traditions, as well as the challenges of the modern world. This promising process of Orthodox renewal was closely connected to the so-called „neo-patristic synthesis” and noted theological figures such as Fr. Georges Florovsky, Vladimir Lossky, Paul Evdokimov, Fr. Nicholas Afanasiev, Fr. Dumitru Staniloae, Fr. Justin Popovic, Fr. Alexander Schmemann, Fr. John Meyendorff, and Olivier Clément, as well as the lesser-known contributions of theologians and philosophers of the Diaspora, such as Fr. Sergei Bulgakov and Nikolai Berdyaev. In addition to these figures, one would do well to also remember the contributions, in recent years, of Greek theologians such as Nikos Nisiotis, Savvas Agouridis, Fr. John Romanidis, His Eminence Metropolitan of Pergamon John Zizioulas, Christos Yannaras, Panayiotis Nellas, Fr. Vasilios Gondikakis, Nikos Matsoukas, and George Mantzaridis, among others.



Recenzie: Verbul ca fotografie (Ed. Curtea Veche, 2009)

1 iunie 2010

Paradoxal, şi astăzi, pentru cel mai recent tip de fotografie, fotografia digitală, mai avem nevoie de filtrele „creative” (filtrele Skylight, de polarizare ş.a.). Cel puţin aşa mi-a dovedit experienţa. La fel stau lucrurile şi în scris. Un exemplu de adaptare adecvat este cartea „Verbul ca fotografie” de Mihai Neamţu.

Volumul strânge laolaltă articole publicate de autor în perioada 2005-2009, în câteva dintre cele mai importante gazete şi reviste apărute în România (Dilema veche, România literară, Cotidianul, Idei în dialog, Arca ş.a). Textele „riscă”, prezentând opiniile („mai degrabă mesaje, stări de spirit „) autorului în domeniul politicii, economiei, culturii, teologiei şi al faptului divers.


Scrise din convingerea că „intelectualul public” ar trebui să aibă un „profil diferit de tot ceea ce trece astăzi drept consilier de imagine, analist politic, publicist comentator”, articolele lui Mihai Neamţu (nu aş omite formaţia lui teologică), irizează, dar filtrat, pe baza unei filosofii conservatoare, secvenţe ale „unei apologii a civilităţii şi a urbanităţii ospitaliere”.

Spaţiul public a devenit toxic, susţine Mihai Neamţu, pentru că este dominat de „o legiune de oameni politici şi de actori mass-media care plonjează în abisul frivolităţii”. Apare inevitabilă astfel, pentru intelectual, tentaţia izolării în hiperspecializarea care se poate transforma lesne în „băşica de confort psihologic a competenţelor înguste”.  Cum se poate debarasa de ea? Prin conştiinţa faptului că marile proiecte academice şi universitare nu se pot susţine fără o puternică infrastructură comunitară şi prin  înţelegerea unui anume tip de compromis, necesar, pe care îl poate oferi deschiderea transdisciplinară.

În faza de captare a imaginii fotografice a României, în primul capitol al cărţii – România mea – , filtrele aparatului lasă să se vadă, în aparentă devălmăşie, parcurile din Bucureşti, uzate de vandalism naţional, psihozele religioase, bolile societăţii româneşti, manifestate în învăţământ, sănătate, politică ori cultură. „Reflecţiile euro- atlantice” şi „efemeridele politice” continuă apropierea, cu un zoom adecvat, de sfera politicii româneşti şi mondiale. Plin de vervă şi spirit polemic, dar şi de moderaţie dublată de claritate, Mihai Neamţu urmăreşte „moralitatea echipei Obama” ,”lecţia americană” si „tusea politicii” româneşti recente, manifestate prin „trustul mitocăniei”.

Ultimul capitol developează cu evidenţă sugestiile autorului: conservatorismul, ca stil de viaţă, înţelegând prin acesta, libertate individuală, respectul pentru valorile tradiţionale, proprietate privată, spirit filantropic, responsabilitate individuală. Şi instituţia Bisericii, up-datată!

Lucia TOADER, România literară, iunie 2010


Bogdan Vlăduţă (Recycle Nest): „nu aş negocia nici iubirile mele europene”

23 mai 2010

Felul meu de a gândi arta refuză să creadă în supremaţia Americii asupra Europei. Am în vedere un argument subiectiv, de îndrăgostit de acest patrimoniu străvechi, care nu îmbătrâneşte. Un alt ins, mai atent la fenomenologia contemporană a artei, m-ar contrazice cu argumente solide. I-aş da dreptate, dar nu aş negocia nici iubirile mele europene. E o chestiune de alegere personală, în fond.

Nu fac apologia plecării cu orice preţ din România. Ar însemna să contrazic un dat preţios pe care îl asum. Acela de a face recurs la termenii intimi, profunzi, care te alcătuiesc, dar mai ales la preţiosul românesc. Occidentul aplică în cazul artistului român o lecţie care ţine de capacitatea de a-i recunoaşte locului originar constituţia irepetabilă, unică, acel pattern spiritual la care ajungi şi prin aritmetica diferenţei.



De ce oamenii nu iubesc adevărul? (Sf. Augustin, Confesiuni)

30 aprilie 2010

« Ei iubesc, fireşte, şi adevărul, pe care nu l-ar iubi dacă în memoria lor nu s-ar afla o oarecare noţiune a adevărului. De ce atunci să se bucure de adevăr? De ce nu sunt fericiţi? Fiindcă sunt mult mai intens preocupaţi de alte lucruri, a căror putere de a-i face fericiţi este mai mare decît puterea de a-i face fericiţi a firavei amintiri a adevărului. În oameni încă se mai află o mică lumină; să meargă, să meargă, pentru ca să nu-i apuce întunericul! Dar de ce adevărul naşte ură? De ce este văzut ca un duşman unul din slujitorii Tăi vestind adevărul, de vreme ce oamenii iubesc viaţa fericită, care nu este altceva decît bucuria întemeiată pe adevăr? Aceasta nu se întîmplă decît pentru că iubirea pentru adevăr este atît de mare încît oricine iubeşte ceva care nu este adevărat vrea ca ceea ce iubeşte să fie adevărat şi, fiindcă nu vrea să admită că se înşeală, nu vrea nici să se lase convins că greşeşte! Şi astfel, oamenii urăsc adevărul de dragul a ceea ce cred ei că este adevărat. Iubesc adevărul cînd îi scaldă în lumina lui şi îl urăsc cînd îi contrazice. Deoarece nu le place să fie înşelaţi, dar vor să-i înşele pe alţii, oamenii iubesc adevărul cînd el li se prezintă, dar îl urăsc atunci cînd le arată greşelile lor. Iată pedeapsa cu care adevărul îi răsplăteşte: ei nu vor să le fie dezvăluită greşeala, dar el le-o dezvăluie totuşi în pofida voinţei lor şi, în acelaşi timp, rămîne ascuns pentru ei. Da, aşa, chiar aşa este spiritul omenesc! Orb şi delăsător, dezgustător şi neruşinat, el vrea să se ascundă, dar nu acceptă ca nimic să-i fie ascuns. Dar este răsplătit prin chiar contrariul dorinţei lui: el însuşi nu poate ascunde adevărul, dar adevărul îi rămîne ascuns. Şi totuşi, chiar şi aşa, oricît de nenorocit ar fi, spiritul preferă să-şi afle bucuria în adevăr decît în minciună. Şi va fi cîndva fericit dacă, lăsînd deoparte orice piedici sau supărări, se va bucura de singurul Adevăr, prin care sunt adevărate toate celelalte lucruri. »


