Chesterton, Ortodoxia (un citat memorabil)

30 iunie 2010

„Toţi democraţii obiectează faţă de descalificarea unor fiinţe umane pe baza accidentului naşterii; tradiţia obiectează faţă de descalificarea lor pe baza accidentului morţii. Democraţia ne spune să nu neglijăm opinia unui om de treabă, fie el şi valetul nostru; tradiţia ne cere să nu neglijăm opinia unui om de treabă, fie el şi tatăl nostru. Eu unul nu pot să separ cele două idei: democraţia şi tradiţia” (Ortodoxia, p. 57).

Chesterton, Ortodoxia: un autor şi o lucrare fundamentală, pe nedrept neglijaţi în publicistica noastră contemporană.


Religie şi politică în România postcomunistă (Lavinia Stan si Lucian Turcescu)

7 iunie 2010

PROF. UNIV. DR. LAVINIA STAN predă ştiinţe politice la Universitatea „St. Francis Xavier“, Canada, unde este şi directoare a Centrului de Studii Postcomuniste. Temele principale pe care le-a abordat în ultimii ani sunt religie şi politică, lustraţia, decomunizarea şi capitalul social. Stan a coordonat volumele Romania in Transition (Dartmouth, 1997) şi Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union: Reckoning with the Communist Past (Routledge, 2008) şi a semnat Leaders and Laggards: Governance, Civicness and Ethnicity in Post-Communist Romania (Columbia University Press, 2003) şi, împreună cu Lucian Turcescu, 1989-2009: Incredibila aventură a democraţiei după comunism (Editura Institutul European, 2010). În prezent lucrează la Encyclopedia of Transitional Justice în două volume, care va fi publicată de Cambridge University Press în 2011, şi la un alt volum despre religie şi politică în noile state membre ale Uniunii Europene, ce va fi publicat de Oxford University Press. Religie şi politică în România postcomunistă, scris împreună cu Lucian Turcescu, a fost publicat iniţial în limba engleză, la Oxford University Press (2007), sub titlul Religion and politics in Post-Communist Romania.

PROF. UNIV. DR. LUCIAN TURCESCU predă teologie la Universitatea Concordia, Canada, unde este şi directorul Programelor Postuniversitare din Departamentul de Teologie. Printre temele principale pe care le-a abordat în ultimii ani se numără religie şi politică, creştinismul primar şi ecumenismul. Este coordonatorul volumelor Dumitru Stăniloae: Tradition and Modernity in Theology (2002) şi The Reception and Interpretation of the Bible in Late Antiquity (împreună cu L. DiTommasso, Brill, 2008), autorul cărţii The Concept of Divine Persons in St. Gregory of Nyssa’s Works (Oxford University Press, 2005) şi coautor împreună cu Lavinia Stan al 1989–2009: Incredibila aventură a democraţiei după comunism (Editura Institutul European, 2010). În prezent lucrează împreună cu Lavinia Stan la un volum privind relaţia dintre religie şi politică în noile state membre ale Uniunii Europene, ce va fi publicat de Oxford University Press. Religie şi politică în România postcomunistă, scris împreună cu Lavinia Stan, a fost publicat iniţial în limba engleză, la Oxford University Press (2007), sub titlul Religion and politics in Post-Communist Romania.


Dreapta-cugetare şi filosofia libertăţii (despre Gabriel Liiceanu)

26 mai 2010

Gabriel Liiceanu e un gânditor de dreapta. Nu revendic aici dreptul la o tautologie atât de evidentă prin prisma eseurilor politice ale filozofului român. I-am citit cu toţii, după 1989, memorabilul „Apel către lichele” sau asprimea evaluărilor făcute „omului nou”, încremenit prosteşte într-un proiect sinucigaş. Ne sunt cunoscute şi incursiunile sale în fenomenologia minciunii sau analiza ideologiilor resentimentare. Ştim apoi titlurile găzduite în ultimele două decenii de Editura Humanitas în colecţia „Procesul comunismului”, „Memorii/Jurnale”, „Terra lucida”, „Înţelepciune şi credinţă”, etc. Puse laolaltă, ele indică traiectoria verticală a unui umanism antitotalitar, liberal şi anticolectivist, slujit în secolul XX de figuri excepţionale ca Aleksandr Soljeniţîn, Nicolae Steinhardt sau Monica Lovinescu. În calitate de scriitor şi editor, Gabriel Liiceanu a reflectat la dramele universului concentraţionar şi a găzduit mărturia luminoasă a luptătorilor pentru libertate, de la Ion Ioanid, Petre Ţuţea şi Elisabeta Rizea până la Alexandru Dragomir, Annie Bentoiu şi Adrian Oprescu. A sprijinit apariţia unor volume esenţiale, de la Cartea neagră a comunismului până la monografiile redactate de Boris Souveraine, Robert Conquest sau Richard Pipes.

Descoperim cât de puţin conjuncturale sunt toate aceste fapte şi consideraţiuni atunci când păşim în teritoriul reflecţiei fundamentale despre natura umană. „Tragicul” şi „limita” sunt cele două mari teme care, între polul metafizic şi relieful istoric, marchează întreaga operă a profesorului Gabriel Liiceanu. Într-o lume sedusă de utopia progresistă şi într-un spaţiu academic confiscat de retorica melioristă a ştiinţelor sociale (pentru care doar trecutul recent are relevanţă — cel îndepărtat purtînd stigmatul involuţiei), Gabriel Liiceanu a elogiat importanţa antichităţii clasice şi despre nevoia întoarcerii la surse (Biblia, Platon, Aristotel, stoicii, neoplatonicii, etc.). Numai ignarii văd aici un reflex snob al monumentalizării „vechii Europe”, împotriva suficienţei „omului recent”. Şi totuşi: traducerea unui text ca Phaidros, bunăoară, nu e doar parte dintr-un program cultural cu valoare recuperatorie.


Dacă vom accepta fecunditatea aporiilor existenţiale şi importanţa unei gândirii contemplative, dialogurile orchestrate de Socrate îşi menţin oricând actualitatea. Grecii, pentru Gabriel Liiceanu, sunt cei care au dat tema limitei celebrei forma mentis europeană. Eroul tragic — la Eschil sau Sofocle —întâlneşte problema finitudinii din perspectiva experienţei personale a eşecului, a suferinţei şi/sau a vinovăţiei. Tragicul apare, aşadar, ca o categorie a existenţei imposibil de reperat fără explorarea atentă a spaţiului interiorităţii. Destin şi libertate, alegere individuală şi soartă oarbă – iată un orizont de reflecţie subminat de capcanele exteriorităţii. Gabriel Liiceanu observa, de altfel, că lexicul filozofic al lui Karl Marx nu cunoaşte „tragicul în general” (Tragicul, Humanitas, 1993, p. 116) întrucât orice contradicţie resimţită de „societăţile alienate” se rezolvă pe orizontala dialectică a istoriei universale. Marxismul înlocuieşte complexitatea tragediei individuale cu ideea de accident istoric.

Aşadar: de unde porneşte conflictul cu stânga ideologică? De la faptul că marxismul propune o enormă simplificare a ecuaţiei antropologice. În raport cu greutatea problemelor ridicate de antici şi medievali, temele filozofiei cedează tentaţiei activismului politic şi social. Or, s-ar putea ca nefericirea omului să nu vină doar dintr-o proastă coordonare a „forţelor de producţie”. Există pentru om revelaţii – umilitatea binelui, discreţia frumosului şi curajul rostirii adevărului – mult mai importante decât revoluţia. Pe lângă satisfacerea unor nevoi primare, omul caută un răspuns la dilemele etice eterne. Care sunt sursele dezordinii noastre spirituale? Cine defineşte graniţa între bine şi rău? Ce e un hybris? Cum funcţionează mecanismul damnării colective sau eşecul individual? Ce înseamnă asumarea destinului? Dar lupta cu o limită actuală sau potenţială? La toate aceste probleme nu se poate răspunde printr-o mobilizare politică ori prin alcătuirea unui program de guvernare. Gabriel Liiceanu, de altfel, a explorat şi auto-biografic aceste temele ale gândirii greceşti. Jurnalul de la Păltiniş sau Uşa interzisă sunt cărţi răscolite de obsesia formării lăuntrice, a căutării structurii inteligibile a universului, a ieşirii din labirintul faptelor mici şi rătăcitoare, a exilului interior în raport orice contingenţă.

Este motivul pentru care toate cărţile lui Gabriel Liiceanu pun progresismul săltăreţ într-o mare dificultate: ele vorbesc despre riscul permanent al ratării, despre nevoia de-a mobiliza afectul iubirii în confruntarea cu nihilismul sau moartea, despre entuziasm şi deznădejde, despre logica ascunsă a prieteniei — această realitate mereu discretă şi exigentă, în contrast cu militarismul publicitar şi barbaria sentimentală a tuturor osmozelor colectiviste. Nu totul e la vedere, nu orice lucru poate fi judecat din perspectiva unei angajări partizante. Stânga greşeşte pentru că mizează pe definiţia pur cantitativă a fericirii: coşul zilnic, salariul minim pe economie, programe etatiste de intergrare a minorităţilor, număr de programe sociale pe cap de locuitor. În faţa acestui apriorism dogmatic, gânditorul de dreapta vine cu o altă listă de priorităţi şi schimbă agenda publică. Întrebările sale vizează şi altceva decât prezentul: avem o cultură a memoriei? Ne mai raportăm la tradiţie? Preţuim şi altceva decât carcasa unei prosperităţi materiale? Mai există virtuţi şi valori care să diferenţieze indivizii în oceanul de mediocritate al convenţiei private şi al confortului psihologic? Mai onorăm eroii luptei pentru libertate şi curajul în faţa morţii? Ne displace duplicitatea? Mai există o bibliotecă a marilor cărţi în care minţile noastre să poată regăsi desfătarea conversaţiilor? Citește restul acestei intrări »


Ana Petrache: Şase personaje şi găsirea unui autor

26 mai 2010

John Rawls în articolul său „The Ideea of Public Reason Revisited”[1] se întreabă cum anume cei care se revendică de la tradiţii religioase clare şi bine delimitate pot să convieţuiască cu cei care nu se revendică, cum trebuie să procedeze pentru ca argumentele lor, motivate de valori fundamentale, să pătrundă în spaţiul public, fără a face transparente aceste motivaţii, cu care, cel mai probabil, ceilalţi nu ar fi de accord. Răspunsul lui Rawls este că ei trebuie să apeleze la justificări publice, adică să găsească un limbaj neutru şi fără implicaţii ontologice pentru a îi face pe cei ce nu au aceeaşi părere despre valorile fundamentale să vadă utilitatea publică a concepţiilor celorlalţi. Un exemplu simplu ar fi prezentarea cazului bunului samaritean ca o instituţie ce aduce beneficii oricui s-ar afla într-o situaţie asemănătoare, fără a aduce justificări religioase gestului de a îi ajuta pe cei în nevoie.

