Chesterton, Ortodoxia (un citat memorabil)

30 iunie 2010

„Toţi democraţii obiectează faţă de descalificarea unor fiinţe umane pe baza accidentului naşterii; tradiţia obiectează faţă de descalificarea lor pe baza accidentului morţii. Democraţia ne spune să nu neglijăm opinia unui om de treabă, fie el şi valetul nostru; tradiţia ne cere să nu neglijăm opinia unui om de treabă, fie el şi tatăl nostru. Eu unul nu pot să separ cele două idei: democraţia şi tradiţia” (Ortodoxia, p. 57).

Chesterton, Ortodoxia: un autor şi o lucrare fundamentală, pe nedrept neglijaţi în publicistica noastră contemporană.

Reclame

Religie şi politică în România postcomunistă (Lavinia Stan si Lucian Turcescu)

7 iunie 2010

PROF. UNIV. DR. LAVINIA STAN predă ştiinţe politice la Universitatea „St. Francis Xavier“, Canada, unde este şi directoare a Centrului de Studii Postcomuniste. Temele principale pe care le-a abordat în ultimii ani sunt religie şi politică, lustraţia, decomunizarea şi capitalul social. Stan a coordonat volumele Romania in Transition (Dartmouth, 1997) şi Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union: Reckoning with the Communist Past (Routledge, 2008) şi a semnat Leaders and Laggards: Governance, Civicness and Ethnicity in Post-Communist Romania (Columbia University Press, 2003) şi, împreună cu Lucian Turcescu, 1989-2009: Incredibila aventură a democraţiei după comunism (Editura Institutul European, 2010). În prezent lucrează la Encyclopedia of Transitional Justice în două volume, care va fi publicată de Cambridge University Press în 2011, şi la un alt volum despre religie şi politică în noile state membre ale Uniunii Europene, ce va fi publicat de Oxford University Press. Religie şi politică în România postcomunistă, scris împreună cu Lucian Turcescu, a fost publicat iniţial în limba engleză, la Oxford University Press (2007), sub titlul Religion and politics in Post-Communist Romania.

PROF. UNIV. DR. LUCIAN TURCESCU predă teologie la Universitatea Concordia, Canada, unde este şi directorul Programelor Postuniversitare din Departamentul de Teologie. Printre temele principale pe care le-a abordat în ultimii ani se numără religie şi politică, creştinismul primar şi ecumenismul. Este coordonatorul volumelor Dumitru Stăniloae: Tradition and Modernity in Theology (2002) şi The Reception and Interpretation of the Bible in Late Antiquity (împreună cu L. DiTommasso, Brill, 2008), autorul cărţii The Concept of Divine Persons in St. Gregory of Nyssa’s Works (Oxford University Press, 2005) şi coautor împreună cu Lavinia Stan al 1989–2009: Incredibila aventură a democraţiei după comunism (Editura Institutul European, 2010). În prezent lucrează împreună cu Lavinia Stan la un volum privind relaţia dintre religie şi politică în noile state membre ale Uniunii Europene, ce va fi publicat de Oxford University Press. Religie şi politică în România postcomunistă, scris împreună cu Lavinia Stan, a fost publicat iniţial în limba engleză, la Oxford University Press (2007), sub titlul Religion and politics in Post-Communist Romania.


Dreapta-cugetare şi filosofia libertăţii (despre Gabriel Liiceanu)

26 mai 2010

Gabriel Liiceanu e un gânditor de dreapta. Nu revendic aici dreptul la o tautologie atât de evidentă prin prisma eseurilor politice ale filozofului român. I-am citit cu toţii, după 1989, memorabilul „Apel către lichele” sau asprimea evaluărilor făcute „omului nou”, încremenit prosteşte într-un proiect sinucigaş. Ne sunt cunoscute şi incursiunile sale în fenomenologia minciunii sau analiza ideologiilor resentimentare. Ştim apoi titlurile găzduite în ultimele două decenii de Editura Humanitas în colecţia „Procesul comunismului”, „Memorii/Jurnale”, „Terra lucida”, „Înţelepciune şi credinţă”, etc. Puse laolaltă, ele indică traiectoria verticală a unui umanism antitotalitar, liberal şi anticolectivist, slujit în secolul XX de figuri excepţionale ca Aleksandr Soljeniţîn, Nicolae Steinhardt sau Monica Lovinescu. În calitate de scriitor şi editor, Gabriel Liiceanu a reflectat la dramele universului concentraţionar şi a găzduit mărturia luminoasă a luptătorilor pentru libertate, de la Ion Ioanid, Petre Ţuţea şi Elisabeta Rizea până la Alexandru Dragomir, Annie Bentoiu şi Adrian Oprescu. A sprijinit apariţia unor volume esenţiale, de la Cartea neagră a comunismului până la monografiile redactate de Boris Souveraine, Robert Conquest sau Richard Pipes.

