Indoctrinate U

3 iulie 2010

Obama has played ineptly (Dan Hannan)

15 iunie 2010

It was Obama who chose, in defiance of public opinion, to establish a state-run healthcare system. It was he who presumed to tell private sector employees what they could earn, he who adopted the asinine cap-and-trade rules, and he who re-federalised social security, thereby reversing the single most beneficial reform of the Clinton years.

These errors are not random. They amount to a comprehensive strategy of Europeanisation: Euro-carbon taxes, Euro-disarmament, Euro-healthcare, Euro-welfare, Euro-spending levels, Euro-tax levels and, inevitably, Euro-unemployment levels.

Obama: A Postmodern Presidency (Victor David Hanson)

7 aprilie 2010

A Pretentious Word for a World Without Rules

Given thirty years of postmodern relativism in our universities, we were bound to get a postmodern president at some point.

Postmodernism is a fancy word — in terms of culture, nihilist; in terms of politics, an equality of result and the ends justifying the means — that a lot of people throw around to describe the present world of presumed wisdom that evolved in the last part of the 20th century.

“After modernism” or “beyond modernism” can mean almost anything — nihilistic art that goes well beyond modern art (think a crucifix in urine rather than the splashes of modernist Jackson Pollock). Or think of the current English Department doggerel that is declared “poetry” (no transcendent references, echoes of classicism, no cadence, rhyme, meter, particular poetic language, theme, structure, etc.) versus Eliot’s or Pound’s non-traditional modern poetry of the 1920s and 1930. In politics, there is something of the absurd. The modern age saw life and death civil rights marches and the commemoration of resistance to venomous racial oppression; the postmodern civil rights marches are staged events at the DC tea party rally, as elites troll in search of a slur, or Prof. Gates’s offer to donate his “cuffs” to the Smithsonian as proof of his racial “ordeal.”

Genres, rules, and protocols in art, music, or in much of anything vanish as the unnecessary obstructions they are deemed to be — constructed by those with privilege to perpetuate their own entrenched received authority and power.  The courage, sacrifice, and suffering of past American generations that account for our present bounty are simply constructs, significant only to the degree that we use the past to deconstruct the race, class, and gender power machinations that pervade contemporary American exploitive society. History is melodrama, a morality tale, not tragedy.


24 februarie 2010

Promiscuitate, dezgust şi viaţa predatorilor sexuali din campusurile universitare (Charlotte Allen)

10 februarie 2010

Perhaps for that reason, or perhaps because sex outside marriage is now so readily available no one need buy the cow, the percentage of married people ages 35 to 44 has declined precipitously over the last 40 years: from 88 percent of men and 87 percent of women in 1960 to 66 percent of men and 67 percent of women in 2005. Since first marriages after age 45—when a woman’s fertile years are finished—are statistically rare, almost everyone who is ever going to marry is already married by that age. The percentage of children growing up in fatherless families—a chief risk factor for social pathologies—has risen concomitantly: from 9 percent of all households with children in 1960 to 26 percent today. On the plus side of the ledger, these negative trends don’t affect the college-educated as severely. College-educated women have significantly higher rates of marriage and lower rates of divorce than women without college degrees. The bad news is that such women, who tend to marry late, have far fewer children. In 2004, according to the Census Bureau’s Current Population Survey, 24 percent of women ages 40 to 44 with bachelor’s degrees were childless, in contrast to 10 percent of women without a high school diploma. Marriage is slowly becoming a preserve of the elite, who pay a price in severely reduced fertility.

In The Mating Mind, Geoffrey Miller wrote:

Our ancestors probably had their first sexual experiences soon after reaching sexual maturity. They would pass through a sequence of relationships of varying durations over the course of a lifetime. Some relationships might have lasted no more than a few days. .  .  . Many Pleistocene mothers probably had boyfriends. But each woman’s boyfriend may not have been the father of any of her offspring. .  .  . Males may have given some food to females and their offspring, and may have defended them from other men, but .  .  . anthropologists now view much of this behavior more as courtship effort than paternal investment.

That’s a pretty fair description of mating life today in the urban underclass and the meth-lab culture of rural America. Take away the offspring, blocked by the Pill and ready abortion, and it’s also a pretty fair description of today’s prolonged singles scene. In other words, we have met the Stone Age, and it is us.

Living in the New Paleolithic can be hard on women, many of whom party on merrily until they reach age 30 and then panic. “They’re at the peak of their beauty in their early 20s—they’re luscious—but the guys their age don’t look as good, so they say to themselves: ‘Why do I want to get married?,’ ” notes Kay Hymowitz, a contributing editor to the Manhattan Institute’s City Journal, who is writing a book about the singles crisis. “Then they get to age 28, 29, and their fertility goes down and they’re not quite so luscious. But the guys their age are starting to make money, they look better, they’ve got self-assurance, and they’ve also got the pick of the 23-year-olds.”

Some argue, though, that it is actually beta men who are the greatest victims of the current mating chaos: the ones who work hard, act nice, and find themselves searching in vain for potential wives and girlfriends among the hordes of young women besotted by alphas. That is the underlying message of what is undoubtedly the most deftly written and also the darkest of the seduction-community websites, the blog Roissy in DC. Unlike his confreres, Roissy does not sell books or boot camps, and his site carries no ads. He also blogs anonymously, or at least tries to. (Purported photos of Roissy circulating on the Internet show a tall unshaven man in his late 30s with piercing blue eyes and good, if somewhat dissolute, looks.) The pseudonym Roissy derives from the chateau that was the setting for sadomasochistic orgies in The Story of O, the French pornographic classic of the 1960s which featured a beautiful young woman who couldn’t get enough of being violated and flagellated by masterful men. Roissy maintains that he is not an S&M-fetishist but picked the pseudonym because “chicks dig power.”