Ultima carte a lui Mihai Neamţu „Povara Libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne”[2] vrea să fie un răspuns de alt tip la această problemă a participării la viaţa publică a celor ce îşi asumă o tradiţie iudeo-creştină. Ea este construită în jurul a şase personaje unite de un anumit spirit al căutării continue a echilibrului între transcendent şi imanent : Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade,  William Buckley Jr, Jaroslav Pelikan, Andrei Pleşu. Dincolo de interesul strict academic pe care îl stărnesc cele 6 personaje ele sunt şi purtătoarele unor biografii demne de luat în seamă. Adică, avem de a face cu propunerea unor modele a unor personaje ce îşi aduc contribuţia la istoria culturii dar şi la istoria lumii în condiţiile asumării unei viziuni religioase.


Spiritualitatea mileniului III (Foreign-Policy Romania, mai 2010)

16 mai 2010

Sociologii vorbesc astăzi despre mutaţii profunde în experienţa globală a sacrului. Cei obişnuiţi cu categoriile europene de interpretare a fenomenului religios au mari dificultăţi în a explica convertirile masive găzduite de sud-estul asiatic, Africa sau America latină.

Pe de o parte, cetăţenii bătrânului continent asistă nedumeriţi la redesenarea portretului clasic al religiozităţii urbane. În şcolile, spitalele, Universităţile sau birourile bancare din Occident nu mai surprind semnele explicite ale apartenenţei la crezul islamic sau religia sikh. Instituţii publice din Anglia oferă „camere de rugăciune” pentru cei devotaţi Cărţii profetului Mohamed. În Italia, în schimb, prezenţa unui crucifix într-o clasă gimnazială atrage cu sine acuzaţia de „discriminare” la adresa minorităţilor non-creştine şi, printr-o usturătoare hotărâre CEDO, amenda pentru „pagube morale”. Secularizarea raţionalistă, pe de o parte, şi multiculturalismul cristofob, pe de altă parte, au transformat Europa într-un spaţiu social greu de recunoscut.

Dacă  omul recent neagă recursul la memorie şi îşi recuză, astfel, rădăcinile iudeo-creştine — omul tradiţional din Brazilia favelelor sărace, Egiptul ocupaţiunilor agrare sau America penticostalismului prosper se înscriu pe altă traiectorie. Spiritualitatea nu este, în aceste ţări, un concept individualist, rezistent la exigenţele tradiţiei. În Africa subsahariană, creştinii nu discută bazele dogmatice pentru accesul femeilor la preoţie şi nici efectele rugăciunii în lupta „Naţiunilor Unite” cu încălzirea globală. Ceea ce contează mai mult e conversiunea personală, identitatea fierbinte obţinută prin participarea la corpul mistic al bisericii, comunitarismul familial, angajamentul pro-vita şi solidaritatea inter-generaţională — tot atâtea răspunsuri acordate grijilor materiale, frustrărilor politice şi, mai ales, senzaţiei de vulnerabilitate în faţa istoriei nedrepte sau a naturii vitrege.

Creştinismul entuziast al imigranţilor mexicani nu seamănă deloc cu religiozitatea timidă sau torsionată a scandinavilor dornici să-i atribuie lui Iisus o agendă socială egalitar-marxistă. Ceea ce se caută într-o parohie catolică din Guadalajara e experienţa palpabilă a izbăvirii la întâlnirea cu Iisus, Fecioara Maria ori sfinţii martiri. Nu teologii academici cu doctorate la Oxford sau Humboldt, ci femeile devotate (înţelese aici ca mame, fiice ori soţii) sunt cele care dau direcţia noilor reţele identitare. Un creştinism non-intelectualist şi mai puţin clerical probează o extraordinară mobilitate socială, fără să fie atins de laxitate morală. Unei biserici copte din Cairo îi vor lipsi „subtilităţile estetice” ale arhitecturii futuriste spre care Conciliul Vatican II fusese deschis, odinioară. În Hong-Kong, pe de altă parte, creştinii minoritari vor transforma fără ezitare o sală de recepţie a unui zgârie-nori într-o capelă sui-generis, potrivită atât pentru exerciţiul cultic, cât şi pentru seminarii biblice sau întâlniri de socializare. În vecinătatea unei biserici săteşti din Etiopia vom găsi nu atât un supermarketconsumerist, cât silueta moscheii şi vocea unui muezin. Frontierele inter-religioase contează uneori mai mult decât barierele inter-etnice.

Analişti ca Samuel Huntington (The Clash of Civilizations, 1996), Philip Jenkins (The Next Christendom, 2002) sau John Micklethwait & Adrian Wooldridge (God is back, 2009) au arătat cu ajutorul statisticilor de ce secolul XXI va găzdui marea confruntare ideologică, demografică şi teritorială între religia islamică şi religia creştină. Oazele psihologice de confort sceptic sau narcisist, atât de dragi europenilor, vor scădea ca număr şi suprafaţă. Ţările împrumutate de FMI gustă mai puţin ecumenismul business class. Tensiunea între predicatorii creştini şi imamii mohamedani poate fi percepută oriunde în Nigeria sau Eritrea, dar şi la Londra sau Beirut. Dacă în societăţile seculare fotbalul marchează diviziuni cvasi-tribale între suporteri, în societăţile tradiţionale cultura de masă rămâne anexa palpitaţiilor cu iz transcendent.

Acolo unde Occidentul înlocuieşte nevoie de spiritualitatea prin fuzionismul New Age sau transferînd atributele divinului spre sfera umanului (e.g., stânga americană ajungând la sacralizarea politicii prin proiectul neo-mesianic Obama), „lumea a treia” adoptă simplitatea discursivă şi claritatea retorică. Comunicarea către neofiţi se face în limbajul inimii: purificare, ispăşire, eliberare, mântuire. Creştinismul non-european ignoră complexităţile filozofice sau dilemele intelectuale digerate în triunghiul civilizaţiei mediteraneene formate de Atena, Roma şi Ierusalim. Contează mai puţin metafizica lumilor nevăzute şi mai mult întărirea sentimentului religios, aici şi acum. Nu se discută atât compatibilitatea între darwinism şi creaţionism, ci botezul copiilor, pietatea familiei, vindecarea personală şi viaţa de apoi. Creştinismul emisferei sudice nu se luptă cu ereziile de tip neoplatonic, ci cu reziduurile gândirii magice locale. Nuanţele fine ale limbajului patristic, născut prin dialogul cu elenismul târziu, se pierd fără urme într-o cultură orală cu mii de ani vechime.

Spiritualitatea următoarele decenii nu va înceta, probabil, să ne surprindă. Europa cadrelor mentale de tip iluminist sau postmodern (suspectate de „provincialism” în scrierile lui Mircea Eliade) nu va putea înţelege scopul şi dinamica interioare a „celuilalt creştinism”.

Mihail NEAMŢU


O carte remarcabilă: Mirel BĂNICĂ, Fals jurnal de căpşunar (Editura Institutul European, Iaşi, 2010)

8 mai 2010

Mirel Bănică are flerul unui antropolog înnăscut şi lecturile eclectice ale unui veritabil auto-didact. Nu scrie la comandă, ci exclusiv din pasiune. Observă cotidianul fără dificultate, printr-un amestec de empatie şi detaşare care face sufletelor noastre mult, foarte mult bine. Timid şi discret ca profil psihologic individual, şi totuşi indispensabil dezbaterii româneşti despre spaţiul public, Mirel Bănică ne livrează într-un Fals jurnal de căpşunar solilocviile unei conştiinţe neadormite. El străbate continentul european şi spaţiul nord-american cu dorinţa de-a înţelege ceea ce poate supravieţui dintr-o identitate românească şi dintr-un spirit valah. Autorul a fost parcă martor senin şi ironic la împărţirea limbilor. El comentează universul multicultural fără constrângeri ideologice, strecurând detaliile concrete ale vieţii comunitare prin sita lumilor (şi a luminilor) nevăzute. Brăilean prin naştere şi om familiarizat cu arşiţa câmpiilor dunărene, Mirel Bănică rămâne la fel de viu şi ingenios în peisajul hibernal al Canadei sau în decorul cosmopolit al Genevei. Scriitorul nostru e înzestrat cu umor prodigios şi cu o atenţie aproape detectivistică. Recomand călduros citirea acestor pagini care vorbesc despre melancoliile unei întregi generaţii. Ea s-a format după 1989 la intersecţia dintre un Est înfometat şi sălbatec şi Vestul ordonator de credite. Între cărţile autobiografice ale ultimului deceniu, Mirel Bănică străluceşte prin decenţă umană, culoare stilistică şi profunzime spirituală.

Mihail NEAMŢU

Fals jurnal de capsunar este un volum care relateaza aspecte inedite din viata imigrantilor romani de dupa 1990, in Occident si America de Nord.

DIN CUPRINS: Masterand la Institul European al Universitatii din Geneva; ◊ Referent de specialitate la Ministerul Educatiei Nationale, Bucuresti; ◊ Soldat TR, Unitate de Jandarmi; ◊ Doctorand la Universitatea din Geneva; ◊ Bursier postdoctoral si asistent de cercetare la Universitatea Laval din Quebec-Ville, Canada

Câteva rânduri

Paginile care urmează  nu au nici o legătură cu un „jurnal” ţinut riguros, zi de zi, jurnalul unei autobiografii curente sau intelectuale. Totul a început cu tristeţea asociată unei istorii de dragoste sfârşite prost. De fapt, una dintre sutele de istorii de dragoste terminate prost în ziua de 8 iunie 1998 în lumea largă. Foarte repede mi-am dat seama că paginile pe care le scriam „terapeutic” despre dragoste erau de o mare banalitate; prinsesem însă gustul de a „ţine” un jurnal. Un jurnal căruia îi erau destinate multe din întrebările mele, neliniştile dar şi experienţele mele de muncă şi viaţă. Student fără bursă sau beneficiar al unor stipendii asigurând minima subzistenţă, a trebuit să aplic deviza Legiunii Străine Franceze, mergi sau crapă pentru a-mi finanţa studiile şi existenţa cotidiană. Paşii m-au purtat prin hoteluri şi restaurante, în calitate de chelner. Prin paradisuri vegetale burgheze, ca grădinar sau ca om bun la toate. Prin case de comercianţi cu petrol sau avocaţi de afaceri, ca profesor privat de matematică, fizică, dar şi geografie şi istorie. Profesor în colegii occidentale, grupa de vârstă 12-16 ani, devenită cea mai dificilă din cauza unor adolescenţi complet scăpaţi de sub control. Olar sau vânzător de covoare, librar şi paznic de discotecă. Am încercat să aştern pe hârtie tot ceea ce mii, sute de mii de compatrioţi ai mei au trăit şi încă mai experimentează după căderea comunismului şi risipirea lor în lume în căutarea unei vieţi mai bune. Jurnalul se derulează între anii 1998-2005, ani în care am fost student la Institutul European al Universitaţii din Geneva, funcţionar al Ministerului Educaţiei din Bucureşti, soldat într-un unitate TR de jandarmi, doctorand la Geneva şi, în fine, asistent postdoctoral la Universitatea Laval din Canada.