Descoperim cât de puţin conjuncturale sunt toate aceste fapte şi consideraţiuni atunci când păşim în teritoriul reflecţiei fundamentale despre natura umană. „Tragicul” şi „limita” sunt cele două mari teme care, între polul metafizic şi relieful istoric, marchează întreaga operă a profesorului Gabriel Liiceanu. Într-o lume sedusă de utopia progresistă şi într-un spaţiu academic confiscat de retorica melioristă a ştiinţelor sociale (pentru care doar trecutul recent are relevanţă — cel îndepărtat purtînd stigmatul involuţiei), Gabriel Liiceanu a elogiat importanţa antichităţii clasice şi despre nevoia întoarcerii la surse (Biblia, Platon, Aristotel, stoicii, neoplatonicii, etc.). Numai ignarii văd aici un reflex snob al monumentalizării „vechii Europe”, împotriva suficienţei „omului recent”. Şi totuşi: traducerea unui text ca Phaidros, bunăoară, nu e doar parte dintr-un program cultural cu valoare recuperatorie.


Dacă vom accepta fecunditatea aporiilor existenţiale şi importanţa unei gândirii contemplative, dialogurile orchestrate de Socrate îşi menţin oricând actualitatea. Grecii, pentru Gabriel Liiceanu, sunt cei care au dat tema limitei celebrei forma mentis europeană. Eroul tragic — la Eschil sau Sofocle —întâlneşte problema finitudinii din perspectiva experienţei personale a eşecului, a suferinţei şi/sau a vinovăţiei. Tragicul apare, aşadar, ca o categorie a existenţei imposibil de reperat fără explorarea atentă a spaţiului interiorităţii. Destin şi libertate, alegere individuală şi soartă oarbă – iată un orizont de reflecţie subminat de capcanele exteriorităţii. Gabriel Liiceanu observa, de altfel, că lexicul filozofic al lui Karl Marx nu cunoaşte „tragicul în general” (Tragicul, Humanitas, 1993, p. 116) întrucât orice contradicţie resimţită de „societăţile alienate” se rezolvă pe orizontala dialectică a istoriei universale. Marxismul înlocuieşte complexitatea tragediei individuale cu ideea de accident istoric.

Aşadar: de unde porneşte conflictul cu stânga ideologică? De la faptul că marxismul propune o enormă simplificare a ecuaţiei antropologice. În raport cu greutatea problemelor ridicate de antici şi medievali, temele filozofiei cedează tentaţiei activismului politic şi social. Or, s-ar putea ca nefericirea omului să nu vină doar dintr-o proastă coordonare a „forţelor de producţie”. Există pentru om revelaţii – umilitatea binelui, discreţia frumosului şi curajul rostirii adevărului – mult mai importante decât revoluţia. Pe lângă satisfacerea unor nevoi primare, omul caută un răspuns la dilemele etice eterne. Care sunt sursele dezordinii noastre spirituale? Cine defineşte graniţa între bine şi rău? Ce e un hybris? Cum funcţionează mecanismul damnării colective sau eşecul individual? Ce înseamnă asumarea destinului? Dar lupta cu o limită actuală sau potenţială? La toate aceste probleme nu se poate răspunde printr-o mobilizare politică ori prin alcătuirea unui program de guvernare. Gabriel Liiceanu, de altfel, a explorat şi auto-biografic aceste temele ale gândirii greceşti. Jurnalul de la Păltiniş sau Uşa interzisă sunt cărţi răscolite de obsesia formării lăuntrice, a căutării structurii inteligibile a universului, a ieşirii din labirintul faptelor mici şi rătăcitoare, a exilului interior în raport orice contingenţă.