Semne ale ‘progresului democratic’

10 februarie 2010

Prognoze pesimiste pentru 2010 (James Howard Kunstler)

4 februarie 2010

Unlike the 1930s, we are no longer a nation who call each other „Mister” and „Ma’am,” where even the down-and-out wear neckties and speak a discernible variant of regular English, where hoboes say „thank you,” and where, in short, there is something like a common culture of shared values. We’re a nation of thugs and louts with flames tattooed on our necks, who call each other „motherfucker” and are skilled only in playing video games based on mass murder. The masses of Roosevelt’s time were coming off decades of programmed, regimented work, where people showed up in well-run factories and schools and pretty much behaved themselves. In my view, that’s one of the reasons that the US didn’t explode in political violence during the Great Depression of the 1930s – the discipline and fortitude of the citizenry.

O lecţie despre şomaj, taxe şi deficit bugetar în SUA, 1983

3 februarie 2010

Recomandare: un film de sărbători

20 decembrie 2009

NAMING INFINITY. A True Story of Religious Mysticism and Mathematical Creativity (LOREN GRAHAM & JEAN-MICHEL KANTOR)

17 decembrie 2009

Scrisoare din Chicago: „Mircea Geoană, anti-Obama”

12 decembrie 2009

Publicăm mai jos un text primit astăzi la redacţie. Opiniile exprimate aparţin exclusiv autorului, dar sunt parte dintr-o necesară dezbatere despre modele şi anti-modele, despre retorică şi adevăr politic. (ANTITEZE)


Unul dintre cele mai hilare, poate chiar absurde aspecte ale recent încheiatei campanii mi s-a părut continua asociere a lui Mircea Geoană cu Barack Obama. Asocierea între Geoană mi s-a părut atât de ridicolă   încât mi-am luat inima în dinţi să scriu acest articol.

În 2008, am votat cu Obama după opt ani de guvernare George W Bush, după opt ani de proliferare a ignoranţei (într-o ţară care excelează prin instituţiile sale educaţionale) şi a populismului ieftin (vorba preferată a lui Bush era folks), a patriotismului orb (America rezolvă singură problemele lumii), a dispreţului faţă de valori şi de elite (în favoarea oamenilor acţiunii care nu stau mult pe gânduri, oameni care gândesc cu viscerele), a superstiţiei şi fanatismului (un discurs pseudo-creştin de factură fundamentalistă), a măsluirii datelor pentru a influenţa opinia publică (vezi luarea deciziei pentru invadarea Iracului), a încălcării flagrante drepturilor omului (schiungiirile din închisorile secrete CIA), a minciunii (cu privire  la starea încălzirii globale), nedreptate socială (avantajarea corporaţiilor mamut). Guvernarea lui Bush a transformat America într-o ţară a fricii şi neîncrederii reciproce, o ţară unde convorbirile telefonice ale cetăţenilor puteau fi ascultate în mod secret în numele unui ideal de siguranţă himeric.

În 2009, am votat pentru Traian Băsescu de aici, de departe alături, de alţi plecaţi dar nu înstrăinaţi (cum a sugerat celălalt corifeu PSD, Adrian Năstase) , pentru că am vrut să votez cu un om, în adevăratul sens al cuvântului, cu calităţi şi cusururi, nu cu o mască în spatele căreia erau ascunse o sumedenie de feţe. Am votat cu Băsescu pentru că într-o ţară a opacităţii funciare a adus un dram de transparenţă în justiţie, a ridicat instituţii aproape defuncte prin numirea unor oameni de calitate în administrarea lor : Horia-Roman  Patapievici la Institutul Cultural Român, Mihai R. Ungureanu la Ministerul de Externe şi Monica Macovei la Ministerul Justiţiei. A iniţiat reforme demult necesare precum cea a justiţiei, a funcţionarilor statului, a învăţământului. Din păcate, reformele iniţiate de preşedintele Băsescu au fost frânate şi împiedicate de inerţia şi reaua voinţă a unei clase politice care şi-a iubit mult apa caldă a cloacei.

Campania lui Obama a fost un exemplu de noblesse oblige care nu s-a lăsat târât într-o retorică  a acuzelor. Campania lui Obama a excelat prin profesionalism, prin serioziatea conversaţiei despre probleme si principii (issues cum spun americanii) şi nu prin atacul impertinent la persoană.  Asta în pofida adversarilor care mereu au încercat să introducă atacul la persoană prin strategii de prost gust.

Campania lui Geoană, şi coaliţia pestriţă din spatele lui Geoana a excelat prin lipsa de identitate politică bazată pe principii adevărate : alături de Geoană s-au raliat atât partide de extremă dreaptă precum PRM  cât şi cele de dreapta, PNL; moguli, oligarhi, baroni şi baronese de toate speciile şi culorile. Cei din marea coaliţie au fost toropiţi de dorul de linişte încât au uitat toate principiile politice : singurul lucru de care şi-au mai amintit—ca prin vis— a fost  spectrul preşedintelui. Geoană, profetul pacificator, s-a făcut frate cu oricine si orice numai să treacă puntea spre paradisul liniştii si păcii.  A fost  o alianţă a păcii şi liniştii care ar fi permis aligatorilor si crocodililor din jurul hipopotamului să îşi vadă de treabă mai departe în opacitatea mlaştinii căldicele.

