Extazul alegerii (libertarienii) şi povara libertăţii (conservatorii)

1 iunie 2010

Definiţia libertăţii este locul unde libertarienii şi conservatorii se întâlnesc, pregătind mai întâi o alianţă iar apoi o politicoasă despărţire. Campioni ai celor două partide doctrinare – de la Friedrich von Hayek până la William F. Buckley Jr. sau de la Ludwig von Mises până la Russell Kirk – şi-au unit forţele de-a lungul secolului XX pentru a contesta, cu mijloace diferite dar scopuri convergente, insuportabila tiranie a totalitarismelor. Rugina ideologică a cortinei de fier, povara dictaturilor impuse de regimurile anti-democratice, traumele provocate de Holocaust şi Gulag, militarismul excesiv al războiului rece — toate acestea au fost deplânse, cu egală empatie, de gânditorii libertarieni şi conservatori ai Americii de Nord. În faţa unei ameninţări extremiste asemănătoare — cum este radicalismul islamic — cele două grupări ştiut să reacţioneze la unison. Chiar dacă dispută cu înfocare argumentul privind uzul legitim al violenţei, atât libertarienii cât şi conservatorii clasici abhoră regimurile poliţieneşti, intolerante şi dispreţuitoare la adresa drepturilor cetăţeneşti. Când spectrele colectivismelor sunt însă mai puţin ameninţătoare, libertarienii şi conservatorii iubesc conversaţiile în contradictoriu.

Punctul asupra căruia nu reuşesc niciodată să cadă de acord e locul libertăţii individuale într-o societate pluralistă, lipsită de consens moral sau valori omogene. Dacă National Review şi Cato Institute deploră pe aceeaşi voce taxarea excesivă a activităţilor economice de către Stat ori supra-reglementările birocratice ale Executivului, dezacordurile încep să apară atunci când se discută problema legiferării unor practici cu valoare morală. O diviziune clasică îi aşează pe libertarienii de stânga de partea celor care insistă asupra caracterului absolut al alegerilor morale individuale. Libertarienii de dreapta subordonează chestiunile morale unei viziuni care are în centru respectul sacrosanct pentru proprietate şi libertatea tranzacţiilor comerciale. Un gânditor de persuasiune libertariană va îmbrăţişa aprioric ideea legalizării drogurilor, bunăoară, indiferent de contextul istoric ori social al comunităţii căreia i se adresează. Un conservator, însă, va manifesta o mai mare prudenţă, fără a susţine soluţiile-panaceu ale etatismului. Dereglementarea e utilă, dar are limite demonstrate prin experienţă: abandonul şcolar şi delicvenţa cresc acolo unde bordelurile sau cazinourile umbresc clădirea unui liceu de cartier; afluenţa turistică scade într-un oraş care îşi dispreţuieşte clădirile de patrimoniu, acceptând o dezvoltare anarho-capitalistă pe verticală şi orizontală. Dincolo de exemplele care pot uneori părea comice, iar altădată sunt triviale, la baza dezacordului între libertarieni şi conservatori se află conflictul dintre două epistemologii.

