Andrei Pleşu, între invidie şi admiraţie

Ideea de „omagiu“ a fost compromisă timp de patru decenii, când numai liderii sovietici sau conducătorii comunismului românesc aveau dreptul la preţuirea societăţii. Aceeaşi epocă a pus în practică – prin marginalizare, întemniţare, izolare sau condamnare la mizerie – toate elementele „luptei de clasă“ împotriva vechilor aristocraţii interbelice.

Dacă sub totalitarism resentimentul primea justificări ideologice oficiale, într-un regim de libertate locul afectelor negative se precizează altfel. Chiar dacă suntem aflaţi sub presiunea unei culturi claustrofobe, plină de complexe şi frustrări nemărturisite, explozia afectelor negative depinde, în primul rând, de noi. Stările iraţionale se ascund în pânza freatică a oricărei inimi impure sau prin viscerele unor porniri animalice. Scopul educaţiei umaniste şi ţelul autocunoaşterii ar fi limitarea acestei degradări prin ură. E curios, aşadar, faptul că mica ranchiună „colegială“ sau accesele de pizmă trec drept gesturi pasabile sau acte oarecum îndreptăţite. Câtă vreme n-ai omorât pe nimeni, de ce să nu mânjeşti puţin verbul cu pasta maliţiei?

Uităm astfel în ce măsură combustia resentimentului colectiv fusese declanşat, sub comunism, cu ajutorul culpei individuale. Ura s-a propagat cu efectul bulgărelui de zăpadă. Mai întâi, o simplă neglijenţă morală, dispreţul a căpătat proporţii nestăvilite, lovind în „burghezi“ sau „chiaburi“, transferând, aşadar, discursul mocnit din spaţiul privat într-un loc deschis, destinat incendiilor. Dacă e necontrolat, sentimentul proletar al revoltei poate distruge orice ţesut. Robiţi de invidie, sfârşim cu toţii prin a ne iubi pe noi înşine mai mult decât pe oricine altcineva. La limită, ne instalăm în patologia dispreţului, cotropiţi cu totul de plăcerea învrăjbirii. Nimeni nu e imun la pulsiunea tiranică. Abuzul feudal, megalomania grotescă sau autoîndumnezeirea de tip faraonic sunt doar reflexe ale acelei conştiinţe dictatoriale care s-a pus pe sine în centrul lumii.

Morala? Iubirea nu este un sentiment facil, mereu la îndemână. Totul începe anevoios, printr-o recunoaştere liberă şi spontană a diferenţelor fundamentale dintre oameni. Cel dăruit cu harul umilinţei va recunoaşte, privind spre vârful ierarhiei darurilor, că unii se nasc cu doi talanţi, în timp ce alţii au primit deja patru sau cinci. Unii ne întâmpină cu un surplus de inteligenţă, farmec sau energie productivă; alţii sunt împuţinaţi la minte, dificili sau leneşi. Dar pentru că misterul vieţii nu stă doar într-un act de posesie individuală (verbul „a avea“), ci reclamă participarea dezinteresată la spectacolul lumii (verbul „a fi“), admiraţia şi bucuria pot conlocui în matca aceluiaşi afect pozitiv. Confruntat cu această diferenţiere naturală a calităţilor umane, alegi să te îmbogăţeşti lăuntric printr-un act de preţuire a celuilalt. Pentru spectatorul de rând aflat în faţa unui violonist excepţional, între aplauzele călduroase şi tăcerea îmbufnată, tertium non datur.

Dragostea, aşadar, nu este acel sentiment fluvial, lipsit de rigori interioare şi obstacole externe. Controlarea impulsului geloziei nu e suficientă pentru dobândirea mirării; strangularea dispreţului nu aduce imediat smerenia cugetului; pentru exercitarea respectului şi a unei generozităţi statornice, calea formativă e lungă şi anevoioasă. Având această înţelegere despre educaţie, descoperi că a fi egal cu tine însuţi e mult mai important decât a rivaliza cu celălalt, prin gesticulaţii frivole (de la lungimea paginilor din curriculum vitae până la contabilitatea apariţiilor TV).

Neacceptarea distribuţiei inegale a geniului în lume sfârşeşte prin denunţ (A.E. Baconsky versus I.D. Sîrbu), sabotaj (Salieri versus Mozart), ostracizare (Iosif şi fraţii săi) sau crimă (Cain şi Abel). Contestaţia, aparent benignă, se degradează treptat şi poate atinge stadiul ultim al vehemenţei. Când calomniatorului îi lipseşte onestitatea, denigrarea adversarului se va ascunde în spatele unei critici impersonale; i se reproşează celuilalt apartenenţa la alt trib, la o anume limbă, la cutare religie sau la vreo nedorită clasă socială. Sub pretextul acestor „delimitări“ colectiviste se ascunde incapacitatea de-a recunoaşte taina persoanei – cu alte cuvinte: profunzimea unică a oricărui destin individual, irepetabil şi ireductibil.