Prin reintroducerea idealului liniştii, Geoană s-a dovedit un demn urmaş al sloganelor arborate pe pancartele demonstraţiilor de la 23 August. În viziunea celei de a doua  mari cruciade a păcii, (urmaşi ai primei cruciade a păcii: Miron Cosma şi minerii săi) Traian Băsescu a devenit un huligan în tradiţia mişcărilor huliganice de la Timişoara (Decembrie şi Iunie 90) şi Piaţa Universităţii. Sfidători faţă de ipocrizie şi în memoria tuturor huliganilor  nu ne rămâne decât să cântăm din tot sufletul imnul Pieţii Universităţii: « Mai bine huligan decât securist, mai bine golan decât activist. »

Discursul lui Obama si faptele sale de până acum adeveresc o atitudine care nu se sfieşte să tulbure apele acolo unde ele trebuie tulburate. Ceea ce se profilează în aceste zile în Statele Unite se aseamănă cu revoluţia socială iniţiată de reformele lui Franklin Roosevelt pentru a contracara criza anilor 30. Reforma sistemului medical, reforma energiei (pentrua a elibera economia şi industria Americană de dependenţa de petrol si cărbune), reforma în educaţie, o nouă lege a imigraţiei, regularizarea sistemului bancar (pentru a evita o altă criză financiară de anvergura celei pe care o trăim acum) sunt diferitele fronturi ale schimbării. Toate acestea au ca scop transformarea unui status quo rigid anchilozat si învechit, desţelenirea unor mentalităţi împotmolite de practici ce par perene şi de neschimbat.

Prestanţa publică a lui Geoană se caracterizează mai degrabă prin servilism si lipsă de caracter (vezi scrisoarea trimisă lui Emil Constantinescu în 1996) decât prin viziune politică bazată pe principii morale sau politice. Prestanţa intelectuală a lui Geoană a lăsat mult de dorit. El mi-a amintit mai ales de Sarah Palin prin modul aproape automatizat de a răspunde. Mi-a mai amintit şi de limbajul de lemn al unui epoci care excela prin opacitate. Discursurile Geoană vădesc o scurt-circuitare a raţiunii, a spiritului analitic şi critic. Era evident că ceea ce spunea era spus mecanic, repetitive, ca după o sesiune de training cu antrenori pe diferite domenii.

Marea coaliţie în frunte cu Geoană se situează pe o poziţie diametral opusă administraţiei Obama cu privire la politica externă. Uverturile secrete catre Moscova şi teoria parteneriatului cu Rusia nu fac decât să trezească îndoieli cu privire la seriozitatea anagajamentului coaliţiei liniştii şi păcii faţă de Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică.

De asemenea social-democraţia predicată de Geonă cred că este o simplă propagandă populistă. Nu este puţin paradoxal că Geoană, socialistul, apărătorul celor nevoiaşi, a fost susţinut de cei mai bogaţi oameni din România? Prin  neverosimilul lor, primisiunile PSD au frizat bunul simţ şi onestitatea şi s-au remarcat mai ales prin nerealism şi lipsă de concret.

Din această perspectivă  pretenţia  lui Geoană de a-l emula pe Obama nu poate fi decât o vorbă goală. În afara vârstei şi a vorbirii limbii engleze nu cred că exista alţi termeni de comparaţie cu Obama. Mai degrabă Geoană s-ar putea compara cu Sarah Palin.

Geoană nu ar fi fost şi nu este un al doilea Obama ci un promotor al liniştii si păcii (în marea tradiţie Ceauşisto-Sovietico-Comunistă), cel care ar fi avut cele mai bune şanse să repopuleze parcul Cotroceniului cu specia aproape dispărută a cucuvelelor.


Student Drd., University of Chicago

Ura de sine şi fantasma izolării externe (Revista 22)

29 octombrie 2009

„România a ajuns izolată de lumea civilizată” – este acesta doar un slogan de campanie sau alt simptom al urii de sine cu care ne-am obişnuit prea repede, ici aux portes de l’Orient? Orice dezbatere matură ar cere confruntarea complexelor noastre de inferioritate cu datele realităţii. Suntem, sau nu, pe harta diplomaţiei nord-atlantice? Contăm oare în ecuaţia economico-politică a Uniunii Europene? Pentru a lămuri aceste chestiuni ar fi suficient un exerciţiu jurnalistic de minimă onestitate intelectuală.

Regimul Năstase

Să începem cu un truism: despărţirea de guvernarea Adrian Năstase ne-a scos din spectrul incertitudinilor geopolitice. Integrarea NATO fusese realizată relativ tardiv (29 martie 2004), dar consecinţele acestui act rămâneau invizibile (dacă exceptăm „beneficiile” contractului Bechtel). Sub conducerea fostului premier socialist, libertatea presei din România se situa la cote apropiate de Rusia. Numeroşi comentatori comparau falimentul juridic al unor ţări africane ca Libia sau Congo cu abisul corupţiei din instituţiile statului român.