Este motivul pentru care toate cărţile lui Gabriel Liiceanu pun progresismul săltăreţ într-o mare dificultate: ele vorbesc despre riscul permanent al ratării, despre nevoia de-a mobiliza afectul iubirii în confruntarea cu nihilismul sau moartea, despre entuziasm şi deznădejde, despre logica ascunsă a prieteniei — această realitate mereu discretă şi exigentă, în contrast cu militarismul publicitar şi barbaria sentimentală a tuturor osmozelor colectiviste. Nu totul e la vedere, nu orice lucru poate fi judecat din perspectiva unei angajări partizante. Stânga greşeşte pentru că mizează pe definiţia pur cantitativă a fericirii: coşul zilnic, salariul minim pe economie, programe etatiste de intergrare a minorităţilor, număr de programe sociale pe cap de locuitor. În faţa acestui apriorism dogmatic, gânditorul de dreapta vine cu o altă listă de priorităţi şi schimbă agenda publică. Întrebările sale vizează şi altceva decât prezentul: avem o cultură a memoriei? Ne mai raportăm la tradiţie? Preţuim şi altceva decât carcasa unei prosperităţi materiale? Mai există virtuţi şi valori care să diferenţieze indivizii în oceanul de mediocritate al convenţiei private şi al confortului psihologic? Mai onorăm eroii luptei pentru libertate şi curajul în faţa morţii? Ne displace duplicitatea? Mai există o bibliotecă a marilor cărţi în care minţile noastre să poată regăsi desfătarea conversaţiilor? Citește restul acestei intrări »


Ana Petrache: Şase personaje şi găsirea unui autor

26 mai 2010

John Rawls în articolul său „The Ideea of Public Reason Revisited”[1] se întreabă cum anume cei care se revendică de la tradiţii religioase clare şi bine delimitate pot să convieţuiască cu cei care nu se revendică, cum trebuie să procedeze pentru ca argumentele lor, motivate de valori fundamentale, să pătrundă în spaţiul public, fără a face transparente aceste motivaţii, cu care, cel mai probabil, ceilalţi nu ar fi de accord. Răspunsul lui Rawls este că ei trebuie să apeleze la justificări publice, adică să găsească un limbaj neutru şi fără implicaţii ontologice pentru a îi face pe cei ce nu au aceeaşi părere despre valorile fundamentale să vadă utilitatea publică a concepţiilor celorlalţi. Un exemplu simplu ar fi prezentarea cazului bunului samaritean ca o instituţie ce aduce beneficii oricui s-ar afla într-o situaţie asemănătoare, fără a aduce justificări religioase gestului de a îi ajuta pe cei în nevoie.

Ultima carte a lui Mihai Neamţu „Povara Libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne”[2] vrea să fie un răspuns de alt tip la această problemă a participării la viaţa publică a celor ce îşi asumă o tradiţie iudeo-creştină. Ea este construită în jurul a şase personaje unite de un anumit spirit al căutării continue a echilibrului între transcendent şi imanent : Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade,  William Buckley Jr, Jaroslav Pelikan, Andrei Pleşu. Dincolo de interesul strict academic pe care îl stărnesc cele 6 personaje ele sunt şi purtătoarele unor biografii demne de luat în seamă. Adică, avem de a face cu propunerea unor modele a unor personaje ce îşi aduc contribuţia la istoria culturii dar şi la istoria lumii în condiţiile asumării unei viziuni religioase.


Spiritualitatea mileniului III (Foreign-Policy Romania, mai 2010)

16 mai 2010

Sociologii vorbesc astăzi despre mutaţii profunde în experienţa globală a sacrului. Cei obişnuiţi cu categoriile europene de interpretare a fenomenului religios au mari dificultăţi în a explica convertirile masive găzduite de sud-estul asiatic, Africa sau America latină.

Pe de o parte, cetăţenii bătrânului continent asistă nedumeriţi la redesenarea portretului clasic al religiozităţii urbane. În şcolile, spitalele, Universităţile sau birourile bancare din Occident nu mai surprind semnele explicite ale apartenenţei la crezul islamic sau religia sikh. Instituţii publice din Anglia oferă „camere de rugăciune” pentru cei devotaţi Cărţii profetului Mohamed. În Italia, în schimb, prezenţa unui crucifix într-o clasă gimnazială atrage cu sine acuzaţia de „discriminare” la adresa minorităţilor non-creştine şi, printr-o usturătoare hotărâre CEDO, amenda pentru „pagube morale”. Secularizarea raţionalistă, pe de o parte, şi multiculturalismul cristofob, pe de altă parte, au transformat Europa într-un spaţiu social greu de recunoscut.

Dacă  omul recent neagă recursul la memorie şi îşi recuză, astfel, rădăcinile iudeo-creştine — omul tradiţional din Brazilia favelelor sărace, Egiptul ocupaţiunilor agrare sau America penticostalismului prosper se înscriu pe altă traiectorie. Spiritualitatea nu este, în aceste ţări, un concept individualist, rezistent la exigenţele tradiţiei. În Africa subsahariană, creştinii nu discută bazele dogmatice pentru accesul femeilor la preoţie şi nici efectele rugăciunii în lupta „Naţiunilor Unite” cu încălzirea globală. Ceea ce contează mai mult e conversiunea personală, identitatea fierbinte obţinută prin participarea la corpul mistic al bisericii, comunitarismul familial, angajamentul pro-vita şi solidaritatea inter-generaţională — tot atâtea răspunsuri acordate grijilor materiale, frustrărilor politice şi, mai ales, senzaţiei de vulnerabilitate în faţa istoriei nedrepte sau a naturii vitrege.