Libertarienii susţin o filozofie a libertăţii care măsoară demnitatea umanului aproape exclusiv în funcţie de numărul de alegeri X1, X2… Xn la care un individ Y are acces în chip nemijlocit şi concret. Atât deliberarea subiectivă, cât şi obiectul ales sunt instanţe recesive actului în sine al alegerii. Aprecierea libertăţii se face, în primul rând, cantitativ. Despre calitatea opţiunilor subiectului Y, orice instanţă exterioară de tip Z nu poate spune mai nimic. Comentariile de tip etic nu se fac, în universul libertarian, decât prin invitaţie. Libertarienilor le repugnă, aşadar, chipul unui despot doar atunci când acesta din urmă restrânge paleta de opţiuni economice sau etice pentru supuşii săi. Infamiile scabroase ale unui Nero sau demenţa respingătoare a lui Heliogabalus ar fi rămas, pentru un biograf ca Tacitus (dar cu un gust mai pronunţat libertarian), doar nişte detalii neglijabile. Înainte de-a fi relativişti sub aspectul judecăţilor morale, libertarienii de stânga, bunăoară, trăiesc paradoxul univocităţii: predicaţia fiinţei se face în mod egalitar & non-ierarhic atunci când vorbim despre orientarea sexuală, sportul, votul uninominal, consumul de stupefiante, religie, simţ artistic. Capacitatea noastră de-a discrimina binele şi răul se exercită cu egală impotenţă în faţa tuturor acestor posibilităţi garantate prin drepturi politice. Împingând individualismul până la ultimele sale consecinţe, libertarienii sunt optimişti cu privire la puterea contemporanilor de-a evita auto-distrugerea şi sceptici atunci când percepţiile omului de rând sunt filtrate de inteligenţa tradiţiei. Libertarienii tind să conteste ori să refuze tutela oricărei instanţe morale care se bucură de sprijinul direct sau indirect al Statului. În ipostazele lor radicale, libertarienii vor refuza orice formă de heteronomie impusă prin forţa cutumei ori sugestia unei comunităţi înzestrate cu o memorie multiseculară. Se ajunge astfel la teza incomensurabilităţii paradigmelor, care spune că între opera lui Platon şi textele lui Michel Onfray nu poate fi stabilită o altă diferenţă de valoare decât cea decisă prin regulile pieţei (cărţi vândute, recenzate, studiate, etc.). Câtă vreme substanţa ultimă a opţiunilor noastre este indecidabilă, ceea ce contează e garantarea politică a actului individual de alegere.

În locul experienţei înmagazinate în datele tradiţiei, libertarienii mizează mai curând pe experimentalismul individului autonom. Conservatorii, dimpotrivă, caută aprecierile calitative. Ei recunosc orizontul de transcendenţă al comunităţii, fără de care individul ajunge să fie atomizat, alienat şi, în ultimă instanţă, privat de orice discernământ. Să ne imaginăm, de pildă, paradoxul multiplicării numărului de opţiuni într-o familie în care proprietarii decid să instaleze în fiecare cameră a apartamentului sau a casei un televizor. Treptat, fiecare locuitor al imobilului decide să-şi urmărească nestingherit programul favorit, filmele sau buletinele de ştiri preferate. Aparent, avem de-a face cu un triumf al libertăţii de alegere – în realitate, însă, o atare stare de fapt inaugurează autismul civic şi încurajează non-comunicarea. Când totul e disponibil pe monitor, nimic nu mai e de negociat cu aproapele sau vecinul tăi. Virtuţile prin excelenţă politice ale dialogului îşi pierd astfel seva.