Teodor Baconschi: interviu pentru Adevărul

23 martie 2010

1 Vizita Papei. Avem informaţii că o asemenea vizită e posibilă, dar nu suntem în negociere directă a unei date. Ca şi în cazul vizitei lui Ioan Paul al II-lea este nevoie, pe lângă o invitaţie din partea şefului statului român, şi de o invitaţie ecumenică din partea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. Preafericitul părinte Daniel este o personalitate a ecumenismului mondial şi cred că va aborda cu multă atenţie acest subiect. Dar probabil că şi Patriarhia Ortodoxă Română îşi doreşte ca Vaticanul să recunoască Biserica Ortodoxă Română din Italia printre cultele susţinute de statul italian, statut oficial, pe care deocamdată nu îl are.

2 Scutul antirachetă. S-a pus mereu în discuţie dacă Rusia a ştiut că vom participa la acest proiect. Din informaţiile de care dispunem, rezultă că partea americană a avut un dialog pe această temă cu Moscova şi că pe acest canal americano-rus s-au transmis o serie de detalii. Mai mult, Washingtonul a şi invitat Rusia să se alăture acestui sistem. După anunţul nostru, am avut o întâlnire cu ambasadorul Federaţiei Ruse şi i-am reamintit că e un sistem eminamente defensiv.

3 Ucraina. Noi, în primul rând, ne-am bucurat că alegerile au fost corecte, după standardele OSCE şi ale observatorilor internaţionali. Vom continua să sprijinim apropierea Ucrainei de structurile euroatlantice. Ne bucurăm că domul Ianukovici a făcut prima vizită externă la Bruxelles şi că semnalul a fost clar, cel puţin în materie de orientare europeană. Sperăm să constatăm şi alte semnale pozitive, cum ar fi cele legate de drepturile persoanelor aparţinând comunităţii româneşti din Ucraina precum şi că, în privinţa Canalului Bâstroe, se vor supune normelor internaţionale.

4 Extrădări. În cazul Nicolae Popa, cererea de extrădare a fost făcută şi trebuie să urmărim reacţia autorităţilor judiciare indoneziene. Deocamdată. La fel în cazul Necolaiciuc.Nu vreau să intrăm în detalii de această natură. Sunt proceduri în curs.


Auto-critică (sau despre celelalte păcate ale tinereţii)

24 februarie 2010

We are not hypocrites in our sleep.

William Hazlitt

Aflu de la nişte prieteni că o furtună a indignărilor etice a poposit pe situl online al unor publicaţii care, de-a lungul anilor, au disculpat comportamentul unor foşti colaboratori ai Securităţii sau au elogiat somptuos câteva romane cu iz pornografic (sau, mai precis, „vomitiv”, după verdictul unui consacrat critic literar).

Nasc şi la noi moralişti de mare talent. Cronicari care, în Statele Unite, au iertat aventurile marxiste şi escapadele cu stupefiante din tinereţea preşedintelui Barack Obama ne reamintesc mereu despre înrolarea forţată a copilului Joseph Ratzinger (pe atunci un elev bavarez de numai 14 ani) în organizaţia Hitlerjugend. Gazetari oripilaţi de tăcerile lui Günter Grass vor ignora angajamentele marxist-leniniste din studenţia lui José Manuel Durão Barroso ori simpatiile pro-comuniste ale baronesei Catherine Ashton, proaspăt unsă în funcţia de vice-preşedinte al Comisiei Europene. Să remarcăm aşadar consecvenţa ipocrită ca prim merit al lucidităţii de tip progresist.

Jurnalismul de stânga a pledat în mod tradiţional nu doar pentru sufragiul universal, ci şi pentru extinderea educaţiei etatiste până la nivel preşcolar. Chiar şi aşa, limita de 18 ani pare unanim recunoscută drept prag al maturităţii civice. Vârsta adolescenţei e ineligibilă pentru jocul democratic întrucât acesteia îi lipseşte experienţa vieţii, discernământul valorilor, independenţa judecăţii, autonomia materială, etc. Oricât de precoce sub raport intelectual sau atletic, un adolescent rămâne vulnerabil în faţa capriciilor hormonale, a presiunii de grup sau a modelor culturale. Deşi poate impresiona ca tânăr sportiv sau ca olimpic la matematică, un puber e necopt pentru decizii cu implicaţii existenţiale profunde: un mariaj, o aderenţă politică, o vocaţie religioasă totalizantă. Deloc întâmplător, anumite comunităţi religioase impun vârsta de 30 de ani pentru asumarea sacerdoţiului, aşa cum scaunele Senatului american sunt destinate numai seniorilor. De ce atunci am cântări cu fioroasă exactitate rătăcirile unui imberb, când ceea ce contează, poate chiar şi din perspectiva judecăţii divine, e doar mintea întreagă a omului matur? Cine va înţelege cum tocmai apologeţii lui Rousseau şi cerberii drepturilor copilului vânează derapajele involuntare ale adolescenţei? Citește restul acestei intrări »


Homeschooling: o idee care prinde teren în România (iniţiativă parlamentară)

23 februarie 2010

Declaraţie politică
Suprafaţă şi profunzime în reforma educaţiei româneşti

23.02.2010

Stimată doamnă preşedinte,
Stimate doamne şi stimaţi domni colegi,

Din discuţiile pe care le-am purtat de-a lungul anilor cu diferite persoane care lucrează în sistemul nostru de învăţământ, am aflat o seamă de nemulţumiri care mai de care mai urgente. De la problema salariilor, la cea a adaptării la nevoile pieţii observăm parcă un demaraj foarte greu şi un dialog între părţile implicate în negocieri adeseori anevoios. De ce stau lucrurile aşa, n-aş putea să vă spun. Cert este că nu vom putea debloca acest mare angrenaj educaţional folosind o fermecată cheie franceză bună la toate. Pentru fiecare set de probleme trebuie găsite soluţii generoase şi chiar vizionare.
Cu această convingere, doresc să vă reţin astăzi atenţia aducându-vă înainte două sugestii recente pe care le-am primit de la câţiva cetăţeni. Domniile lor au încercat să îmi demonstreze că reforma învăţământului nostru riscă să rămână una de suprafaţă fără aplicarea unor măsuri surprinzătoare pentru cei mai mulţi dintre noi. Vă redau în continuare problemele ridicate de aceştia şi argumentele lor.