Nu m-am gândit niciodată  dacă ceea ce scriu este „autentic” sau nu. Multe dintre intrările din jurnal sunt scrise pe un colţ de masă dintr-un restaurant, într-o pauză de spălat vase, sau în birouri directoriale în care treceam, discret, cu aspiratorul. Ideile prinse acolo, pe viu, au fost ulterior dezvoltate. Cine vorbeşte în numele meu, în numele cui cred că vorbesc eu? Repet, toţi cei mărunţi şi nebăgaţi în seamă, toţi cei ignoraţi de puternicii zilei din România sau aiurea, cei pe care-i numim cu un dispreţ dulce amar căpşunari.

Fără îndoială  că pe parcursul acestui fals jurnal apar multe naivităţi, judecăţi pripite, imprudenţe, entuziasme (foste) juvenile. Toate acestea fac parte din ceea ce numim simplu „viaţă”; le asum deci ca atare. Ele m-au ajutat să progresez şi să-mi creez propria pedagogie empirică, subiectivă şi perfectibilă.

Datorez totul unor oameni cu adevărat minunaţi pe care i-am întâlnit în cursul peregrinărilor mele, oameni de la care am învăţat foarte mult şi care m-au ajutat să supravieţuiesc, uneori în sensul strict al termenului. Lista este prea lungă, mult prea lungă. Ea cuprinde de la profesori universitari şi bancheri la femei de serviciu şi chelneri. Pentru toţi aceşti oameni, aparenţele exterioare sau paşaportul nu au contat prea mult.

De ce fals jurnal de căpşunar? Multe dintre note sunt rescrise atunci când le-am cules pentru calculator din caietul gros cu scoarţe albastre care mi-a servit ca jurnal. Am adăugat numeroase pasaje ulterior, pentru a completa înţelesul iniţial erodat, sau din contră, îmbogăţit odată cu trecerea timpului. În fine, mare consumator de jurnale la rândul meu, mi-am dat seama că orice jurnal este în mod fundamental nesincer. Am preferat să recunosc eu însumi acest lucru, încă de la început. Iar kitschul asumat, cu măsură, nu a ucis pe nimeni până acum.

Dedic aceste pagini părinţilor mei, pentru fidelitatea şi încrederea lor, şi Annei K., pentru curajul său.

Mirel Bănică

FRAGMENTE

9 februarie 2005

Holurile conferinţei sunt pline de afişe: Grande conférence. Pierre Fresmatt de Derulle, professeur en arts visuels, Université Paris I, Panthéon-Sorbonne. Hergé ou la profondeur des images plates. Le regard d’un lecteur de Tintin, et iconologue, sur les planches de Hergé. Rar mi-a fost dat să aud şi să văd asemenea exemple de preţiozitate academică inutilă, dublată de o limbă franceză magnifică, dar utilizată împotriva cursului lingvistic normal (cum să mă explic oare ?), absurdităti spuse pe un ton abisal, de genul „perpendicularitatea rigidă a axelor imaginii distruge sentimentalismul ei.” Dacă bătrânul Cioran ar fi participat la conferinţă, pe de o parte s-ar fi enervat cumplit, iar pe de altă parte ar fi fost extrem de mulţumit, pentru că ar fi văzut live că toate predicţiile sale cu privire la moartea universitătii occidentale s-au împlinit. Cu toate acestea, aşa cum mă aşteptam, public atent, numeros, în aşteptarea miracolelor plate. Colega mea de catedră din Canada a îndrăznit chiar să şi mănânce în timpul conferinţei. Un gest curent aici, rău văzut în Europa, de unde venea conferenţiarul. Tintinologul a fulgerat-o scurt cu privirea, dar a continuat să ne explice enigma perpendicularităţii axelor la Hergé…

Societatea biblică a studenţilor din campus organizează în holul mare al Universităţii un fel de stand de popularizare religioasă. Stadiul ultim al degenerării la care poate ajunge creştinismul de extracţie neo-protestantă în Canada. Îmi este sincer greu să scriu aceste rânduri. Dovezi istorice ale existenţei lui Isus, Venez jaser avec Cathérine (să discutaţi intens, aprins- în dialect). Şi mai decis: Peu importe Dieu, l’important c’est d’aider. Totul degaja impresia unui stand de cosmetice sau produse de curăţenie menajeră – curat, igienic, detaşat. La anumite ore aveau loc şi şedinţe de „rugăciune”. Circa douăzeci de persoane se ţineau de mâini, cu ochii închişi, spectacol ridicol, nu poate fi descris în cuvinte. Dacă aş fi fost musulman, aş fi jubilat, căci erau dovada vie a „morţii” creştismului.

Şi pentru că tot veni vorba de musulmanii din campus, îmi amintesc de fraza văzută în hypermarketul METRO : Le porc, j’adore ! O formulă care-l agresează aproape fizic pe un amic tunisian din bucătărie, puţin dilimandros, tare în matematici speciale (îl văd pe Mehdi cum îşi ajută colegii politehnişti canadieni pe colţuri de masă pline de grăsime) şi mare amator de cafea la ibric, băută la ora 6.30 dimineaţa, după rugăciune. De fapt, aşa ne-am şi cunoscut. Eu îmi preparam o cafea la ibric foarte de dimineaţă, iar el mi-a spus direct că mă vedea cum beau cafea, dar nu mă vede la rugăciune, în moscheea improvizată într-o sală de lectură. La răspunsul meu că sunt creştin-ortodox, a rămas foarte mirat. Credea că doar Magrebul are monopolul cafelei la ibric în Canada. Ne-am împrietenit imediat.

Mă îndrept împreună  cu Mehdi spre bibliotecă. Are un stil special de a merge, parcă  ar avea magneţi pe ghete, picioarele sale nu se lasă desprinse de pământ. La un moment dat, Mehdi se opreşte şi arată cu mâna întinsă spre cea mai înaltă clădire din campus. Apoi îmi spune în franceza sa cu accent magrebin: On est tous surveillés! (Suntem toţi supravegheaţi!). Într-adevăr, în vârful clădirii tronează o imensă cameră de luat vederi, un tun optic cu un zoom capabil să detecteze şi mişcările unei furnici pe un parbriz. Nu am observat-o până atunci. Ştia el ce ştia, săracul Mehdi, tunisian şi musulman practicant…

Fapt divers : în anul 1698, s-a încercat înfiinţarea unui colegiu în limba greacă la Gloucester Hall, Oxford. Circa 15 studenţi greci au fost trimişi mai de voie, mai de nevoie la Oxford. A intervenit însă o problemă : grecii găseau că mâncarea englezească şi felul de a trăi al englezilor sunt atât de îngrozitoare încât au decis să se întoarcă acasă. Aceasta este o anecdotă. De fapt, li s-a interzis să mai stea acolo de către Biserica Ortodoxă, în 1705.

15 februarie 2005

M-am obişnuit cu camera aceasta mizeră, minusculă, vopsită în culori suferitoare de cazarmă sau celulă. M-am obişnuit cu infecta mâncare canadiană, plină de organisme modificate genetic, unde carnea de porc are gust de peşte, iar peştele are gust de carne de porc. M-am obişnuit cu imposibilul dialect québecois şi cu simplitatea spiritului canadian. M-am obişnuit (re-obişnuit, de fapt ) cu mirosul dulceag de băşină şi lichide seminale de pe holurile căminului, asemănător până la confuzie cu cel din Galaţi, mirosul imposibil al comunităţilor masculine închise. M-am obişnuit cu lipsa de prieteni şi cu ipocrizia românilor de pe aici. M-am obişnuit chiar şi cu post-modernismul şi post-feminismul din universitate. Dar nu mă voi obişnui niciodată cu ideea că un ocean mă desparte de ceea ce încă mai numesc „acasă”. Iar casa mea este acum Europa, nu România.

Am primit de la buna mea prietenă Nicoleta o scrisoare din România. Scrisoarea conţine şi câteva pagini dintr-un ghid de distracţii numit Şapte seri. Pagini banale în România, dar care pentru mine au o adevărată valoare antropo-sociologică. Primul lucru care mă izbeşte aici este prostituarea cu metodă a limbii române, faptul că este stoarsă progresiv de sens, în indiferenţa generală. Abundă construcţii de genul Noi îţi răsplătim fidelitatea, Trăieşte în promoţie sau Exprimă-te aşa cum eşti. De departe, ceea ce numim modă şi curente de modă în Bucureşti nu sunt altceva decât palide imitaţii, maimuţăreli hazlii ale marilor capitale ale lumii. De la Vodă Caragea şi carâtele aduse cu greu de la Viena, nu s-a schimbat nimic. Mi-a sărit în ochi şi vulgaritatea extremă a „cronicarilor” care scriu mici pastile pe colţ de masă, parcă între două beri, pentru câţiva euro. Cel mai mult mi-a plăcut un articol al lui Răzvan Exarhu, un tip extrem de talentat, de altfel, dar care în încercarea sa de a combate şi demasca mitocănia ambiantă, devine la rândul său mitocan. Teoreticienii kitsch-ului au avut dreptate : când vrei să scrii despre kitsch, cazi uşor într-o scriitură kitsch, la rândul tău. La fel când scrii despre mitocănie.