Creştinismul entuziast al imigranţilor mexicani nu seamănă deloc cu religiozitatea timidă sau torsionată a scandinavilor dornici să-i atribuie lui Iisus o agendă socială egalitar-marxistă. Ceea ce se caută într-o parohie catolică din Guadalajara e experienţa palpabilă a izbăvirii la întâlnirea cu Iisus, Fecioara Maria ori sfinţii martiri. Nu teologii academici cu doctorate la Oxford sau Humboldt, ci femeile devotate (înţelese aici ca mame, fiice ori soţii) sunt cele care dau direcţia noilor reţele identitare. Un creştinism non-intelectualist şi mai puţin clerical probează o extraordinară mobilitate socială, fără să fie atins de laxitate morală. Unei biserici copte din Cairo îi vor lipsi „subtilităţile estetice” ale arhitecturii futuriste spre care Conciliul Vatican II fusese deschis, odinioară. În Hong-Kong, pe de altă parte, creştinii minoritari vor transforma fără ezitare o sală de recepţie a unui zgârie-nori într-o capelă sui-generis, potrivită atât pentru exerciţiul cultic, cât şi pentru seminarii biblice sau întâlniri de socializare. În vecinătatea unei biserici săteşti din Etiopia vom găsi nu atât un supermarketconsumerist, cât silueta moscheii şi vocea unui muezin. Frontierele inter-religioase contează uneori mai mult decât barierele inter-etnice.

Analişti ca Samuel Huntington (The Clash of Civilizations, 1996), Philip Jenkins (The Next Christendom, 2002) sau John Micklethwait & Adrian Wooldridge (God is back, 2009) au arătat cu ajutorul statisticilor de ce secolul XXI va găzdui marea confruntare ideologică, demografică şi teritorială între religia islamică şi religia creştină. Oazele psihologice de confort sceptic sau narcisist, atât de dragi europenilor, vor scădea ca număr şi suprafaţă. Ţările împrumutate de FMI gustă mai puţin ecumenismul business class. Tensiunea între predicatorii creştini şi imamii mohamedani poate fi percepută oriunde în Nigeria sau Eritrea, dar şi la Londra sau Beirut. Dacă în societăţile seculare fotbalul marchează diviziuni cvasi-tribale între suporteri, în societăţile tradiţionale cultura de masă rămâne anexa palpitaţiilor cu iz transcendent.

Acolo unde Occidentul înlocuieşte nevoie de spiritualitatea prin fuzionismul New Age sau transferînd atributele divinului spre sfera umanului (e.g., stânga americană ajungând la sacralizarea politicii prin proiectul neo-mesianic Obama), „lumea a treia” adoptă simplitatea discursivă şi claritatea retorică. Comunicarea către neofiţi se face în limbajul inimii: purificare, ispăşire, eliberare, mântuire. Creştinismul non-european ignoră complexităţile filozofice sau dilemele intelectuale digerate în triunghiul civilizaţiei mediteraneene formate de Atena, Roma şi Ierusalim. Contează mai puţin metafizica lumilor nevăzute şi mai mult întărirea sentimentului religios, aici şi acum. Nu se discută atât compatibilitatea între darwinism şi creaţionism, ci botezul copiilor, pietatea familiei, vindecarea personală şi viaţa de apoi. Creştinismul emisferei sudice nu se luptă cu ereziile de tip neoplatonic, ci cu reziduurile gândirii magice locale. Nuanţele fine ale limbajului patristic, născut prin dialogul cu elenismul târziu, se pierd fără urme într-o cultură orală cu mii de ani vechime.

Spiritualitatea următoarele decenii nu va înceta, probabil, să ne surprindă. Europa cadrelor mentale de tip iluminist sau postmodern (suspectate de „provincialism” în scrierile lui Mircea Eliade) nu va putea înţelege scopul şi dinamica interioare a „celuilalt creştinism”.