Prima problemă se referă la evaluarea studenţilor în învăţământul universitar. Mulţi dintre studenţii de astăzi au deja în portofoliile lor una sau mai multe diplome de licenţă. Alţii deţin, pe lângă licenţă, diplome de masterat şi chiar de doctorat. Nu e greu de înţeles că un astfel de student, trecut deja prin ani buni de studiu, şi-a însuşit o serie de instrumente de cercetare pe care la noua facultate nu le poate folosi aproape de loc. Evaluarea lui se face în mod clasic, prin recitarea poezioarei la examen, dacă are şansa de a mai da examen oral, sau prin relatarea scrisă a unor informaţii învăţate precum tabla înmulţirii. În loc de a spori în cercetare şi în prestaţii publice la diferite conferinţe, studentul nostru mai dinainte şcolit suportă un regres evident. Banii cheltuiţi în anii anteriori pentru dezvoltarea aptitudinilor sale sunt irosiţi acum prin situaţia pe care v-am prezentat-o. Dacă dorim o reformă adevărată a învăţământului universitar, atunci trebuie să pornim de la a recunoaşte cele două categorii mari de studenţi (la prima şi la a doua facultate). Evaluarea lor nu se poate face în mod eficient fără o discriminare pozitivă a metodelor. Profesorul adevărat înţelege imediat nevoia acestei schimbări. Mai trebuie să avem în fiecare universitate câţiva dintre aceştia, cum nu mă îndoiesc că există.

A doua problemă este şi mai revoluţionară, dar nu imposibilă sau absurdă. Este vorba despre o parte a cetăţenilor români care doresc să-şi educe acasă copiii. În alte ţări europene (Cehia, Franţa, Belgia, Olanda, Spania, Italia, Elveţia, Marea Britanie, Ungaria, Irlanda) această formă de învăţământ există deja, purtând numele de Homeschooling (şcolire acasă). Argumentele cetăţenilor sunt: a) de natură pedagogică: 1. scăderea nivelului de aprofundare a informaţiilor şi competenţelor, fapt demonstrat şi de rapoartele oficiale europene cu privire la România; 2. deţinerea unor reale posibilităţi familiale (pedagogige şi financiare) pentru educaţia copiilor; b) de natură etică: în principal, nemulţumirea părinţilor vis-à-vis de atmosfera şcolară uneori viciată în care se dezvoltă copiii lor.
Ca părinte, mai întâi, dar şi ca avocat, am cumpănit cele prezentate mai sus şi nu le-am găsit deloc neîntemeiate. Sper ca în perioada următoare să putem avea în România o reformă de profunzime a învăţământului nostru.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Deputat Carmen Axenie (PD-L)


Teodor Baconschi şi miliţia victimologică a „societăţii civile”

17 februarie 2010

Jurnalismul se comportă uneori în ţara noastră ca şi când temele esenţiale sau grave ne-ar ocoli. Tema scutului anti-rachetă s-a dovedit, acum câteva săptămâni, mult prea complicată. Discuţia despre reforma pensiilor ne oboseşte întrucât ea derapează prea uşor înspre „tehnicalităţi”. Se găsesc astfel redacţii — uneori chiar onorabile — care bat palma cu câteva ONG-uri pentru care alarmismul, fobiile sau panica sunt raţiunea lor de-a fi. Şi nu este atât de greu să faci un acces de psihoză colectivă pe timpuri atât de grele. Supravieţuirea ziarelor şi a organizaţiilor civice e tot mai dificilă într-un an de criză – motiv pentru care se poate trece la strategii hard. Nu ne vom referi aici la obiceiul, atât de bine împământenit pe aceste meleaguri, de-a face din ţânţar armăsar. Ceea ce vom discuta este justificarea ideologică a restrângerii libertăţii de expresie, a cenzurii dialogului şi a impunerii unor norme unice de gândire pe teme prestabilite, cum ar fi multiculturalismul sau înfrăţirea între popoare.

Mai întâi ştirea: săptămâna trecută, ministrul de externe Teodor Baconschi a fost acuzat de… un comportament verbal de extracţie rasistă. Un scriitor creştin care a vorbit în atâtea rânduri despre puterea integratoare a iubirii şi despre vocaţia transformatoare a credinţei e pus în descendenţa ideologiei celui de-al Treilea Reich. Să râzi? Să te revolţi? Să treci nepăsător mai departe? Cum s-a iscat, până la urmă, această mică tevatură? La o întâlnire cu un reprezentant al statului francez, minstrul român făcut o declaraţie rapidă, uzitând o figură de stil impenetrabilă pentru vigilenţii de serviciu ai organizaţiilor Accept & co. Fără să invoce statistici precise, dl Baconschi a vorbit despre problemele „clasice” de infracţionalitate care se găsesc în anumite comunităţi de cetăţeni români. O lectură bine-intenţionată s-ar fi lămurit, prin însăţi contextul declaraţiei, că Teodor Baconschi nu susţine vreo formă suspectă de determinism rasial, biologic sau chiar cultural. Observaţiile domniei sale coincideau, altminteri, cu poziţiile civilizate adoptate de comisarul italian Franco Frattini în 2008-2009, după controversa legată de compatriotul nostru Romulus Mailat.

În pofida caracterului banal al comentariului, ONG-urile s-au autosesizat şi, cu indignarea caracteristică pentru Ministerul Adevărului din 1984, a cerut imediat demisia demnitarului român. Nimeni n-a avut voie să creadă că, acolo unde unii sunt acuzaţi de rasism, alţii pot fi bănuiţi de miopie sau chiar un serios deficit IQ.

Retorica autovictimizării are, pentru vigilenţii noştri de serviciu, un mecanism evident: mai întâi, pentru a justifica în faţa finanţatorilor faptul că există, ONG-urile progresiste trebuie să facă tărăboi. Vizibilitatea creşte, apar dosare de presă, bârfa se rostogoleşte. Cu cât acuzaţia publică are un caracter hiperbolic sau eventual paranormal, cu atât imaginea adversarului va avea de suferit. Televiziunile înglodate într-un ocean de mediocritate vor stârni valuri de comentarii publice, provocând şi un efect de uzură sau lentă decredibilizare a personajului aflat sub lupă. În loc să discutăm problema vizată (rata infracţionalităţii), vom freza noi cantităţi de limbă de lemn. Întrucât explicaţiile obiective pentru imaginea negativă a cetăţenilor români din anumite zone ale Occidentului lipseşte, e mai comod să îmbrăţişăm discursul stângist pentru care întreaga realitate înconjurătoare e un construct ideologic. Mai mult, ONG-urile vor nega diferenţa între opinia exprimată liber (unde există loc de eroare, aproximaţie) şi acţiunea concretă (unde, ca la jocul de şah, mutările au un aspect definitiv). Limbajului i se interzice dreptul la fractură semantică ori ambiguitate. Orice afirmaţie din partea unei majorităţi se cuvinte interpretată într-o cheie paranoic-solipsită drept o ameninţare la adresa unei minorităţi oarecare. În opinia victimologilor, adevărul despre relaţiile interculturale nu trebuie descoperit prin dezbatere sau contradicţie: el se impune de la centru printr-un ukaz nervos şi proceduri monologale. Adevărul ajunge, aşadar, să fie codificat univoc, în legi inflexibile. Organizaţii combative de tip CNCD sunt apoi chemate să aplice verdictul ONG-urilor cu regim insomniac de funcţionare.