28 februarie 2005

În cadrul jurnalului de seară canadian, imagini cu lacul Léman sub furtună. Vântul (celebrul vânt genevez care îngheaţă carnea pe oase, la bise) a modelat sculputuri de gheaţa pe pasarele şi poduri, lebede fugare etc. Tot imaginarul elveţian,  „paradisul” pierdut. Un pumnal în inimă. Şi, tot în cadrul acestui jurnal, se vorbeşte de sindromul imigrantului en bonne santé. Se pare că în toate ţările din lume imigranţii, mai ales cei proveniţi din ţările sărace, au o stare de sănătate mai bună decât băştinaşii. Ca şi cum nu ar vrea să se îmbolnăvească, iar acest lucru le dă puteri şi rezistenţă sporite…

Ora 22.30 – revin la jumătate de oră după ce am scris rândurile de mai sus despre emigranţi şi sănătatea lor de fier. Grupul de tunisieni de la etajul unu găteşte oaie direct în cameră, într-un spaţiu de maxim opt metri pătraţi. Am spus totul despre campusul Laval, interculturalitate şi imigranţi.


D. Bonhoeffer în limba română („Costul uceniciei”)

3 mai 2010

O noua carte a teologului anti-totalitar Dietrich Bonhoeffer (ucis in lagarul nazist Flossenbürg, la data 9 aprilie 1945) a aparut in limba romana.

În Occident, numele lui Dietrich Bonhoeffer (1906-1945) este asociat îndeobşte cu opoziţia intransigentă faţă de ideologia hitleristă care a subjugat nu doar societatea germană, ci şi Biserica Evanghelică Germană în perioada 1933-1945.

În Costul uceniciei, cea mai cunoscută lucrare a teologului german, „clocoteşte – după cum mărturiseşte însuşi autorul – o căutare şi o întrebare stăruitoare despre Isus Însuşi.” Bonhoeffer se opreşte asupra maladiei spirituale a vremii – harul ieftin, identificat de autor drept „duşmanul de moarte al bisericii noastre”. Leacul propus de Bonhoeffer este harul costisitor – „chemarea lui Hristos, pentru care ucenicii părăsesc mrejele şi Îl urmează.” Harul costisitor înseamnă ucenicie, iar ucenicia înseamnă moartea omului firesc.

Deşi profund ancorată în realităţile sumbre ale Germaniei interbelice, Costul uceniciei şi-a depăşit cu mult epoca, intrând în repertoriul spiritualităţii creştine fără vârstă.

Iata o scurta prezentare a cărţii.

Traducere de Ligia Taloş, editor coordonator: Emanuel Conţac Editare şi corectură: Adela Duca Referent ştiinţific: Emanuel Conţac

Coperta: Andreea Vlad Fotografia copertei: Dietrich Bonhoeffer lângă Zingsthof, 1935. Reprodusă cu permisiunea Gütersloher Verlagshaus GmbH

Traducere după originalul în limba germană, Nachfolge, de Dietrich Bonhoeffer © Chr. Kaiser/Gütersloher Verlagshaus GmbH, Gütersloh 1992, Germania

Drepturile în limba română: © 2009, PEREGRINUL, Cluj-Napoca.

Harul ieftin este duşmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta noastră se dă pentru harul care costă scump. Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al Bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără şovăieli şi fără limite; har fără preţ, har fărăcosturi. Esenţa harului, nu-i aşa, e tocmai aceasta: datoria a fost plătită în avans, o dată pentru totdeauna. Şi dacă datoria a fost achitată, atunci totul se poate obţine pe nimic. Costurile au fost infinite, cum infinite sunt, în consecinţă,şi posibilităţile de folosire şi de irosire. Ce-ar mai însemna harul, dacă n-ar fi ieftin?

Harul ieftin înseamnă har ca învăţătură, ca principiu, ca sistem; înseamnă iertarea păcatelor ca adevăr general valabil, înseamnă dragostea lui Dumnezeu, în chip de concepţie creştină despre Dumnezeu. Este suficient să o accepţi, ca să capeţi numaidecât iertarea de păcate. Biserica adeptă a acestei învăţături despre har are în mod nemijlocit parte de el. Într-o astfel de biserică, lumea găseşte o acoperire ieftină a păcatelor sale, pe care nu le regretă şi de care, tocmai de aceea, nu-şi doreşte să se elibereze. Harul ieftin înseamnă deci tăgăduirea Cuvântului viu al lui Dumnezeu, tăgăduirea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu.

Marţi, 11 mai 2010, Institutul Teologic Penticostal, Editura „Logos” din Cluj-Napoca & Editura „Peregrinul” (Partea a Grupului Editorial „Logos”) organizează, Simpozion ora 17:30, Invitaţi: Pastor Prof. univ. dr. Hans Klein, Pastor Conf. univ. dr. Emil Bartoş, Pastor Lector dr. Ioan Brie, Moderator: Lector univ. dr. Ciprian Terinte.


Ioan Stanomir despre Nicolae Steinhardt

8 aprilie 2010

Între viaţă şi cărţi, carte a cărei primă ediţie este publicată în 1976, are o poziţie specială în canonul lui N. Steinhardt – prin nenumărate fire şi repere, ea este legată de efigia critică şi intelectuală a celui care fusese, înainte de 1947, deja evocatul tânăr N. Steinhardt. Citită cu atenţie, punerea în pagină a selecţiei de texte este şi o mise en abîme a unui proiect personal de recuperare a unei direcţii care părea îngropată, la 1948, sub ruinele lumii sfărâmate de soarele RPR.

Odată cu volumul din 1976, timbrul intelectualului liberal, al celui care semna un manifest liberal-conservator în contra unui curent de masificare totalitar, este recognoscibil fără dificultate. Recuperarea câtorva dintre textele plasate în presa anilor 1944-1947 nu este un accident, ci marchează intenţia de a întinde, dincolo de decenii şi de hiatusuri tragice, o punte de comunicare cu un eu ideologic niciodată renegat în anii comunismului. Opţiunea lui N. Steinhardt este influenţată, în mod previzibil, de logica unui esopism dominant: abandonarea republicării clasicelor texte despre valorile burgheze şi liberale este naturală, în contextul unui univers intelectual ce acorda vulgatei partinice un monopol logocratic. A imagina, fie şi parţial, resurecţia unui curent liberal conservator în anii de după Tezele din iulie este un semn de idealism vizionar.


Vineri, 19 martie 2010, la ora 18:00, la Ceainăria Cărtureşti, lansarea de carte: Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului. Vârsta de aur, vol. II, 2010

17 martie 2010

Lansarea volumului Principalele curente ale marxismului. Vârsta de aur

de Leszek Kołakowski

Vineri, 19 martie 2010, la ora 18:00, la Ceainăria Cărtureşti (Arthur Verona) are loc lansarea volumului Principalele curente ale marxismului. Vârsta de aur al autorului Leszek Kołakowski. La eveniment vor participa: Vladimir Tismăneanu, Ioan Stanomir, Mihail Neamţu, Jarosłav Godun şi Brânduşa Palade.

Vârsta de aur, cel de-al doilea volum al trilogiei lui Lezsek Kołakowski, Principale curente ale marxismului, prezintă istoria intelectuală a Internaţionalei a Doua comuniste, de la „ortodoxia germană” a lui Kautsky pînă la bolşevismul revoluționar al lui Lenin. Kołakowski expune analitic, cu o vigoare critică plină de luciditate şi, pe alocuri, de ironie, cele mai importante teze ale principalilor intelectuali marxişti europeni din perioada 1889-1914:  Kautsky, Bernstein, Jaurès, Sorel, Lafargue, Labriola, Rosa Luxemburg, Kazimierz  Kelles-Krauz, Ludwik Krzywicki, Stanisław Brzozowski, Max Adler, Rudolf Hilferding, Plehanov, Lenin. Cunoaşterea erudită a istoriei marxismului şi profunda reflecție asupra ideilor sale care au transformat istoria, deşi, desigur, nu în modul cel mai fericit,  fac din această lucrare o capodoperă a gîndirii politice şi a istoriei intelectuale a secolului XX. Lucrarea se adresează celor interesaţi de filosofie politică şi de istoria intelectuală a marxismului.

Volumul beneficiază  de o traducere excelentă realizată de un grup de tineri cercetători în Ştiințe Politice (Cătălin Cîndea, Emanuel-Nicolae Dobrei și Bogdan Florian), atent citită și unificată de Tereza-Brînduşa Palade.

Pentru informaţii suplimentare: Maria Desmirean, PR Executive Curtea Veche Publishing, email: maria.desmirean@curteaveche.ro, tel: 0744 353 646


Istoria ideilor şi lecţia biografiilor (Vlad Dărăban)

18 februarie 2010

Istoria ideilor ca de altfel şi conştiinţa acută a propriei deveniri istorice sunt creaţii al modernităţii. Disciplină ştiinţifică dar şi simptom al unei alienări, cartografierea intelectuală a parcursului nostru ne oferă datele trecutului şi justificările alegerilor făcute. Disciplină istoriografică – întrucât întruneşte toate datele unei ştiinţe pozitive, ce interpretează după o anumită metodologie datele faptice şi intelectuale ale istoriei. Simptom maladiv – pentru că în cea mai mare parte recursul la arhitectura memoriei este pentru noi semnalul unei înstrăinări. Cu alte cuvinte modernul emancipat îşi măsoară trecutul în lumina unui triumf, iar tradiţionalistul „nemulţumit de modernitatea” pe care o locuieşte,  în umbra pierderilor resimţite. Mai există însă un model de critică istorică intelectuală ce se înscrie ca o bisectoare între cele două atitudini, şi anume trecerea modernităţii prin filtrul tradiţional al discernământului. Prin decantarea animozităţilor grăbite şi temperarea avangardei perpetue, modernitatea are mereu nevoie de un corectiv.

