Obscenitatea estetic-ideologică a lui Ponta şi Mazăre

10 Septembrie 2010


Acad. Dan Berindei şi veleitarismul neabătut (pagini din memoriile lui Apostol Stan)

30 August 2010

Notă: dl Dan Berindei este istoric român octogenar, vicepreşedintele Academiei Române, membru al Consiliului Științific al Institutului Revoluţiei Române (fondator: Ion Iliescu).


Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă, Ed. Curtea Veche, 2010, p. 194, 266, 344:

„Aşa l-am cunoscut pe socrul lui Dan Berindei [Ioan Hudiţă], fost profesor universitar de istorie la Iaşi şi secretar general PNŢ, iar după 1944 câteva luni Ministrul Agriculturii, despre care ziarele comuniste debitau tot felul de minciuni. Comunicând-ui lui Dan Berindei „descoperirea” mea, acesta s-a simţit dator să-şi critice socrul pentru atitudinea lui politică din scurta perioadă a luptei împotriva instaurării comunismului în România (1944-47). „

„(Iulie 1988) Membri şi nemembri de partid, reuniţi laolaltă de sindicat, unii prin critici, majoritatea prin aprobarea tăcută a acestor critici, contestau deopotrivă politica lui Ceauşescu, cu singura excepţie reprezentată de Dan Berindei, un vigilent membru de partid.”

„[Înainte de 1989] Cel mai adaptat la acest gen de publicistică comunistă a fost Dan Berindei. Numele lui era prezent în numeroase reviste şi ziare, inclusiv acelea destinate pionierilor şi în revistele de modă. Un articol al lui despre 24 Ianuarie se găsea în numeroase reviste, în versiuni lungi, medii şi scurte, potrivit nevoii editorilor. Berindei avea o mare dexteritate în redactarea unor asemenea texte. (…) Însoţea întotdeauna această ambiţie firească cu o sete nebună de notorietate pe care înţelegea că nu şi-o poate obţine decât prin ziaristică, inclusiv pe calea radioului. Se mai preta la acest „joc” şi pentru că avea o extraordinară capacitate de-a se dedubla, adică de a scrie aproape orice împotriva convingerilor lui, trăind într-o eră în care dedublarea personalităţii şi compromisul erau moneda curentă. Cu părintele şi socrul arestaţi, cu soţia trecută prin închisori numai pentru că adăpostise un prieten urmărit politic, conştient de valoarea lui, Dan Berindei nu a ezitat să răspundă zelos şi pe linie la atât de numeroasele solicitări”.

BONUS (Mirela Corlatan): Istoricul Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, a primit o adeverinţă din partea CNSAS care arată că a fost recrutat de Securitate sub numele conspirativ „Băleanu”.


Despre duplicitate, minciună şi împietrirea inimii: câteva consideraţii (Hotnews.Ro)

5 Mai 2010

Investigarea dosarelor fostei Securităţi continuă să producă decepţii, surprize, ba chiar mici revelaţii. Ce utilitate mai au aceste descoperiri făcute în privinţa biografiei unor oameni decedaţi? Merită oare să măsurăm, aproape la fiecare pas, cotele decăderii umane din breasla scriitorilor, bunăoară, atunci când ofiţerii-anchetatori şi nomenclaturiştii epocii socialismului târziu continuă să-şi primească pensiile dolofane? Nu e această răsturnare sistematică a ierarhiei vinovăţiilor chiar opera ironică a Securităţii? Nu e era important ca lista informatorilor să fie mai puţin discutată decât lista torţionarilor – impenitenţi în genul unui Nicolae Pleşiţă sau Gheorghe Enoiu? Răspunsul la aceste întrebări nu mi se pare deloc simplu.

Mai întâi, să spunem că societatea civilă şi tânăra generaţie crescută în libertate n-a avut niciodată aşteptări de la marii lideri ai Partidului şi ai Securităţii? Nimeni nu s-a aşteptat ca Ion Iliescu să condamne comunismul ori ca generalul Nicolae Militaru să propună înnoirea Armatei române. Puţini au sperat ca “Apelul către lichele” lansat de Gabriel Liiceanu să-şi facă resimţit efectul. Nimeni n-a crezut că Adrian Păunescu va deveni peste noapte un admirator al luptătorilor din munţi şi că va săruta, într-un gest epocal de smerenie, mâinile ţărăncii Elizabetei Rizea din Nucşoara.