Deplasările în China ale cuplului Adrian & Dana Năstase s-au materializat mai puţin în contracte pentru firmele româneşti, cât în obiecte de lux pentru vila Zambaccian. (Să nu uităm nici că penalul Omar Hayysam putea ocupa un loc de frunte în avionul prezidenţial). Drumul către Europa impunea proba de slalom printre zeci de steguleţe roşii (culoarea PSD). Pentru a salva aparenţele, regimul Năstase-Iliescu a recurs in extremis chiar la competenţele unor experţi ca Emil Hurezeanu — fără succes.

Şedinţele de vânătoare cu prietenii lui Ion Ţiriac sau retorica dlui Adrian Severin s-au dovedit, deopotrivă, sterile. Nici flatarea slăbiciunilor private ale diverşilor mandarini europeni şi nici chiar privatizările Petrom & BCR n-au accelerat procesul de integrare în UE.

Revanşa pro-americană

Schimbarea de acum cinci ani a modificat substanţial mesajul politicii externe a României. Traian Băsescu a fost ironizat pentru curajul de-a vorbi despre axa „Bucureşti-Londra-Washington”, deşi rezultatele acestei viziuni pot fi cântărite astăzi cu ochiul liber. Nu suntem vecinii statului Virginia, nici mari importatori de ceai englezesc, dar ceva important s-a petrecut cu imaginea României pe glob. Ar fi prea simplu să contrapunem clişeelor de moguli lista vizitelor făcute de preşedintele Băsescu în Statele Unite (Washington DC: mar. 2009; Detroit/San Francisco, 2005; Washington DC: iul. 2006), răsplătite apoi de vizitele de lucru ale lui George W. Bush Jr. (Bucureşti/Neptun: apr. 2008), ale secretarei de stat Condoleeza Rice (Bucureşti: dec. 2005) şi ale vicepreşedintelui Joe Biden (Bucureşti: oct. 2009).

Acestea ar fi rămas simple formalităţi dacă astăzi n-am fi siguri de includerea României în planurile de securitate ale SUA, de reconsiderarea regiunii Mării Negre (mai ales după revoluţia „orange” din Georgia şi Ucraina), de investiţiile consistente ale unor corporaţii ca „Oracle” sau „Ford” (dar şi numeroase firme IT din California), de organizarea summit-ului NATO în Capitală, de cooperarea militară din Irak şi Afghanistan (în pofida iresponsabilităţii ministrului liberal Teodor Atanasiu), de sprijinul oferit proiectului energetic Nabucco, etc.

Meritele palmaresului pro-american nu revin unui singur om, ci unei întregi echipe formate din diplomaţi seniori şi tineri, profesionişti experimentaţi şi oameni şcoliţi în lumea liberă post-1990.

Desigur, atunci când „eminenţe cenuşii” precum Bogdan Chireac sau Cristian Tudor-Popescu încing platourile TV cu adjective sarcastic-insultătoare la adresa Cotrocenilor, orice detaliu al politicii externe româneşti este imediat personalizat şi relativizat. Caracterul toxic al acestei abordări constă în plăcerea denigrării oricărui progres real al României sub regimul Băsescu. Deconectarea jurnaliştilor-tonomat de la presa internaţională, s-ar zice, asigură perpetuarea fantasmei României ţintuite sub călcâiul unui tiran.

Surprize europene

Aceeaşi patologie a interpretării revine în discuţia despre Europa – continentul unde, după 2005, au fost promovaţi ambasadori câţiva tineri universitari cu formaţie occidentală: Marius Lazurca la Vatican, Vlad Alexandrescu la Luxemburg, Toader Paleologu la Copenhaga, etc. Şi la acest capitol, este inutilă recitarea rapoartelor oficiale. Românii sunt astăzi, ca niciodată, deplin reprezentaţi sub raport politic, economic şi cultural în toate marile capitale apusene.

Stranie pentru orgoliul gintei noastre latine mi se pare, totuşi, desconsiderarea direcţiei francofone a diplomaţiei româneşti din ultimii ani. În toamna lui 2006, câţiva zeci de şefi de stat şi-au dat întâlnire la Bucureşti pentru faimosul Sommet al francofoniei – eveniment urmat de vizita preşedintelui Nicolas Sarkozy (4 februarie 2008), când s-a semnat Parteneriatul strategic franco-român (implicit deja în popularitatea brandului Logan). Mass-media a tratat momentul cu binecunoscuta ei somnolenţă, deşi era vorba despre primul angajament de acest fel asumat de Franţa într-o relaţie bilaterală cu o ţară est-europeană.

Dacă, în chip neaşteptat, Carla Bruni ar fi concertat la Sala Palatului, reporterii noştri de televiziune redescopereau oare subit limba lui Tocquevile? Ce altceva decât obsesia negativismului explică blazarea jurnaliştilor din „micul Paris” în faţa accelerării schimburilor economice, culturale şi mai ales ştiinţific-universitare cu Hexagonul? Era oare mai bine pe vremea unui Adrian Costea, consilierul dlui Ion Iliescu, când tipărirea unui album fotografic despre „eterna şi fascinanta” noastră ţărişoară costa cinci milioane de euro (giraţi de falimentara Bancorex)? Şi ce anume câştigăm astăzi trivializând un acord decent de cooperare în domeniul cinematografiei, după suita premiilor de la Cannes? Răspunsul scurt este: nimic.

Răspunsul lung: absolut nimic, nici măcar boicotul referendumului din 2009.


