Un salut catre Asociatia Fostilor Detinuti Politici

13 septembrie 2010

În numele conducerii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, al cercetătorilor şi colaboratorilor Institutului, precum şi în numele Consiliului Ştiinţific, permiteţi-ne să vă transmitem un cordial mesaj de solidaritate, admiraţie şi preţuire. De la înfiinţare şi până astăzi, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a fost şi rămâne una din cele mai importante voci ale societăţii civile. Menirea, acţiunea şi scopurile membrilor săi au contribuit decisiv la desprinderea României de spectrele trecutului totalitar şi la clădirea unei ţări noi, democratice, unde libertatea cuvântului şi demnitatea persoanei să fie respectate. AFDPR a luptat pentru memorie şi adevăr, sprijinind totodată construcţia unei societăţi libere şi pluraliste, unde convieţuirea se bazează pe dialog – iar nu pe violenţă. Institutul nostru a susţinut, susţine şi va susţine întotdeauna lupta Dvs. pentru adevăr, pentru recuperarea şi păstrarea memoriei vremurilor de supliciu şi prigoană ale dictaturii comuniste.

În timpuri în care unii exprimă nostalgia pentru comunism, noi credem că nu există nicio raţiune pentru a trece sub tăcere crimele abominabile ale dictaturii comuniste. Dimpotrivă, ele trebuie documentate, studiate şi făcute cunoscute de o manieră irefutabilă, aşa încât noile generaţii să cunoască jertfa înaintaşilor lor. După cum nimeni nu poate absolvi sau uita crimele naziste, trecerea timpului nu poate împiedica înfăptuirea justiţiei pentru masacrele, nedreptăţile, violenţele, deposedările, întemniţările, intimidările şi atrocitaţile comise în timpul totalitarismului comunist. Împreună cu Dumneavoastră, am militat pentru o Lege a Lustraţiei şi pentru tăierea la un nivel minim a pensiilor foştilor ofiţeri ai Securităţii Partidului Comunist. În acelaşi sens, Institutul nostru a facilitat întâlnirea dintre tinerele generaţii – elevi şi studenţi – şi martorii catastrofei comuniste. Începând cu toamna acestui an, IICCMER va lansa un concurs împreună cu Ordinul Arhitecţilor din România pentru transformarea închisorii de la Râmnicu Sărat într-un spaţiu memorial. Am continuat să susţinem demersurile de memorie orală, publicând volume despre experienţa carcerală din fiecare judeţ al ţării. Iată doar câteva indicii ale pledoariei noastre pentru o confruntare lucidă şi responsabilă cu trecutul.  Ne opunem tentativelor de “revizuire” negaţionistă a catastrofei comuniste. Mai mult, suntem convinşi că instituţiile statului de drept au datoria să răspundă cererilor societăţii civile legate de aducerea în justiţie a celor care au comis acele fărădelegi.

Acţionăm pentru propunerea şi adoptarea unei legi a imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii, în spiritul dreptului internaţional. Nu există niciun motiv pentru a aşterne giulgiul unei culpabile amnezii peste acele fapte abominabile. În spiritul mandatului primit din partea Guvernului României în luna februarie 2010, IICCMER investighează şi crimele politice care au avut loc dupa prăbuşirea oficială a dictaturii, la 22 decembrie 1989. Ştim că sunt unii care nu se bucură de acest lucru. Dar ştim că Dvs., ca şi cei mai mulţi cetăţeni ai ţării, sunteţi de partea celor care vor să afle şi să rostească adevărul.

Dorim din tot sufletul colaborarea strânsă cu AFDPR. Păstrăm vie memoria celui care a fost dl. Constantin Ticu Dumitrescu, figură marcantă a luptei antitotalitare. Dorim să sprijinim publicarea documentelor legate de sumbra perioadă a dictaturii comuniste, de suferinţele prin care au trecut cei care au refuzat să îngenuncheze. Întrucât acel regim a fost unul ilegitim şi criminal, lucru afirmat fără echivoc în discursul Preşedintelui României, dl. Traian Băsescu, din 18 decembrie 2006, act oficial al statului român, susţinem adoptarea de măsuri reparatorii pentru cei care au fost victimele terorii comuniste pe întreg parcursul regimului, din 1945 şi până în 1989.

Vă încredinţăm de gândurile noastre cele mai curate şi de respectul nostru deplin.

În numele IICCMER,

Profesor Vladimir Tismăneanu
Preşedintele Consiliului Ştiintific

Profesor Ioan Stanomir
Preşedinte Executiv

Dr. Mihail Neamţu
Director Ştiinţific


Andrei Pleşu şi G.M. Tamas: un dialog mai vechi

21 iulie 2010

Cu stînga pe dreapta călcînd

Am participat, de curînd, la un dialog amical despre stînga şi dreapta, organizat, la Sofia, de Ivan Krastev, un prieten preţios şi un politolog de elită. De faţă mai erau, dintre cunoscuţi, Alexander Smolar şi Tamás Gáspár Miklós, alături de alţi numeroşi gazetari şi experţi din Germania, Italia, Spania, Turcia, Statele Unite, Albania şi Portugalia.

N-aş spune că am aflat lucruri noi. Dar am avut – pentru a cîta oară? – ocazia să constat disproporţia numerică, stilistică şi retorică dintre pledanţii stîngii şi ai dreptei. Statistic vorbind, partizanii dreptei acopereau cam cinci la sută din cei prezenţi. Printre ei, se numărau doi parlamentari bulgari, a căror coerenţă, cuviinţă şi fineţe m-au făcut să reflectez amar asupra omologilor lor români. Dar indiferent de calitatea prestaţiei lor, cei doi se confruntau constant cu reacţia neîncrezător-ironică a majorităţii. Era clar că stînga se simte mereu legitimă, în vreme ce dreapta se simte mereu suspectă. Stînga a supravieţuit tonic tuturor crimelor ei. Cît despre crimele dreptei, dreapta continuă să le întruchipeze. Drept care, într-o adunare dominată de stînga, discursul de dreapta are un ton stingherit sau, în orice caz, insular, excentric.

Vedeta stîngii ofensive, deştepte, cultivate a fost, ca întotdeauna cînd e de faţă, amicul Tamás. Vechiul disident anticomunist arborează mereu panaşul unui anarhism cochet, cu sclipiri marxizante, preţiozităţi academice şi virtuozităţi caustice. Vede (sau se face că vede) fascişti peste tot, fandează panicard şi fentează sofistic, într-o engleză perfectă, ostentativ conservatoare. „Problema liderilor de dreapta – zice el, de pildă – e că se consideră lideri în chip natural, de unde insuportabila lor aroganţă.” Nu poţi să nu observi, în replică, un viciu comun al liderilor de stînga, cel puţin la fel de grav şi, parcă, mai periculos: ei se consideră lideri în mod providenţial, de unde sîngerosul lor delir misionar. „Nu uita că eu m-am angajat, în tinereţe, împotriva liderilor comunişti!” – parează, prin eschivă, Gáspár Miklós. Sau, tot el: „Critica ideologiei comuniste e, de regulă, contradictorie: ba se spune că avem de a face cu o ideologie utopică, inaplicabilă, ba că ea a fost aplicată, dar cu rezultate dezastruoase. Păi, ori se poate aplica, ori nu se poate”. Bine, te grăbeşti să spui, dar de vreme ce toate tentativele de aplicare a ideologiei comuniste au sfîrşit în catastrofă, nu e asta o dovadă că ideologia cu pricina e inaplicabilă? Unde e contradicţia? Nu e inaplicabilitatea una dintre notele constitutive ale utopiei? De cîte ori şi în cîte locuri trebuie să eşueze un sistem, pentru ca el să fie declarat inaplicabil? E însă foarte greu să-i ţii piept seducătorului filozof maghiaro-clujean.

E inteligent, e citit, e funny. Fucking funny! Şi, mai ales, spre deosebire de cei doi parlamentari bulgari, e pe val, e pe gustul majorităţii. Şi Ivan Krastev, şi Alexander Smolar par să-mi dea dreptate, dar o fac discret, în pauză, oarecum conspirativ. Le e teamă, poate, că mă simt prost şi încearcă să mă consoleze prieteneşte? Sau am devenit eu însumi mai suspicios decît e cazul? Văd oare disimetrii acolo unde ele nu există? Dar iată, cînd cineva vorbeşte cu parapon despre defectele (grave) ale dnei Thatcher, toată lumea zîmbeşte solidar, aprobativ, cu multiple subînţelesuri. Vorbeşti, dimpotrivă, despre unele calităţi ale dnei Thatcher? Provoci o stare de jenă generală, ca şi atunci cînd ai obiecţiuni la Che Guevara. Dreapta e culpabilă. Reacţionară. Niţel ridicolă. Stînga construieşte pe idolatria egalităţii, dar nu admite egalitatea de principiu cu dreapta. Dreapta e ceva pe care nu e cazul să-l consideri egal. În plus, dreapta e tristă, n-are haz, nu ştie de glumă. Stînga e şugubeaţă. Nu ţine minte răul. Trage peste Gulag o cortină inteligentă, plină de nuanţe, fineţuri analitice şi „legi ale istoriei”. Lumea bună, lumea cu adevărat bună e de stînga. Restul? O mînă de elitişti întîrziaţi, buni de condamnat la o justă amnezie populară.

Dilema veche 243 (2008)

G.M. Tamás

O scrisoare către Andrei Pleşu

Ah, dragă prietene, dacă ar trebui să aleg pe cineva să-mi fie călău, eu te-aş vrea pe tine să fii omul cu masca neagră, sînt convins că nu m-ar durea de tot, că m-aş plimba întru lumea cealaltă printr-o cascadă de harfe eoliene, printr-o ceaţă trandafirie, lîngă pilaştri de porfir.

Dar dacă ar trebui să-mi aleg un hronicar să-mi scrie letopiseţul tuturor ideilor şi năravurilor mele sau un advocatus diaboli să-mi pledeze biata, smerita cauză, atunci voi ezita puţin. Nădăjduiesc că n-o vei lua în nume de rău. E poate un blestem divin împotriva celor ce şi-au jertfit suculenta şi tînăra viaţă, studiului unor lucruri ce s-au petrecut înainte (Geistesgeschichte), probabil o mîrşăvie blasfemică, oricum, să n-aibă memorie. Bineînţeles, nici nu mi-a trecut prin cap să spun la Sofia sau oriunde bîlbîiturile pe care ai avut bunătatea să mi le atribui. (N. red.: în articolul „Cu stînga pe dreapta călcînd”, Dilema veche, nr. 243.)


Ceea ce am menţionat acolo, superficial şi grăbit, a fost următorul paradox: există o contradicţie în judecata asupra sistemului bolşevic (căruia îi sînt şi astăzi opus, ca înainte, dar astăzi aceasta nu ne cere mare vitejie sau perspicacitate extraordinară – sau mă înşel?). Acest paradox consistă din două enunţuri contradictorii care s-au formulat împotriva „socialismului real” (termenul l-am moştenit de la tov. L. I. Brejnev, straşnic cadru de conducere sovietic).

Enunţul nr. 1, pronunţat înainte de 1989: sistemul bolşevic minte, nu este socialismul afişat de ideologii săi, fiindcă societăţile de tip „comunist” sînt societăţi producătoare de mărfuri, bazate pe munca salariată, folosind sistemul financiar (bani), muncitorii sînt separaţi de mijloacele de producţie (adică proprietatea socialistă e un mit), sînt societăţi inegale, ierarhice, represive, deci nu sînt socialiste cum socialismul este definit în teoria marxistă. Societăţile de tip sovietic înşală oamenii care mai cred în ele, nu este adevărat că sînt socialiste.

Enunţul nr. 2, pronunţat după 1989: sistemul bolşevic a spus adevărul, societatea de tip sovietic a fost într-adevăr socialistă. Din această pricină, trebuie să evităm oricare transcensus primejdios al sistemului capitalist, fiindcă ştim ceea ce a fost socialismul: Uniunea Sovietică, Republica Populară Chineză, să nu mai vorbim de Republica Socialistă România, cu Gulag, laogai, Canal, Gherla, Aiud.

Ceea ce am afirmat modest este că cele două afirmaţii fundamentale ale anticomunismului oficial sînt contradictorii. Nu pot să fie corecte ambele în acelaşi timp. Eu, de fapt, cred că enunţul nr. 1 are merite, cît ar fi el de simplist. Enunţul nr. 2 mi se pare fals, cum mi se pare fals denunţul ideologiei antiglobaliste-antiimperialiste, reprezentată totuşi de mari cărturari ca Domenico Losurdo şi Luciano Canfora, că liberalismul ar fi identic cu Belgia într-adevăr liberală, care a asasinat conştient, deliberat, „anume”, cca două milioane de oameni de culoare în Congo la începutul secolului XX, şi că alt model al societăţii liberale nu ar fi posibil, pentru că, chipurile, e dovedit, e demonstrat că acestea sînt consecinţele regimului liberal-capitalist, scilicet: genocidul. Nonsens, nu-i aşa?