Mihail NEAMŢU


O carte remarcabilă: Mirel BĂNICĂ, Fals jurnal de căpşunar (Editura Institutul European, Iaşi, 2010)

8 mai 2010

Mirel Bănică are flerul unui antropolog înnăscut şi lecturile eclectice ale unui veritabil auto-didact. Nu scrie la comandă, ci exclusiv din pasiune. Observă cotidianul fără dificultate, printr-un amestec de empatie şi detaşare care face sufletelor noastre mult, foarte mult bine. Timid şi discret ca profil psihologic individual, şi totuşi indispensabil dezbaterii româneşti despre spaţiul public, Mirel Bănică ne livrează într-un Fals jurnal de căpşunar solilocviile unei conştiinţe neadormite. El străbate continentul european şi spaţiul nord-american cu dorinţa de-a înţelege ceea ce poate supravieţui dintr-o identitate românească şi dintr-un spirit valah. Autorul a fost parcă martor senin şi ironic la împărţirea limbilor. El comentează universul multicultural fără constrângeri ideologice, strecurând detaliile concrete ale vieţii comunitare prin sita lumilor (şi a luminilor) nevăzute. Brăilean prin naştere şi om familiarizat cu arşiţa câmpiilor dunărene, Mirel Bănică rămâne la fel de viu şi ingenios în peisajul hibernal al Canadei sau în decorul cosmopolit al Genevei. Scriitorul nostru e înzestrat cu umor prodigios şi cu o atenţie aproape detectivistică. Recomand călduros citirea acestor pagini care vorbesc despre melancoliile unei întregi generaţii. Ea s-a format după 1989 la intersecţia dintre un Est înfometat şi sălbatec şi Vestul ordonator de credite. Între cărţile autobiografice ale ultimului deceniu, Mirel Bănică străluceşte prin decenţă umană, culoare stilistică şi profunzime spirituală.

Mihail NEAMŢU

Fals jurnal de capsunar este un volum care relateaza aspecte inedite din viata imigrantilor romani de dupa 1990, in Occident si America de Nord.

DIN CUPRINS: Masterand la Institul European al Universitatii din Geneva; ◊ Referent de specialitate la Ministerul Educatiei Nationale, Bucuresti; ◊ Soldat TR, Unitate de Jandarmi; ◊ Doctorand la Universitatea din Geneva; ◊ Bursier postdoctoral si asistent de cercetare la Universitatea Laval din Quebec-Ville, Canada

Câteva rânduri

Paginile care urmează  nu au nici o legătură cu un „jurnal” ţinut riguros, zi de zi, jurnalul unei autobiografii curente sau intelectuale. Totul a început cu tristeţea asociată unei istorii de dragoste sfârşite prost. De fapt, una dintre sutele de istorii de dragoste terminate prost în ziua de 8 iunie 1998 în lumea largă. Foarte repede mi-am dat seama că paginile pe care le scriam „terapeutic” despre dragoste erau de o mare banalitate; prinsesem însă gustul de a „ţine” un jurnal. Un jurnal căruia îi erau destinate multe din întrebările mele, neliniştile dar şi experienţele mele de muncă şi viaţă. Student fără bursă sau beneficiar al unor stipendii asigurând minima subzistenţă, a trebuit să aplic deviza Legiunii Străine Franceze, mergi sau crapă pentru a-mi finanţa studiile şi existenţa cotidiană. Paşii m-au purtat prin hoteluri şi restaurante, în calitate de chelner. Prin paradisuri vegetale burgheze, ca grădinar sau ca om bun la toate. Prin case de comercianţi cu petrol sau avocaţi de afaceri, ca profesor privat de matematică, fizică, dar şi geografie şi istorie. Profesor în colegii occidentale, grupa de vârstă 12-16 ani, devenită cea mai dificilă din cauza unor adolescenţi complet scăpaţi de sub control. Olar sau vânzător de covoare, librar şi paznic de discotecă. Am încercat să aştern pe hârtie tot ceea ce mii, sute de mii de compatrioţi ai mei au trăit şi încă mai experimentează după căderea comunismului şi risipirea lor în lume în căutarea unei vieţi mai bune. Jurnalul se derulează între anii 1998-2005, ani în care am fost student la Institutul European al Universitaţii din Geneva, funcţionar al Ministerului Educaţiei din Bucureşti, soldat într-un unitate TR de jandarmi, doctorand la Geneva şi, în fine, asistent postdoctoral la Universitatea Laval din Canada.

Nu m-am gândit niciodată  dacă ceea ce scriu este „autentic” sau nu. Multe dintre intrările din jurnal sunt scrise pe un colţ de masă dintr-un restaurant, într-o pauză de spălat vase, sau în birouri directoriale în care treceam, discret, cu aspiratorul. Ideile prinse acolo, pe viu, au fost ulterior dezvoltate. Cine vorbeşte în numele meu, în numele cui cred că vorbesc eu? Repet, toţi cei mărunţi şi nebăgaţi în seamă, toţi cei ignoraţi de puternicii zilei din România sau aiurea, cei pe care-i numim cu un dispreţ dulce amar căpşunari.