Acest model de istorie critică a ideilor îl găsim foarte bine reprezentat în ultima carte a lui Mihail Neamţu, Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne (Polirom, 2009). Primul capitol îl găzduieşte pe unul dintre primii martori ai naşterii acestei epoci, şi anume pe Baruch Spinoza (1632-1677). La intersecţia veacurilor, filozoful evreu a fost un personaj definitoriu pentru ceea ce va însemna începând de acum democraţia seculară. În cunoscutul său Tratat teologico-politic (1670), el întreprinde o întemeiere autonomă a politicului, însă nu fără regândirea economiei religioase. Că Spinoza face teologie biblică nu e întâmplător – chiar inevitabil pentru secolul în care scrie –, dar că Biblia este trecută prin colimatorul unei profunde demitologizări este simptomatic pentru ce va urma. Însă raţiunile din spatele demitologizării naraţiunilor biblice nu trădează neapărat rigorile istorico-criticismului.  La doar câteva decenii de la tratatul de la Westfalia, filozoful olandez are în vedere o nouă metodologie, care să neutralizeze elementele „conflictuale” nutrite de textul sacru, şi o nouă  hermeneutică a religiei, care să netezească drumul către pacea universală între confesiuni. Misterul se transformă într-un adevăr propoziţional, regii şi profeţii sunt reciclaţi în intelectuali publici, misterul este evacuat în iraţional sau spaţiu privat, iar arhitectura verticală a ierarhiei reprodusă în plan orizontal prin distribuirea puterilor în stat. Fără să aibă parte de imaginea terifiantă din Leviathanul lui Hobbes, statul imaginat de Spinoza pregăteşte astfel „degajarea acelui spaţiu simbolic unde libertatea intelectuală, diversitatea cultural-religioasă, creativitatea ştiinţifică, securitatea fizică şi prosperitatea materială devin fezabil posibile” (p. 58). Citește restul acestei intrări »


Sf. Grigorie de Nyssa, Contra Eunomium, în pregătire la Editura Polirom

6 februarie 2010

Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie I, Traducere din limba greacă şi note explicative de Ovidiu Sferlea, Ediţie în grijită de Adrian Muraru, Editura Polirom, 2010.

O adevărată gigantomahie teologică petrecută în a doua jumătate a secolului al IV-lea a rămas în mare parte inaccesibilă cititorului de literatură patristică de la noi. Înfruntarea dintre Eunomie şi Părinţii Capadocieni poate fi uşor comparată cu cea dintre Sfântul Atanasie şi Arie: istoric, ea nu a fost mai puţin dramatică; teologic, avea să se dovedească măcar la fel de importantă pentru articularea doctrinei trinitare clasice a Bisericii; intelectual, această dezbatere a fost incomparabil mai sofisticată decât toate cele care au precedat-o.

Tratatul Împotriva lui Eunomie I, scris de Grigorie al Nyssei în cepând cu anul 380, abordează teme fundamentale de teologie trinitară, hristologie, epistemologie teologică, teoria limbajului sau exegeza Scripturii. Geniul speculativ al Sfântului Grigorie – „Părinte al Părinţilor”, cum îl numea Sfântul Maxim Mărturisitorul –, dar şi abilităţile sale retorice explică de ce acest text se află de câteva decenii printre cele mai citite şi mai studiate opere patristice.


GRIGORIE DE NYSSA (cca 335-394) alcătuieşte, împreună cu Vasile cel Mare şi Grigore de Nazianz, grupul Părinţilor Capadocieni, important pentru dezvoltarea teologiei trinitare.

Scriitor erudit, exeget al Bibliei, autor de lucrări dogmatice, ascetice, bun predicator, Grigorie de Nyssa ipostaziază al patrulea veac al teologiei creştine, aflat în tr-o neobosită „epectază” spre infinitatea divină.


Tocqueville on America after 1840 Letters and Other Writings (ed. Aurelian Crăiuţu)

26 ianuarie 2010

Alexis de Tocqueville’s Democracy in America has been recognized as an indispensable starting point for understanding American politics. From the publication of the second volume in 1840 until his death in 1859, Tocqueville continued to monitor political developments in America and committed many of his thoughts to paper in letters to his friends in America. He also made frequent references to America in many articles and speeches. Did Tocqueville change his views on America outlined in the two volumes of Democracy in America published in 1835 and 1840? If so, which of his views changed and why? The texts translated in Tocqueville on America after 1840: Letters and Other Writings answer these questions and offer English-speaking readers the possibility of familiarizing themselves with this unduly neglected part of Tocqueville’s work. The book points out a clear shift in emphasis especially after 1852 and documents Tocqueville’s growing disenchantment with America, triggered by such issues as political corruption, slavery, expansionism and the encroachment of the economic sphere upon the political.

• This is the only book to extensively cover the development of Tocqueville’s political thought on America after his seminal work, Democracy in America • Includes never before published materials as well as new translations of speeches, articles, and letters • Allows for a re-understanding of Democracy in America by revealing the development of Tocqueville’s ideas on America

Edited and translated by Aurelian Craiutu

Indiana University, Bloomington

Jeremy Jennings

University of London


O nouă generaţie: raţiune, credinţă şi civilitate (V. Tismăneanu)

12 ianuarie 2010

Şi-au asumat o metodologie de lucru profesionistă, iar mulţi dintre ei au intrat în circuitul academic internaţional. Revoluţia din decembrie 1989 şi manifestaţiile din Piaţa Universităţii (aprilie 1990) i-au surprins la vârsta copilăriei sau în anii adolescenţei, fapt care le-a trezit conştiinţa civică şi spiritul comunitar.
Cinismului moştenit din lumea comunizată ei i-au contrapus împlinirea idealului unor Soljeniţân şi Havel: viaţa trăită în adevăr. Imună la amnezie, această nouă generaţie s-a bucurat de darul libertăţii. Aşadar, nu trebuie să ne surprindă când descoperim că reprezentaţi ai acestei generaţii au cerut şi au susţinut condamnarea comunismului drept „regim ilegitim şi criminal”.

Cărţi pentru Basarabia

4 ianuarie 2010

Liga Studenţilor Basarabeni din România a iniţiat un proiect de dotare a şcolilor rurale din Republica Moldova cu carte românească, intitulat „Trimite o carte peste Prut”.

Astăzi majoritatea bibliotecilor din satele Republicii Moldova nu dispun de un număr suficient de cărţi în limba română cu grafie latină, păstrându-le pe cele editate înainte de 1989. Deşi în ultimii 20 de ani peste Prut s-au editat cărţi în română, criza economică permanentă şi sărăcia, lipsa fondurilor suficiente de la buget nu au permis înlocuirea cărţilor vechi cu unele noi. Aceeaşi stare de lucruri priveşte şi bibliotecile şcolilor din zonele rurale.

In acest context Liga Studentilor Basarabeni din Bucuresti isi doreste sa intieze aceeasi campanie si in Republica deviza “Cartea ta conteaza!”. Lansam un apel către toți cei care sunt dispuși să ne sprijine în desfășurarea acesteia prin: donarea propriu-zisa a cartilor, promovarea campaniei si strangerea efectiva a cartilor in Republica Moldova.

LSBB se angajează să asigure inventarierea, împachetarea şi transportul cărţilor.

Campania are ca beneficiari bibliotecile și şcolile din zona rurala, inclusiv din regiunea transnistreană. Aceste biblioteci au fost selectate pe criteriul lipsei de cărţi în limba română şi a numărului de copii înscrişi. Sunt binevenite cărţi de literatură românească şi universală, poezie, enciclopedii, atlasuri, carte şcolară, precum și literatură istorică etc. Cartile vor fi donate in mai multe etape.

Le mulțumim celor care au contribuit sau urmează să contribuie la buna desfășurare a campaniei, printre aceștia numărându-se: Ministerul Tineretului și Sportului din Republica Moldova, Primăria Municipiului Chișinău, Asociația Istoricilor din Moldova, Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina, Asociațiunea Culturală ASTRA, precum și persoanelor care nu reprezintă o asociație sau instituție, dar care și-au manifestat sprijinul față de inițiativa noastră.

Vă suntem recunoscători şi vă mulţumim anticipat pentru ajutorul pe care ni-l oferiţi şi pentru contribuţia pe care o aduceţi la rezolvarea unei probleme endemice şi, pentru mult timp, aparent iremediabile în Republica Moldova.

Alina Sclifos

Liga Studentilor Basarabeni Bucuresti

e-mail: alinasclifos@yahoo.com


Teodor Baconschi şi vocaţia teologiei politice (2003, update: 2008)

21 decembrie 2009

Întrucât după nominalizarea lui Teodor Baconschi (Baconsky, ca nume literar), câţiva jurnalişti din presa dâmboviţeană s-au grăbit să livreze o sumedenie de informaţii mincinoase, comentarii resentimentare, analize tendenţioase, bârfe imunde sau opinii neavizate. Puţini din cei care îşi dau cu părerea despre ce trebuie să însemne un Ministru de Externe au măcar un sfert din calităţile intelectuale ale actualului ambasador al României la Paris. Şi mai puţini lasă impresia că au citit studiile, cărţile şi mapa profesională a domnului Teodor Baconschi, vorbitor fluent în patru-cinci limbi de circulaţie internaţională, umanist cu o excelentă pregătire clasică şi diplomat de carieră. Postez mai jos un eseu (review-article) publicat acum câţiva ani pe marginea unei cărţi a lui Teodor Baconsky despre destinul creştinismului european. (MN)

Puterea credinţei şi arta speranţei. Vocaţia teologiei politice în mileniul trei

πόλις ἄνδρα διδάσκει

Cetatea îl învaţă pe om.

Simonide din Keos, fr. 15

O altă cetăţenie

Teodor Baconsky este unul dintre puţinii intelectuali români căruia mandatul diplomatic sau exerciţiul politic nu i-au stins apetitul publicistic sau prospeţimea reflexivă. Eseurile sale au fost colaţionate în mai multe volume apărute la scurtă distanţă de timp: nouă la număr, între Iacob şi îngerul (1996) şi Turn înclinat (2007).

Ortodoxia este un atribut pe care autorul şi-l asumă cu temperanţă şi claritate. Mult timp, Teodor Baconsky a criticat moda intelighenţiei apusene şi, prin recul, a celei autohtone, care cere subiectului să îşi drapeze identitatea religioasă sub pretenţia de pudicitate.[i] Într-o ţară care a cunoscut totuşi un „Bizanţ după Bizanţ”, mulţi intelectuali au decis în favoarea deghizării apartenenţei lor confesionale cu ajutorul artificiilor retorice şi al sugestiilor criptate. Pentru secole, imperativul kantian al privatizării conştiinţei religioase şi evacuarea conţinutului revelaţiei într-un orizont de pură emancipare etică a dictat tonul defensiv, limbajul minimal şi orientarea timidă a laicatului european. Educaţi într-o tradiţie universitară de tip iluminist, intelectualii creştini ai bătrânului continent asumă astăzi tot mai greu condiţia de martor public al destinului unic pe care Biserica îl are în lume. Raţiunile teologice ale creaţiei nu sunt rostite cu uşurinţă într-un climat de ostilitate, indiferenţă sau chiar apostazie, când tot ceea ce este esenţial devine – printr-un consens ideologic tacit – un apanaj al purei şi perfect absentei interiorităţi.