Sigur, există oameni de stînga care găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic. Dar cu ei, eu, de regulă, nu stau de vorbă decît din politeţe. Dar nu numai curtoazia. Cum nu sînt un om aservit principiilor rigide, găsesc în duhul meu obscur tandreţe chiar şi pentru cîte un fermecător duşman de clasă, ca tine, dragă Andrei. Amitiés,

G.M. Tamás

P.S. În ceea ce priveşte conservatorii, nu cred că ei ar simţi că puterea le revine în mod firesc, ci filozofia conservatoare sau – cum spune Roger Scruton – „dogmatica” conservatoare porneşte din ideea naturii umane. Ea legitimează orice putere politică numai în termenii naturii (Hume, Oakeshott, Leo Strauss) şi unei armonii cu această fire. Arta de a fi conservator constă (sau consta odinioară) în gestul nestingherit, spontan, ludic al stăpînirii fără ţel ulterior. E estetic, anti-teleologic: sprezzatura.

În schimb, „stînga eternă” poposeşte pe tărîmul unui „regim de adevăr”, cum îl numeşte Alain Badiou urmîndu-i pe Marx, Lukács şi Althusser, un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat, descris splendid de faimosul discurs al lui Galileo Galilei în piesa lui Bertold Brecht: „Dintotdeauna se susţinea că astrele sînt fixate pe o boltă de cristal, ca să nu cadă. Acum însă, am prins curaj şi le lăsăm să plutească libere în spaţiu, fără nici un punct de susţinere. ş…ţ Iar pămîntul se roteşte voios în jurul soarelui şi, împreună cu el, se rotesc precupeţe, negustori, principi şi cardinali, ba chiar şi papa. Peste noapte universul şi-a pierdut centrul, dar în dimineaţa următoare s-a trezit cu nenumărate centre, încît putem socoti că adevăratul centru al lumii se găseşte în fiecare dintre ele sau în nici unul. Astfel universul a devenit deodată cu mult mai încăpător.”

Iar „dreapta eroică” (de la Joseph de Maistre şi Don Juan Donoso Cortés la Carl Schmitt şi Cioran tînăr) îşi găseşte temeiul în delirul conceptual de a tranşa între prieten şi potrivnic, în decizie. Aceste arhetipuri mai există, dar se dărîmă toate. N-am făcut polemică, am descris trecutul.

Dilema veche 247 (2008)

Cîteva comentarii la G.M. Tamas

Mi-a făcut plăcere, dragul meu, să propun Dilemei vechi textul scrisorii în care mă amendezi pentru interpretarea trunchiată a sprinţarei tale intervenţii de la Sofia.

Cum îţi spuneam şi într-un mail de-acum cîteva zile, scrii atît de bine româneşte, încît, pentru un calofil ca mine, aproape că nu mai contează ce spui. Îmi cer, oricum, scuze, dacă am reprodus inexact spusele tale. Pe de altă parte, oricîte malentendu-uri s-ar aduna între noi, e clar că stăm, cu sau fără ele, pe poziţii disjuncte şi că vom rămîne pînă la capăt în această disjuncţie: tu apărînd cu îndîrjire şi graţie un utopic paradis de stînga, eu bombănind bătrîneşte, dinspre dreapta, nonşalanţa (sprezzatura?) cu care teoretizezi ceea ce, pentru mai multe milioane de oameni, a fost infernul pur. De dragul dialogului, ridic, totuşi, mănuşa.

În beneficiul cititorilor, dar şi pentru că nu am instrucţia ta de specialitate, îţi voi simplifica tezele, străduindu-mă să nu le deformez încă o dată. Pui în lumină două enunţuri pe care le califici drept „contradictorii”: 1) „Socialismul real” n-a fost socialism adevărat, ci o deformare ipocrită, mincinoasă, a teoriei marxiste şi 2) „Socialismul real” a fost aplicarea întocmai a teoriei marxiste, adică a fost socialism adevărat. Eşecul lui practic e, simultan, eşecul teoriei sale şi evacuarea lui din registrul regimurilor politice viabile. Cîteva observaţii rapide: Nu cred că enunţul 1 e, cum spui, formulat înainte de 1989, în vreme ce enunţul 2 apare după 1989. În dezbaterea despre comunism, ele coexistă, mi se pare, de mult. Tu ai o înclinaţie (moderată, dar limpede) pentru enunţul 1, pe care, formulîndu-l, ai mare grijă la cuvinte: vorbeşti de „societăţile de tip sovietic” şi de „sistemul bolşevic”, iar cînd zici „de tip <>”, pui repede termenul „comunist” între ghilimele. Problema ta este să reduci maximal conotaţia „comunistă” a eşecului. Răul, atîta cît a fost, a fost un păcat „bolşevic” şi „sovietic”. Bolşevicii şi sovieticii au „întinat” – vorba lui Ion Iliescu – comunismul adevărat, l-au compromis, l-au aplicat vicios.

Conform enunţului 1, pe care îl preferi, comunismul nu e infirmat de „socialismul real”, altfel spus nu poate fi epuizat de tribulaţiile lui istorice. Trebuie să i se mai dea o şansă, încă una, iarăşi şi iarăşi, pînă cînd, poate, într-un tîrziu, şi la capătul cîtorva noi hecatombe, va reuşi să-şi arate chipul benefic, generos, „ştiinţific”. Admiţi că enunţul 1 e „simplist”. În schimb, enunţul 2 ţi se pare direct „fals”. A identifica comunismul cu URSS, China, Europa de Est, Gulagul, Canalul, Gherla, Aiudul etc. e la fel de abuziv, pe cît este de abuziv să identifici liberalismul cu crimele belgiene din Congo şi, în general, cu genocidul. Care va să zică, eşti echidistant. Nu poţi fi de acord cu Losurdo sau Canfora („totuşi mari cărturari”), nici cu cei care „găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic” („sovietic” fireşte, căci în celelalte ţări comuniste puşcăriile nu sînt relevante…).

Sincer vorbind, eşti prea echidistant pentru gustul meu. A judeca comunismul prin prisma Gulagului mi se pare, orişicît, ceva mai legitim decît a judeca liberalismul prin prisma genocidului. Stalin e, cred, un exponent al marxism-leninismului în mai mare măsură decît a fost Hitler un exponent al lui John Stuart Mill. În ce mă priveşte – aşa cum, probabil, anticipezi – sînt mai aproape de enunţul 2. Pînă una alta, „socialismul real” a arătat aşa cum a arătat şi, de vreme ce, indiferent de contexte locale, de „adaptări” naţionale, de experimente şi scremete de tot soiul, a produs efecte atît de asemănătoare, am dreptul să-i pun la îndoială temeiurile. Nu pot face abstracţie de faptul istoric, în numele unui nimb imperceptibil. N-ar fi nici măcar în spiritul lui Karl Marx.

Cît despre însemnările tale din Post-scriptum, mărturisesc că le-am urmărit cu oarecare dificultate. Nu înţeleg ce vrei să spui definind liderul „conservator” drept un „ludic al stăpînirii fără ţel ulterior”, sau calificînd „stînga eternă”, pe urmele lui Badiou, drept „regim de adevăr”, „un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat” etc. Conservatorul ludic? Foarte bine! Ai ceva împotriva lui Churchill? Preferi seria de activişti comunişti care se iau în serios pînă la crimă? Comunismul ca „regim de adevăr”? Nu ţi se pare o ironie? Ce te-a determinat să faci disidenţă împotriva unui „adevăr” atît de „zdrobitor” şi, în plus, „splendid” ca un discurs de Galileo Galilei? Ştiu, o să spui că altul e „comunismul” tău, că vorba eternului Pristanda, „altceva ai tu în sufletul tău”. Losurdo? Badiou? Dă-mi voie să te scandalizez niţel: doi băieţi deştepţi de o prostie compactă. Genul de intelectuali care „trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri”. Nu polemizez. (Viaţa e prea scurtă.) Îi descriu. Rămîn totuşi fidelul tău, plin de o paradoxală simpatie, „duşman de clasă”. Măcar să fi arătat toate conflictele veacului ca fragedele conflicte dintre noi doi.

Cu drag,

Andrei Pleşu

Dilema veche 247 (2008)


Marxismul liric şi revolta mesianică (un răspuns pentru Alexandru Polgár)

20 iulie 2010

Vremurile de criză produc, inevitabil, un crescendo al emfazei publicistice. Prăbuşirea unor sisteme financiare provoacă turbulenţe legitime, depresii previzibile şi stări de genuină iritare. Doar cinicii vor trece nepăsători pe stradă, fără să constate sărăcia, degradarea umană, penuria generalizată, grevele fără efect, numărul crescând de cerşetori, disproporţia între promisiunea politicienilor şi actul de guvernare. E firesc să reacţionezi. E important să nu pierzi virtutea empatiei. Ca şi în cazul problemelor ecologice (e.g., încălzirea globală, limitarea resurselor naturale), nimeni nu dispută dispoziţia afectivă a interlocutorilor, ci capacitatea lor de înţelegere a unor fenomene complexe. Reflecţia sistematică despre capitalism sau comunism, bunăoară, nu poate fi confundată cu retorica sentimentală.

Atunci când Vladimir Tismăneanu sau G.M. Támas polemizează, diferenţa dintre preopinenţi nu se articulează în termenii unei enciclice pastorale. Universitarii nu se adresează în primul rând străzii (deşi o pot face ca simpli cetăţeni), ci formatorilor de opinie îmbătaţi cu iluzii istorice sau transcendentale. Nu discursul predicatorial e miza, ci puterea de-a surprinde relaţii cauzale atipice, legături inaparente şi conexiuni logice care scapă, totuşi, ochiului comun. Nu e în chestie grija colegială, tovărăşească ori părintească pentru aproapele (fratele, prietenul, co-naţionalul, co-religionarul ori străinul), ci capacitatea de-a genera, printr-un proces cognitiv universal acceptabil, răspunsuri la câteva interogaţii stringente.

Una dintre aceste întrebări, reluată de Alexandru Polgár într-un articol din revista „Cultura”, sună astfel: „la ce bun marxismul în vremuri de răstrişte”? Pentru tânărul discipol al lui Claude Karnoouh şi G.M. Támas, Das Kapital e încă actual. Într-un eseu-manifest scris cu patos sacerdotal şi talent nemăsluit, autorul probează modul concret în care un intelectual format după 1989 (şi chiar după răsfoirea sau lectura „Cărţii Negre a Comunismului”) se mai poate totuşi îndrăgosti de ideea comunistă (pentru a relua formula lui Alain Badiou).

În primul rând, dl. Polgár are în avantajul domniei sale vârsta şi onestitatea. Dezgustat de variantele româneşti ale socialismului, filozoful clujean caută valoarea perenă a marxismului, descris drept „singura doctrină” care „să nu tacă despre mizeria de zi cu zi şi să n-o pună, cu totul pervers, pe seama unor nenorociţi pe care să-i vrea atinşi de te miri ce defecte naturale (lene, prostie, bădărănie, murdărie) ţinînd de apartenenţa socială, de grupul socio-cultural sau chiar de neam, etnie ori rasă.” Cu alte cuvinte, marxismul este atractiv prin universalitatea diagnosticului pus unei orânduiri economice ingrate şi dezumanizante.

Pe seama capitalismului, Alexandru Polgár pune toată nefericirea noilor clase de „sclavi” — salahorii multinaţionalelor, slujbaşii siluiţi de calicia patronilor, victimele demagogiei partidelor parlamentare, lumpen-proletariatul subnutrit, muncitorimea ameninţată de şomaj. La celălalt pol se află partizanii „anticomunismului de aparat”, gata să cânte în litanii teza culpabilităţii generice a triadei Marx, Lenin & Stalin, fără să ţină cont de forţa de atracţie a ideologiei colectiviste. Anticomunismul, s-ar spune, e deja anacronic şi nu poate vorbi mulţimilor aflate sub povara prezentului. The time is out of joint, ca atare spectrele marxismului se pot întoarce. În timp ce „elitele” mai au răgazul unui excurs arhivistic, scotocind prin măruntaiele marelui cadavru ideologic numit comunismul, popoarele trădate de jocul „marelui capital” îşi cer dreptatea aici şi acum. Plecând de la acest imperativ, textele neo-marxiştilor îşi permit să asume o enormă cantitate de uitare.