Atenţi la nevroza hiper-individidualistă, conservatorii apreciază funcţia mediatoare îndeplinită de instituţiile aşezate între persoana umană liberă şi Statul coercitiv: familia, asociaţiile profesionale, bisericile, etc. Chiar dacă nu sunt infailibile, toate aceste forme de agregare socială livrează criterii importante pentru maturizarea psihologică a individului. Liberul arbitru nu poate fi exercitat decât la vârsta adultă. Or, virtuţi fundamentale cum sunt prudenţa sau încrederea se nasc numai prin interacţiunea dintre om şi comunitate. Bunicii, unchii sau părinţii pot fi depozitari ai unei înţelepciuni pe care impulsul rebel al libertarianului anti-sistem o subestimează. Or, fără nu există individ fără comunitate şi nici comunitate fără continuitate istorică. Cultura memoriei, devine, în aceste împrejurări, la fel de importantă ca limitarea intruziunilor etatiste asupra vieţilor noastre private. Conservatorul va refuza monopolul unei bresle asupra alteia sau dominarea oficială a unei practici cognitive de către alta. Absenţa coerciţiei şi existenţa pluralismului sunt două pre-condiţii ale libertăţii politice apreciate atât de conservatori, cât şi de libertarieni. Ceea ce contează însă pentru conservatori, în ultimă instanţă, este nu doar procedeul electiv an-sich, cât mai ales substanţa alegerii. Mai puţin optimist în privinţa capacităţii omului de-a se autoguverna în absenţa mecanismelor formative ale comunităţii, conservatorul pledează pentru o libertate politică ancorată într-o apercepţie transcendentală, puternic colorată metafizic (este ceea ce am numit cândva prin „Civilizaţia Decalogului”). În fond, subiectul uman nu-şi poate găsi justificări raţionale pentru toate acţiunile întreprinse de-a lungul unei singure zi – doar faptul de-a conştientiza fiecare mişcare a corpului nostru face iminentă nevroza. „Cunoaşterea tacită” (Michael Polanyi), atunci, se dovedeşte salutară: de la improvizaţiile unui bucătar profesionist dintr-o bucătărie elveţiană până la soluţiile pedagogiceimpromptu ale unui mare universitar canadian, inovaţia apare ca rezultat al unei conversaţii nerostite cu înaintaşii.

Eşti liber, aşadar, nu doar atunci când alegi, ci doar când alegi bine. Libertatea politică, oricât de preţioasă, trebuie dublată de simţul pentru libertatea interioară.

Fără intuiţia binelui, alegerile noastre pot conduce la dezastre, chiar dacă sunt ieşite formal de sub sancţiunea constrângerii: de la numirea lui Adolf Hitler drept cancelar al Germaniei în 30 ianuarie 1933 până la legitimarea de către britanici a lui Idi Amin Dada ca şef al statului Uganda sau confirmarea democratică în 1997 a preşedintelui Slobodan Milošević ca preşedinte al fostei Republici Federale Yugoslavia, lista erorilor politice din modernitate este lungă şi deconcertantă. Pe lângă incriminarea abuzurilor totalitare, caracterizate prin anularea libertăţilor individuale, conservatorii obiectează şi împotriva altor maladii, cum ar fi nihilismul. Regizat fie sub forma unui dans jovial cu neantul, fie ca patos prometeic al contestării oricărei ordini metafizice, nihilismul aboleşte diferenţele tradiţionale dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, clamând monismul iluziei univerale şi celebrând viaţa ca accident, carnaval, resentiment, lipsă de temei sau isterie iresponsabilă… În registru cotidian, nihilismul poate fi reiterat la fiecare pas ca indiferenţă ontologică (un alt nume dat nesimţirii sau nepăsării la confruntarea cu întrebarea to be or not to be). Deşi are drept de reprezentare în cetate, nihilismul este contestat de conservatori tocmai în virtutea unui contract etern realizat între cei din trecut, cei din prezent şi cei nenăscuţi ai viitorului. Pentru că subminează legătura organică dintre individ şi comunitate, dintre ieri şi astăzi, dintre clipă şi memorie, dintre fragment şi întreg (sau continuitate), nihilismul se dovedeşte un inamic al libertăţii la fel de redutabil ca orice formă colectivism utopic sau progresist.

Pe scurt, conservatorii ne reamintesc faptul că poate exista un abuz al libertăţii, atunci când alegerii îi lipseşte simţul orientării. În lumea muritorilor de rând, unele alegeri (cum ar fi profesia, stilul de viaţă, religia) sunt mai importante decât altele (culoarea maşinii, capriciile culinare, gratificările materialiste, etc.). Fără acceptarea acestei ierarhii, libertatea politică poate conduce la marasm metafizic, aşa cum fără aprecierea demnităţii individualului, centralismul etatist şi birocratic sufocă respiraţia blândă a comunităţii.