Fără îndoială  că pe parcursul acestui fals jurnal apar multe naivităţi, judecăţi pripite, imprudenţe, entuziasme (foste) juvenile. Toate acestea fac parte din ceea ce numim simplu „viaţă”; le asum deci ca atare. Ele m-au ajutat să progresez şi să-mi creez propria pedagogie empirică, subiectivă şi perfectibilă.

Datorez totul unor oameni cu adevărat minunaţi pe care i-am întâlnit în cursul peregrinărilor mele, oameni de la care am învăţat foarte mult şi care m-au ajutat să supravieţuiesc, uneori în sensul strict al termenului. Lista este prea lungă, mult prea lungă. Ea cuprinde de la profesori universitari şi bancheri la femei de serviciu şi chelneri. Pentru toţi aceşti oameni, aparenţele exterioare sau paşaportul nu au contat prea mult.

De ce fals jurnal de căpşunar? Multe dintre note sunt rescrise atunci când le-am cules pentru calculator din caietul gros cu scoarţe albastre care mi-a servit ca jurnal. Am adăugat numeroase pasaje ulterior, pentru a completa înţelesul iniţial erodat, sau din contră, îmbogăţit odată cu trecerea timpului. În fine, mare consumator de jurnale la rândul meu, mi-am dat seama că orice jurnal este în mod fundamental nesincer. Am preferat să recunosc eu însumi acest lucru, încă de la început. Iar kitschul asumat, cu măsură, nu a ucis pe nimeni până acum.

Dedic aceste pagini părinţilor mei, pentru fidelitatea şi încrederea lor, şi Annei K., pentru curajul său.

Mirel Bănică

FRAGMENTE

9 februarie 2005

Holurile conferinţei sunt pline de afişe: Grande conférence. Pierre Fresmatt de Derulle, professeur en arts visuels, Université Paris I, Panthéon-Sorbonne. Hergé ou la profondeur des images plates. Le regard d’un lecteur de Tintin, et iconologue, sur les planches de Hergé. Rar mi-a fost dat să aud şi să văd asemenea exemple de preţiozitate academică inutilă, dublată de o limbă franceză magnifică, dar utilizată împotriva cursului lingvistic normal (cum să mă explic oare ?), absurdităti spuse pe un ton abisal, de genul „perpendicularitatea rigidă a axelor imaginii distruge sentimentalismul ei.” Dacă bătrânul Cioran ar fi participat la conferinţă, pe de o parte s-ar fi enervat cumplit, iar pe de altă parte ar fi fost extrem de mulţumit, pentru că ar fi văzut live că toate predicţiile sale cu privire la moartea universitătii occidentale s-au împlinit. Cu toate acestea, aşa cum mă aşteptam, public atent, numeros, în aşteptarea miracolelor plate. Colega mea de catedră din Canada a îndrăznit chiar să şi mănânce în timpul conferinţei. Un gest curent aici, rău văzut în Europa, de unde venea conferenţiarul. Tintinologul a fulgerat-o scurt cu privirea, dar a continuat să ne explice enigma perpendicularităţii axelor la Hergé…

Societatea biblică a studenţilor din campus organizează în holul mare al Universităţii un fel de stand de popularizare religioasă. Stadiul ultim al degenerării la care poate ajunge creştinismul de extracţie neo-protestantă în Canada. Îmi este sincer greu să scriu aceste rânduri. Dovezi istorice ale existenţei lui Isus, Venez jaser avec Cathérine (să discutaţi intens, aprins- în dialect). Şi mai decis: Peu importe Dieu, l’important c’est d’aider. Totul degaja impresia unui stand de cosmetice sau produse de curăţenie menajeră – curat, igienic, detaşat. La anumite ore aveau loc şi şedinţe de „rugăciune”. Circa douăzeci de persoane se ţineau de mâini, cu ochii închişi, spectacol ridicol, nu poate fi descris în cuvinte. Dacă aş fi fost musulman, aş fi jubilat, căci erau dovada vie a „morţii” creştismului.