Vorbind despre actualitatea marxismului, Alexandru Polgár aruncă prezentul în raza făgăduinţelor unui viitor mesianic. În loc să tălmăcească răbdător legătura dintre faptele complexe (dar vizibile) ale istoriei recente şi intenţionalitatea (rudimentară, dar invizibilă) a unei vechi conştiinţe ideologice (revoluţionare) sau în loc să măsoare cuvintele cu care descrie nefericirea „muncitorului-salariat”, dl Polgár promite şi întrezăreşte un alt ev: „posibilitatea unei lumi în care deliberarea colectivă reală şi demnă de acest nume să-şi dea legea şi măsura nevoilor şi [a] posibilităţilor sale — atât cât poate face o asemenea deliberare colectivă ce are de scrutat nu doar statistici şi profituri, ci în primul rând misterul omenescului ca atare.”

Nerăbdarea cvasi-apocaliptică îl face pe neo-marxistul liric al zilelor noastre să nu se mai împiedice în evidenţa crasă a empiricului (care, evident, nu poate surprinde întreg câmp de semnificaţii al realului). Crimele săvârşite, ca şi uriaşele dezastre ecologice sau umane produse în numele ideologiei roşii sunt diagnosticate drept o simplă ectopie; hecatombele sunt deplânse ca atare, dar niciodată explicate. Iată cum gândirea critică ajunge subminată de tentaţia descântecului. Factologia şi atenţia pentru detaliile ascunse acum în biblioteci sunt îngropate sub valul indignării şi al revoltei împotriva „Insuportabilului”.

O linie de argumentare mai puţin melodramatică, dar atentă la cifre, l-ar fi convins poate pe autorul nostru că ieşirea din „comunismul real” şi întâlnirea cu piaţa liberă  n-a produs doar calamităţi. „Revoluţia neo-liberală” (Anthony J. Evans & Dragoş Paul Aligică) a născut nu doar la trauma exilului (migraţia în masă), ci şi un plus de mobilitate socială şi prosperitate materială pentru majoritatea românilor. Între 2005 şi 2010, creşterea veniturilor pe cap de locuitor n-a încetat. Românii au călătorit în ultimii zece ani mai mult decât oricând în istorie. Patologiile capitalismului autohton şi bolile societăţii noastre nu ţin de existenţa unei competiţii globale (şi deci a unei „ameninţări” indirecte la adresa forţei de muncă neaoşe), ci de piedicile în calea dezvoltării naturale puse de un stat corupt, clientelar, asistenţialist şi supra-dimensionat în birocraţie. Au toate acestea vreo legătură cu moştenirea „comunismului real” (cu tot ceea ce înseamnă absenţa proprietăţii, anularea ierarhiilor, îngroparea competenţelor, etc)? Nu este oarecum aberant să descriem — aşa cum face G.M. Támas — regimul Ceauşescu drept „regim fascist” (inspirat, chipurile, mai mult din ideile lui Mihail Manoilescu decât din Marx), doar pentru a disculpa noţiunea de comunism? A existat în perioada 1964-1989 vreo protecţie legală asupra proprietăţii private sau stimuli minimali pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial? A luat cineva în considerare motivaţia umană şi comportamentul organizaţional îndreptat de regimul comunist spre risipă, iar nu către eficienţă?

Aşa se face că astăzi redistribuim sărăcie. Că lenea şi furtul nu sunt tocmai o ficţiune ne-o spune numărul de aproape un milion de cetăţeni români declaraţi „handicapaţi fizic” de către oameni în halate albe, care au rostit cândva jurământul lui Hippocrate. Nu piaţa este sursa nefericirii românilor, ci lupta cu spiritul prost al unor legile bune şi cu litera dreaptă a unor legi strâmbe. Nu creditele pe investiţii au ruinat conturile noastre bancare, ci bulimia consumului fără limite sau fără orizont etic. Mediocritatea sau performanţa criminală a managerilor firmelor de stat, absenţa infrastructurii, excesul de reglementări şi intervenţiile centraliste – toate acestea (iar nu multinaţionalele care, la limită, pot vinde şi praz moldovenesc şi ceapă dunăreană) au ruinat piaţa de desfacere pentru fermieri. În sfârşit, mizeria oraşelor nu vine din reflexul gospodăririi de sine al oricărui om liber şi puternic (aşa cum l-a imaginat tradiţia), ci din atavicele reflexe etatiste ale unei colectivităţi care se vrea mereu întreţinută, tolerată, administrată, răsplătită şi răsfăţată. Aceste metehne locale — înaintea ideilor lui Adam Smith, Milton Friedman sau Julian Simon — au dat aripi „îngerului Silei”.

Se pune aşadar întrebarea: care mai este relaţia neo-marxismului anti-globalist cu ideea de ştiinţă (istorie, sociologie sau economie)? Putem identifica în discursul militanţilor de stânga altceva decât o demonstraţie de virtuozitate oraculară şi sofistică elegantă? Vor putea excesele de verbozitate literară sau arcanele frazeologiei à la Derrida să compenseze nevoia unei demonstraţii plauzibile (dacă nu apodictice) a nevoii de revoluţie? Faţă de socialiştii utopici ai lui Charles Fourier şi Saint-Simon, Karl Marx pretindea măcar o întemeiere ştiinţifică a discursului social-politic. Lăsând deoparte consideraţiile antropologice şi anti-metafizice ale lui Marx, Das Kapital livrează explicaţii concrete privind mecanismul de producţie al mărfurilor, acumularea primitivă de capital, relaţia între munca fizică şi plus valoare, etc. Care este economistul noii stângi româneşti sau est-europene gata să restaureze parametrii de analiză din Capitalul? Ceea ce, în mod evident, G.M. Támas, Claude Karnoouh & Alexandru Polgár refuză să facă este o evaluare a instrumentelor marxiste de analiză a lumii sociale, la început de secol XXI. Oferă marxismul vreo metodă euristică pentru interpretarea datelor economice ale epocii noastre post-industriale? Poate compara cineva condiţia muncitorului dintr-o fabrică de oţel din Manchester (la început de secol XIX) cu reprezentantul clasei de mijloc într-o ţară est-europeană post-comunistă şi post-industrială (profesorul de liceu cu normă didactică de 18h sau 24h pe săptămână; profesorul universitar cu normă didactică de 6h şi salariu de douăzeci de ori mai mare decât media pe economie)? Se află în joc acelaşi tip de exploatare?

Neo-marxismul va trebui nu doar să accepte caracterul non-accidental al crimelor produse de lagărul comunist; el este chemat să examineze toate enunţurile falacioase ale părintelui fondator, cărora istoria le-a demonstrat nulitatea (e.g., teza din Critica programului de la Gotha, conform căreia ţările industriale nu vor aboli niciodată exploatarea în sens lucrativ copiilor; iluziile cu privire la forţa de emancipare a „dictaturii proletariatului”; analiza raportului cerere-ofertă, care stabileşte preţul unui produs ori serviciu înaintea cantităţii obiective de „muncă vie” angajată de proletar, etc.). Să mai spunem — cu riscul de-a plictisi — că nimeni în spaţiul sovietic, cu excepţia poate a nomenclaturii, n-a vânat dimineaţa, mergând apoi la pescuit după amiaza, pentru a face critică literară spre seară. Dimpotrivă, nicăieri altundeva decât în lumea occidentală a liberalismului clasic n-a existat atâta explozie de imaginaţie antreprenorială, inovaţie tehnologică, leisure şi creativitate culturală. Marile muzee de artă, faimoasele laboratoare de cercetare, bibliotecile de vis, libertatea de expresie a mass-media, prosperitatea generală — toate acestea ţin mai degrabă de moştenirea lui Tocqueville, mai curând decât de ereditatea lui Marx sau Engels. Acest legat al civilizaţiei moştenire e preţuit şi validat mai departe de zeci de milioane de republicani în Statele Unite, de zeci de milioane de simpatizanţi ai creştin-democraţiei în Italia sau Germania, de suporterii politicilor de austeritate promovate de conservatorii britanici sau polonezi, ş.a.m.d.

E improbabil însă ca argumentele economice sau demografice (formulate a posteriori) să poată stopa o reabilitare dogmatică a crezului marxist (decisă a priori). Posesori de televizoare cu plasmă şi cablu de satelit în regim 24×7 vor putea declara, cu o ipocrizie caracteristică, faptul că regretă stabilitatea epocii Ceauşescu (prezentul fiind regizat, nu-i aşa, în chip dictatorial dinspre culoarele umbroase ale Palatului Cotroceni). Cu toate acestea, niciun cetăţean român n-a făcut coadă pentru permise de lucru la ambasada Coreei de Nord, a statului Belarus ori Venezuela. Sute de mii de tineri ar trece oceanul, dar nu visând la o mansardă în Caracas sau Havana, ci la o slujba decentă în Ottawa, New York sau Washington DC. Evident: definiţiile cantitative ale fericirii sunt îndoielnice şi libertatea spiritului nu depinde de numărul vacanţelor petrecute la malul Mediteranei sau pe plajele însorite ale Pacificului.

De aceea, trebuie repetat acest truism: capitalismul nu se substituie extazului mistic, nici nu îndepărtează starea de greaţă, nemulţumirea de sine, sentimentul derelicţiunii sau experienţa dezgustului faţă de timpul lumii acesteia. Capitalismul (cu tot ceea ce înseamnă respectul pentru proprietate, schimbul liber de mărfuri, abundenţa ofertei) nu interzice „locuirea în chip poetic” tocmai pentru că nu se afirmă ca un adevăr metafizic sau ca principiu prim al tuturor lucrurilor. Au existat drame sufleteşti, aventuri soteriologice ori logomahii şi înaintea exploziei comerţului mondial, în secolele XVI-XVII. Capitalismul, ca atare, e doar un instrument de reglare a interacţiunii umane în planul economic cu scopul de-a preveni sărăcia materială şi ideatică, rezultată mereu dintr-o ordine centralistă, dirijistă sau protecţionistă. Capitalismul nu ţine să prostitueze fiinţa umană, nici să degradeze personalitatea Celuilalt; el nu izgnoşte posibilitatea unor experienţe non-comerciale, cum ar fi ludicul pur, contemplaţia sau prietenia. Capitalismul, cu alte cuvinte, trebuie privit în ordinea firii.

Dacă  obiecţiunile de ordin economic nu vor persuada suficient preopinentul, să formulăm aici un ultim argument politic împotrivaderapajului voluntarist-autoritar pe care dl Polgár pare să-l cauţioneze: „Nu văd cum s-ar putea schimba lucrurile prin mecanismele politice clasice”, spune domnia sa, văzând în cuvinte precum „democraţie”, „alegeri libere” şi „carieră” doar o anexă a unui imperiu hegemonic. Să înţelegem că „mecanismele clasice” înseamnă aici diviziunea puterilor în stat, parlamentarism şi ordine constituţională? Atunci neo-marxismul de astăzi proclamă despărţirea de Montesquieu, în aceeaşi măsură în care denunţă ambiţiile „neo-conservatoare” ale „boierilor minţii”. Diferenţa capitală între „politica clasică” de extracţie democratică şi politica revoluţionară apărată de Alexandru Polgár, parmi les autres, pleacă de la exigenţa non-erotizării raportului dintre individ, instituţii şi mulţime.

Liberal-conservatorii sunt fundamental sceptici cu privire la natura umană şi caută să limiteze narcisismul individual sau colectiv. Ca atare, raţionalitatea iar nu avântul sentimental trebuie să domine angajamentul politic sau civic al oamenilor. Dimpotrivă, marxiştii sunt îndrăgostiţi de abstracţia numită umanitate şi vor, cu orice preţ, să-i ofere o paradoxală transcendenţă şi o soartă fără egal. Cum altfel să înţelegi dorinţa de păstrare a „esenţei comunismului, în calitatea sa de adevăr al lumii capitaliste în istoria si destinul ei, drept reperul nostru etico-politic cel mai de preţ” (A. Polgár)? Nu e aici o sfidare a tuturor lecţiilor moral-politice din istoria modernităţii, plecând de la dulcea uitare a secolului XX şi de la nevoia stringentă a transfigurării cotidianului printr-un impuls mesianic, pe cât de vag, pe atât de totalizant, înşelător şi ambiţios?

Mihail NEAMŢU

(iulie 2010)


Remember 13-15 iunie 1990

14 iunie 2010

Un fenomen particular al anului 1990 l-a reprezentat învrăjbirea între diferite categorii profesionale, sub pretextul apărării „valorilor revoluţionare”.