Deocamdată, în România, orbirea ideologică şi partizanatul electoral consolidează provincialismul percepţiilor colective şi perpetuează o bolnăvicioasă Selbst-hass, ascunsă eventual sub pălăria băşcăliei sau pardesiul disperării. Când vom scăpa oare de reflexul acoperirii cu mâzgă a reuşitelor şi de mânjirea cu noroi a ferestrelor deschise prin onestitate, bun-simţ şi patriotism?

Critica oricărei guvernări rămâne necesară, dar fără a nega datele empirice şi exigenţa obiectivităţii. Este perfect legitimă evaluarea neajunsurilor sau a eşecurilor din politica externă condusă de Traian Băsescu (vezi dosarul revistei „22” despre relaţia delicată a României cu Rusia şi Ucraina). Operând cu aceeaşi regulă a bunului simţ, dl. Tăriceanu a descoperit poate că nu suntem a şaptea putere economică a Europei. Curând, dl. Geoană va afla şi el că pozele de protocol nu te fac lider regional (decât, cel mult, la înălţimea reputaţiei unui geolog celebru).

Înaintea megalomaniei comice sau a furiei contestatare, va trebui să redescoperim cu toţii virtutea moderaţiei, decenţa comparaţiilor, cronologia istoriei recente, arta dialogului şi liniile mişcătoare ale mapamondului.


Obama and the Lama (an essay by David Bentley Hart)

14 octombrie 2009

The received wisdom has it that only Nixon could have gone to China, and I imagine that in this case the received wisdom is right. By the same token, though, I hope it will one day be recognized that only Barack Obama could go to China by stabbing the Dalai Lama in the back. That day will be long in coming, no doubt. As I sat down this morning (Friday, 9 October) to type out this column I was almost immediately confronted with the surreal news—which I, like almost everyone else in all likelihood, mistook at first for a joke—that the president is to be the recipient of this year’s Nobel Peace Prize. Anyone whose glamor is so preponderating that he can be given an award of such significance purely on spec is unlikely to fall afoul of “educated opinion” any time soon. As a member of no political party, I tend to remain as aloof as I can from partisan polemics (having staked no claims, I have no rights); but I would hope that even Obama’s most ardent supporters would have enough sense to be more embarrassed than pleased by the absurdity of the Nobel committee’s hysterical fawning.

For me, though—and this is what I intended to write about when I turned on my iMac—what is especially annoying about this story is that it will utterly extinguish the faintly flickering visibility of a story that appeared only four days ago, and then only as a somewhat furtive and fugitive presence in the press (and then, for the most part, only the foreign press). For those who missed it, when the Dalai Lama arrived in Washington this past Monday for, among other things, a scheduled audience with the president, it was disclosed that his visit to the White House had been cancelled. And this decision had been taken—there was no attempt to hide this fact—in order to please the Chinese government, which has of late been making a concerted effort to see that the Dalai Lama is made a persona non grata in the halls of power in countries around the world.

Nobelix Obama şi pacea de la Oslo

11 octombrie 2009

Premiul pentru Pace rămâne cea mai politizată decizie a juriului Nobel. Fiecare an vine cu surprize, dezbateri, controverse. Toamna lui 2009 ridiculizează însă, cu argumente spectaculoase, această distincţie. Oficiind numai 12 zile ca preşedinte al SUA, Barack Hussein Obama era deja, la depunerea tuturor candidaturilor, favoritul No. 1. Pentru a ajunge laureat se impunea doar sfidarea realităţii. Lumea e, de câteva zile, mai împăcată şi mai bună.

Suficient pentru a uita vremurile în care premiul Nobel Peace Prize se acorda unor figuri ca Albert Schweitzer (1875–1965) sau Maica Tereza din Calcutta (1910-1997). Sunt două exemple care merită puţină atenţie, măcar pentru sublinierea contrastelor între prezent şi trecut.

Un scurt memento

Undeva la începutul secolului XX, profesorul Schweitzer părăsea o promiţătoare carieră academică, punctată cu două excelente monografii despre Noul Testament şi cantatele lui J.S. Bach. O nelinişte interioară îl chema să slujească copiii din junglele Africii, dar fără retorica VIP-urilor contemporane. Amintirea Alsaciei natale, lecturile din Kant, epistolele pauline şi Predica de pe Munte l-au urmărit în satele mizere din Gabon. Biruind melancolia, Albert Schweitzer şi soţia lui nu s-au întors din drum. Acest european excentric a abandonat fără regrete filozofia teoretică şi teologia de birou pentru a deveni medic şi filantrop. Între 1924 şi 1965, a alinat şi a vindecat suferinzii comunităţii din Lambaréné. Recunoaşterea publică a venit târziu, la senectute (în anul 1952), răsplătind eforturile unei vieţi culte, jertfelnice şi cu totul extraordinare.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Agnes Gonxha Bojaxhiv, născută în Skopie (Macedonia). În 1937, această tânără albaneză lua voturile monahale cu gândul de-a mângâia săracii imenselor cartiere din Calcutta. Maica Tereza n-a vizitat India pentru a scrie romane de aventuri sau iniţieri erotice. N-a mers pe subcontinent nici ca să predice superioritatea unei doctrine politice. N-a bifat vreun palmares. Căutând cel mai scurt drum către adevăr, fosta profesoară de geografie a fondat o frăţie a carităţii (The Missionaries of Charity). Scopul era simplu, deşi mijloacele puţine: „ajutarea celor mai nevoiaşi dintre cei nevoiaşi”. În chip miraculos, multor leproşi, persoane infirme sau handicapaţi mintal le-a fost redată umanitatea. Jumătate de secol mai târziu, peste 2500 de surori îi urmau Maicii Tereza exemplul, construind din fapte proprii, iar nu doar vorbe sau declaraţii etatiste, o reţea invizibilă a compasiunii (activând în ţări precum Venezuela, Taiwan, India). Premiul Nobel (1979) venea să confirme un verdict antic: „fericiţi făcătorii de pace”.