Într-o ţară aflată mereu la răscruce de drumuri, Teodor Baconsky s-a pronunţat deschis, deşi fără stridenţe, asupra problemelor care ating omul fidel Evangheliei şi loial cetăţii. Cunoscut ca un tenace calofil şi versat arbitru al epitetelor, dl Baconsky se lăsă prins adesea în mrejele formulei sintetice şi adâncimile interogaţiilor polare. Marcat de stilul literar francez – care sacrifică dinamica cinematografică a verbului pentru acrobaţia portretistică a adjectivului – diplomatul român are virtuţile unui eseist de excepţie. Uneori, această stilistică riscă să piardă puterea Cuvântului divin în plasa pedanteriilor livreşti sau pe coridoarele unor simple prolegomene. În clasa cuprinzătoare de improvizaţii teologice şi fantezii agramate pe care le suportă scrisul românesc din ultimele două decade, fructul inteligenţei unor cărturari pasionaţi de barocul nuanţelor nu reprezintă decât chemarea la cumpăt şi bună judecată. Astfel ni se înfăţişează Teodor Baconsky în volumul subtitrat uşor pretenţios: „Un portret al creştinismului european”.

Citește restul acestei intrări »


Libertatea ca dar şi povară (interviu)

19 decembrie 2009

Cristina LAZURCA: Din cartea pe care tocmai ai lansat-o „Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice”  (Curtea Veche, 2009) re iese clar faptul că socoţi necesară implicarea intelectualilor nu neapărat în politică, cât mai ales în viaţa civică. Există modele din viaţa publică a altor state contemporane pe care îţi sprijini această teorie?

— Mai întâi de toate, mă bucură interesul arătat pentru acest volum şi îţi mulţumesc pentru deschidere. Aş începe prin a spune, puţin pretenţios, că „Verbul ca fotografie” face parte dintr-un triptic eseistic. Am debutat cu o carte despre viaţa credinţei în cetate: „Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice în România post-comunistă” (2005, ediţia a II-a: 2008). A urmat în primăvara acestui an un volum de eseuri despre cadrele moralităţii în spaţiul public românesc, despre relaţia dintre tradiţie şi modernitate. „Elegii conservatoare” tratează cu precădere sfera eticii, căutînd explicaţii pentru condiţia actuală a instituţiilor cu imediată relevanţă socială: şcoala, familia, mass-media.

În sfârşit, „Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice” pune accentul pe dezbaterea politică. Ofer în această carte o critică aspră a socialismului, citit în toate ipostazele sale: nord-americane, europene şi locale. Deplâng, nu fără melancolie, transformarea liberalismului autohton într-o remorcă a unei oligarhii cinice. Şocant mi se pare modul în care România ultimilor douăzeci de ani a asistat la sinuciderea asistată a partidelor istorice: PNŢCD a dispărut printr-o combinaţie de oboseală cronică şi anti-selecţie a cadrelor; PNL a sfârşit prin a defila, la douăzeci de ani după Revoluţia anticomunistă din Timişoara, împreună cu purtătorii steagurilor roşii. Faţă de aceste patologii identitare, intelectualii publici sunt datori să reacţioneze, aşa cum au făcut-o şi junimiştii sfârşitului de secol XIX sau membrii grupării Criterion în interbelic. Evident, există numeroase modele de implicare civică a intelectualilor occidentali: Friedrich A. Hayek şi Eric Voegelin în SUA sau Raymond Aron în Franţa, pentru a da numai câteva exemple mai cunoscute.


Intelectualul public între vocaţia civică şi urgenţa justiţiei

11 decembrie 2009

Introducere la Verbul ca fotografie.


Valeriu Stoica la Arad, Lansare de carte şi dezbatere, Sala de conferinţe a Primăriei, joi, 3 dec. 2009, ora 12.00

3 decembrie 2009


Povara libertăţii (Ed. Polirom, 2009), lansare la Braşov (Librăria Okian, duminică, 29 nov., ora 18.30)

11 noiembrie 2009

Librăria OKIAN (Str. Muresenilor Nr. 1, Brasov, in Piata Sfatului) vă invită la lansarea cărţilor POVARA LIBERTĂŢII (Ed. Polirom, 2009) şi VERBUL CA FOTOGRAFIE (Ed. Curtea Veche, 2009), în prezenţa autorului şi a domnilor Virgil Borcan (Universitatea Braşov) şi Cristian Muntean (poet). Lansarea organizată duminică  va fi urmată de o prelegere  despre Educaţia, cunoaşterea şi sensul Universităţii în secolul XXI.


Lansare de carte, Tîrgul Gaudeamus, 28 nov., ora. 16.00: Verbul ca fotografie (Curtea Veche, colecţia Constelaţii, 2009)

4 noiembrie 2009

„Verbul ca fotografie” (colecţia Constelaţii, coord. Vladimir Tismăneanu) propune o modestă apologie a dialogului şi a urbanităţii ospitaliere. Într-un ritm alert şi captivant, Mihail Neamţu face un apel la criteriul lucidităţii şi cere redescoperirea patriotismului local. Refuzând frivolităţile neomarxismului literar sau cinismul postmodernismului chic, autorul căută frumuseţile ascunse ale vechilor tradiţii.

Cu argumente proaspete, volumul de faţă susţine apartenenţa României la civilizaţia euro-atlantică, criticând însă rădăcinile ascunse ale nihilismului occidental. Sunt denunţate tendinţele de tabloidizare din mass-media, dar şi falsul capitalism înflorit pe fundalul levantin al trazniţiei post-decembriste.

În sfârşit, Verbul ca fotografie oferă cititorului câteva schiţe despre relaţia între Ortodoxie şi modernitate, marcând importanţa unei culturi a virtuţii într-o societate cu tot mai puţine modele, rădăcini şi speranţe.

De ce citim cu atâta plăcere şi interes articolele lui Mihail Neamţu ? Pentru că descoperim în scrisul său pe cineva care a intrat în lumea jurnalismului cu temele făcute. Între două drumuri la bibliotecă şi sala de curs, Mihail Neamţu împărtăşeşte cu cititorii gândurile sale despre evenimentele, personajele şi problemele din prim-planul momentului. Avem de a face cu unul dintre acei rari autori români de opinii şi comentarii care îşi cunosc secretul profesiei: cititul şi studiul primează, iar actul de a scrie şi a publica este doar o externalitate ce decurge firesc din ele.

Dragoş Paul Aligică

Hudson Institute, Washington DC

Mihail Neamţu este un neobosit şi, într-adevăr, original filosof şi intelectual public, înzestrat cu o cultură profundă şi vocaţie de polimat. La toate acestea se adaugă un talent extraordinar pentru scriitura elegantă, precisă şi elocventă. Din cărţile sale am învăţat multe despre rădăcinile religioase ale civilizaţiei europene şi despre teologiile politice moderne. În cadrul dezbaterilor privind experienţa totalitară, vocea lui Mihail Neamţu a reprezentat mereu civilitatea şi echilibrul empatic. Într-un an critic pentru România, salut călduros această nouă şi importantă apariţie editorială.

Vladimir Tismăneanu,

University of Maryland, College Park

Lansare de carte, Tîrgul Gaudeamus (Bucureşti), sâmbătă 28 nov., ora. 16.00, standul Curtea Veche.

Prezintă: Prof. Univ. Cristian PREDA şi Dr. Alexandru GUSSI


Lansare de carte, 29 noiembrie, Târgul Gaudeamus (13.00h): Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne (Ed. Polirom, 2009)

20 octombrie 2009

LANSARE DE CARTE

Târgul GAUDEAMUS, Standul POLIROM, Duminică 29 noiembrie, orele 13.00h.

Prezintă: Prof. Vladimir TISMĂNEANU, Prof. Valeriu STOICA, Prof. Ioan STANOMIR

Îmbinând istoria ideilor cu filozofia politică, Povara libertăţii prezintă câteva din tensiunile modernităţii euro-atlantice. Sunt citite în oglindă optimismul proto-liberalismului democratic şi pesimismul reacţionarismului autoritar; reductivismul ideologic al marxismului şi replica istoriei religiilor; diferite ipostaze ale utopiei occidentale (cetatea lui Platon, monahismul egiptean şi catastrofa comunistă). Mihail Neamţu reliefează importanţa dezbaterilor teologice pentru cultura noastră civică, profunzimea gândirii conservatoare nord-americane, dar şi necesitatea unei etici a intervalului în spaţiul est-european. Ezitând între prudenţa erudită şi angajamentul personal, Povara libertăţii prilejuieşte câteva reflecţii decisive pe marginea condiţiei omului recent şi a lumii contemporane.

Mihail Neamţu este unul dintre tinerii cercetători est-europeni a căror cunoaştere istorică, vastă şi adâncă, diferă de strâmta specializare academică încurajată în Occidentul zilelor noastre. El este un „teolog politic” familiar cu filozofia continentală, istoria religiilor şi lumea largă a culturii europene. Combinând intuiţii ale tradiţiei platonice şi patristice cu argumentele moderaţiei din conservatorismul modern, Mihail Neamţu face o inedită apologie a civilizaţiei apusene. Orice conversaţie verbală sau literară cu tânărul autor se va dovedi fructuoasă, pasionantă şi mai ales răsplătitoare.

Prof. Daniel Mahoney

Assumption College, SUA

Contopind în fiinţa sa exigenţele unei autentice vita contemplativa cu urgentele chemări ale unei vita activa, Mihail Neamţu ne invită la angajamente morale imperioase. Nu trebuie să fii de acord cu tot ceea ce, punctual, afirmă tânărul autor pentru a-i parcurge până la capăt consideraţiile. Carte de indubitabilă actualitate, „Povara libertăţii” mijloceşte o conversaţie vitală pentru viitorul spiritului democratic, explorând moştenirile Iluminismului, vicisitudinile Raţiunii moderne, dar şi contribuţia personalismului creştin la civilizaţia europeană.

Prof. Vladimir Tismăneanu

University of Maryland, College Park

Din cuprins:

Civilizaţia Decalogului şi moştenirea modernităţii • Spinoza şi rădăcinile democraţiei • Carl Schmitt şi patosul istoriei • Eliade şi marxismul • Visul libertăţii şi preţul utopiei • William F. Buckley Jr. şi conservatorismul american • Crezul lui Jaroslav Pelikan • Andrei Pleşu şi practica înţelepciunii


Horia Terpe despre premiul Nobel pentru economie (ELINOR OSTROM)

20 octombrie 2009

Comitetul Academiei Regale Suedeze a ales să se opună unei concluzii pripite trase din criza economică actuala, aceea că “unde pieţele dau greş, statul trebuie să intervină”. Lăsând la o parte faptul că actuala criză e departe de a fi un eşec al pieţei, Elinor Ostrom a arătat că implicaţia insăşi este falsă.