Noua putere se instalase întrun discurs monopolist, ignorând deliberat substanţa civică a protestului antitotalitar şi contribuţia decisivă a Pieţei Operei, din Timişoara, şi a Pieţei Universităţii, din Bucureşti, la căderea regimului comunist. Organele de presă ale puterii neocomuniste au apelat mai întâi la violenţa retorică. Diabolizarea opoziţiei era un loc comun pentru ziarele „Adevărul”, „Dimineaţa” sau „Azi”.

Participanţii la demonstraţiile opoziţiei erau „şobolani”, „termite” sau „lăcuste”. Accentele anticapitaliste, rasiste sau xenofobe nu lipseau dintr-un discurs autovictimizator. Nu este nevoie să cităm aici discursul imund al cronicarilor însetaţi de sânge. Chiar şi persoane respectate astăzi în platourile massmedia din România promovau în 1990 un proiect de societate antipluralist. Sergiu Andon vedea o monstruoasă alianţă între „câţiva cărturari şcoliţi” şi „mafia licitatorilor de patrie”. Corina Drăgotescu identifica „un creier diabolic” în spatele Pieţei Universităţii („Adevăr sau ficţiune?”, Adevărul, 13 iunie 1990). Pentru Cristian Tudor Popescu, Doina Cornea era „o doamnă în vârstă, care cum deschide gura te apucă jalea” („Disidenţii”, Adevărul, 25 aprilie 1990, p. 1).

De la abuzul verbal împotriva foştilor disidenţi şi a reprezentanţilor partidelor istorice s-a trecut la agresiunea fizică, sub protecţia gloatelor anonime. Fenomenologic vorbind, cruzimea încleştării dintre corpul politic autoritarist şi corpul social al protestatarilor n-a avut egal în celelalte ţări ex-comuniste. În lunile ianuarie, februarie şi iunie 1990, puterea personalizată de Ion Iliescu a regizat o industrie a violenţei. Moralmente frauduloasă, estetic obscenă, iar sub raport juridic neconstituţională, această violenţă a stins orice urmă de admiraţie pentru România însângerată din decembrie 1989. Autoritatea s-a tradus prin forţă, iar puterea, prin brutalitate.



Luni 14 iunie, supliment EvZ despre mineriade

13 iunie 2010

Luni EVZ publica un supliment de 16 pagini dedicat mineriadelo. Contribuie: HR Patapievici, Vladimir Tismaneanu, Ioan Stanomir, Mihail Neamtu, Angelo Mitchievici si altii. Cronologii, istorii subiective, reteaua puterii.


Mineriadele între violenţă stradală şi rezistenţă civică (14 iunie, ora 18.00, Palatul Şuţu) Bonus HR Patapievici

9 iunie 2010

Se împlinesc 20 de ani de la mineriada din iunie 1990. Luni 14 iunie ora 18.00, la Palatul Şuţu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc organizează dezbaterea publică: „Mineriadele între violenţa stradală şi rezistenţa civică”. Invitaţi: Cătălin AVRAMESCU, Andrei CORNEA, Rodica CULCER, Andreea PORA, Ioan STANOMIR, Dan TAPALAGĂ, Vladimir TISMĂNEANU. Moderator: Robert Turcescu. Cu această ocazie, IICCMER va lansa oficial portalul electronic despre mineriade. Intrarea liberă (Muzeul Municipiului Bucureşti/Palatul Şuţu, Bd IC Brătianu nr 2, Bucureşti).

BONUS: Interviu cu Horia-Roman Patapievici despre semnificaţia istorică a Mineriadelor şi despre situaţia politică a anului 1990.


Beatificarea lui Jerzy Popieluszko (Agerpress)

7 iunie 2010

Preotul catolic polonez Jerzy Popieluszko, o figură-cheie a sindicatului Solidaritatea asasinat în urmă cu 25 de ani de poliţia regimului comunist, a fost beatificat duminică în cadrul unei slujbe de amploare de la Varşovia la care au participat aproape 150.000 de credincioşi, potrivit poliţiei.


Paul Hollander despre Intelectualii occidentali şi tentaţia comunismului (luni, 31 mai, ora 11.00)

25 mai 2010

Institutul  de  Investigare  a  Crimelor  Comunismului și  Memoriei  Exilului  Românesc vă  invită  să  participați  la  conferința:

Western  Intellectuals  and  the  Temptation  of  Communism  in  the  20th Century.

Numerous  prominent  Western  intellectuals  were  attracted  to  (and  visited)  the  Soviet  Union  during  the  interwar  period,  and  in  the  1960s  and  1970s  communist  China,  Cuba,  North  Vietnam  and  other  third  world  communist  states.  On  a  smaller  scale,  such  political  pilgrimages  are  currently  taking  place  at  the  present  time  to  Venezuela  under  Chavez.  On  these,  occasions  Western  intellectuals  become    transformed  (at  least  temporarily)  from  skeptical  social  critics  into  ‘true  believers’.  How  to  account  for  this  phenomenon  and  its  persistence?

Ea  va  fi  susţinută  de  profesorul  emerit  Paul  HOLLANDER (University  of  Massachusetts,  SUA)  în  ziua  de luni,  31  mai  2010,  ora 11.00,  la  sediul  central  al  IICCMER  din  strada  Alecu  Russo,  nr.  13-19,  etajul  5,  apartament  11,  Bucureşti.

Profesorul  Paul  HOLLANDER a  studiat  sociologia  la  Princeton  University  (PhD,  1963),  după  ce  a  părăsit  Ungaria  comunistă  în  contextul  violenţelor  din  Budapesta  anului  1956.  A  redactat  numeroase  studii  în  domeniul  istoriei  ideilor,  a  filosofiei  culturii  şi  al  studiilor  de  politică  comparată.  Între  cărţile  de  referinţă  ale  domniei  sale  de  numără: Soviet  and  American  Society:  A  Comparison (1972); Political  Pilgrims (1981); Anti-Americanism (1992); Political  Will  and  Personal  Belief (1999), Discontents:  Postmodern  and  Post-communist (2002)  şi The  Only  Super  Power:  Reflections  on  Strength,  Weakness,  and  Anti-Americanism (2008).  A  editat  volumul From  the  Gulag  to  the  Killing  Fields:  Personal  Accounts  of  Political  Violence  And  Repression  in  Communist  States (2008)  şi The  Only  Super  Power:  Reflections  on  Strength,  Weakness,  and  Anti-Americanism (2009).

Profesorul  Paul  HOLLANDER  este  membru  în  Consiliul  Ştiinţific  al  IICCMER.


REDUCEREA PENSIILOR FOŞTILOR SECURIŞTI ŞI ACTIVIŞTI COMUNIŞTI DE RANG ÎNALT

7 mai 2010

REDUCEREA PENSIILOR
FOŞTILOR SECURIŞTI ŞI ACTIVIŞTI COMUNIŞTI DE RANG ÎNALT

Prin această petiţie, readucem în atenţie solicitarea societăţii civile de reducere a pensiilor foştilor activişti comunişti de rang înalt şi a responsabililor din aparatul represiv al Securităţii.

Această cerere a fost formulată de mai multe ori până acum, în forme uşor diferite, de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), Grupul pentru Dialog Social (2007) şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2008). Comisia Prezidenţială, care a declarat regimul comunist ca “ilegitim şi criminal”, recomanda, în Raportul Final, ca “foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai «Justiţiei» comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei”. Grupul pentru Dialog Social a cerut, la rându-i, printr-un comunicat, „reducerea cuantumului pensiilor foştilor securişti la nivelul unei pensii medii din sistemul public”. În fine, IICCR a iniţiat un proiect de lege prin care se stabilea ca pensiile responsabililor regimului comunist implicaţi în acte de represiune pe motive politice să fie reduse la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară.

În prezent, pensiile foştilor activişti comunişti şi angajaţi ai Securităţii sunt de câteva ori mai mari decât pensia medie. Reamintim că angajaţii Securităţii au fost pensionaţi după o lege specială, care i-a favorizat în raport cu restul populaţiei. Activiştii şi securiştii au făcut parte dintr-un sistem de privilegii înainte de 1989 şi au rămas privilegiaţi şi după revoluţie. Considerăm că este profund imoral ca promotorii unui sistem criminal să se bucure de impunitate într-un regim democratic şi, în plus, să beneficieze de favoruri. Orice reformă care vizează modernizarea statului nu poate fi compatibilă cu onorarea acelora care au transformat statul în instrument de represiune politică, în perioada 1948-1989.

În contextul dezbaterilor legate de legea unică a pensiilor, solicităm Guvernului României să găsească, împreună cu societatea civilă şi instituţiile academice care se ocupă de studiul comunismului, o formulă legală, în acord cu Constituţia României, prin care pensiile celor responsabili pentru nelegiuirile regimului comunist să fie reduse. Există precedente şi soluţii legale practicate în alte ţări ieşite de sub dictaturi, înregistrate în literatura de specialitate privind aşa-numita „justiţie de tranziţie”. Reducerea sau chiar eliminarea pensiilor s-au numărat printre măsurile luate în Europa după 1945 împotriva responsabililor nazişti şi a colaboratorilor acestora din ţările aliate. Câteva din statele est-europene post-comuniste au recurs, de asemenea, la sancţionarea celor responsabili de abuzurile comunismului prin reducerea pensiilor. Germania este cel mai cunoscut exemplu, iar Polonia, cel mai recent. De la 1 ianuarie 2010, pensiile a peste 24.000 de oficiali comunişti şi ofiţeri ai poliţiei politice din Polonia au fost diminuate cu peste 50%.

În condiţiile în care România a condamnat oficial regimul comunist, a venit vremea ca măsurile concrete de decomunizare să fie puse în practică. Este nevoie de acestea ca semn reparatoriu faţă de victimele comunismului şi pentru a arăta că încălcarea drepturilor omului, a legilor şi normelor democratice nu rămâne nesancţionată.

Petiţie iniţiată de Societatea de Studii Istorice din România, Iaşi, 12 ianuarie 2010

SEMNATARI:

Membrii Societăţii de Studii Istorice din România: Dorin Dobrincu, Bogdan Maleon, Florea Ioncioaia, Adrian Cioflâncă, Andrei Muraru, Ovidiu Buruiană, Leonidas Rados, Liviu Brătescu, Mihai Chiper, Arcadie Bodale, Cătălin Botoşineanu.

Semnatari: Gabriel Liiceanu (filosof, Bucureşti), Nicolae Manolescu (critic literar, Bucureşti), Citește restul acestei intrări »


Traian Ungureanu: despre indolenţa occidentală în cazul polonez

25 aprilie 2010

Unde a fost unitatea europeană în momentul de tragism unic de după 10 aprilie? În discursuri. Şi în gesturi de indiferenţă abia mascate. Toată lumea politică occidenală de prim rang a anunţat cu o admirabilă promptitudine emoţionaltă că va face drumul pînă la Cracovia, pentru funeraliile Preşedintelui Kaczynski şi ale soţiei lui, Maria. A fost deajuns un pretext cît de cît credibil pentru ca lotul magnificilor occidentali să dezerteze în masă. De la Preşedintele Obama, la Cancelarul Merkel, Preşedintele Sarkozy şi Prinţul Charles, liderii occidentali s-au declarat scutiţi pe motive de cenuşă vulcanică şi paralizie a transporturilor. Nici unul nu a plecat spre sau n-a încercat măcar să plece spre Cracovia. Dacă există o oarecare înţelegere pentru refuzul Preşedintelui Obama (deşi e greu de crezut că expediţia prezidenţială n-ar fi avut sorţi de izbîndă) liderii vest-europeni s-au acoperit de penibil şi au trimis polonezilor şi est-europenilor un mesaj inconfundabil: nu sînteţi importanţi pentru noi.

Preşedintele Sarkozy avea, desigur, la îndemînă excelenta reţea feroviară franceză şi putea conta, fără îndoială pe elicoptere de mare performanţă. Prinţul Carles nu avea decît să traverseze Canalul Mînecii, aşa cum o fac milioane de oameni anual, folosind Eurostarul sau ferry-urile care fac legătura cu Franţa. Iar de acolo: drum întins pe şosea sau pe drum de fier, pînă la Cracovia. Dna. Merkel a prefereat să facă o călătorie ocolită pe ruta sud-nord, debarcînd în Europa fără cea mai mică intenţie de a se abate pe la Cracovia.