Să spunem aici că integrarea minorităţilor etnice, respectul pentru diferenţa culturală şi, în genere, grija pentru aproapele reprezintă cauze nobile. Morala tradiţională ne spune însă că înfăptuirea binelui cere întotdeauna un surplus de efort individual şi de acţiune concretă. Seminariile, prezentările power-point şi protocolul din sălile unor hoteluri luxoase ajută pre puţin. ONG-urile nu sunt preocupate să facă teren în zonele defavorizate, nici să ajute factorii care contribuie realmente la ameliorarea suferinţei. La modă pare să fie neagarea datelor empirice şi transferul întregii răspunderi în „cârca” autorităţilor centrale. Acest comportament mi se pare obstacolul major pentru îmbunătăţirea situaţiei noastre comunitare, în ţară sau peste hotare. Contestarea sistematică a evidenţelor (faptul că avem o problemă de infracţionalitate) se face din postura unei ideologii atotştiutoare – fapt care ne reaminteşte de vremurile recent apuse, când secretarii cu propaganda acuzau jurnaliştii de la Europa liberă pentru că inventează realitatea foamei, a cozilor sau a frigului din casele României socialiste.

Victimologia — această meserie bănoasă din care trăiesc baronii anti-discriminărilor de tot soiul — sfidează statistica ori principiul adevărului-corespondenţă. În Occident, apostolii corectitudinii politice au otrăvit deja apele cercetării umaniste, răspândind în mai toate campusurile universitare canonul neo-marxist al suspiciunii.Căutarea unor raporturi de exploatare sau a unui mecanism „hegemonic”, acolo unde ar putea fi vorba doar despre nişte dezbateri intelectuale sau competiţii de ordin economice, a subminat principiul epistemologiei clasice, care cerea adecvarea minţii la lucruri (vezi studiile lui Donald Alexander Downs, Restoring Free Speech and Liberty on Campus, Cambridge University Press, Cambridge, 2004 şi John M. Ellis, Literature Lost: Social Agendas and the Corruption of the Humanities, New Haven, Yale University Press, 1999). În sfera medicinei, bunăoară, militanţii stângişti au stabilit că boli precum schizofrenia nu se poate constata prin neutralitatea unor observaţii clinice. Doctorii şi terapeuţii sunt obligaţi să probeze o „competenţă culturală”, înainte de a-şi administra reţetarul după toate rigorile medicinei hipocratice. Orice câmp de investigaţie şi-ar aronda, fie că e vorba despre psihiatrie, educaţie, religie sau agricultură, radicalii progresişti ajung la aceleaşi concluzii: pentru starea de fapt sunt vinovate cutumele, piaţa liberă, individualismul meritocratic, tradiţiile religioase neemancipate, prejudecăţile oamenilor burghezi, etc. Păcatul neascultării faţă de verdictul Istoriei progresiste se traduce, aproape întotdeauna, prin apartenenţa la tradiţia iudeo-creştină, la grupul oamenilor albi de culoare, la majoritatea hetersexuală, la fanii bibliotecii Marilor Cărţi (Great Books), ş.a.m.d. Rasismul, în cele din urmă, ajunge să fie culpa noastră originară — o maladie latentă, răspândită endemic în mai toate societăţile care au atins un anumit grad de civilizaţie.

Noua miliţie a conformismului reflexiv operează numai cu sentinţe apodictice: o simplă nuanţare a diagnosticului propus de aceste ONG-uri te trimite automat în vecinătatea lui Goebbels sau Hitler. Pe cale de consecinţă, hoţii sunt victime ale proprietarilor bogaţi; taberele de nomazi din Roma reprezintă invenţia televiziunii italiene; bolnavii SIDA sunt victime ale prejudecăţilor homofobe; schizofrenicii sunt excluşii dintr-un sistem totalitar; sărăcia din Africa rezultă din conspiraţia marilor corporaţii occidentale, etc. Apelul la responsabilitate individuală se dizolvă într-o uriaşă confuzie explicativă oferită de pseudo-ştiinţa activiştilor neadormiţi, pentru care până şi raţiunea reprezintă doar un mit al platonismului sau al iluminismului eurocentric.

Dacă aceasta e platforma ideologică de pe care sunt lansate fumigenele ONG-urilor progresiste, atunci devine limpede câtă importanţă trebuie să le acordăm în dezbaterea noastră publică.


Bahtin despre Dostoievski

4 ianuarie 2010

Dostoievski nu lasă niciodată vreun amănunt cît de cît mai important în afara conştiinţei eroilor săi de frunte (adică a eroilor care participă cu drepturi egale la marile dialoguri ale romanelor sale); el îi aduce în contact dia­logal cu tot ce are însemnătate în universul operelor sale.

Fiecare „a d e v ă r” străin, prezentat în vreunul din romane, este neapărat introdus în orizontul dialogal al tuturor celorlalţi eroi principali ai roma­nului respectiv. Ivan Karamazov, de exemplu, cunoaşte şi înţelege adevărul lui Zosima, şi adevărul lui Dmitri, şi adevărul lui Aleoşa, şi  „adevărul” lubricului lor părintre Feodor Pavlovici. Dar şi Dmitri, şi mai ales Aleoşa înţeleg prea bine aceste adevăruri. In Demonii nu găsim nici o idee care să nu-şi afle ecoul dialogal în conştiinţa lui Stavroghin.

Dostoievski nu-şi rezervă niciodată o redundanţă importantă de sensuri, ci numai minimul pragmatic, pur informativ, care îi este necesar pentru a des­făşura povestirea. Dacă autorul ar uza de o asemenea redundanţă, el ar transforma marele dialog al romanului într-un dialog obiectual finit sau într-un dialog de fac­tură retorică.


Respectul demagogic şi munca absentă (Hotnews.Ro, Mihail Neamţu)

8 octombrie 2009

Recentele mobilizări sindicale şi demagogia noilor campanii mass-media („Noi vrem respect“ la RTV sau „Mişcarea de rezistenţă” la Jurnalul Naţional) ocultează câteva dileme: putem aspira, fără muncă, la standardul decenţei? De ce să menţinem un sistem economic generator de risipă, mită şi lene? Care sunt criteriile eficienţei şi stimulii performanţei într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au astăzi popularitate, fiind la îndemână jelaniile şi auto-victimizările de tot soiul.

Parlamentarii inventează tertipuri procedurale pentru păstrarea unor detestabile privilegii. Magistraţii, inamovibili, şantajează instituţiile statului, fac abuziv grevă, se declară deasupra gloatei şi cer garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii aşteaptă revelionul cu mici, bere şi manele, oferite „gratis” în sectorul cinci, Bucureşti. Jurnaliştii-tonomaţi spumegă mai departe pe baricada falselor indignări. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?