Ea a studiat tocmai cazurile extreme în care pieţele pot da greş atat din punct de vedere economic cât şi ecologic, şi anume cazul resurselor comune: ape, păşuni, păduri, locuri de pescuit (lacuri, râuri, oceane), câmpuri petrolifere. Analiza instituţională a peste 3,000 de cazuri de guvernare a resurselor comune arată ca deşi nu există o soluţie universala, un panaceu, de cele mai multe ori intervenţia statului in administrarea acestor resurse este o soluţie inferioară autoguvernării locale. Aceasta se prezintă într-o amplă diversitate de aranjamente instituţionale găsite şi experimentate în timp, perfecţionate independent de către utilizatorii direcţi ai acestor resurse, „localnicii”, cel mai bine interesaţi în bunul mers al lucrurilor.

Pe scurt, Elinor Ostrom susţine că soluţiile care funcţionează sunt cele bazate pe creativitatea instituţională locală şi arată de ce politicile publice ale guvernărilor naţionale şi supranaţionale sunt vane încercări de panacee.  Motivul este că universalitatea si uniformitatea politicilor publice sunt incompatibile cu diversitatea problemelor publice particulare care se cer rezolvate.


Dan C. Mihăilescu despre „Memory, Humanity and Meaning” (Zeta Books, 2009)

15 septembrie 2009

Dan C. Mihăilescu la Pro Tv, numeşte acest Festschrift pentru Andrei Pleşu „cartea cea mai infuzată de erudiţie şi enciclopedism” şi „cea mai deşteaptă carte a anului 2009 în România”. (Vezi şi comentariul lui Silviu Lupaşcu).


ABOUT THE BOOK

On the 23rd of August 2008, Professor Andrei Pleşu has marked his sixtieth birthday. In view of his distinguished service to the public welfare and his manifold contributions to academic life, the editors of this volume have invited a number of Romanian and international scholars to celebrate this event with a Festschrift. Colleagues, friends, and former students of Andrei Pleşu joined together to offer a critical appreciation of his understanding of culture in today’s world. The participants in this volume explore the continuing debates around the place of philosophy, politics, aesthetics, ethics, and religion in shaping the identity of Western civilization.

…Andrei Pleşu, dieser Spezialist für Zwischentöne und Zwischenwesen, dieser Möglichkeitsmensch mit ausgeprägtem Wirklichkeitssinn…”

Wolf LEPENIES

“Andrei Pleşu: a vast character, with multiple resources, endowed with a velvet aloofness and amiably outclassing all the rest, effortlessly achieving high performance and bril liance in everything he happens to do, modulating within any human register (devastating in derision and adorable in banter), capable of adapting to any setting, distant and engaged, drawn to monastic rigors and voluptuously melting in the vanities of the world…”

Gabriel LIICEANU

Contributors to this volume include:

Moshe Idel ▪ Vladimir Tismăneanu ▪ Gábor Klaniczay ▪  Jad Hatem ▪ Russell Reno ▪ Natale Spineto ▪ Anca Vasiliu ▪ István Rév ▪ Anca Oroveanu


23 august 1939: semnificatia uitata a unei zile fatale

23 august 2009

Vladimir Tismaneanu: „La 23 august se implinesc sapte decenii de la un eveniment care a deschis calea pentru atacul Germaniei naziste impotriva Poloniei, deci a inaugurat seria de agresiuni criminale care s-au soldat cu supremul carnagiu cunoscut pana atunci de omenirea civilizata.  Pregatit cu minutie in tratative secrete derulate la Berlin, unde partea sovietica era reprezentata de ambasadorul Vladimir DekanozovLavrenti Pavlovici Beria), Pactul a fost semnat la Moscova, in prezenta unui Stalin-DjugasviliJoachim von Ribbentrop si de catre omologul sau sovietic, Viaceslav Mihailovici Molotov.”



Tradiţia ca preludiu la nemurire (recenzie de Valentin Stângă)

11 iunie 2009

Reunind alerte intervenţii de gazetă, dar şi texte mai ample, cu o firească respiraţie erudită, recenta colecţie de Elegii conservatoare, iscălită de Mihail Neamţu şi publicată la editura clujeană Eikon, opune amărăciunilor neconsolabile, derivelor flamboaiante şi exaltărilor proteice o noimă luminoasă, un model de a fi viu, prezent, actual care, în mod paradoxal, se articulează printr-o superbă retorică a melancoliei. Nu e vorba însă, aici, de un oftat baroc, obidit sau de ditamai păsul romantic. Din contră, timbrul auctorial reface nimbul speranţei prin concursul unei tristeţi seminale, fără perspectiva, sumbră, a blazării. Tonul elegiac e apanajul unei lucidităţi şcolite, ce denunţă medical paralogisme, depravări, idolatrii şi strâmbătăţi, dar care nu-şi îngroapă, resemnată, herburile. Străin de orice lamento afectat, de cearcăne dezolante şi de truisme reciclate, discursul tânărului eseist seduce lesne prin maturitate, scrupul şi dantelă, prin referinţa chibzuită şi prin anvergura procesiunii conceptuale, amintind de verva similară, ingenios curtenitoare, a unui Teodor Baconsky sau Andrei Pleşu.

Cartea poate fi citită, sans doute, ca propedeutică la pragmatica tradiţiei. Însă nu o tradiţie gândită ca trecut pur şi simplu sau ca enorm florilegiu muzeal. De fapt, o asemenea raportare la tradiţie nu poate semnala decât propriul fiasco hermeneutic. Departe de a fi o dimensiune revolută, un clasor de valori fosilizate, tradiţia e, înainte de toate, rânduială, dispunere, aşezământ, adică datul, premisa constituirii culturale a oricărei persoane. Nu vechimea dă prestigiul tradiţiei, ci caracterul ei originar, fondator, pre-mergător în raport cu libertatea omului. De aceea, conservatorismul nu trebuie confundat cu obstinaţia pasesită sau cu fetişismul perucilor teatrale. Conservator e cineva care, la ceasul delirului revoluţionar sau în plină agonie a cutumelor, refuză să-şi anuleze memoria, chipul şi umanitatea. Asta nu înseamnă că gândirea conservatoare anatemizează orice detentă inovatoare, pledând tenace pentru imobilism şi reverie arhaizantă. Plasticitatea şi prospeţimea sunt, în fond, ingrediente ce intră în reţeta continuităţii tradiţiei. Ceea ce repudiază conservatorismul e, telegrafic spus, ideea potrivit căreia descendenţii lui Adam îşi pot confecţiona un Rai secular, după instrucţiunile câtorva scheme în care Liderul, Progresul, Raţiunea, Tehnica sau Partidul sunt vocabulele-vedetă. La antipodul mesianismelor colectiviste, utopiilor anarhiste, dar şi al vehemenţelor libertariene, conservatorismul se defineşte prin profesarea unei deschideri nucleate, prin protejarea şi ritualizarea libertăţii înrădăcinate şi prin exersarea perseverentă a discernământului. Pentru conservator, aşadar, tradiţia nu e altceva decât nobila determinare a libertăţii educate, combustibilul necesar oricărei profilări de destin individual şi politic. Citește restul acestei intrări »


ENUNŢUL DE IDENTIFICARE, UNIVERSUL INCOMPREHENSIBIL, CODUL PIERDUT (recenzie de Silviu Lupaşcu, Idei în dialog / iunie 2009)

5 iunie 2009

Reconstrucţia sau deconstrucţia normalităţii universitare include şi conectarea la tradiţia bibliografică europeană a volumelor de tip Festschrift, care elogiază, din perspectivă ştiinţifică, opera modelatoare de Zeitgeist a unor profesori ajunşi la vârstă sexagenară, septuagenară sau octogenară. Recent, manifestarea limbajului păsărilor şi a liberului arbitru angelic, orientat spre o verticală corectă din punct de vedere teocratic, a concretizat în lumina tiparului volumul Memory, Humanity and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary, publicat în excelente condiţii grafice de Editura Zeta Books[1].

Mihail Neamţu şi Vladimir Tismăneanu prefaţează acest volum prin rememorarea demersului politic şi cultural al intelighenţiei est-europene, în contextul istoric al comunismului şi post-comunismului. Perimetrul spiritual apărat de o întreagă pleiadă de intelectuali est-europeni, în societăţi totalitare schimonosite de inumanitate, în a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI, a reprezentat edificarea unei limite, a unei alternative, a unei zone de echilibru, în faţa „religiilor fără Dumnezeu” ale nazismului şi comunismului, ale căror demiurgi şi arhonţi au stăpânit impenitent întreaga Europă. Într-un context istoric dominat de banalizarea genocidului de extremă dreaptă sau de extremă stângă, magistrul şi discipolii refugiaţi în oaza montană a Păltinişului au prezervat continuitatea lanţului paideic (unii îl numesc isnād) între civilizaţia europeană antebelică sau interbelică şi civilizaţia europeană restructurată prin întemeierea şi extinderea Uniunii Europene. Citește restul acestei intrări »


Conservatorul Steinhardt şi lecţia biografiei (recenzie de Mihail Neamţu)

3 iunie 2009

În România ultimelor decenii, dialogul între virtute şi libertate, tradiţie şi modernitate, individ şi comunitate n-a căpătat decât forme firave. Numele conservatorilor a fost confiscat fie de oligarhii tranziţiei – rămaşi nişte etatişti impenitenţi, posesori ai banului nemuncit, promotori ai divertismentului sterp, militanţi ai goliciunii oarbe, ocrotitori ai imposturii morale şi academice -, fie de câteva grupuscule ideologice, definite prin tirania resentimentului, zelul sectar, îndârjirea sfătoasă, talibanismul retoric, anti-semitismul rezidual, exhibiţionismul religios, complexul persecuţiei, intriga provincială, sofistica derizorie: pe scurt, mediocritate intelectuală şi proastă creştere. Ceea ce uneşte ambele forme de uzurpare a conservatorismului este incapacitatea de-a asuma condiţia intervalului, adică natura  adevărată a locuirii omului în această lume căzută.