Opţiunea Merkel e cu atît mai jignitoare pentru polonezi, cu cît tot ce înseamnă relaţie polono-germană e încărcat de sensibilităţi şi amintiri apăsătoare. Preşedintele Comisiei Europene Barroso, n-a explicat nimic dar e cert că nu a găsit voinţa să ajungă la Cracovia. Dealtfel, în afara lui J. Buzek, Preşedintele Parlamentului European, nici una din distinsele feţe ale Europei oficiale n-a sosit la Cracovia. Dar Buzek e un polonez admirabil şi un om politic de mare corectitudine. Prezenţa sa la Cracovia a fost dictată de aceste trăsături, nu de morga absenteistă a liderilor Europeni.

În schimb, liderii est-europeni au reuşit să ajungă, în bloc, la Cracovia. Primul ministru estonian a călătorit 18 ore, Preşedintele Letoniei a călătorit timp de 14 ore. Preşedinta Lituaniei 11. Preşedintele Băsescu a găsit formula pentru un itinerariu aerian şi rutier. Toţi ceilalţi lideri est-europeni au gîndit şi au făcut ceva şi au ajuns la Cracovia. Liderii occidentali au rămas acasă, învinşi de spaţiu, în postura de căpetenii izolate într-o neputinţă şi infrastructură de secol XIV. E clar, însă, că nemişcarea liderilor ocidentali n-a fost şi n-avea cum să fie efectul handicapului geografic sau al înapoierii tehnologice. Gestul absent al liderilor europeni a tradus exact şi vizibil ideea dominantă în materie de Est, acea parte a Europei care rămîne obositoare, iritantă şi inutilă pentru Vest.


Saakashvili about Lech Kaczynski (bonus TRU & Ioan Stanomir)

19 aprilie 2010

Bonus

TRAIAN UNGUREANU: Culisele politice ale afacerii Katyn ediţia 2010 arată limpede că Rusia nu e deloc gata de reconciliere. În plus, discursul rostit de Putin la Katyn, pe 7 aprilie, e o mostră de ipocrizie. În mai multe rînduri, Premierul rus pune Katyn în balanţă cu presupuse crime poloneze şi sugerează că tot ce era de spus s-a spus. Realitatea e un pic diferită. Putin amestecă decesul a numeroşi prizonieri sovietici răpuşi de tifos în detenţie poloneză, după atacul sovietic asupra Poloniei în 1920, cu asasinatul în masă de la Katyn 1940.

IOAN STANOMIR: Solidaritatea cu morţii de la Katyn este o formă de a onora sacrificiile unui veac şi sacrificiile unui întreg spaţiu geografic şi de sensibilitate. Dincolo de terminologia care poate fi convocată( “crime împotriva umanităţiii”, “ crime de război”) supravieţuieşte un sens al unicităţii momentului- uciderea ofiţerilor polonezi marchează un punct de inflexiune, ce anunţă un timbru al anilor care vor veni.


Traian Ungureanu despre tragedia de la Katyn

12 aprilie 2010

Sfîrşitul Preşedintelui Kaczynski e înconjurat de simbolistica neagră a tragediei de la Katyn, acum 70 de ani şi după 70 de ani. Un Preşedinte anti-comunist, fiul unui erou al rezistenţei poloneze, moare la Smolensk, lîngă Katyn, alături de alţi 100 de polonezi, în drum spre cel mai nefericit loc al nefericitei istorii poloneze. Kaczynski şi delegaţia care îl însoţea urmau să participe la a 70-a aniversare a ororii de la Katyn. În 1940, în impul ocupaţiei sovietice care a urmat acordului sovieto-nazist de dezmembrare a Poloniei, trupe speciale şi unităţi sovietice NKVD au executat 22000 de ofiţeri, intelectuali şi personalităţi publice poloneze. Elitele naţionale poloneze au fost decapitate. Comunismul sovietic a calculat doctrinar că o naţiune lipsită de conştiinţe se va scufunda mai repede în amoralismul socialismului de gloată.


Dragoş Aligică despre lupta dintre anticomunişti şi progresiştii de stânga

27 martie 2010

Anticomuniştii vor o evaluare radicală a comunismului. Nu doar ca eşec instituţional sau ca experiment social ratat. Nu doar ca sistem economic şi politic. Vor ca judecata să se extindă şi asupra ideilor, principiilor şi valorilor ce au generat şi alimentat acest malaxor istoric fără precedent. Mai mult, vor ca judecata morală să primeze în faţa celei instituţionale.

Când este vorba despre analiza instituţională, ei vizează nu doar înţelegerea mecanismelor şi evoluţiilor din trecut. Ei vor să vadă în ce măsură lecţiile învăţate din analiza trecutului se aplică instituţiilor economice şi politice ale capitalismului contemporan. Altfel spus, vor să folosească laboratorul social generat de comunism ca să tragă concluzii practice privind potenţialul şi limitele capitalismului, dar şi privind alternativele oferite la el. Când este vorba de judecata morală, ei vor ca aceasta să se aplice nu doar sistemului comunist in abstracto, ci şi gânditorilor care l-au promovat şi legitimizat. Mai mult, ei vor ca standardele morale în raport cu practicarea şi promovarea unei ideologii să fie folosite nu doar relativ la figurile istorice, ci şi la contemporanii noştri.

Pe de cealaltă parte, progresiştii stângişti au şi ei o poziţie elaborată pe mai multe paliere. În primul rând, ar prefera ca toată această poveste cu comunismul să fie uitată. Da, poate că e un experiment ratat, dar nu trebuie să confundăm valorile şi principiile cu aplicarea lor practică. Altfel zis: sunt unii care au întinat valorile socialismului. Dar valorile socialismului merg mai departe. Să revenim la idei şi la principii. Să nu ne blocăm viziunea într-un accident istoric în ultimă instanţă irelevant. Şi, până la urmă, comunismul nici nu a fost aşa de rău. Ce este mai bine: să fii şomer în SUA? Sau muncitor trăind în blocurile comuniste? Evident că muncitor la bloc.


Cristian CÂMPEANU: Despre mafia PSD şi regimul Iliescu

23 martie 2010

„În fond – suntem întrebaţi – ce e nou în toată povestea asta? Au nu se ştia că ţara este dominată de o mafie economico-politică imună la constrângerile legii, căci înfloreşte la umbra Justiţiei şi serviciilor de informaţii? Numai naivii şi proştii se pot arăta revoltaţi de aceste aşa-zise dezvăluiri. Au nu am scris noi încă din anii ’90 despre Cupola mafiotă care s-a creat şi a prosperat sub înaltul patronaj al autorităţilor postdecembriste, de unde şi formula «regimul Iliescu»? Deci nimic nou, mult zgomot pentru nimic.” Adevărul este din nou altul. Chiar dacă „se ştia” de multă vreme despre acest cancer românesc grefat pe organismul statului şi chiar dacă „se ştia” că este un sistem patronat de Ion Iliescu şi FSN, nu am avut niciodată o dovadă concretă în acest sens. De această dată, o avem şi – lucru cu totul remarcabil şi excepţional – ea vine din interiorul statului. Cu alte cuvinte, există, pentru prima oară în 20 de ani, cel puţin o instituţie – DNA – şi un număr de oameni politici care nu mai respectă Omerta. În plus, informaţiile despre modul în care reţeaua Voicu s-a format încă din primele zile din decembrie ’89 din oameni aflaţi în preajma lui Iliescu şi s-a consolidat în timpul în care acesta a fost preşedinte aruncă o lumină foarte limpede şi nouă asupra regimului postdecembrist.


Romulus Rusan si Ana Blandiana, invitati la „Inapoi la argument”

22 martie 2010

O emisiune de Horia-Roman Patapievici.


Cum se redacteaza ‘oficial’ istoria Revoluţiei anticomuniste: tot pe bani publici!

17 martie 2010

Vlad Stoicescu (EvZ):

Conform legii, conducerea IRRD este asigurată de un „Colegiu Naţional” alcătuit din personalităţi reprezentative ale Revoluţiei. Preşedinte al României în momentul înfiinţării IRRD, Ion Iliescu i-a numit, printr-un decret, pe toţi membrii Colegiului Naţional, format din 25 de persoane.

Printre ei Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Lorin Fortuna, Sergiu Nicolaescu sau Răzvan Theodorescu. Legea nu prevede vreun termen pentru mandatul membrilor Colegiului Naţional, aceştia fiind numiţi pe viaţă. În prima şedinţă a Colegiului Naţional, Ion Iliescu a fost ales în unanimitate preşedintele IRRD.

Acelaşi colegiu a ales şi Consiliul Ştiinţific al IRRD, organism alcătuit din istorici controversaţi. Preşedintele Consiliului Ştiinţific este Dan Berindei, academicianul care a dus colaborarea cu Securitatea la un nivel aproape imposibil de atins: şi-a turnat propriul fiu.


Declaratia de la Timisoara: 1990-2010

11 martie 2010

Cu prilejul aniversării a douăzeci de ani de la Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990, vă propun relectura punctului 8 al documentului care elogiază jertfa timişorenilor, în decembrie 1989, şi curajul lor de a începe schimbarea României:

Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in terzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.

Pentru a vizualiza textul integral al Proclamaţiei click aici.

Pentru un comentariu privind acest moment, vezi interviul cu Vladimir Tismaneanu.

L-am cunoscut pe George Serban, am stat mult de vorba cand a vizitat Washingtonul. Mi-a povestit cum s-a nascut ideea Proclamatiei. Punctul 8 a fost, de fapt, o lovitura formidabila data imposturii echipei feseniste. Ei se pretindeau anticomunisti, dar in fapt, cand au fost somati sa actioneze in acest spirit, si-au expus adevarata fata, adevaratele interese. Proclamatia a demascat asadar minciuna ce continua sa polueze spatiul public. De nu a fost aplicat Punctul 8 cand a venit la putere Conventia Democratica? Presupun ca din acelasi motiv pentru care Emil Constantinescu n-a considerat necesar sa intrerupa continuitatea institutionala a statului declarand regimul comunist drept ilegitim si criminal. Acest lucru a fost facut de Traian Basescu, ca presedinte al Romaniei, pe 18 decembrie 2006. Absenta lustratiei a dus la prelungirea unei stari de buimacire, de deruta si de confuzie morala.  Intr-o tara in care au murit peste 1.100 de oameni in acele tulburi zile cand se nastea libertatea si se coagula puterea liberticida, cei vinovati de crime sunt in continuare liberi si ranjesc cu nesimtire.  Cred insa ca ne apropiem de finalul acestei perioade si ca adevarul va fi tradus in acte de justitie.


Lavinia Stan despre prioritatile cercetarii regimului postcomunist

8 martie 2010

Dupa un deceniu de incapatanata stagnare – mai intai ca urmare a opozitiei acerbe manifestate de regimul Iliescu iar mai apoi a refuzului Conventiei Democrate de a-si traduce promisiunile in practica – in ultimii ani asumarea trecutului a fost intens politizata, riscand a fi complet delegitimata de atacurile sustinute, si in majoritate neconstructive, la care sunt supusi fiecare initiativa si fiecare initiator. Iata cateva propuneri care ar putea complementa mandatul noului IICCMER:

Reevaluarea surselor. Fara a nega contributia analizei documentelor de arhiva, a dosarelor secrete, a jurnalelor si corespondentei personale si a literaturii epocii, as pleda pentru o mai buna utilizare a altor metode de colectare de date. O diversitate de metode nu poate decat sa intareasca validitatea cadrului teoretic prin care intelegem natura represiunii comuniste. Secondary sources, privilegiate pana acum in studiile romanesti, pot si trebuie sa fie complementate de primary sources pe care le putem genera atata timp cat martorii directi ai comunismului mai sunt printre noi. Salutarele eforturi ale Laviniei Betea de a intervieva in program sustinut membrii fostei nomenclature comuniste nu au fost emulate de alti istorici, desi acesti subiecti nu vor mai fi langa noi pentru mult timp si disparitia lor ne va priva de perspectiva personala a ceea ce a insemnat “a lucra in sistem”. Sunt insa si alte categorii sociale a caror amintiri merita a fi consemnate, cu pixul, pe banda de magnetofon sau prin film: fostii agenti si informatori ai Securitatii, fostii membri de partid, utecisti, pionieri si soimi, fostii diplomati, fostii propagandisti, fostele cadre militare si fostii gardieni, fosta directocratie, fostii profesori de socialism stiintific, fostele victime (nu numai scriitorii, dar si cei care au incercat sa treaca granita, care s-au opus colectivizarii sau care s-au ales cu dosare de urmarire din varii motive), fostii absolventi romani ai universitatilor sovietice, sotiile sovietice pe care multi dintre ei le-au adus in Romania dupa terminarea studiilor, strainii (italieni, greci) care au fost nevoiti sa se refugieze in Romania datorita convingerilor lor marxiste, etc. Istoria orala poate fi o inepuizabila “sursa de surse” care, daca este utilizata corect si riguros, ne va oferi cheia decodarii documentelor scrise, a ceea ce arhivele ne spun si a ceea ce ele lasa sub tacere. Acest efort al nostru poate parea trivial din perspectiva generatiilor de azi, insa el va fi de un nepretuit ajutor generatiilor viitoare.