Fără să jignim miile de oameni conştiincioşi care îşi fac meseria cu pasiune, din zori şi până în noapte, trebuie să admitem că România are o problemă cu etica muncii. Stăm bine la capitolul divertisment, tacla, lăutărism, improvizaţie. Avem umor. Nu ne lipseşte poanta, bancul şi relaxarea. Jurăm pe cele sfinte, ne facem poate şi cruce, doar să fim noi sănătoşi! Chiar dacă ameninţaţi cu spectrul falimentar ―  în politică, morală, finanţe sau demografie ―, facem un cult totemic din privitul la televizor.

Şi totuşi: sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al CPARSD (disponibil online) afirmă că „rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rata de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70.5%).” Cei retraşi din activitatea lucrativă nu vor fi găsiţi practicând contemplaţia, ci mai degrabă implicaţi în economia subterană sau agricultura de subzistenţă. Certificatele false de boală şi recomandările medicale pentru o pensie prematură sunt şi ele la ordinea zilei. Din 1990 până astăzi, numărul celor asistaţi s-a triplat.

Cei cu adevărat harnici şi productivi sunt împovăraţi de biruri nejustificate. Redistribuţia e inechitabilă şi, adesea, aberantă. Copiii orfani, ai căror părinţi au murit la Revoluţia din 1989, primesc un ajutor infim în raport cu foştii generali de Securitate. Politicienii vorbesc frecvent despre „solidaritate”, însă transferul leului din buzunarul privat în puşculiţa statului presupune, mereu, un calcul de irosire.

Statisticile afirmă că, între 2005 şi 2009, procentele PIB pentru educaţie şi sănătate au crescut vertiginos. De ce însă nu putem constata şi ameliorarea acestor servicii? Pentru că mereu cineva fură, în timp ce alţii muncesc. Sub umbrela murdară a politicului şi cu protecţia justiţiei corupte, „băieţii deştepţi” jefuiesc mai departe banul public.

Ani buni, România a făcut împrumuturi de zeci de miliarde pentru a susţine această clientelă mafiotă şi apoi masele largi de manevră electorală. Au fost promovate legi protecţioniste, anti-concurenţiale şi pro-birocratice. Mentalitatea parazitară a sufocat libera iniţiativă şi curajul inovator. Ne lăudăm cu milionari şi miliardari cinici, îmbogăţiţi nu prin geniale lovituri pe piaţă, ci din afaceri suspecte cu statul. Sume colosale au fost „sifonate” prin canalele întortocheate ale bugetului public. În acest fel, puţinii bani rămaşi în visteria Statului au fost alocaţi politicilor de protecţie socială – investiţiile în infrastructură, tehnologie sau cercetare rămânînd nesemnificative. Este şi motivul pentru care, exasperate de filozofia stagnării, sute de mii de minţi instruite şi braţe destoince au luat drumul Occidentului.

Pentru a-şi creşte speranţa de viaţă, românii au nevoie de legi care să stimuleze munca, să răsplătească inteligenţa şi să pedepsească atacul asupra proprietăţii private. Parlamentul, sindicatele şi televiziunile propagandistice vor înţelege atunci că respectul nu se impune cu forţa, prin tropăituri colectiviste, ci se câştigă pe bază de merit, cinste şi excelenţă individuală.


Noi şi ei (Teodor Baconsky)

16 august 2009

Bătălia dintre civilizaţie şi salbăticie a fost pierdută, temporar, din simplul motiv că oamenii bine sînt mai puţin uniţi decît abjecţii cu vocaţia distrugerii, a furtului şi a simulacrului obştesc. Zicea un filozof că proştii cîştigă pentru că deştepţii se ceartă. Iată explicaţia, să nu ne epuizăm inutil, căutînd în stele vreo alta. Deştepţii României emigrează sau se ignoră, adică nu-şi pot surmonta individualismul, egoismul, vedetismul, resentimentul competiţional. Prin neputinţa de se solidariza, intelectualul român încarnează viciul major al acestei naţiuni fragile. Şi îl difuzează, fără să vrea, către „masele largi populare“. Rîdem de cutare apelomaniac nocturn, care ne spamează cutia poştală. De inşii care mai au naivitatea de a trimite spre semnătură petiţii colective etc. Dar trebuie să recunoaştem că tot ce s-a obţinut, pe seama societăţii civile renăscute după comunism, a fost rezultatul unei acţiuni laolaltă. Nimeni nu a rezolvat vreo problemă sau nu a provocat o evoluţie pozitivă de unul singur, de la Solidaritatea poloneză pînă la GDS, în primii ani ’90.


Vladimir Tismăneanu, cu patos despre „tagma intelectualilor” (ilustratie: Devis Grebu)

12 august 2009

Da! Avem o atractie spre bezna si ingenunchere.  Suntem, vorba monumentului de verticalitate Cornel Nistorescu, o sleahta de “limbaiesi”,  de “pupini”.  Oameni fara opera, plagiatori de duzina, indivizi cu trecut dubios, cripto-marxisti si/sau cripto-legionari (cum ne-a descris  Adrian Severin).

Suntem o mina “oportunisti” – numele dat celor care-si fac cinstit temele, si-au insusit instrumentele de lucru intelectual, primesc invitatii la conferinte, isi termina doctoratele la timp, publica in revista internationale, au recunoasterea intr-o comunitate epistemica si nu publica la edituri obscure. Suntem noi, cei vinovati de civilitate, suspecti pentru ca stim sa dam binete si unui social-democrat, si unui conservator. Suntem noi, cei vinovati pentru ca evoluam, gindim, riscam optiuni si le exprimam deschis. Suntem cei care in 1990 am deplins manevrele retoricii securiste si pingarirea notiunii de “patrie” in gura lichelelor; credem intr-o natiune bazata nu pe omogenitati etnice, ci pe valori universale imbinate cu traditii locale; suntem cei care in 1990, 1992, 1996 sau 2000 am pledat pentru schimbarea in directia democratizarii si a occidentalizarii; am ales uneori raul cel mai mic; am respectat apoi pluralitatea de convingeri si pareri.