Pilda vieţii lui Nicolae Steinhardt, citită în lumina operei sale literare, ne demonstrează însă cum anume autenticul conservatorism trebuie asumat nu doar ca un set de convingeri abstracte. Omul este stilul iar reflexele acestuia din urmă se hrănesc din idealul civilităţii. Marele merit al excelentei monografii scrise de George Ardelanu*, foarte îndatorat cercetării de arhivă dar şi fin exeget al cărţilor monahului de la Rohia, este acela de-a releva unitatea morfologică a unei veritabile gândiri şi simţiri conservatoare. Nu doar din „Jurnalul fericirii”, ci şi din scrierile sale interbelice, aflăm de la Steinhardt că adevărul nu se confundă cu sinceritatea, nici intransigenţa cu vehemenţa. Demnitatea nu echivalează cu obrăznicia, după cum şovăiala nu este semnul prudenţei. Impetuos sau inconfortabil, prin temperament sau educaţie, un conservator rămâne pretutindeni îndatorat regulii politeţei. Steinhardt ne reaminteşte apoi un alt adevăr fundamental: complexul infailibilităţii politice se tratează prin recursul la umilinţă. Un conservator merge la biserică pentru a-şi trata ignoranţa metafizică, înclinaţia spre păcat şi opacitatea cărnii în faţa exigenţelor spiritului. Suficienţa intelectuală sau deficitul de reflexivitate, în schimb, se vindecă în spaţiile vaste şi luminoase ale bibliotecii. În sfârşit, în scrisul lui Steinhardt descoperim terapeutica umorului şi farmecul bunei dispoziţii. Chiar dacă ipocrizia îl irită, conservatorul rămâne întotdeauna urban şi colegial. Deşi nu acceptă asfixierea politically correct a verbului, omul de dreapta rămâne fundamental dialogic, gata să accepte pluralitatea de opinii sau diversitatea constitutivă a culturilor şi civilizaţiilor lumii.

Înainte de-a se consacra prin denunţuri, demascări sau calomnie, conservatorii caută să iubească orice insulă de lumină, generozitate, umanitate şi veşnicie. Capabil de indignare, conservatorul nu se lasă mutilat de ură. Nicolae Steinhardt a ştiut mereu să iubească şi să ierte. Deşi citeşte grijuliu mersul istoriei globale, conservatorul nostru n-a proclamat apocalipse premature sau comploturi universale. Acolo unde marxiştii practicau hermeneutica suspiciunii, conservatorul Steinhardt accepta gratuitatea unui exerciţiu de admiraţie. Respingând ispita oportunismului, el a evoluat firesc, în lumina exigenţei maturizării intelectuale şi urmând cadenţa intimă a desăvârşirii interioare.

Demofil, conservatorul Steinhardt s-a ferit de populism. Conştient de valoarea sacră a vieţii şi respectând demnitatea fundamentală a persoanei umane, el contestă totuşi excesele individualismului şi aberaţia uniformizărilor colectiviste. Pe scurt: acest mare om a trăit fertil şi benefic tensiunea uneori dureroasă, alteori binecuvântată a intervalului.

Mihail Neamţu

*George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, pp. 532, 54 RON.

(Dilemateca, iunie 2009)


„In Honorem Andrei Pleşu” (Realitatea TV / Pro TV)

2 iunie 2009

Dialog cu Magda Grădinaru/REALITATEA TV, 2 iunie 2009.

Cui aparţine iniţiativa gestului?

Întâi de toate, vreau să spun există două cărţi In Honorem Andrei Pleşu: volumul intitulat O filozofie a intervalului (apărut la Humanitas), cu texte în limba română, şi un Festschrift cu profil internaţional (publicat la Zeta Books). Împreună, ele însumează peste opt sute de pagini – fapt care vorbeşte despre respectul şi preţuirea de care se bucură profesorul Pleşu în lumea întreagă. Iniţiativa a aparţinut coordonatorilor volumului (Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban), undeva către iarna lui 2007/2008. De atunci am jucat  rolul de dispecerat, coordonând editarea, traducerea şi revizuirea stilistică a peste patruzeci şi cinci de contribuţii. Tot noi am decis structura volumelor şi am realizat legătura între autori, redactorii de carte şi decizia executivă a editurilor. La reuşita finală a proiectului au contribuit însă numeroase persoane care, din discreţie şi generozitate, nu şi-au dorit menţionate numele. Aş vrea să evoc câteva instituţii indispensabile: Fundaţia Anonimul, Microsoft-România şi Colegiul Noua Europă.

Dan C. Mihăilescu

Dan C. Mihăilescu

De ce acum?

Există un timp al sărbătorii pe lângă care trecem uneori abulici, nepăsători. În 2008 profesorul Andrei Pleşu a împlinit 60 de ani şi foarte multe condeie sau nume sonore în spaţiul universitar s-au bucurat să-l omagieze: îi evoc aici rapid pe Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Victor Ieronim Stoichiţă, Vladimir Tismăneanu, Sorin Vieru, Anca Oroveanu, Anca Vasiliu, Andrei Oişteanu, Anca Manolescu, Sever Voinescu, Dan C. Mihăilescu, Augustin Ioan care, alături de mulţi alţi tineri cercetători, au explorat temele mari ale vieţii sau operei lui Andrei Pleşu. Nu pot decât să sper că am ilustrat o frumoasă întâlnire între generaţii şi o înţelegere profundă a rolului pe care-l joacă admiraţia dezinteresată şi prietenia de idei.

De ce Andrei Pleşu?

Pentru că Andrei Pleşu este omul care a marcat într-un mod unic relieful culturii noastre – locuind aproape fără întrerupere, între 1968 şi 2008, spaţiul dezbaterilor româneşti şi, după 1989, scena internaţională. Pentru că, trecut prin exilul de la Tescani acum douăzeci de ani (în vara şi toamna lui 1989), apoi prin trei funcţii executive (1989-1991: Ministrul Culturii; 1997-1999: Ministrul Afacerilor Externe; 2005: Consilier prezidenţial) şi devenit rector al unei instituţii private de educaţie (Colegiul Noua Europă), este limpede că profesorul Andrei Pleşu n-a investit egoist doar în propria sa carieră profesională. El ilustrează principiul atât de rar întâlnit la noi, anume generozitatea de sorginte abrahamică, revărsată peste cei buni şi peste cei mai puţin buni. Aproape toţi cei care l-au întâlnit personal pe Andrei Pleşu ştiu că umanitatea sa excepţională îţi oferă nu doar voluptatea conversaţiei sau stimulul ideal pentru cercetarea intelectuală, ci şi – prin umorul său dezinvolt – adjuvantul necesar regenerării sau maturizării afective. Deşi pare uşor patetică această confesiune, aş spune că mulţi tineri ai viselor înfrânte au reînvăţat, după întâlnirea cu Andrei Pleşu, să iubească România. Nu putem pune sub obroc lumina bucuriei şi a prieteniei.


Radu Carp despre „Dumnezeu la Bruxelles”, LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS

27 mai 2009

 

LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS

LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS


O filozofie a intervalului – In Honorem Andrei Pleşu

16 aprilie 2009

 

in-honorem1


Mihail Neamţu & Bogdan Tătaru-Cazaban (eds.), Memory, Humanity, and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary offered by New Europe College alumni and friends, Zeta Books, Bucharest, 2009.

16 aprilie 2009

zetacover1

 

On the 23rd of August 2008, Professor Andrei Pleşu has marked his sixtieth birthday. In view of his distinguished service to the public welfare and his manifold contributions to academic life, the editors of this volume have invited a number of Romanian and international scholars to celebrate this event with a Festschrift. Colleagues, friends, and former students of Andrei Pleşu joined together to offer a critical appreciation of his understanding of culture in today’s world. The participants in this volume explore the continuing debates around the place of philosophy, politics, aesthetics, ethics, and religion in shaping the identity of Western civilization.

 …Andrei Pleşu, dieser Spezialist für Zwischentöne  und Zwischenwesen, dieser Möglichkeitsmensch mit ausgeprägtem Wirklichkeitssinn…”

Wolf LEPENIES

 “Andrei Pleşu: a vast character, with multiple resources, endowed with a velvet aloofness and amiably outclassing all the rest, effortlessly achieving high performance and bril­liance in everything he happens to do, modulating within any human register (devastating in derision and adorable in banter), capable of adapting to any setting, distant and engaged, drawn to monastic rigors and voluptuously melting in the vanities of the world…”

Gabriel LIICEANU

Contributors to this volume include:

Moshe Idel ▪ Vladimir Tismăneanu ▪ Gábor Klaniczay ▪  Jad Hatem ▪ Russell Reno ▪ Natale Spineto ▪ Anca Vasiliu ▪ István Rév ▪ Anca Oroveanu

 


Eveniment editorial In Honorem Andrei Pleşu, miercuri 22 aprilie, ora 17.00: Librăria Cărtureşti, Str. Magheru/Verona, Bucureşti.

16 aprilie 2009

 

Mihail Neamţu & Bogdan Tătaru-Cazaban (eds.), Memory, Humanity, and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary offered by New Europe College alumni and friends, Zeta Books, Bucharest, 2009.

Mihail Neamţu & Bogdan Tătaru-Cazaban (coord.), O filozofie a intervalului. In Honorem – Andrei Pleşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.

invitatie-andreiplesuinhonorem


LANSARE DE CARTE: Mihail Neamţu, ELEGII CONSERVATOARE, Iaşi, 23 aprilie, ora 16.00 (Cărtureşti)

12 aprilie 2009

Editura EIKON şi Librăria CĂRTUREŞTI-IAŞI (Iulius Mall)

vă invită la lansarea volumului

 ELEGII CONSERVATOARE

în prezenţa autorului şi a invitaţilor săi:

Ştefan AFLOROAEI,

George BONDOR şi Bogdan TĂTARU-CAZABAN

 Cum se transmite o veritabilă cultură a libertăţii morale, civice şi economice? În ce fel se raportează spaţiul public românesc la criza valorilor din Europa? Care este rolul Ortodoxiei la începutul secolului XXI? Ce înseamnă secularizarea pentru instituţia familiei sau forurile de educaţie? Cum se prezintă Biserica într-o eră a transparenţei mediatice, a revoluţiei moravurilor şi a pluralismului ideologic? Plecând de la aceste întrebări, Mihail Neamţu ne oferă în câteva provocatoare Elegii conservatoare un diagnostic teologico-politic care intersectează verticala creştinismului patristic cu orizontala liberalismului clasic occidental.

 

neamtu-elegii-conservatoare-iasi-23-04-circulara-email