Cum anume poate intra Barack Obama în acest tablou care include vocea unor dizidenţi anticomunişti (precum Andrei Sakharov sau Lech Wałęsa) sau luptători pentru reconciliere şi non-discriminare rasială (precum arhiepiscopul Desmond Tutu)? Cel mai bun răspuns l-ar putea da vedetele din Hollywood, Disneyland şi mass-media. Câţi n-au fost fascinaţi de „mesianica” apariţie a noului Lider? Cine, în Europa, n-a aplaudat zâmbetul triumfător şi cadenţa retorică a dlui Obama (pentru care cel mai bun sufleor rămâne teleprompterul)? El promitea atunci nu doar ieşirea naţiunii americane dintr-un „lung coşmar”, ci chiar reconcilierea Naturii cu ea însăşi, progresul Istoriei universale şi îmblânzirea Umanităţii pe scara globală…

Înainte de victoria în faţa lui John McCain (erou al războiului din Vietnam), dl. Obama s-a distins printr-o modestă activitate universitară, compensată de „organizarea socială” (în colaborare cu diverse ONG-uri) în statul Illinois. Ca tânăr senator s-a remarcat prin absenteism şi propuneri legislative minore ori scandaloase (cum ar fi practica medicală late-term abortion).

Propulsarea în poziţia de favorit al cursei prezidenţiale s-a datorat mai ales unor circumstanţe exterioare: slaba pregătire a contra-candidaţilor democraţi (Hillary Clinton şi John Edwards), eficienţa maşinăriei politice din Chicago, sentimentul de vinovăţie istorică trăit de majoritatea albilor în relaţie cu minorităţile black sau latino, ş.a.m.d. Ducând în spate povara campaniilor de presă „anti-Bush Jr.”, o proastă moştenire bugetară  şi scandalul războiului din Irak, republicanii plecau cu şansa a doua (sau poate a treia). Carismatic şi inteligent, bine-ambalat estetic, copios finanţat şi susţinut de industria cinematografică, dl. Obama a ajuns preşedinte aşa cum a primit Nobelul: pe baza unor promisiuni.

La nouă luni de mandat, preşedintele SUA rămâne prizonier în ţara făgăduinţei. În loc de lapte şi miere, în schimb, e mai multă fiere. Experţii militari descriu războiul din Afganistan în termeni sumbri. Situaţia din Irak rămâne incertă. Conflictul arabo-palestinian este departe de vreo rezoluţie durabilă. Guantanamo nu s-a închis. Extinderea războiului anti-terorist în Pakistan complică agenda armatei americane. Iran, din fericire, a intrat în stand-by (şi aici este un merit real, dar neconfirmat în timp, al administraţiei Obama). Pe de altă parte, abandonarea scutului anti-rachetă din zona estului european n-a putut decât să alimenteze mai departe paranoia rusească. La toate acestea se adaugă ştiutele probleme economico-sociale de acasă: şomajul în creştere, blocajul reformei din sănătate, devalorizarea dolarului, adâncirea deficitului bugetar la aproape 10% din PIB.

Politica anticipaţiei

Alegând hipnotic numele lui Barack Obama, comitetul norvegian a neglijat cu bună ştiinţă curajul unor luptători pentru libertate (tânărul chinez Hu Jia sau premierul din Zimbabwe, Morgan Tsvangirai). Detenţia, închisoarea, intimidările violente sau ameninţările cu moartea au pălit în faţa lirismului ecologic şi a unui speech sentimental susţinut de noul Prinţ al Păcii, la Cairo. Să fi contat oare şi strângerile de mâini cu autocratul Hugo Chavez sau poate doar eşecul candidaturii oraşului Chicago la Jocurile Olimpice (2016)? Dar tăcerile prelungite privind semnificaţia istorică a anului 2009, la două decenii după căderea Zidului Berlinului?

Un Nobel pentru Barack Obama devine un fel de Nobelix obez, marcat în peliculă cu următorul asterisc (*): potenţialul realităţii şi imaginea contează mai mult decât realitatea însăşi şi actualitatea ei.

Occidentul dă semne că politica nu se mai face pe teren, ci mai ales la televizor. E de sperat, atunci, că Michelle va primi măcar un Oscar în rolul de best supporting actress, pentru ca noua religie umanist-progresistă să poată aduce lauri cuplului providenţial la Oslo, Washington, Beverly Hills şi pretutindeni: Ave Obama, Ave Nobelix, morituri te salutant!

Mihail Neamţu

(Hotnews.Ro, 11 octombrie 2009)

PS: Pe aceeaşi temă, vezi şi intervenţia Excelenţei Sale, domnul Marius Lazurca, Ambasadorul României la Vatican.