Ilustratie: Devis Grebu (c) 2009

Ilustratie: Devis Grebu (c) 2009

Da, suntem cei care nu s-au nascut cu idei fixe, obsesii paranoice, apucaturi parazitare, memorii selective, alegeri premeditate si adevaruri deja mestecate. Da, credem in dialogul societatii civile cu structurile puterii democratice. Da, reprezentam “gasca de parveniti” care a inteles raul fascismului si abisul malefic al comunismului, fara a ierarhiza intre Holocaust si Gulag, intre Auschwitz si Pitesti. Suntem noi, cei care mai credem in “iluzia anticomunismului” si dragostea de libertate. Scriem carti, studii, articole si recenzii – dar nu din dragoste de stiinta sau adevar, ci numai  pentru a vana posturi, pentru a fi plimbati in masini cu girofar, deopotriva umili si vanitosi, sadici si masochisti. Mai presus de orice, tanjim dupa decoratii…

Da! Suntem cei care s-au prefacut ca vor condamnarea comunismului.  Nici vorba de memoria victimelor, nici vorba de respectul pentru cei care au suferit la Canal: ne intereseaza doar profiturile noastre meschine, egoiste, cupide. Am construit imperii, ne-am extins cu “strategii leniniste” in toate colturile patriei. Suntem boicotati de televiziuni, dar folosim blogosfera cu bizara eficacitate.  In fiecare seara, desigur, ne primim recompensa pentru noile ploconeli. Nu mai vorbesc de comparatia dintreTraian Basescu (patronul nostru din umbra, le grand tireur de ficelles) si dictatorul Lukasenko din Belarus (evident Basescu fiind mult mai rau!)…


Gabriel Liiceanu despre Petru Creţia

11 iulie 2009

Gânduri despre pedagogia lui Noica, la centenar

9 iulie 2009

Constantin Noica (12 iulie 1909-4 decembrie 1987) a fost nu doar cel mai important creator în istoria filozofiei româneşti, ci şi autorul unei vizuini pedagogice neglijate de toţi „reformatorii” educaţiei etatiste din ultimii 20 de ani. Din păcate, centenarul celebrat în aceste zile prin câteva cărţi scoase la editura Humanitas (având drept contriburi pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu, Sorin Vieru, Sorin Lavric, Dora Mezdrea) pare neglijat tocmai acele instituţii de cultură care pretind să ne aducă, prin banii publici, mereu mai devreme în Europa… O manifestare la Academia Română şi o altă dezbatere organizată de ICR la Roma au permis profesioniştilor să evoce în termeni tehnici personalitatea marelui gânditor. Aici voi spune doar câteva cuvinte despre vocaţia pedagogică a lui Noica – ale cărui idei despre Bildung au marcat generaţii întregi de tineri şi mai puţin tineri…

Viziunea împărtăşită de filozoful solitar al Păltinişului ucenicilor săi din anii 1970-1980 coincidea cu perspectiva celebrului rector al Universităţii din Chicago, Robert Maynard Hutchins (1899–1977). Partizani au unui „perenialism secular”, amândoi au susţinut importanţa asimilării marelui canon al culturii şi civilizaţiei europene în faţa valurilor crescânde de neo-pragmatism şi nihilism alegru. De la întâlnirea cu presocraticii până la medievali şi de la modernii secolului XVII până la marii autori de literatură din Rusia, Germania, Anglia sau Franţa secolului XIX, paideia presupune ascultarea conversaţiei permanente între epoci, idei, paradigme. Noica ne-a reamintit astfel exigenţele clasicismului atunci când ne-a spus că un adevărat cursus honorum, iar nu spoiala care astăzi poate atât de uşor să treacă drept erudiţie sau performanţă, cere asimilarea limbilor străine, curajul confruntării nu doar cu fascicule de gând, ci cu biblioteci întregi şi opere complete. Îndrăgostit de faimoasa Great Books tradition, Constantin Noica a încurajat traducerile din latină, greacă ori sanscrită, dar şi cultivarea gândului frumos sau a frazei elevate; refuzul polemicilor sterile şi al adversităţilor oarbe, însă şi demnitatea, curajul opiniei sau bărbăţia; cultura, ne-a spus filozoful trecut prin temniţele comuniste, nu se naşte din ură, mentalitate parazitară, oportunism politic, aroganţă limbută, invidie vocală, denunţ găunos sau bârfă în oţet. Cultura presupune, dimpotrivă, muncă, abnegaţie, refuzul infailibilităţii, puterea de-a admira, asumarea criticii raţionale, bucuria dialogului şi cultul prieteniei.

Găsim la Constantin Noica deschiderea pentru eseu (practicat cu abundenţă în tinereţe), dar şi pledoaria pentru sistem; întoarcerea la izvoare, dar şi deschiderea politropică. Efortul cunoaşterii cere atât devoţiune individuală, cât şi investiţia în agora; viaţa spiritului, trăită în chip unic de fiecare dintre noi, nu poate totuşi prospera independent de conştiinţa publică a unei comunităţi. Elitistă şi inaccesibilă, la prima vedere, pedagogia lui Constantin Noica nu face decât să reitereze sub raport epistemologic principiul moral al decenţei. Noica îi cere fiecărui actor al dezbaterilor culturale să ştie, înainte de toate, despre ce anume vorbeşte (iar acolo unde apare neştiinţa, să asume tăcerea). Adecvarea la realitatea textelor comentate, situarea smerită într-o linie de continuitate cu tradiţia exegetică, curajul de-a sparge tiparele convenţionale nu printr-un teribilism despuiat, ci prin forţa inteligenţei educate – iată cum înţelegea Constantin Noica (cel hărţuit cu atâta persistenţă de Securitate) să pregătească o nouă generaţie de tineri într-o ţară sufocată de mizerie materială, impostură intelectuală şi mai ales lipsă de speranţă. Îi datorăm ediţia operelor complete din Platon, contactul cu comentatorii aristotelici, refacerea legăturii între filozofie şi matematică, o exegeză antimarxistă la Hegel, deriziunea faţă de materialismul dialectic, redescoperirea unui alt Eminescu decât cel anexat politic (de extrema dreaptă, prin „Doină”, ori extrema stângă, prin „Împărat şi proletar”). Împreună cu Petru Creţia şi alţi câţiva mari profesorii ai Universităţilor, Noica a deplâns lăutărismul rezultat din asimilarea neaşezată şi livrarea frivolă a unor simple informaţii culturale; inflaţia de citate nu acoperă întotdeauna profunzimea unei reflecţii, după cum gesticulaţia de mim nu ascunde neapărat o trăire autentică şi definitivă.

Figură tragic-donquijotescă a secolului XX, filozoful de la Păltiniş n-a trăit doar în sfera intangibilă a principiilor prime. În cabana amenajată ascetic la poalele Carpaţilor, el putea deschide uşa, la capătul unei vieţi bine rostuite, oricărui om bine-intenţionat,  oricărui tânăr preocupat de soarta sufletului său „în vremuri de răstrişte”: de la ingineri mecanici şi apicultori până la absolvenţi de Teologie, Conservator sau Litere. Unii i-au ironizat generozitatea, alţii i-au răstălmăcit intenţia. Comentatori cu trecutul maculat de minciună şi duplicitate s-au grăbit să chestioneze absenţa registrului etic din reflecţia lui Constantin Noica. Alţii ar fi vrut un plus de angajare politică din partea celui care îndurase deja zece ani de domiciliu forţat şi cinci ani de închisoare pentru simpla vină de-a fi citit şi comentat, undeva la începutul anilor 1950, cărţile prietenului său Cioran!