Mihail NEAMŢU

(Supliment Revista 22, iunie 2010, coordonator: Ionuţ Sterpan)


Recenzie: Verbul ca fotografie (Ed. Curtea Veche, 2009)

1 iunie 2010

Paradoxal, şi astăzi, pentru cel mai recent tip de fotografie, fotografia digitală, mai avem nevoie de filtrele „creative” (filtrele Skylight, de polarizare ş.a.). Cel puţin aşa mi-a dovedit experienţa. La fel stau lucrurile şi în scris. Un exemplu de adaptare adecvat este cartea „Verbul ca fotografie” de Mihai Neamţu.

Volumul strânge laolaltă articole publicate de autor în perioada 2005-2009, în câteva dintre cele mai importante gazete şi reviste apărute în România (Dilema veche, România literară, Cotidianul, Idei în dialog, Arca ş.a). Textele „riscă”, prezentând opiniile („mai degrabă mesaje, stări de spirit „) autorului în domeniul politicii, economiei, culturii, teologiei şi al faptului divers.


Scrise din convingerea că „intelectualul public” ar trebui să aibă un „profil diferit de tot ceea ce trece astăzi drept consilier de imagine, analist politic, publicist comentator”, articolele lui Mihai Neamţu (nu aş omite formaţia lui teologică), irizează, dar filtrat, pe baza unei filosofii conservatoare, secvenţe ale „unei apologii a civilităţii şi a urbanităţii ospitaliere”.

Spaţiul public a devenit toxic, susţine Mihai Neamţu, pentru că este dominat de „o legiune de oameni politici şi de actori mass-media care plonjează în abisul frivolităţii”. Apare inevitabilă astfel, pentru intelectual, tentaţia izolării în hiperspecializarea care se poate transforma lesne în „băşica de confort psihologic a competenţelor înguste”.  Cum se poate debarasa de ea? Prin conştiinţa faptului că marile proiecte academice şi universitare nu se pot susţine fără o puternică infrastructură comunitară şi prin  înţelegerea unui anume tip de compromis, necesar, pe care îl poate oferi deschiderea transdisciplinară.

În faza de captare a imaginii fotografice a României, în primul capitol al cărţii – România mea – , filtrele aparatului lasă să se vadă, în aparentă devălmăşie, parcurile din Bucureşti, uzate de vandalism naţional, psihozele religioase, bolile societăţii româneşti, manifestate în învăţământ, sănătate, politică ori cultură. „Reflecţiile euro- atlantice” şi „efemeridele politice” continuă apropierea, cu un zoom adecvat, de sfera politicii româneşti şi mondiale. Plin de vervă şi spirit polemic, dar şi de moderaţie dublată de claritate, Mihai Neamţu urmăreşte „moralitatea echipei Obama” ,”lecţia americană” si „tusea politicii” româneşti recente, manifestate prin „trustul mitocăniei”.

Ultimul capitol developează cu evidenţă sugestiile autorului: conservatorismul, ca stil de viaţă, înţelegând prin acesta, libertate individuală, respectul pentru valorile tradiţionale, proprietate privată, spirit filantropic, responsabilitate individuală. Şi instituţia Bisericii, up-datată!

Lucia TOADER, România literară, iunie 2010


Emil Boc si Teodor Baconschi intr-un manifest politic privind relansarea crestin-democratiei in Romania

5 mai 2010

O alaturare surprinzatoare, dar semnificativa, intre premierul Emil BOC si diplomatul Teodor BACONSCHI, insotiti de alte interventii si comentarii in Revista 22 Plus. Prin amabilitatea redactiei 22, Blogul Antiteze va pune la dispozitie fisierul PDF al documentelor. Este de asteptat ca Institutul de Studii Populare sa gazduiasca in urmatoarele saptamini noi dezbateri doctrinare, vizind dialogul intre liberalismul clasic si democratia crestina de inspiratie europeana. (MN)

Există în România nenumăraţi oameni onești şi competenţi, ale căror conştiinţe şi voturi nu pot fi cumpărate. Există în România întreprinzători care nu şi-au făcut averea prin afaceri dubioase. Există în România universitari, medici, cercetători cu studii strălucite. Există în România artişti de excepţie, scriitori de anvergură, sportivi de elită.