În schimb, mediile anticomuniste ale anilor 1990 căutau cu disperare modele. Nu doar figuri ca marele Corneliu Coposu, venit din labirintul politic al României interbelice; nu doar dizidenţi ca Vasile Paraschiv – admirabil lider al rezistenţei muncitorilor. Tinerii din mediul urban, mai ales, doreau să emuleze modele formate în republica literelor. De aceea, mulţi şi-au ţinut respiraţia atunci când Alexandru Paleologu şi-a mărturisit păcatul colaboraţionismului în cunoscutele dialoguri cu Stelian Tănase. Timpul a trecut şi s-a dovedit că, după 1989, gesturile de asumare a culpei au fost rare. Dezonorat câţiva ani din pricina relaţiei de complicitate cu organele Securităţii Statului, Alexandru Paleologu a ales totuşi calea expierii prin mărturisire. A făcut un pătrunzător tablou al compromisului. Fără să fie un erou ca Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu n-a căutat circumstanţe atenuante şi n-a dus cu el minciuna în mormânt. Pentru scăderile sale din timpul procesului lotului Pillat, ştim că filozoful Constantin Noica a plâns, ca şi Petru după lepădarea lui Iisus…

Chiar şi după ieşirea din închisoare, fragilul Constantin Noica – cel care purta cu el mereu o perniţă pentru a-şi menaja rănile lăsate din timpul torturii – nu a încetat să ceară iertare apropiaţilor săi. Remuşcările erau un semn al umilinţei. Temniţia nu i-a făcut pe toţi mai buni, dar nimeni n-a ieşit din puşcărie fără o cunoaştere mai adâncă a înălţimilor şi a scăderilor de care omul este în stare, mai ales la confruntarea cu ideologia urii şi mecanica demonică a violenţei revoluţionare.

Au existat şi somităţi ale lumii culturale, artistice sau religioase care, fără să fi făcut neapărat puşcărie, au ales altă strategie de confruntare a trecutului: mai întâi, tergiversarea – în speranţa că adevărul despre trecut nu va ieşi niciodată la suprafaţă (să ne amintim de rezistenţa unor voci ale seniorilor PNŢCD faţă de forma iniţială a legii lui Ticu-Dumitrescu). În al doilea moment a apărut negarea documentelor din arhiva Securităţii, refuzul încăpăţînat de-a admite şi de-a asuma vinovăţia. Un reflex de laşitate sau o amnezie paradoxală, însoţită de fobiile senectuţii (cazul Bălăceanu-Stolnici)? Greu de spus. În sfârşit, când livrarea publică a unor secrete inavuabile a devenit iminentă, atunci au existat şi mărturisiri deschise – poate tardive, poate oblice, dar nu mai puţin nişte mărturisiri (vezi cazul scrisorii istoricului Sorin Antohi către Cotidianul în toamna lui 2006). Această tipologie presupune, aşadar, nuanţe. Nu există judecată morală în afara gradaţiilor. Scopul lor nu este să relativizeze răul delaţiunii, ci să contextualizeze. Nu poţi confunda poziţia plină de semeţie şi învârtoşare a foştilor colaboratori ai Securităţii care, şi mai departe, continuă să pontifice în faţa mulţimilor (cazul Dan Voiculescu) şi decizia tardivă, însă perfect decentă, a celor care au ales să se retragă din spaţiul public (cazul Mona Muscă ori Carol Sebastian).

Tulburarea produsă de cazul Adrian Marino pleacă de la absenţa oricărei şovăieli din asprele judecăţi rostite de profesorul clujean la adresa contemporanilor săi. Nu duplicitatea în sine şochează – ea a fost constatată în situaţia atâtor oameni de notorietate. Nu surprinde nici măcar reflexul negaţionist – refuzul explicit de-a admite păcatul delaţiunii, probat de atâtea documente. Răscolitor, cu adevărat, este cultul minciunii în absenţa regretelor. Nu ne uimeşte faptul că fiecare dintre noi poate trăi momente de rătăcire ori de flagrantă contradicţie. Surâsul matinal şi spasmul nocturn – iată posibilităţi de coexistenţă afectivă în matca naturii noastre căzute. Micile ipocrizii cotidiene sau marea dramă a dezbinărilor lăuntrice, povestea dedublărilor, abisalitatea trădărilor în iubire sau în prietenie, nemărginirea înşelării de sine, fantasmele egolatre, strategiile perverse de auto-întreptăţire retorică – toate aceste ne sunt cunoscute fie prin experienţa vieţii, fie printr-un contact intim cu marea literatură (de la manualele de introspecţie ale stoicilor, trecând prin apoftegmele părinţilor deşertului şi până la fabuloasele romane psihologice ruseşti din secolul XIX). Parabola lui Jekyll & Hyde nu este cu totul străină de vieţilor noastre, cu porţiile lor de excepţional sau de banalitate.