Şi pentru că tot veni vorba de musulmanii din campus, îmi amintesc de fraza văzută în hypermarketul METRO : Le porc, j’adore ! O formulă care-l agresează aproape fizic pe un amic tunisian din bucătărie, puţin dilimandros, tare în matematici speciale (îl văd pe Mehdi cum îşi ajută colegii politehnişti canadieni pe colţuri de masă pline de grăsime) şi mare amator de cafea la ibric, băută la ora 6.30 dimineaţa, după rugăciune. De fapt, aşa ne-am şi cunoscut. Eu îmi preparam o cafea la ibric foarte de dimineaţă, iar el mi-a spus direct că mă vedea cum beau cafea, dar nu mă vede la rugăciune, în moscheea improvizată într-o sală de lectură. La răspunsul meu că sunt creştin-ortodox, a rămas foarte mirat. Credea că doar Magrebul are monopolul cafelei la ibric în Canada. Ne-am împrietenit imediat.

Mă îndrept împreună  cu Mehdi spre bibliotecă. Are un stil special de a merge, parcă  ar avea magneţi pe ghete, picioarele sale nu se lasă desprinse de pământ. La un moment dat, Mehdi se opreşte şi arată cu mâna întinsă spre cea mai înaltă clădire din campus. Apoi îmi spune în franceza sa cu accent magrebin: On est tous surveillés! (Suntem toţi supravegheaţi!). Într-adevăr, în vârful clădirii tronează o imensă cameră de luat vederi, un tun optic cu un zoom capabil să detecteze şi mişcările unei furnici pe un parbriz. Nu am observat-o până atunci. Ştia el ce ştia, săracul Mehdi, tunisian şi musulman practicant…

Fapt divers : în anul 1698, s-a încercat înfiinţarea unui colegiu în limba greacă la Gloucester Hall, Oxford. Circa 15 studenţi greci au fost trimişi mai de voie, mai de nevoie la Oxford. A intervenit însă o problemă : grecii găseau că mâncarea englezească şi felul de a trăi al englezilor sunt atât de îngrozitoare încât au decis să se întoarcă acasă. Aceasta este o anecdotă. De fapt, li s-a interzis să mai stea acolo de către Biserica Ortodoxă, în 1705.

15 februarie 2005

M-am obişnuit cu camera aceasta mizeră, minusculă, vopsită în culori suferitoare de cazarmă sau celulă. M-am obişnuit cu infecta mâncare canadiană, plină de organisme modificate genetic, unde carnea de porc are gust de peşte, iar peştele are gust de carne de porc. M-am obişnuit cu imposibilul dialect québecois şi cu simplitatea spiritului canadian. M-am obişnuit (re-obişnuit, de fapt ) cu mirosul dulceag de băşină şi lichide seminale de pe holurile căminului, asemănător până la confuzie cu cel din Galaţi, mirosul imposibil al comunităţilor masculine închise. M-am obişnuit cu lipsa de prieteni şi cu ipocrizia românilor de pe aici. M-am obişnuit chiar şi cu post-modernismul şi post-feminismul din universitate. Dar nu mă voi obişnui niciodată cu ideea că un ocean mă desparte de ceea ce încă mai numesc „acasă”. Iar casa mea este acum Europa, nu România.

Am primit de la buna mea prietenă Nicoleta o scrisoare din România. Scrisoarea conţine şi câteva pagini dintr-un ghid de distracţii numit Şapte seri. Pagini banale în România, dar care pentru mine au o adevărată valoare antropo-sociologică. Primul lucru care mă izbeşte aici este prostituarea cu metodă a limbii române, faptul că este stoarsă progresiv de sens, în indiferenţa generală. Abundă construcţii de genul Noi îţi răsplătim fidelitatea, Trăieşte în promoţie sau Exprimă-te aşa cum eşti. De departe, ceea ce numim modă şi curente de modă în Bucureşti nu sunt altceva decât palide imitaţii, maimuţăreli hazlii ale marilor capitale ale lumii. De la Vodă Caragea şi carâtele aduse cu greu de la Viena, nu s-a schimbat nimic. Mi-a sărit în ochi şi vulgaritatea extremă a „cronicarilor” care scriu mici pastile pe colţ de masă, parcă între două beri, pentru câţiva euro. Cel mai mult mi-a plăcut un articol al lui Răzvan Exarhu, un tip extrem de talentat, de altfel, dar care în încercarea sa de a combate şi demasca mitocănia ambiantă, devine la rândul său mitocan. Teoreticienii kitsch-ului au avut dreptate : când vrei să scrii despre kitsch, cazi uşor într-o scriitură kitsch, la rândul tău. La fel când scrii despre mitocănie.