Există în România o clasă de mijloc formată din cetățeni care au călătorit, au văzut şi au înţeles că se poate trăi şi altfel. Există în România oameni cinstiţi, tineri şi bătrâni, la sat şi la oraş, bogaţi şi săraci, cu credinţă în Dumnezeu şi dornici să trăiască în armonie cu semenii lor. De cele mai multe ori, vocea lor nu se aude.

Ei sunt forţa vie a naţiunii noastre şi, totodată, adevărata majoritate. Ei sunt cei liberi şi puternici, a căror voce nu se aude în România. Ei nu ies în stradă şi nu îşi găsesc locul în presa ahtiată după scandal şi diversiuni irelevante. Dar ei ţin România pe umeri. Lor trebuie să levorbească un adevărat partid popular, pe ei trebuie să sprijinim proiectul nostru de societate.


Cristian Câmpeanu: despre diabolizarea dreptei

27 februarie 2010

Mai exista un motiv pentru care Baconschi a fost luat la tinta de falanga progresista. Cine i-a citit cartile stie ca Baconschi are aversiune fata de orice fel de totalitarism si este un analist al dimensiunii religioase deviante a totalitarismelor. Baconschi este un om de dreapta care crede in libertate individuala si in Dumnezeu. Or, ceea ce se incearca cu aceasta campanie este delegitimarea dreptei si conservatorismului ca reactionare si criptorasiste.


Teodor Baconschi şi miliţia victimologică a „societăţii civile”

17 februarie 2010

Jurnalismul se comportă uneori în ţara noastră ca şi când temele esenţiale sau grave ne-ar ocoli. Tema scutului anti-rachetă s-a dovedit, acum câteva săptămâni, mult prea complicată. Discuţia despre reforma pensiilor ne oboseşte întrucât ea derapează prea uşor înspre „tehnicalităţi”. Se găsesc astfel redacţii — uneori chiar onorabile — care bat palma cu câteva ONG-uri pentru care alarmismul, fobiile sau panica sunt raţiunea lor de-a fi. Şi nu este atât de greu să faci un acces de psihoză colectivă pe timpuri atât de grele. Supravieţuirea ziarelor şi a organizaţiilor civice e tot mai dificilă într-un an de criză – motiv pentru care se poate trece la strategii hard. Nu ne vom referi aici la obiceiul, atât de bine împământenit pe aceste meleaguri, de-a face din ţânţar armăsar. Ceea ce vom discuta este justificarea ideologică a restrângerii libertăţii de expresie, a cenzurii dialogului şi a impunerii unor norme unice de gândire pe teme prestabilite, cum ar fi multiculturalismul sau înfrăţirea între popoare.

Mai întâi ştirea: săptămâna trecută, ministrul de externe Teodor Baconschi a fost acuzat de… un comportament verbal de extracţie rasistă. Un scriitor creştin care a vorbit în atâtea rânduri despre puterea integratoare a iubirii şi despre vocaţia transformatoare a credinţei e pus în descendenţa ideologiei celui de-al Treilea Reich. Să râzi? Să te revolţi? Să treci nepăsător mai departe? Cum s-a iscat, până la urmă, această mică tevatură? La o întâlnire cu un reprezentant al statului francez, minstrul român făcut o declaraţie rapidă, uzitând o figură de stil impenetrabilă pentru vigilenţii de serviciu ai organizaţiilor Accept & co. Fără să invoce statistici precise, dl Baconschi a vorbit despre problemele „clasice” de infracţionalitate care se găsesc în anumite comunităţi de cetăţeni români. O lectură bine-intenţionată s-ar fi lămurit, prin însăţi contextul declaraţiei, că Teodor Baconschi nu susţine vreo formă suspectă de determinism rasial, biologic sau chiar cultural. Observaţiile domniei sale coincideau, altminteri, cu poziţiile civilizate adoptate de comisarul italian Franco Frattini în 2008-2009, după controversa legată de compatriotul nostru Romulus Mailat.