Păcatul cel mai mare nu este aşadar duplicitatea punctuală, ci îndârjirea retrospectivă, tălmăcită de maeştrii spirituali ai Răsăritului creştin în termeni de “împietrire a inimii” (sclerokardia). Echivalent subtil al nesimţirii, această patologie este evidentă în cazul inteligenţelor reci, trufaşe, vanitoase. Înverşunarea poartă la vedere un ochi necruţător, sprânceana ascuţită, sentinţa abruptă şi plăcerea denunţului pauşal. Cel îndârjit se delimitează obsesiv – nu are umilinţa de-a cere sfaturi sau de-a cere ajutorul; nu consimte la “practici medievale” precum spovedania; nu se regăseşte în păcatele meschine ale mulţimilor; nu acceptă nevoia de vindecare pe care cei săraci cu duhul o cer în genunchi. Si dixerimus quoniam peccatum non habemus, nosmetipsos seducimus, et veritas in nobis non est (I Ioan 1, 8). Împietrirea inimii, pe scurt, este simptomul agravant al auto-suficienţei. Drapată în retorica superiorităţii, conştiinţa morală asurzeşte în faţa apelului celorlalţi. Aroganţa unei agende publice exclusiviste şi nevoia de-a construi o imagine imaculată în exterior sufocau exerciţiul privat al sincerităţii şi al onestităţii. Ca atare, delaţiunea ajungea să fie ascunsă până şi faţă de soţ sau soţie, mulţi ani după căderea regimului comunist.

Iluministul şi neo-paşoptistul Adrian Marino a pretins să le vorbească tuturor celor cu care intra în contact de la o inabordabilă înălţime deontologică. A sancţionat în stânga şi dreapta, a deplâns scăderile intelectuale ale colegilor ori deficitul de erudiţie al unei culturi înclinată către frivolităţi, eseistică şi can-can. A dispreţuit experienţele tari ale celor care, la confruntarea cu limita, au trăit convertiri într-o cheie mistică. Mizantropul Adrian Marino a sancţionat cu supremă severitate acte pe care caritatea, compasiunea sau pur şi simplu mila Domnului le-ar fi judecat cu mai multă îngăduinţă. Paradoxul moral se impune astfel: cei înăspriţi în relaţia cu sinele propriu ajung să ofere celorlalţi o mai grabnică dezlegare, decât cei care rămân concesivi cu propriile lor greşeli, dar se dovedesc necruţători cu aproapele.

Iată de ce, cred, singurătatea lui Adrian Marino se propune ca un neaşteptat studiu de caz în dosarul eticii discursului public post-comunist.

Mihail NEAMŢU


Little saviours of this planet…

29 Aprilie 2010

Copiii curăţau, adulţii se uitau (EvZ)

28 Martie 2010

O angajată a unei mari corporaţii coordonează cel mai ambiţios proiect verde din ţară. Ambiţios pentru că îşi propune să creeze mici lideri şi nuclee de societate civilă care să schimbe metehne româneşti.


Regimul Iliescu şi slăbirea PSD

20 Februarie 2010

Doi diplomaţi decenţi aliaţi cu bădăranul sectorului cinci din Bucureşti. O „tânără speranţă” sprijinită de un bătrân aparatcik. Aşa arată PSD în pragul unei reforme perpetuu amânate. Am văzut, din nou, o organizaţie politică ruptă de dezbaterea europeană şi uzurpată lăuntric de neputinţă şi criză de imaginaţie.

Toate discursurile găzduite de Congresul extraordinar al PSD au ratat, fără excepţie, problema urgentă a acestui partid: decuplarea faţă de vectorul modernizator al României şi dependenţa de zonele cele mai sărace ale Uniunii Europene (câteva „judeţe roşii” din Moldova şi Oltenia). Mircea Geoană pare croit pentru eşecuri. Dacă haina de ambasador i se potrivea fără eforturi, tribuna de lider îl schimonoseşte. Chipul lui Ion Iliescu pare smuls dintr-o efigie prezidenţială a Chinei post-maoiste. Nelipsiţi de culoare retorică şi influenţă de culise, Miron Mitrea şi Adrian Năstase s-au resemnat într-o poziţie de secundariat. Năstase, îndeosebi, va putea influenţa comanda prin interpuşi. Cristian Diaconescu a rămas confuz, melancolic şi indecis, desenînd conturul civilităţii într-o junglă a patimilor partizane. Radu Mazăre a trecut de la costumul neo-nazist la îmbrăcămintea de guerrilero sud-american: fanii teroristului Che Guevara vor simţi poate un fior căznit în faţa acestui personaj balcanic, cu o masculinitate de două ori îndârjită de peripeţiile sale nocturne şi citaţiile DNA. În sfârşit,Victor Ponta încarnează figura tupeistului isteţ şi locvace, născut în apele tulburi ale tranziţiei.