Delatori tineri şi impertinenţi îndrăzneau să ceară gesturi eroice de la un bătrân pensionar, ignorând enorma investiţie într-un edificiu invizibil, perceptibil însă pentru orice cititor al Jurnalului de la Păltiniş. Într-o lume care credea (sau, oricum, se încolona) în mistica Partidului, Noica a cerut reîntoarcerea la fundamentele logicii. Într-un timp când poezia era confiscată de trepăduşi şi versificatori ignobili, Noica a pledat pentru lectura lui Goethe. Doar aparent un naiv zdrobit de cruzimea vremurilor şi manipulat de zelul politrucilor, Constantin Noica a învins de fapt prin posteritatea operei sale: zeci de tineri care au trecut prin băncile facultăţilor de limbi clasice, apoi câţiva filozofi, istorici sau orientalişti care şi-au asumat exigenţa confruntării cu standardele occidentale (trădate, la rândul lor, de şase maladii contemporane…), ş.a.m.d. Între modelul postmodern-textologic sau al relativismului discursiv asimilat cu atâta rapiditate de provinciali (pentru care anything goes) şi paradigma stabilă a pedagogiei lui Constantin Noica, diferenţele rămân zdrobitoare. Profesioniştii calamburului sau portavocile maliţiei rămân şi astăzi epuizate în minorat şi sterilitate.

Ca orice om, Noica a avut şi păcate sau a comis şi exagerări. A forţat uneori prin etimologii ingenioase sensul unor cuvinte; s-a grăbit poate să reducă întregul proiect occidental la simptomul îngrijorător al unei ubicue pop-culture; a refuzat alteori prea abrupt confruntarea cu tendinţele recente în dezbaterea filozofică europeană, sub pretextul dezinteresului pentru modă şi can-can; a fost, în sfârşit, mult prea criptic într-un jargon nelipsit de originalitate. Cu toate acestea, neuitatul autor al Tratatului de ontologie rămâne un reper inconturnabil pentru oricine iubeşte astăzi demnitatea conceptului, bogăţia metaforei, limba română, înţelepciunea şi ştiinţa de carte. (Mihail Neamţu)

Constantin Noica, fragmente

„Dacă însă cultura de performanţă nu înseamnă nici poezie, nici critică, atunci să însemne cumva proză ori simplă cercetare? Cu proza este un mister. în timp ce se ştie bine că nu a existat poet mare fără să fie şi om de cultură mare, s-a întâmplat că proză reuşită au scris şi oameni mediocri ca pregătire (până şi o fată cu bune amintiri ca Margaret Mitchell în Pe aripile vântului), dacă aveau darul de a reţine situaţii autentice ale vieţii sociale şi pe cel de a le repovesti. în schimb, cu cercetarea este sigur că ea ţine de o vrednicie şi încredere pe care tineretul nu le are întotdeauna, dar că mai este nevoie, în afară de vrednicie, şi de învrednicire, iar pe aceea nu o posedă oricine. Asemenea tineri cu învrednicire ar trebui căutaţi şi valorificaţi.

Iar cultura de cercetare — adică vasta investigaţie în miracolul culturii — nu ar reprezenta doar o contribuţie românească la cultura mare a lumii, ci, tocmai pentru că poezia mare şi critica mare nu sunt posibile fără o aleasă pregătire, strădania de-a o obţine ar da baza adevărată pe care să se întemeieze creaţiile noastre literare, cele ce, în ultimă instanţă, dau valoare unei culturi. Citește restul acestei intrări »


Sf. Grigorie de Nyssa despre limbaj şi frumuseţe (eseu de Mihail Neamţu)

30 aprilie 2009

Limbajul exista pentru a exprima misterul fiintei. Posesia unei gramatici – cu sintaxa si morfologie variata – garanteaza productivitatea estetic-teologica a culturii umane. Sf. Grigorie ofera in acest punct o noua metafora muzicala, imaginandu-si trupul uman ca pe scena, unde nenumarate instrumente conduse de dirijorul-ratiune dau un concert invizibil. El compara „respiratia“ cu un „flaut“ si „gura“ cu o „lira“ – corzile fiind ciupite numai prin acordul si atentia mintii. Exersarea cere timp, presupune o initiere laborioasa si, mai ales, consacra un canon – numit indeobste „traditie“. Creatorul unui limbaj muzical – autorul unei simfonii cu ecouri edenice, chiar – nu actioneaza independent de predecesorii sai. El activeaza intr-un spatiu deschis, la vedere, supus privirilor exigente ale contemporanilor. Acest spatiu al mintii strunite de pilda generatiilor anterioare este comparat de Sf. Grigore de Nyssa cu harta orasului ideal: cladiri felurite si bulevarde fastuoase satisfac nevoia omului de frumusete si diversitate.


Bogdan Bucur, Despre vocaţia studiilor patristice (II)

24 februarie 2009

Mihail Neamtu: Dragă Bogdan, ce crezi că te avantajează din perspectiva experienţei româneşti pe care ai avut-o până la doctoratul american? Cu ce amintiri frumoase ai rămas din ţară (sub raport profesional)?

În ciuda condiţiilor dificile de la Bucureşti, asupra cărora am insistat poate prea mult, unii dintre studenţi erau minunaţi. Dintre aceştia, mulţi veniţi de la Yoga şi toate celelalte; alţii erau minoritatea seminariştilor pe care seminarul nu îi ciuntise sufleteşte. În fine, fapt este că existau mulţi care studiau cu râvnă, cu entuziasm, cu vocaţie, mânaţi de ceva mai profund decât calculul realizării social-profesionale şi, tocmai de aceea, dispuşi la orice sacrificii. Aşa ceva nu am mai văzut în America. Aici doctoranzii îţi pun mai degrabă alte întrebări de genul „cât costă şcolarizarea, cartea, cursul? Ce beneficii am de pe urma lor?” O mentalitate care îmi părea grobiana la limita meschinăriei, care pune în cumpănă, precum Esau, darul lui Dumnezeu şi blidul de linte. Privind în urma, văd că m-am schimbat şi eu: nu îi mai blamez atât de brutal pe americani; însă mereu le-am dus dorul studenţilor cu care am fost coleg la Bucureşti. Realist vorbind, studenţii pe care îi am în gând reprezentau o minoritate şi acolo.

Apoi ar mai fi un avantaj, pe care îl găsesc tocmai în lipsa mijloacelor: anume concentrarea obligatorie pe sursele primare. Nu prea cunoşteai din literatura secundară pe X sau Y, însă puteai să-l fi citit pe Sfântul X cu mare atenţie. Sigur, nu e suficient, şi în orice caz Facultatea de Teologie nu îşi poate aroga nici un fel de merite aici. Însă este excelent dacă începi doctoratul pe astfel de temelii, fiindcă în State există riscul de a te îneca în oceanul literaturii secundare.