28 februarie 2005

În cadrul jurnalului de seară canadian, imagini cu lacul Léman sub furtună. Vântul (celebrul vânt genevez care îngheaţă carnea pe oase, la bise) a modelat sculputuri de gheaţa pe pasarele şi poduri, lebede fugare etc. Tot imaginarul elveţian,  „paradisul” pierdut. Un pumnal în inimă. Şi, tot în cadrul acestui jurnal, se vorbeşte de sindromul imigrantului en bonne santé. Se pare că în toate ţările din lume imigranţii, mai ales cei proveniţi din ţările sărace, au o stare de sănătate mai bună decât băştinaşii. Ca şi cum nu ar vrea să se îmbolnăvească, iar acest lucru le dă puteri şi rezistenţă sporite…

Ora 22.30 – revin la jumătate de oră după ce am scris rândurile de mai sus despre emigranţi şi sănătatea lor de fier. Grupul de tunisieni de la etajul unu găteşte oaie direct în cameră, într-un spaţiu de maxim opt metri pătraţi. Am spus totul despre campusul Laval, interculturalitate şi imigranţi.


D. Bonhoeffer în limba română („Costul uceniciei”)

3 mai 2010

O noua carte a teologului anti-totalitar Dietrich Bonhoeffer (ucis in lagarul nazist Flossenbürg, la data 9 aprilie 1945) a aparut in limba romana.

În Occident, numele lui Dietrich Bonhoeffer (1906-1945) este asociat îndeobşte cu opoziţia intransigentă faţă de ideologia hitleristă care a subjugat nu doar societatea germană, ci şi Biserica Evanghelică Germană în perioada 1933-1945.

În Costul uceniciei, cea mai cunoscută lucrare a teologului german, „clocoteşte – după cum mărturiseşte însuşi autorul – o căutare şi o întrebare stăruitoare despre Isus Însuşi.” Bonhoeffer se opreşte asupra maladiei spirituale a vremii – harul ieftin, identificat de autor drept „duşmanul de moarte al bisericii noastre”. Leacul propus de Bonhoeffer este harul costisitor – „chemarea lui Hristos, pentru care ucenicii părăsesc mrejele şi Îl urmează.” Harul costisitor înseamnă ucenicie, iar ucenicia înseamnă moartea omului firesc.

Deşi profund ancorată în realităţile sumbre ale Germaniei interbelice, Costul uceniciei şi-a depăşit cu mult epoca, intrând în repertoriul spiritualităţii creştine fără vârstă.

Iata o scurta prezentare a cărţii.

Traducere de Ligia Taloş, editor coordonator: Emanuel Conţac Editare şi corectură: Adela Duca Referent ştiinţific: Emanuel Conţac

Coperta: Andreea Vlad Fotografia copertei: Dietrich Bonhoeffer lângă Zingsthof, 1935. Reprodusă cu permisiunea Gütersloher Verlagshaus GmbH

Traducere după originalul în limba germană, Nachfolge, de Dietrich Bonhoeffer © Chr. Kaiser/Gütersloher Verlagshaus GmbH, Gütersloh 1992, Germania

Drepturile în limba română: © 2009, PEREGRINUL, Cluj-Napoca.

Harul ieftin este duşmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta noastră se dă pentru harul care costă scump. Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al Bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără şovăieli şi fără limite; har fără preţ, har fărăcosturi. Esenţa harului, nu-i aşa, e tocmai aceasta: datoria a fost plătită în avans, o dată pentru totdeauna. Şi dacă datoria a fost achitată, atunci totul se poate obţine pe nimic. Costurile au fost infinite, cum infinite sunt, în consecinţă,şi posibilităţile de folosire şi de irosire. Ce-ar mai însemna harul, dacă n-ar fi ieftin?

Harul ieftin înseamnă har ca învăţătură, ca principiu, ca sistem; înseamnă iertarea păcatelor ca adevăr general valabil, înseamnă dragostea lui Dumnezeu, în chip de concepţie creştină despre Dumnezeu. Este suficient să o accepţi, ca să capeţi numaidecât iertarea de păcate. Biserica adeptă a acestei învăţături despre har are în mod nemijlocit parte de el. Într-o astfel de biserică, lumea găseşte o acoperire ieftină a păcatelor sale, pe care nu le regretă şi de care, tocmai de aceea, nu-şi doreşte să se elibereze. Harul ieftin înseamnă deci tăgăduirea Cuvântului viu al lui Dumnezeu, tăgăduirea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu.

Marţi, 11 mai 2010, Institutul Teologic Penticostal, Editura „Logos” din Cluj-Napoca & Editura „Peregrinul” (Partea a Grupului Editorial „Logos”) organizează, Simpozion ora 17:30, Invitaţi: Pastor Prof. univ. dr. Hans Klein, Pastor Conf. univ. dr. Emil Bartoş, Pastor Lector dr. Ioan Brie, Moderator: Lector univ. dr. Ciprian Terinte.