Frapantă, pentru un observator exterior, a fost suita de elogii la adresa „preşedintelui fondator” – cel de numele căruia se leagă una dintre cele mai negre experienţe ale democraţiei româneşti: instigarea la războiul civil dintre minerii înarmaţi şi studenţii inofensivi ai capitalei. Peste doar câteva luni, familiile îndoliate care şi-au pierdut rudele în perioada 13-15 iunie 1990, vor comemora douăzeci de ani de la sângeroasele evenimente. Recunoaşterea omagială oferită astăzi lui Ion Iliescu de către întreg ansamblul pesedist reprezintă cel mai grav simptom de înapoiere al social-democraţiei româneşti. În locul unei sobre distanţări faţă de acest funest personaj, toţi candidaţii şi participanţii la Congres s-au grăbit să-l aplaude frenetic. Un îndrăgit cantautor al Pieţei Universităţii (Cristi Paţurcă) face foamea pe străzi, iar baronii PSD umplu până la refuz parcările auto cu limuzine de lux. Exazul general în faţa „brandului Iliescu” e, aşadar, semnul unei grave amnezii civice pentru suflarea socialiştilor autohtoni.

Cum să atragi voturile tinerilor cu simpatii de stânga, atunci când decizi mumificarea unui personaj cu evidente înclinaţii cripto-comuniste? Cu care argumente să-i apropii pe militanţii „revoluţiei verzi” din spaţiile noastre urbane? Încă din 1949, anul aderenţei sale la Uniunea Tineretului Muncitoresc, Ion Iliescu nu încetează să profeţească sfârşitul capitalismului şi moartea ordinii sociale de tip occidental. A făcut-o şi deunăzi, evocând cu nedisimulată plăcere criza sistemului financiar american. Ceea ce Ion Iliescu şi ucenicii lui nu ne explică este penuria ţărilor fost-comuniste şi, mai ales, gradul extrem de sărăcie şi catastrofă ecologică atins de ţara noastră sub guvernarea PSD.

Cum se explică faptul că investiţiile străine au ocolit oraşele căpuşate de câţiva baroni proverbiali? Cum au reuşit politicile de stânga să alunge capitalul şi, mai ales, inteligenţa sutelor de mii de tineri aflaţi astăzi în diaspora? Ce soluţii concrete oferă acest partid în faţa spiralei îndatoririi bugetului public al României faţă de FMI şi alte agenţii financiare mondiale? De ce „căpşunarii” din Spania, Italia sau Marea Britanie au respins în bloc votul pentru candidatul PSD la preşidenţie? Este taxa progresivă soluţia economică într-un an de criză? Vor fi oare în stare socialiştii români să-şi imagineze o luptă cu dreapta într-o eră post-Băsescu? Cum anume va para noul lider PSD galopanta îmbătrânire a electoratului roşu? În ce mod va fi rezolvată transformarea unui Partid al muncitorilor într-un Partid al pensionarilor?

Iată câteva întrebări la care niciun conducător nou sau vechi al PSD nu pare preocupat să răspundă. Socialiştii sunt măcinaţi de războiaie intestine iar identificarea lui Ion Iliescu cu „principiul salvator” va conduce, în opinia mea, la declinul partidului. Antum sau postum, regimul Iliescu se converteşte într-o cură de slăbirea a autenticelor forţe social-democrate. Asumarea continuităţii cu nucleul FSN, pe de o parte, şi autismul doctrinar al membrilor actuali ai PSD, vor pecetlui soarta lamentabilă stângii.

Mihail NEAMŢU


Profesorul Nicolae Mărgineanu evocat la „Înapoi la argument”

26 Ianuarie 2010

Profesorul Nicolae Margineanu a fost unul dintre reprezentantii importanti ai scolii romanesti de psihologie in perioada interbelica si de dupa razboi, in pofida celor 16 ani de detentie comunista. Sint prezentate activitatea sa in cadrul asociatiilor Amicii Americii si Romano-Americana din Ardeal in perioada 1945-1947, declaratii si interogatorii semnate de el in timpul anchetelor din beciurile Sigurantei, ulterior ale Securitatii, si procesul Marii Finante (27 octombrie-2 noiembrie 1948), in urma caruia a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica. De asemenea, volumul cuprinde o biografie a fratelui sau, Petru, ucis de Securitate, marturii si documente din arhiva CNSAS privind consecintele condamnarii politice si metodele represive utilizate de Securitate asupra sotiei si copiilor lui Nicolae Margineanu. Sint documente cutremuratoare, menite sa completeze informatiile despre modul cum un regim cu porniri criminale a actionat impotriva acelor intelectuali care au refuzat sa colaboreze cu reprezentantii sai.

Cuprins: Nicolae Margineanu, un model de performanta profesionala si umana • Nicolae Margineanu si psihologia suferintei in temnitele comuniste. Textele detentiei • Din documentele rezistentei anticomuniste. Petru si Eugen Margineanu • Al doilea cerc al suferintei. Familia profesorului Margineanu: metamorfozele supravietuirii • Documente-facsimil si fotografii

INAPOI LA ARGUMENT.