O importanta aparitie editoriala despre 1989: Lavinia Stan & Lucian Turcescu

4 martie 2010

Articole semnate de:
• Johanna Birnir • Daniel Chirot • Frank Cibulka • Monica Ciobanu • William E. Crowther • Jean-Michel de Waele • Dennis Deletant • Adam Drazin • Stephen Fischer-Galati • Radu Florescu • Tom Gallagher • Trond Gilberg • Peter Gross • Monica Heintz • Radu Ioanid • Padraic Kenney • David Kideckel • Charles King • Ronald F. King • Bogumil Koss Jewsiewicki • Ladis Kristof • Heino Nyyssonen • David Phinnemore • Russ Pittman • Martyn Rady • Sabrina P. Ramet • Violette Rey • Steven Sampson • Peter Siani-Davies • Ingmar Sohrman • Sabina Stan • Paul E. Sum • Ray Taras • Vladimir Tismaneanu • Francisco Veiga • Adrian Velicu • Katherine Verdery • Peter Wagner


Volumul de fata ofera o perspectiva unica asupra anului 1989, cu ocazia aniversarii a doua decenii de la evenimentele acelui an, care au schimbat in mod dramatic istoria Romaniei si a Europei de Est. El include interviuri cu observatori meticulosi ai Romaniei din strainatate, care lucreaza in domenii variate, pornind de la antropologie si geografie si sfarsind cu politologie si istorie. Cartea se adreseaza atat specialistului, cat si cititorului educat care doreste sa inteleaga mai bine evenimentele din 1989 si din ultimii 20 de ani. Confruntati cu un set unic de intrebari, contributorii le-au abordat in mod diferit, insa raspunsurile lor evoca o convergenta neasteptata. Daca o cunosc, majoritatea iubesc Romania, desi niciunul nu se sfieste sa critice aspectele mai putin atragatoare ale jocului sau politic, ale culturii sale politice sau ale optiunilor sale institutionale. Toti au investit emotional si intelectual intr-o tara care, din perspectiva britanica, nord-americana sau franceza, ramane marginalizata, daca nu ignorata. Toti identifica aderarea la Uniunea Europeana drept realizarea cea mai importanta a Romaniei postcomuniste si multi deplang coruptia, politicianismul, risipa de resurse naturale si umane ca fiind esecurile ultimelor doua decenii.


Vladimir Tismăneanu şi pedagogia memoriei

1 martie 2010

Reconcilierea in absenta caintei si prin ignorarea (sabotarea) justitiei este o farsa.  Cata vreme nu vom cunoaste adevarul despre aceste clipe tragice, vom ramane ostatecii minciunii.  Scopul echipei din care fac parte si pe care o coordonez impreuna cu prof. Ioan Stanomir este sa dea viata, deci sa transpuna in realitate propunerile din Raportul Final asumate de presedintele Traian Basescu in discursul din 19 decembrie 2006, act refondator al statului romanesc.

Contrar a ceea ce s-a spus, IICCMER va continua sa acorde maxima importanta mecanismelor represive care au instaurat si au perpetuat regimul comunist in Romania. Analiza raului produs de Partid si Securitate reprezinta un imperativ complementar studiului aprofundat al ideologiei si al propagandei. Atit destinul celor care au murit sub comunist, cit si lumea celor care au supravietuit traumei totalitare merita atentia noastra. Nimeni nu poate pune monopol pe anticomunism asa cum viata fiecaruia dintre noi este prea scurta pentru a avea ultimul cuvint in evaluarea unei epoci istorice. Ceea ce este important este ca lupta intre orgolii si dezacordul intre metodologii (acolo unde exista) sa sesizeze miza profund pedagogica a oricarui demers memorial.

Peste toate, dorim ca acea etica a neuitarii despre care a scris Monica Lovinescu sa devina fundamentul unui ethos civic national. (Vladimir TISMANEANU)


Despre memoria regimului comunist la B1TV

1 martie 2010

BONUS: DINU ZAMFIRESCU ACUZAT PENTRU DIRECTORATUL LA INMER


Andrei Pleşu: împotriva nostalgiei pentru comunism

28 februarie 2010

Să adăugăm că principiul proliferării unui anume tip de magazin se aplică foarte rar magazinelor care livrează mărfuri vitale. Nu se vor înmulţi niciodată măcelăriile, ci, mai curînd, centrele de „ferometal“; nu lăptăriile, ci florăriile (în care, evident, nu găseşti neapărat flori), nu brutăriile, ci parfumeriile (cu două feluri de parfum, o cremă şi trei săpunuri). În genere, nu magazine care livrează marfă, cît magazine care „prestează servicii“: găseşti mai curînd ateliere de remaiat ciorapi decît ciorapi, mai curînd ateliere de vulcanizare decît cauciucuri, mai curînd „reparaţii televizoare“ decît televizoare. Accesoriul sufocă substanţa, consumul e anulat prin planificare nerealistă şi birocraţie. Se înlocuiesc stimularea şi satisfacerea nevoilor cotidiene, prin standardizarea lor. Viaţa capătă, astfel, un aspect mecanic: ras, tuns, deces. Pe de altă parte, „ţinuta“ – ambalajul – contează mai mult în ochii activiştilor decît bună-starea oamenilor şi decît unele anexe de „suprastructură“ (valori, convingeri etc.). Trebuie să fim „reprezentativi“, să arătăm bine, să salvăm aparenţele.


Astăzi la B1TV, ora 16.00: despre discriminare (I) şi despre memoria regimului comunist (II)

25 februarie 2010

Voi participa astăzi la o discuţie cu Ioana Lupea şi Mircea Marian, în studioul Evenimentul Zilei/B1TV. Tema: discriminare, rasism şi etica jurnalistică – în prima parte; studierea memoriei regimului comunist – partea a doua. (Mihail Neamţu)


Dragoş Aligică despre studiul comunismului, carierism şi logica echipei

18 februarie 2010

In tranzitiile organizationale problema cheie este intotdeauna:  Cine si pentru ce negociaza? Cine vorbeste pentru lideri si cine pentru masa organizatiei? Or, in toata perioada, lasand la o parte faptul ca din cate se pare nimeni de la Institut nu a incercat sa negocieze cu reprezentantii Comisiei cu adevarat, interesele echipei de cercetatori IICCR par ca s-au pierdut undeva pe drum. Impresia observatorului este ca nimeni nu negociaza, nu gandeste alternative, nu cauta solutii fezabile. Postura de victima nu presupune negocieri si proiecte. Intre retorica victimizarii si retorica constructiei institutionale, victimizarea a primat. De ce s-a mers pe aceasta cale cand toate portile erau deschise spre calea negocierii, este greu de inteles. Macar sa se fi incercat. Dar din nou, impresia este ca nu s-a vrut. Pentru cei care aveau alte asteptari de la conducerea Institutului si care nu accepta usor retorica victimizarii, dezamagirea este palpabila. Ridici din umeri, mergi mai departe. Ce mai poate fi facut?


Despre falsa dihotomie cărţi versus săpături

17 februarie 2010

Vladimir TISMĂNEANU

Pledez, si nu doar eu, pentru sincronizare teoretica, metodologica si analitica, pentru coerenta conceptuala, pentru multidisciplinaritatea si polivalenta investigatiilor: de la sociologie, economie si istorie, la politologie, filosofie, teologie, critica ideologiilor si antropologie. Comunismul a fost, spre a relua termenul sociologuluiGeorges Gurvitch, un fenomen social total si totalizant. A fost o religie politica, o gnoza revolutionar-mesianica, o eclesiologie degradata, o soteriologie, o “partocratie ideocratica” (Martin Malia), o enorma minciuna, un set de tehnici teroriste, un atentat la demnitatea umana, o promisiune emancipatoare, o iluzie si cate altele…

Bogdan IVAŞCU

Ironia sorţii, anti-comunistul Marius Oprea nu pare să realizeze că recurge la arsenalul de clişee populist – anti –intelectualiste al celor pe care doreşte să-i combată. Din vorbele sale transpare gândirea minerist–imeghebistă şi dispreţul faţă de filfizonii bibliotecilor: noi muncim, nu gândim; noi săpăm, nu teoretizăm. Imaginea burjuiului care n-a mâncat salam cu soia în exil este înlocuită de cea a lui Vladimir Tismăneanu care n-a cotrobăit în viaţa lui cu mâna printre coastele unui mort. Fără să-şi dea seama, Marius Oprea îşi auto-proiectează o imagine-clişeu desprinsă parcă din recuzita literaturii realismului socialist din anii ’50: activistul de partid aproape de oameni, de suferinţele lor. N-aş vrea să-mi fac păcate; sunt convins că nutreşte o compasiune sinceră faţă de victimele asasinatelor şi faţă de familiile lor. Am însă sentimentul că această imagine pe care o opune într-un mod antitetic celei a savantului izolat în turnul său de fildeş păcătuieşte prin falsitate. Şi prin manipulare emoţională grosieră.


Viaţa şi istoria comunismului românesc: pradă, adevăr sau paradă? (UPDATED)

15 februarie 2010

Oricât de ambiţioşi, românii nu pot inventa nici roata şi nici ştiinţa istoriei. De sute sau poate mii de ani, această artă suverană a scrisului despre trecut se practică sub patronajul calm al muzei Clio (reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mână). De ce oare comunismul ar trebui studiat altfel decât istoria celorlalte totalitarisme? De ce am crede că scrâşnitul din dinţi şi spumele la gură ar da mai multe rezultate decât studiul critic al documentelor de arhivă, investigaţia comparatistă a memoriei şi detectivistica meticuloasă pe urmele ideologiilor fondatoare?

Povara trecutului

Orice om onest, confruntat cu concluziile comunităţii ştiinţifice internaţionale, va recunoaşte în comunism unul dintre cele mai atroce experimente politice ale modernităţii.  Nu poţi studia trecutul recent al Rusiei, al Chinei sau al Estului Europei ca şi când ai cartografia apele limpezi ale unui golf mediteranean. A curs mult sânge prin partea noastră de lume. În secolul XX, secera şi ciocanul au patronat moartea violentă a peste o sută de milioane de suflete. Suferinţele unor ţări au depăşit limita imaginaţiei comune. Despre faptele care au condus la hecatombe nu se poate scrie, aşadar, decât cu grijă, compasiune şi multă, infinită atenţie pentru detaliu. Este ceea ce ne arată studiile unui Robert Conquest care a zugrăvit fresca foametei cumplite din Ucraina (1932-1933). Este ceea ce ne spun cărţile lui Alexander Soljeniţîn care redau întreaga teroare fizică şi psihologică a Gulagului. Comunismul, însă, n-a fost doar un cimitir de proporţii planetare. În particular, comunismul românesc a prilejuit pe lângă naşterea sinistrelor lagăre de muncă ale Deltei Dunării şi contra-reacţia timidă a unor poeţi simbolişti sau onirici (de la Gellu Naum până la Leonid Dimov), a unor romancieri de calitate, a unor actori de geniu, etc. Comunismul românesc nu s-a încheiat cu lichidarea detaşamentelor armate ale colonelului Toma Arnăuţoiu ori cu întemniţarea grupării „Rugul Aprins”, ci a continuat în forme perverse, sub chipul „socialismului-naţional” promovat de Nicolae Ceauşescu. În comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume; s-a plâns, dar s-au compus şi bancuri; s-a îndurat frigul, dar au existat şi evadări boeme.

Crimele, pe scurt, dau măsura unei dictaturi, dar nu îi explică geneza. Decenii la rând, nenumărate victime au rămas în viaţă, trăindu-şi aproape fiecare zi în condiţii de umilinţă, frică şi degradare. Biografiile a sute de milioane de oameni au făcut parte, fenomenologic vorbind, dintr-o lume aparte: valorile răsturnate ale regimului n-au anulat integral dorinţa de sens, adevăr sau bucurie a fiecăruia. A relata istoria comunismului presupune referinţa la această constelaţie de fapte, gesturi, simboluri sau practici de supravieţuire. A fi istoric al comunismului înseamnă nu doar să faci poza gropilor comune, ci şi să explici incredibila seducţie exercitată de această ideologie asupra unei elite intelectuale. Comuniştii nu au fost simpli gangsteri, ci au avut un proiect pe care l-au urmat cu demonică pasiune. Viziunea lor despre istorie şi societate trebuie deconstruită, înainte de toate, pentru a nu îngădui repetarea ororii.