În pofida caracterului banal al comentariului, ONG-urile s-au autosesizat şi, cu indignarea caracteristică pentru Ministerul Adevărului din 1984, a cerut imediat demisia demnitarului român. Nimeni n-a avut voie să creadă că, acolo unde unii sunt acuzaţi de rasism, alţii pot fi bănuiţi de miopie sau chiar un serios deficit IQ.

Retorica autovictimizării are, pentru vigilenţii noştri de serviciu, un mecanism evident: mai întâi, pentru a justifica în faţa finanţatorilor faptul că există, ONG-urile progresiste trebuie să facă tărăboi. Vizibilitatea creşte, apar dosare de presă, bârfa se rostogoleşte. Cu cât acuzaţia publică are un caracter hiperbolic sau eventual paranormal, cu atât imaginea adversarului va avea de suferit. Televiziunile înglodate într-un ocean de mediocritate vor stârni valuri de comentarii publice, provocând şi un efect de uzură sau lentă decredibilizare a personajului aflat sub lupă. În loc să discutăm problema vizată (rata infracţionalităţii), vom freza noi cantităţi de limbă de lemn. Întrucât explicaţiile obiective pentru imaginea negativă a cetăţenilor români din anumite zone ale Occidentului lipseşte, e mai comod să îmbrăţişăm discursul stângist pentru care întreaga realitate înconjurătoare e un construct ideologic. Mai mult, ONG-urile vor nega diferenţa între opinia exprimată liber (unde există loc de eroare, aproximaţie) şi acţiunea concretă (unde, ca la jocul de şah, mutările au un aspect definitiv). Limbajului i se interzice dreptul la fractură semantică ori ambiguitate. Orice afirmaţie din partea unei majorităţi se cuvinte interpretată într-o cheie paranoic-solipsită drept o ameninţare la adresa unei minorităţi oarecare. În opinia victimologilor, adevărul despre relaţiile interculturale nu trebuie descoperit prin dezbatere sau contradicţie: el se impune de la centru printr-un ukaz nervos şi proceduri monologale. Adevărul ajunge, aşadar, să fie codificat univoc, în legi inflexibile. Organizaţii combative de tip CNCD sunt apoi chemate să aplice verdictul ONG-urilor cu regim insomniac de funcţionare.

Să spunem aici că integrarea minorităţilor etnice, respectul pentru diferenţa culturală şi, în genere, grija pentru aproapele reprezintă cauze nobile. Morala tradiţională ne spune însă că înfăptuirea binelui cere întotdeauna un surplus de efort individual şi de acţiune concretă. Seminariile, prezentările power-point şi protocolul din sălile unor hoteluri luxoase ajută pre puţin. ONG-urile nu sunt preocupate să facă teren în zonele defavorizate, nici să ajute factorii care contribuie realmente la ameliorarea suferinţei. La modă pare să fie neagarea datelor empirice şi transferul întregii răspunderi în „cârca” autorităţilor centrale. Acest comportament mi se pare obstacolul major pentru îmbunătăţirea situaţiei noastre comunitare, în ţară sau peste hotare. Contestarea sistematică a evidenţelor (faptul că avem o problemă de infracţionalitate) se face din postura unei ideologii atotştiutoare – fapt care ne reaminteşte de vremurile recent apuse, când secretarii cu propaganda acuzau jurnaliştii de la Europa liberă pentru că inventează realitatea foamei, a cozilor sau a frigului din casele României socialiste.