SUPLIMENT „ID” (februarie 2009): ESEURI DESPRE CONSERVATORISMUL AMERICAN

4 februarie 2009

Relieful american al gândirii conservatoare

          La invitaţia lui Horia-Roman Patapievici, am purces în vara anului 2008 la alcătuirea unui dosar cu marile repere ale reflecţiei etico-politice de sorginte conservatoare. Motivaţia editorială invocă doar câteva urgenţe modeste: racordarea dezbaterii româneşti despre anticomunism, tradiţie, modernitate şi postmodernism la dialogul cultural de sorginte nord-atlantică. Această sincronizare nu-şi propune mai mult decât restituirea unor teme frecvent neglijate într-o Europă cu adânci reflexe socialiste: rolul proprietăţii, importanţa familiei, preţuirea patrimoniului cultural, respectul faţă de tradiţia religioasă iudeo-creştină, respectul anti-relativist pentru ordinea naturală a lumii (ceea ce înseamnă o distincţie netă între sfinţi şi ticăloşi, între deştepţi şi proşti, între cărturari şi ignari, etc.). Se adaugă la acestea mefienţa faţă de utopiile revoluţionare, acceptarea principiului democratic al reprezentării, încrederea în creativitatea naturală a omului disciplinat de tradiţie (a cărui stare de conştiinţă este ireductibilă la sinteza marxistă a „mijloacelor de producţie”), angoasa faţă de modernismul progresist, tema de babilonia urbană, prudenţa în relaţiile interumane, legitima căutare a profitului prin capitalism şi cultivarea compasiunii prin filantropie, etc.

          Conservatorismul trebuie înţeles aşadar nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din câteva principii prime, ci mai degrabă ca stare de spirit. Edmund Burke a numit-o common sense, care s-ar traduce liber (şi pe placul regretatului Alexandru Paleologu) prin sintagma „bun-simţ.” Accentul gândirii conservatoare cade aşadar pe noţiunea de praxis – epistemologia discursului politic bazându-se pe achiziţiile trecutului. Datele tradiţiei – care ne spun că bărbaţii au fost dintotdeauna mai apţi pentru exerciţiul militar decât femeile, aşa cum femeile n-au putut ocoli decât rareori vocaţia maternităţii – sugerează că forţa explicativă a experimentului întrece valoarea argumentaţiei abstracte. Citește restul acestei intrări »


DOUĂ FELURI DE NECREDINŢĂ (eseu de Andrei PLEŞU)

9 ianuarie 2009

Şi de Crăciun, şi de Paşte se găsesc destui care să veştejească transformarea sărbătorii în chef. E necreştineşte, se spune, să converteşti evenimente atât de nelumeşti cum sunt Naşterea Domnului şi Învierea Lui în simple prilejuri de îmbuibare şi petrecere. În ce mă priveşte, înclin să fiu mai puţin riguros. Cheful autohton are, totuşi, câteva merite deloc neglijabile: mai întâi, el semnalează euforic prezenţa însăşi a sărbătorii. Oamenii se înscriu, benign, în alt ritm al timpului, şi o fac altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică. Citește restul acestei intrări »


UN DIALOG CU BOGDAN BUCUR, DESPRE PATRISTICĂ ŞI TEOLOGIE

5 decembrie 2008

Bogdan BucurS-a născut in 1976 la Bucureşti, unde a urmat şcoala şi liceul german iar apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă. Între 2000 şi 2007, Bogdan Bucur a obţinut titlurile de master în Teologie şi doctor în Studii Religioase la la Marquette University, în Statele Unite. Din 2007 este assistant professor of theology la Duquesne University în Pittsburgh. Cercetările sale se află la intersecţia studiilor biblice şi patristice s-au concretizat într-o serie de articole publicate în reviste din Europa şi Statele Unite. Are în pregătire un volum despre creştinismul primar la prestigioasa editură academică Brill. În luna septembrie (a.c.) am înregistrat acest dialog pe continentul nord-american, vorbind despre vocaţia studiilor teologice în secolul XXI. (Mihail Neamţu)

Dragă Bogdan, eşti autorul unui număr impresionant de studii istorice şi teologice care discută marile teme de gândire ale Părinţilor Bisericii – de la Sf. Iustin Martirul şi Filozoful până la Dionisie Areopagitul. Cum s-a trezit pasiunea ta pentru patrologie? Care au fost primii paşi? Despre ce experienţă formatoare a tinereţii poţi să vorbeşti – întâlniri cu oameni, cărţi, biblioteci, locuri?

După Revoluţia din 1989 m-am numărat şi eu între cei, foarte mulţi, care citeau pe nerăsuflate tot ce le cădea in mână despre Yoga, Reiki, radiestezie, Qi-gong, buddhismul tibetan, şi aşa mai departe, şi care îşi căutau „maeştrii” printre diferiţii practicanţi—autentici sau impostori—din România. Aveam paisprezece ani şi eram ars de această căutare. Ca mulţi colegi de generaţie, nu făceam nici o distincţie între Milarepa, „marele yoghin tibetan”, şi părintele Cleopa, „maestru spiritual din Carpaţi”; sau între cursurile de Yoga ale lui Grig Bivolaru, spiritualitatea Filocaliei, şi tehnicile de “optimizare mentală” predate de Vasile Andru. Mergeam la mănăstiri cu ansele ca să măsurăm aura bisericilor şi să ne “încărcăm energetic” din prezenţa unuia sau altuia dintre călugări; sau îl rugam pe Bivolaru să explice schimbarea la faţă a lui Hristos în comparaţie cu moartea lui Paramahansa Yogananda; sau îi iscodeam pe călugari despre marea taină aflată la „seminariile” de magie dacică: anume că, la tunderea întru monahism, călugării află tot ce e de aflat despre reîncarnare, apoi sunt legaţi cu blestem să nu destăinuie secretul! Şi tot aşa. Sunt convins că aceia care au căutat sincer nu şi-au pierdut răsplata. Sunt sute de tineri în situaţia asta; mulţi ne-am întâlnit mai târziu pe băncile facultăţilor de teologie, unii s-au călugărit, alţii au devenit misionari şi mărturisitori ai Ortodoxiei în viaţa cetăţii. 

Citește restul acestei intrări »


ETOS CREŞTIN (Mike Huckabee) ŞI DISCURS SECULAR (Hillary Clinton) ÎN CAMPANIA PREZIDENŢIALĂ DIN AMERICA

4 ianuarie 2008

Anul 2008 a început cu o veste bună pentru cei preocupaţi de valorile conservatoare în politica americană. Impactul SUA asupra întregii lumi este mult prea important pentru ca bătăliile de pe scena lor electorală să nu conteze şi în Europa de Est, mai precis România.

Prima veste bună este că Hillary Clinton – ale cărei vederi asupra avortului, familiei şi asupra libertăţilor individuale sunt arhi-cunoscute – a pierdut în competiţia din statul Iowa în favoarea lui Barack Obama.

A doua veste bună este că cel mai articulat candidat din partea republicanilor a câştigat Mike Huckabee (n. 1952), fost guvernator al statului Arkansas.

Mike HUCKABEE

Citește restul acestei intrări »


CONFESIUNEA CUVINTELOR

24 februarie 2007

Cuvintele pe care le folosim în viaţa religioasă depind de apartenenţa noastră confesională. Voi ilustra aceasta prin câteva exemple, dealtfel binecunoscute, din vocabularul religios ortodox versus greco-catolic. Citește restul acestei intrări »