Istorie sau isterie?

Să povesteşti în mod convingător chipul durerilor, al iluziilor, al decepţiilor, al erorilor, dar şi al fericirilor insulare sau al entuziasmelor reprimate din timpul dictaturii – aceasta e sarcina unui adevărat cărturar umanist. Tinerele generaţii au dreptul să afle atât genealogia ideilor lui Marx & Engels (şi, în genere, a hegelienilor de stânga), cât şi modul în care se prezenta universul material şi spiritual al unui „colectiv de muncitori” dintr-un combinat siderurgic. E important să cunoaştem formele istorice ale comunismului românesc interbelic, dar şi deciziile economice, presiunile politice şi mai ales relaţiile sociale stabilite sub presiunea „cincinalelor”. De ce au fost anihilate proprietatea privată, etosul antreprenorial şi piaţa liberă? Cum s-a distrus sistemul de educaţie tradiţional, bazat pe valorile umanismului clasic? Cum a fost transformat satul tradiţional sub imperativul falselor modernizări (de la colectivizare până la sistematizare)? Ce însemna să activezi în procuratura sub stalinismul radical, dar şi în ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu”? Ce fel de cărţi erau disponibile pentru studenţii la filozofie din anii 1970? Ce însemna de fapt învăţământul umanist în anii comunismului? Care sunt sursele sovietice, occidentale sau nord-coreene pentru arhitectura „centrelor civice” din atâtea oraşe? Cum se raportau instituţii aparent neutre – cum au fost cultele religioase ori breslele profesionale – la cenzura de Partid? Câţi jurnalişti independenţi am avut la apogeul cultului personalităţii? Cum funcţionau structurile represive ale PCR în raport cu alte instituţii similare: KGB, etc.? Pentru a da un răspuns articulat fiecăreia dintre aceste întrebări avem nevoie de un demers intelectual angajat „fără ură şi părtinire” (Tacit).

În România, în schimb, un autor de cărţi respectabile despre Securitatea română a trecut nervos de la paradigma „sine ira et studio” la sloganul „sine cura et dubio”. În câteva interviuri de-o surprinzătoare şi, mai ales, regretabilă violenţă verbală, dl. Marius Oprea, actualul director al IICCR, a formulat puncte de vedere inacceptabile pentru orice mediu academic. Să notăm mai întâi vulgaritatea extraordinară a unor comparaţii: „căcaţii de comunişti” (impuşi prin tancurile sovietice) versus „căcaţii de la putere” (aleşi prin vot democratic). Exhumarea de cadavre, apoi, e asimilată cu „pescuitul”. După propriile sale declaraţii, dl Oprea e un „purtător de cruce” la un salariu de peste patruzeci de milioane lunar. Aceeaşi irepresibilă înclinaţie spre autovictimizare îl face să-şi imagineze că profesorul Vladimir Tismăneanu îi doreşte, pesemne, nu „doar capul”, ci chiar „gîtlejul, maţele”, urmând ca Partidul Democrat-Liberal să organizeze „o expoziţie” cu organele sale interne.

În alte intervenţii publice din ultimele zile, dl. Oprea şi-a continuat pe acelaşi ton ieremiada, anexând agenda Institutului pe care îl conduce unei sarcini exclusive: dezgroparea morţilor. Or, nici cel mai habotnic cinstitor de sfinte moaşte dintr-un colţ de Rusie pravoslavnică n-ar înlocui lectura textelor sfinte cu venerarea unor racle; n-ar cere desfiinţarea scrisului din pricina unei fixaţii osteologice. Mimând însă tonul profetic, cu accente biblice prost distribuite, cercetătorul braşovean a declarat că nu vorbeşte „din cărţi”, ci, oarecum printr-un mandat direct, chiar „în numele celor dispăruţi.” Istoria, pe dl Oprea, se reduce la un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie. Un Institut destinat memoriei regimului comunist se transformă iată, subit, într-un centru de medicină legală.

Logica federativă

În faţa acestor mărturisiri e posibil ca şi alte ramuri ale medicinei să fie convocate la apel. Ce fel de ţară este aceea unde istoria comunismului e dată pe mâna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii? Să fie oare de neînlocuit cineva care, deşi a condus un Institut cu buget de peste două milioane de euro anual, n-a redactat sau editat măcar un singur volum individual ori colectiv la o editură străină de prestigiu? Când vom accepta că un anticomunism compulsiv, oricât de îndreptăţit moral, nu înlocuieşte sarcina disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente? De ce e atât de greu să recunoaştem că, fără o bază teoretică solidă, anticomunismul bâjbâie, gesticulează, exclamă febril, acuză, dar nu convinge?

Să mai spunem aici şi faptul că niciun Institut est-european dedicat problemei memoriei totalitarismului n-a canalizat întreaga energie a cercetătorilor săi spre publicarea unor liste cu nume de torţionari, securişti sau informatori, ventilate pe internet fără ca ideologia şi mandatul politic al poliţiei secrete să fie adecvet discutate. Niciun director de Institut al memoriei comunismului n-a elaborat în timpul mandatului său biografia unui preşedinte de stat democratic (în condiţiile în care jurnalele lui Che Guevara se traduc nestingherit în româneşte, fiind lansate cu surle şi trâmbiţe în localuri trendy, cu iz eurosocialist). IICCR a lansat, fireşte, numeroase volume de calitate: de la analiza minuţioasă a fenomenului reeducării de la Piteşti până la dicţionarul penitenciarelor comuniste ori la portretul informatorului Securităţii. Ele n-au schimbat cu nimic, însă, dezbaterea din ţările apusene: Archie Brown, Robert Service, Orlando Figes şi alţi specialişti generalişti de primă mărime citează, în continuare, doar cărţile scrise în limba lui Shakespeare.

Un cercetător autentic, aşadar, n-ar fi obsedat de opoziţia „sapă contra stilou”. Sub toate aspectele, savanţii români sunt la început de drum. Suntem departe de-a avea o inflaţie de cărţi, filme sau documentare profesioniste în limba engleză, care să ajute publicul occidental să înţeleagă dimensiunea experienţei totalitare dintre 1947-1989. E bine deci să cunoaştem mai multe atât despre eroismul partizanilor din munţi, cât şi despre bioritmul minelor din Petroşani, aflate sub supravegherea activiştilor PCR. Un Institut dedicat memoriei regimului comunist din România ar trebui să facă o prioritate din publicarea unor studii competente în revistele de circulaţie. Suntem încă prea departe de momentul marilor sinteze, pentru a declara inutilitatea excursului teoretic. Monografiile specializate abia au început să apară. Nu avem încă biografiile fundamentale ale unor Gheorghe-Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu sau chiar Silviu Brucan. Cărţile în limbi de circulaţie ale cercetătorilor autohtoni sunt şi mai puţine la număr – semn al firavei noastre conectări la dezbaterea internaţională. Momentele festive şi aniversare faţă de 1989, aşadar, trebuie să lase loc unei atitudini reflexive.

Teoria ca praxis

Breasla istoricilor operează cu metodologii heterogene: unii pun accentul pe rolul ideologiei, alţii subliniază aspectele sociale; unii se preocupă de ego-biografii, alţii descriu raporturile de supunere sau competiţie între instituţiile totalitare. Este loc sub cer, pesemne, pentru toată lumea. Nimeni n-a murit în România pentru că Institutul Totalitarismului (subordonat Academiei Române) a fost condus ani de zile de un membru al extremei naţionaliste (PRM) ori pentru că Institutul Revoluţiei (creat prin votul Parlamentului în perioda guvernării Năstase) a fost girat de un coregraf al mineriadelor (Ion Iliescu) sau pentru că CNCSAS a operat cu criterii aleatorii în demascarea foştilor colaboratori ai Securităţii.

Dincolo de mica dramoletă mediatică produsă artificial în jurul unei persoane X sau Y, este vital acum ca dezbaterea de adâncime să înceapă. Pozitivismul celor care, printr-o admirabilă hărnicie, recoltează date şi compun cronologii exhaustive nu e îndeajuns. Empiria brută trebuie cuplată la un efort mai amplu de imaginaţie analogică şi reconstrucţie narativă. Un turist care filmează, din întâmplare, momentele de final ale unei catastrofe aviatice va oferi doar o probă la dosarul investigaţiei. Cauzele respectivei prăbuşiri sunt, mai întotdeauna, complexe, inter-condiţionate şi parţial necunoscute. „Cutia neagră” care a înregistrat decesul comunismului poate fi căutată în inima ideologiei marxist-leniniste. Întrucât comunismul n-a fost doar o utopie socială sau un început ratat de modernizare forţată, ci, mai presus de toate, o maladie spirituală, bibliografia cercetătorilor români nu va putea exclude referinţa la autori diverşi, dar complementari, precum Nikolai Berdiaev, Eric Vogelin, Isaiah Berlin, Leszek Kołakowski sau Alain Besançon. În aceeaşi măsură, vom avea nevoie de mai mulţi istorici care ţin seama de recomandărilor unor Paul Ricoeur, Raymond Aron, François Furet, Robert Tucker, Martin Malia, Paul Veyne, Georges Nivat sau Pierre Nora. În universităţile occidentale care iau în serios istoria comunismului, politologii (cum ar fi Daniel Mahoney) dialoghează cu filozofii (cum ar fi Pierre Manent); experţii în economie sau arhitectură primesc sugestii de la sociologi; specialiştii în arte vizuale comunică armonios cu departamentele de literatură comparată; teologii recitesc istoria doctrinelor politice.

Acest concert al interdisciplinarităţii nu e un răsfăţ gratuit şi nici nu se organizează doar „de amorul artei”. O intenţionalitate pedagogică trebuie să subîntindă întregul demers. El va împedica ficţionalizarea memoriei colective sau confuzia tot mai răspândită între istorie şi nostalgie. Un Institut născut din voinţă politică trebuie să limiteze efectele amneziei şi seducţia tergiversărilor. Istoria comunismului românesc sau internaţional e prea importantă pentru a fi capturată în tunelul strâmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde.

Mihail NEAMŢU

(14 februarie 2010)

Post-Scriptum:

Stenograma întâlnirii din martie 2009 este un document intern care aparţine Administraţiei Prezidenţiale. Dupa redactare, acest text a fost trimis domnilor Marius Oprea şi Stejărel Olaru. Pe căi ciudate, a ajuns pe un blog personal al unei persoane străine de conversaţia între IICCR şi CPADCR. Dl Dorin Tudoran a fost anunţat drept nou preşedinte de Onoare IICCR numit (pe baza cărei stipulări?) de către Marius Oprea. Profesorul Vladimir Tismaneanu n-a citat niciodată din acest text, documentul intern apartinând Admnistraţiei Prezidentiale şi IICCRMER (subordonat Guvernului). Nu doar regula bunului simţ spune că nu se poate cita din scrisori sau e-mailuri private fără acordul autorului. Domnii Oprea si Tudoran par să-şi fi facut o profesie din asemenea intruziuni, operând grave confuzii între sfera publica şi aceea a documentelor private ori, mai mult, a documentelor de stat.


Cristian Preda comentează dezbaterea despre comunism

14 februarie 2010

Modele politice nepieritoare: Ronald Reagan

25 ianuarie 2010

Un film şocant despre Puterea Sovietelor (foamete, exterminare, cinism, revoluţie permanentă)

15 ianuarie 2010

VERSIUNEA TITRATĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ: AICI.


PETIŢIE PENTRU REDUCEREA PENSIILOR FOŞTILOR SECURIŞTI ŞI ACTIVIŞTI COMUNIŞTI DE RANG ÎNALT

13 ianuarie 2010

Prin această petiţie, readucem în atenţie solicitarea societăţii civile de reducere a pensiilor foştilor activişti comunişti de rang înalt şi a responsabililor din aparatul represiv al Securităţii.

Această cerere a fost formulată de mai multe ori până acum, în forme uşor diferite, de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), Grupul pentru Dialog Social (2007) şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2008). Comisia Prezidenţială, care a declarat regimul comunist ca “ilegitim şi criminal”, recomanda, în Raportul Final, ca “foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai «Justiţiei» comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei”. Grupul pentru Dialog Social a cerut, la rându-i, printr-un comunicat, „reducerea cuantumului pensiilor foştilor securişti la nivelul unei pensii medii din sistemul public”. În fine, IICCR a iniţiat un proiect de lege prin care se stabilea ca pensiile responsabililor regimului comunist implicaţi în acte de represiune pe motive politice să fie reduse la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară.