Milton Friedman despre poftă, lăcomie şi capitalism

8 septembrie 2009

John Adams

9 august 2009

Teodor Baconsky despre noul populism

2 iulie 2009

Cel mai puternic om al planetei propune o (r)evoluţie menită să ne elibereze de ipocrizie, război şi nedreptate. Minunat! Cu singura menţiune că, dacă rămân strict retorice, promisiunile acestea vor decredibiliza şi mai mult democraţiile occidentale. Populismul nu e doar tehnica discursivă prin care „poporul” aude – printr-o fericită întâmplare – taman ceea ce spera să audă. E şi doctrina care scurtcircuitează elitele. Populistul vrea priză directă cu masele. Ceilalţi (experţi, administratori, manageri etc.) apără doar Sistemul, în vreme ce el e gata să se sacrifice pe viu, la un metru de prompter.

O realizare impresionantă şi o lansare epocală: GLOBAL MUSEUM ON COMMUNISM

17 iunie 2009

În seara de marţi, 16 iunie, la Ambasada României din Washington DC, în prezenţa Excelenţei Sale ambasadorul Adrian Vieriţă, a unui larg corp diplomatic din capitala SUA, a liderilor asociaţiei „The Victims of Communism” (condusă de Dr Lee Edwards), a victimelor, a rudelor acestora şi a prietenilor victimelor lovite de totalitarismul roşu – s-a lansat cel mai important world wide website dedicat unei cauze nobile: prezentarea şi difuzarea adevărului despre destinul ideologiei comuniste în secolul XX.

În cuvântul de deschidere, ambasadorul Adrian Vieriţă a evocat datoria morală a oamenilor politici din tânăra generaţie de-a păstra mereu vie amintirea luptei pentru libertate – o luptă care, în absenţa contribuţiei americane (unde vârf de lance a fost vocea lui Ronald Reagan), ar fi arătat cu totul altfel. În sfârşit, anul 1989 profund semnificativ pentru acest tip de practică memorială, României revenindu-i marea onoare de-a găzdui un eveniment de relevanţă globală.

Au existat mai multe alocuţiuni dintre care aş semnala următoarele intervenţii. Mai întâi, episcopul reformat Lazlo Tokes a rostit o rugăciune în memoria victimelor din lagărele şi închisorile comuniste, ştiute şi neştiute. Apoi, Dr Lee Edwards – neobosit luptător pentru cauza justiţiei morale – a prezentat proiectul Global Museum on Communism, subliniind profesionalismul ştiinţific al documentaţiei oferite cu precădere tinerilor. Modest şi ferm, Dr Lee Edwards a subliniat relevanţa prezenţei unor autorităţi universitare internaţional recunoscute (fiind citate numele „profesorilor Richard Pipes, Robert Conquest şi Vladimir Tismăneanu”) în rândul primilor redactori de capitole despre istoria comunistă a ţărilor est-europene.

Dr Edwards a pledat totodată pentru asumarea unei mai curajoase lupte în plan civic, academic şi moral împotriva ignoranţei (deliberate ori spontane) şi a uitării (naturale ori auto-induse). Ţări precum China, Vietnam, Coreea de Nord, Cuba sau Laos n-au scăpat încă de persecuţia dictatorială a Partidului unic. America latină, apoi, se află sub valul convertirii rapide (din Venezuela şi Bolivia până chiar în Argentina) la socialism. Din nefericire, acestor nedreptăţi şi acestor comportamente regresive nu li se oferă suficientă atenţie din partea presei occidentale, a sistemelor de educaţie şi a liderilor politici.

Într-un discurs emoţionant (Keynote Address), care a stârnit ropote de aplauze şi lacrimi în ochii celor prezenţi în sală (reprezentanţi din peste 30 de ţări şi trei continente), ziaristul John Fund (Wall Street Journal) a povestit istoria legăturii sale cu ţările est-europene şi sprijinul oferit unor tineri din Germania de Est în timpul anilor cenuşii. Esenţa comunismului decrepit al ultimului deceniu din secolul XX l-a reprezentat infantilizarea sistematică a cetăţenilor, cărora li s-a luat dreptul de-a visa liber, de-a înmulţi talanţii cu care s-au născut, de-a crede în propriul lor destin. Din nefericire, când este povestită adolescenţilor hippy sau emo din California sau Virginia, istoria divizării unui popor, a unui oraş, a unui cartier şi a unei familii pe criterii ideologice – cum a fost cazul oraşului Berlin, după 1945 – pare de neînţeles…

Seara s-a încheiat cu persuasivul discurs al profesorului Vladimir Tismăneanu care, sub mandatul preşedintelui Traian Băsescu, a vorbit despre natura excepţională a cazului românesc: ţara din Estul european devenită – mai ales în prima fază a regimului Iliescu – un spaţiu al nostalgiei oarbe sau al indiferenţei, a dovedit la finele acestui ultim deceniu o remarcabilă capacitate de mobilizare civică şi academică în confruntarea cu ororile memoriei comuniste.