Victimologia — această meserie bănoasă din care trăiesc baronii anti-discriminărilor de tot soiul — sfidează statistica ori principiul adevărului-corespondenţă. În Occident, apostolii corectitudinii politice au otrăvit deja apele cercetării umaniste, răspândind în mai toate campusurile universitare canonul neo-marxist al suspiciunii.Căutarea unor raporturi de exploatare sau a unui mecanism „hegemonic”, acolo unde ar putea fi vorba doar despre nişte dezbateri intelectuale sau competiţii de ordin economice, a subminat principiul epistemologiei clasice, care cerea adecvarea minţii la lucruri (vezi studiile lui Donald Alexander Downs, Restoring Free Speech and Liberty on Campus, Cambridge University Press, Cambridge, 2004 şi John M. Ellis, Literature Lost: Social Agendas and the Corruption of the Humanities, New Haven, Yale University Press, 1999). În sfera medicinei, bunăoară, militanţii stângişti au stabilit că boli precum schizofrenia nu se poate constata prin neutralitatea unor observaţii clinice. Doctorii şi terapeuţii sunt obligaţi să probeze o „competenţă culturală”, înainte de a-şi administra reţetarul după toate rigorile medicinei hipocratice. Orice câmp de investigaţie şi-ar aronda, fie că e vorba despre psihiatrie, educaţie, religie sau agricultură, radicalii progresişti ajung la aceleaşi concluzii: pentru starea de fapt sunt vinovate cutumele, piaţa liberă, individualismul meritocratic, tradiţiile religioase neemancipate, prejudecăţile oamenilor burghezi, etc. Păcatul neascultării faţă de verdictul Istoriei progresiste se traduce, aproape întotdeauna, prin apartenenţa la tradiţia iudeo-creştină, la grupul oamenilor albi de culoare, la majoritatea hetersexuală, la fanii bibliotecii Marilor Cărţi (Great Books), ş.a.m.d. Rasismul, în cele din urmă, ajunge să fie culpa noastră originară — o maladie latentă, răspândită endemic în mai toate societăţile care au atins un anumit grad de civilizaţie.

Noua miliţie a conformismului reflexiv operează numai cu sentinţe apodictice: o simplă nuanţare a diagnosticului propus de aceste ONG-uri te trimite automat în vecinătatea lui Goebbels sau Hitler. Pe cale de consecinţă, hoţii sunt victime ale proprietarilor bogaţi; taberele de nomazi din Roma reprezintă invenţia televiziunii italiene; bolnavii SIDA sunt victime ale prejudecăţilor homofobe; schizofrenicii sunt excluşii dintr-un sistem totalitar; sărăcia din Africa rezultă din conspiraţia marilor corporaţii occidentale, etc. Apelul la responsabilitate individuală se dizolvă într-o uriaşă confuzie explicativă oferită de pseudo-ştiinţa activiştilor neadormiţi, pentru care până şi raţiunea reprezintă doar un mit al platonismului sau al iluminismului eurocentric.

Dacă aceasta e platforma ideologică de pe care sunt lansate fumigenele ONG-urilor progresiste, atunci devine limpede câtă importanţă trebuie să le acordăm în dezbaterea noastră publică.


Despre conservatorism, moderaţie şi schimbare (Ioan Stanomir)

4 februarie 2010

Cum poţi să fii conservator? La peste două secole de la gestul fondator al lui Burke, răspunsul la această interogaţie nu este mai puţin delicat. Atunci, ca şi acum, condiţia conservatoare se definea prin marginalitatea ei asumată. Opusă, în egală măsură, autocraţiei şi tiraniei revoluţionare, ea propunea, odată cu Burke, o viziune ce miza pe moderaţie şi gradualism, având ca temei înţelegerea naturii umane ca fiind una prin excelenţă imperfectă. De aici, refuzul de a accepta saltul către viitor ca alternativă la efortul, infinit mai puţin spectaculos, de a moderniza şi reforma o societate.