În prezent, pensiile foştilor activişti comunişti şi angajaţi ai Securităţii sunt de câteva ori mai mari decât pensia medie. Reamintim că angajaţii Securităţii au fost pensionaţi după o lege specială, care i-a favorizat în raport cu restul populaţiei. Activiştii şi securiştii au făcut parte dintr-un sistem de privilegii înainte de 1989 şi au rămas privilegiaţi şi după revoluţie. Considerăm că este profund imoral ca promotorii unui sistem criminal să se bucure de impunitate într-un regim democratic şi, în plus, să beneficieze de favoruri. Orice reformă care vizează modernizarea statului nu poate fi compatibilă cu onorarea acelora care au transformat statul în instrument de represiune politică, în perioada 1948-1989.

În contextul dezbaterilor legate de legea unică a pensiilor, solicităm Guvernului României să găsească, împreună cu societatea civilă şi instituţiile academice care se ocupă de studiul comunismului, o formulă legală, în acord cu Constituţia României, prin care pensiile celor responsabili pentru nelegiuirile regimului comunist să fie reduse. Există precedente şi soluţii legale practicate în alte ţări ieşite de sub dictaturi, înregistrate în literatura de specialitate privind aşa-numita „justiţie de tranziţie”. Reducerea sau chiar eliminarea pensiilor s-au numărat printre măsurile luate în Europa după 1945 împotriva responsabililor nazişti şi a colaboratorilor acestora din ţările aliate. Câteva din statele est-europene post-comuniste au recurs, de asemenea, la sancţionarea celor responsabili de abuzurile comunismului prin reducerea pensiilor. Germania este cel mai cunoscut exemplu, iar Polonia, cel mai recent. De la 1 ianuarie 2010, pensiile a peste 24.000 de oficiali comunişti şi ofiţeri ai poliţiei politice din Polonia au fost diminuate cu peste 50%.

În condiţiile în care România a condamnat oficial regimul comunist, a venit vremea ca măsurile concrete de decomunizare să fie puse în practică. Este nevoie de acestea ca semn reparatoriu faţă de victimele comunismului şi pentru a arăta că încălcarea drepturilor omului, a legilor şi normelor democratice nu rămâne nesancţionată.

Petiţie iniţiată de Societatea de Studii Istorice din România, Iaşi, 12 ianuarie 2010

Semnaturile sunt centralizate pe adresele de emailddobrincu@yahoo.com si/sau adrian_cioflanca@yahoo.com.


Petiţie de solidaritate cu dizidentul chinez Liu Xiaobo, condamnat de autorităţile comuniste la 11 ani închisoare

10 ianuarie 2010

Intelectualul critic Liu Xiaobo a fost condamnat de Crăciun (25 decembrie 2009) la 11 ani închisoare pentru îndrăzneala de a-şi fi exercitat dreptul la liberă expresie. Autorităţile chineze au numit acest gest „subversiune”. Noi însă ştim că dacă oameni ca Liu Xiaobo ar tăcea în vastul imperiu roşu al Chinei, atunci pietrele ar vorbi!

Profesor universitar şi scriitor de talent invitat de numeroase instituţii culturale din America de Nord şi Europa,Liu Xiaobo a iniţiat Charta 08 – un document menit sa susţină drepturile civice ale cetăţenilor chinezi, nemulţumiţi de simpla promisiune a creşterii economice. În rezumat, Charta 08 relansează pledoaria pentru reforma statului chinez (o nouă Constituţie), separaţia puterilor, democraţie legislativă şi stat de drept, independenţa justiţiei, responsabilitatea birocraţilor faţă de popor, protejarea drepturilor omului, alegeri libere, restaurarea şanselor de prosperitate în mediul rural (cu aspect feudal în numeroase provincii), încurajarea asociaţiilor non-guvernamentale, libertatea de reunire, libertatea de expresie individuală, libertatea de conştiinţă şi de practică religioasă (astăzi toate bisericile şi grupurile religioase fiind controlate de Partid), educaţie civică, protejarea proprietăţii private, reforme fiscale, protecţie socială, respectul pentru mediul înconjurător, o republică federală cu mai multe drepturi pentru minorităţi şi reabilitarea victimelor persecuţiilor politice succedate în chip nemilos din 1948 încoace.

Ideea esenţială a Chartei 08, ca şi cea a Chartei 77, este aceea a universalitatii non-negociabile a libertatii.  Un lucru care trebuie sa le devina clar guvernantilor de la Beijing, de la Teheran, din Rusia, din Birmania, etc.

Liu Xiaobo reaminteşte astăzi unei lumi întregi că omul nu trăieşte doar cu pâine – ci, în primul rând, cu spirit, adevăr, libertate. O ţară în care adevărul despre revoluţia maoistă nu se poate rosti în public, o Republică populară în care tibetanii nu au drept la propria lor autonomie locală, independenţă culturală – o asemenea ţară condamnă curajul în faţa morţii (virtutea fără de care, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, toate sistemele constituţionale ale lumii libere s-ar prăbuşi)…

Autorităţile comuniste au mizat pe somnolenţa ţărilor democratice în contextul sărbătorilor de iarnă. Liderii Partidului Comunist de la Beijing au crezut că lumea este prea ocupată cu activităţile de tip turism & shopping pentru a protesta cum se cuvine împotriva samavolniciei.  Cu toate acestea, condamnarea dizidentului in contextul aniversarii a douazeci de ani de la Caderea Zidului Berlinului a indignat sute şi mii de voci responsabile. Cancelara Germaniei, Angela Merkel, a protestat cu vigoare. Ministrul de externe al Franţei s-a exprimat în acelaşi sens. Lideri marcanţi ai luptei anti-totalitare din Europa de Est si Centrala, între care Vaclav Havel, au incercat sa sensibilizeze autorităţile chineze cu privire la acest caz.

Prin această petiţie, oricât de modestă ca formă şi conţinut, nu dorim decât să transmitem un semnal de solidaritate faţă de un intelectual care întelege libertatea de expresie ca pe un drept fundamental al fiecărui om de pe această planetă. Credem că într-un context în care mass-media occidentală se arată îngrijorată de tratamentul acordat de SUA teroriştilor, o reevaluare a ierarhiei culpelor şi a adevăratelor abuzuri politice de pe mapamond se impune cu necesitate.

Îi invităm pe toţi cei care slujesc cauza libertăţii să se alăture demersului nostru, în speranta ca el va fi auzit si de autoritatile chinezesti de pe teritoriul Romaniei. Sperăm totodată că reprezentanţii oficiali ai României la Bruxelles vor transmite un mesaj în Parlamentul European cu privire la solidaritatea societăţii civile din ţara noastră faţă de suferinţele acestui demn intelectual chinez, veteran al manifestaţiei din piaţa Tien-an-men care a fost supus în mai multe rânduri interogaţiilor brutale ale poliţiei chinezeşti.

Când un număr suficient de semnaturi va fi strins, vom transmite aceasta lista catre Amnesty International si alte organisme abilitate. E important ca România să apară pe harta solidaritatii internaţionale. Ştim că scriitorii, intelectualii critici au contat enorm in Estul European pre-1989. Este firesc ca ei să conteze şi în China post-2009. Cauza dizidentilor chinezi esta si a noastra. Chiar dacă lupta pentru libertate s-a încheiat pentru Europa acum douăzeci de ani, e important să nu uităm că frontul s-a mutat în alte continente.

Niciodata cuvintele poetului John Donne nu au fost mai dureros de actuale:

No man is an island,
Entire of itself.
Each is a piece of the continent,
A part of the main.
If a clod be washed away by the sea,
Europe is the less.
As well as if a promontory were.
As well as if a manner of thine own
Or of thine friend’s were.
Each man’s death diminishes me,
For I am involved in mankind.
Therefore, send not to know
For whom the bell tolls,
It tolls for thee.

Iniţiatorii petitiei:

Vladimir Tismăneanu
Mihail Neamţu

SEMNEAZA AICI sau:

http://www.petitieonline.ro/petitie/semneaza/solidaritate_cu_dizidentul_chinez_liu_xioabo_condamnat_de_autoritatile_comuniste_la_11_ani_inchisoare-p40125039.html

Printre semnatari: Cristian Preda, Andrei Cornea, Devis Grebu, Marta Petreu, Andrei Oisteanu, Sorin Vieru, Tereza-Brindusa Palade, Sorin Iliesiu, Ioan Stanomir, Caius Dobrescu, Armand Gosu, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Adrian Cioflanca, Cristian Patrasconiu, Bogdan Iacob, Răzvan Paraianu, Alin Fumurescu, Radu Stern,  Angela Furtuna, Ovidiu Pecican, Alexandru Gabor, Narcisa Bona, Vasile Garnet, Radu Tudorancea, Bogdan Duca, Ana Petrache, Leo Stan, Sorin Marica, Alin Vara, Peter Manu, Damiana Otoiu, Eliza Gheorghe, Andrei Muraru, Ruxandra Ivan, Dan Badea, Elena Baboi, Teodora Cascarade, Camelia Mateias, Virgil Burla, Maria Hulber, Mihai Pitea, Cristian Vaduva, Stephen Benedict, Danut Mănăstireanu, Victoria Leorda, Adrian Merfu, Nicholas Popescu, Rodica Volintiru, Radu Teslaru, Ioana Moldovan, Valentin Stanga, Vlad George, Miron Valeriu, Bogdan Popa, Simona Daraban, Elvira Popeti, Tadeusz Rostworowski, Tatiana Rosca, Mihaela Nitulescu, Cristian Munteanu, Costin Moisil, Silvia-Daniela Tobias, Bianca Fezesan, Sorin Sorasan, Miruna Dima Constans, Horatius Lucaci, Ana Tudoran, Daniela Cosar, Horia Sava, Diana Popa, Vlad Dăraban, Mihail-Valentin Cernea.

Post-Scriptum: Extrem de percutanta este şi referinta poetei Angela Furtuna la acel tulburator si atat de adevarat citat din Talmud:  «Cine salvează un om salvează o lume întreagă». Tot astfel, mi se par elocvente cuvintele istoricului Virgiliu Tarau: „Libertatea trebuie sa fie posibila si pentru cei care nu se incadreaza in ordinea statului comunist chinez”.


Gr. Cartianu: Morţii noştri, teroriştii nimănui

22 decembrie 2009

Cei aproape o mie de morţi de după fuga lui Ceauşescu au fost puşi, atunci, pe seama teroriştilor. Termenul a fost lansat prin Televiziunea Română, la scurt timp după reluarea emisiei în varianta „democratică” (Televiziunea Română Liberă!), iar la originea sa s-a aflat un grup pro-sovietic condus de Silviu Brucan.

În scurt timp, toţi emisarii acestui grup repetau insistent, pe post, termenul „terorişti”. Iar generalul Nicolae Militaru, agent sovietic dovedit, a plusat, cerând imperativ: „Opriţi măcelul!”. La ora aceea, 14.30, nu exista niciun măcel. Nu se trăgea nici măcar un foc de armă. De o oră şi jumătate, de când fuga dictatorului fusese anunţată la TVR, toată România sărbătorea victoria. Dar măcelul anunţat de Militaru avea să vină! Semn că spionul Moscovei ştia ce trebuie să urmeze. În primul rând, să curgă mult sânge.

Sperietoarea teroristă a fost promovată agresiv prin TVR şi folosită de noul grup de putere, condus de Ion Iliescu. Chiar şi după 20 de ani, teoria acestui grup este aceeaşi: morţii din decembrie 1989 sunt opera „teroriştilor lui Ceauşescu”. Ulterior s-a demonstrat că aceşti terorişti nu există.

Au demonstrat-o chiar Ion Iliescu şi regimul său, care, deşi au preluat puterea pe termen lung şi au avut la dispoziţie toate instituţiile statului, n-au arestat pe nimeni! Iar acolo unde a mai apărut câte-o condamnare răzleaţă, a intervenit preşedintele Iliescu cu graţieri.


Actualitatea românească (Despre Politică și cultură). Memento, Radio Europa liberă

20 decembrie 2009

In sumar: „Declarație de absență” de Emil Hurezeanu (în lectura lui Virgil Ierunca, 1983); Relația cultură-politică: o discuție cu criticul Ion Negoițescu și dr. psihiatru Ion Vianu; Scrisoarea unui fost deținut politic Ion Giulvezean din com. Ghecea, jud. Timiș (în lectura lui N.C. Munteanu); Mesaj pentru eliberarea unui pilot, deținut politic din 1984 (Paraschiva Lupu, Galați); Problemele și necesitatea reformelor în învățămîntul din România (Gelu Ionescu).