Până la această oră, România este singura ţară din fostul bloc sovietic unde s-a pronunţat o condamnare oficială a regimului comunist („ilegitim şi criminal”) de la cel mai înalt nivel al instituţiilor Statului, pe baza unui vast număr de analize istorice şi documente de arhivă (devenite libere pentru accesul cercetătorilor abia după 2004). Profesorul Vladimir Tismăneanu a insistat foarte elocvent asupra importanţei omagiului adus de poporul român – prin vocea şefului statului – victimelor comunismului, martirilor bisericilor şi eroilor partidelor democratice, miscarilor de rezistenţă anticomunistă, diferitelor asociaţii culturale si religioase, dar si „milioanelor de cetateni ai statului roman persecutati, umiliti, privati de dreptul la libertate in numele unui experiment morbid de inginerie sociala”. Toate acestea se întâmplă în timp ce comuniştii rezistă pe baricadele minciunii în Republica Moldova, strămoşii lor fiind reabilitaţi de istoriografia oficială moscovită (absurdul atingând limita obscenităţii atunci când I.V. Stalin ajunge să fie desemnat al treia mare reprezentativă personalitate din istoria Rusiei…).

Contrastele sunt, sub aspect regional, uriaşe. În România mai rămân de implementat acţiuni reparatorii – de la anularea pensilor foştilor călăi până la finanţarea unei arhive integrale (accesibile online) a comunismului românesc, producerea unei enciclopedii generale a terorii roşii, înmulţirea centrelor universitare în parteneriat cu instituţiile occidentale de profil sau construirea unui Muzeu al Victimelor Comunismului în Bucureşti. Cu toate acestea, semnificaţia Raportului Final rămâne una istorică, cu un evident impact etic şi existenţial asupra miilor de tineri născuţi sau formaţi după 1989. Se tipăresc manuale despre „epoca de aur”, se organizează manifestări publice (de la Şcolile de Vară de la Sighet, menţinute prin efortul doamnei Ana Blandiana şi al domnului Romulus Rusan, până la polemici intelectuale şi spectaculoase lansări de carte); controversele privind colaborarea demnitarilor publici cu fosta Securitate sunt mai intense decât în anii 1990; se produc filme inteligente despre ceauşism; se scriu fără constrângeri teze de doctorat despre perioada 1945-1989; sunt oferite chiar despăgubiri în justiţie şi reparaţii financiare – toate venind după condamnarea rostită în Parlamentul României de preşedintele Traian Băsescu,  la 18 decembrie 2006.

Treptat, este de sperat ca analiza ştiinţifică despre Gulagul românesc va fi conectată la perspectiva comparatistă asupra comunismului global. Este mult loc pentru asumarea unei detente academice de ordin superior şi pentru ieşirea dintr-un provincialism al indignării, fără acces la conceptul filozofic ori supleţea hermeneutică necesare unei serioase investigaţii. Oricâte ar fi însă lipsurile, trebuie consemnată inaugurarea unei noi etape în conştiinţa culturală şi politică românească plecând tocmai de la naşterea unei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, validată prin redactarea faimosului Raport Final şi prin tipărirea volumelor bibliografice subsecvente. Într-un anumit sens, publicarea Raportului Final marchează sfârşitul simbolic al tranziţiei româneşti.

Ar fi mult altele de spus. Pe o notă personală, aş spune că a fost cea mai frumoasă seară memorială la care am participat într-un an foarte bogat în evocări despre revoluţiile anticomuniste est-europene. Cele două ore petrecute la Ambasada României au fost punctate de momente de tăcere purificatoare şi solemnă solidaritate cu suferinţa celor batjocoriţi şi îngropaţi în Arhipelagul Gulag. Conversaţiile purtate în această seară – alături de ambasadorul Vierţă, prof. Tismăneanu şi prietenul Dragoş-Paul Aligică – cu nenumăraţi confraţi din Europa, America Latină şi Asia mi-au confirmat senzaţia că România este din nou pe harta dezbaterilor despre viitorul lumii libere şi al civilizaţiei euro-atlantice. Trecutul plin de demnitate al celor care au confruntat minciuna – esenţia metafizică a comunismului, în opinia lui Soljeniţîn – ne oferă acum o şansă. Chiar dacă uneori firav, şi bruiat de obositoarele rivalităţi interne, glasul României are un timbru aparte şi se bucură de respectul partizanilor libertăţii. Ne ne rămâne decât să perseverăm pe calea cea dreaptă iar eroilor cunoscuţi sau anonimi care au făcut posibil acest miracol de astăzi – comemorarea fără teamă a victimelor comunismului – să le aducem recunoştinţa noastră.


(16 iunie 2009, Washington DC)

The Global Museum on Communism will educate this and future generations about the history, philosophy and legacy of communism. It will serve as a portal for a global network of universities, museums and citizen associations that study and publish information about the crimes and victims of communism. Citește restul acestei intrări »

Traian Ungureanu: Fără America…

27 martie 2009

Ce vă spune următorul scenariu: Statele Unite dau faliment? Ipoteza e apocalipitcă şi, în acelaşi timp, verosimilă. Sursele politice şi economice ale impasului american sînt în mişcare şi converg. O cădere de sistem ar fi tot ce poate fi mai cumplit şi mai istoric pentru civlizaţia occidentului. Simpla contemplare a unei asemenea linii de şoc pare de o cutezanţă vecină cu prostia. Însă ceva gravissim se întîmplă şi, deocamdată, e de spus (şi profetizat) doar atît: reţineţi acest moment istoric – februarie-aprilie 2009. Peste cîţiva ani sau poate mai mult, cînd şi dacă vă veţi întreba cum a început lumea nouă şi cum a intrat în declin vechea aşezare a umanităţii, veţi găsi răspunsul în acest interval. Pe scurt, criza care domină Statele Unite – şi, mai departe, sistemul financiar global – aleargă spre masa critică, împinsă de două alte manifestări ale crizei umane americane.