În postmodernitatea egalitaristă, impulsul contestării şi tentaţia paricidului sunt tot mai puternice şi mai zgomotoase. În ultimă instanţă, elanul nivelator cere dizolvarea ataşamentului faţă de tradiţie. De ce? Pentru că fără ataşamentul dintre ucenic şi maestru n-ar exista nici tradiţie, nici continuitate. Or, această relaţie (purificată, fireşte, de nebuloasa mistagogiilor New Age) celebrează gratuitatea unei întâlniri, un eros al cunoaşterii înalte, o bucurie a descoperirii reciproce. Instituţiile învăţământului de masă, perfect rutinizate şi preocupate de satisfacerea numitorul comun, nu pot găzdui asemenea întâlniri.

Insolenţa şi îndreptăţirea de sine capătă o perfectă justificare sub zodia egalitarismului. Admiraţia genuină şi interogativă sunt sechele ale unui presupus „sclavagism“ psihologic; discursul despre ierarhii anticipează un periculos „colonialism cultural“; fidelitatea e tratată drept „idolatrie“. Sub comunism, „excelenţa“ era definită prin criteriul corectitudinii ideologice. Nomenclatura de partid ţinea ca seniorii cu pete la dosar să nu fie cultivaţi excesiv de tineri. Se impuneau, aşadar, filajul, şicanele, turnătoria. Pentru orice nemulţumire se căuta un ţap ispăşitor, pus să ispăşească vini perfect imaginare. Pentru lectura unor cărţi occidentale unii au făcut puşcărie (lotul Pillat-Noica); pentru redactarea unui jurnal intim, alţii au murit în beciurile Securităţii (cazul Gheorghe Ursu). Orice licăr de idealism trebuia compromis prin trimiteri la materialismul dialectic şi realismul istoric al socialismului. Fericirea mutonieră a maselor (vizibilă şi astăzi în arhitectura aplatizantă a cartierelor muncitoreşti) era preferabilă spectrului elitist al inteligenţelor alpine. Omagiul naţiunii, cu adevărat, nu-l merita decât agramatul cuplu prezidenţial – vezi observaţia lui Mircea Zaciu din  Jurnal: „Azi, la radio (duminică) de dimineaţa începe «prinos de omagii în cinstea…». Omagiu nu mai e suficient, sintagma se supraîncarcă pâ nă la cele mai aberante forme. O mică eroare ar putea da însă «prisos de omagiu», adică ceva mult mai adevărat“.

În această atmosferă împovărătoare, o mâ nă de oameni au căutat să se salveze: nu prin delaţiune, ci în proximitatea minţilor luminate ale unor oameni născuţi şi crescuţi înainte de venirea comunismului. Andrei Pleşu a fost doar unul dintre aceştia; ca învăţăcel la Facultatea de Arte Plastice, a avut parte de îndrumarea a trei mari dascăli: polimatul Ion Frunzetti, eruditul Eugen Schileru şi contemplativul Ştefan Neniţescu. S-a apropiat apoi de clasicistul Petru Creţia, de eseistul Alexandru Paleologu, de criticul de artă Theodor („Toto“) Enescu; i-a frecventat pe Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt sau Petre Ţuţea. L-a cercetat pe ieromonahul Benedict Ghiuş şi a stat de vorbă pe larg cu părintele Constantin Galeriu. Este important, aşadar, să reţinem că mult discutata întâlnire cu Constantin Noica – formalizată, limpezită şi relansată prin publicarea Jurnalului de la Păltiniş, a Epistolarului şi a volumului Minima moralia – s-a produs în tandem cu alte căutări. De la unii a învăţat importanţa culorii şi a formelor; alţii au predat lecţia curajului şi noima virtuţii, vorbind uneori despre coerenţa conceptului sau despre tainele duhovniceşti.

În studenţie, Andrei Pleşu n-a descoperit tradiţia ca pe un monument glacial, bun de adulat la distanţă. Nu poţi iubi abstracţiuni seci, fără riscul idolatrizării. Prietenii sau mentorii există pentru a prelua rolul ferestrei. Idolii, în schimb, blochează trecerea, printr-un exces de posesivitate şi autoreferenţialitate. Modelul autentic se revarsă într-un orizont iconic, al participaţiei. Prin admiraţie, omul tradiţiei devine un inel (chiar dacă topit la diferite grade de intensitate). Prin ură, omul recent trăieşte iluzia autosuficienţei. Încântarea e o stare poetică şi, deci, literalmente creativă. Dispreţul înjoseşte şi patinează steril. Admiraţia ascultă de pilde şi parabole; resentimentul porneşte mereu de la zero, se reinventează ciclic şi aşază conştiinţa cu spatele la bogăţia oricărui trecut. Memoria însă e vie doar printr-un act de personalizare – un alt motiv pentru care Andrei Pleşu (alături de Gabriel Liiceanu sau Horia Bernea) au cultivat istoria orală.

Mai târziu, generaţia formată direct sau indirect la şcoala maeştrilor interbelici s-a trezit întâmpinată (spre stupoarea iconoclaştilor de duzină) de calda preţuire a unui public larg, cărţile lor fiind recenzate encomiastic. Mai mult, au apărut şi articole exegetice sau volume omagiale. Să fie aici o mostră nouă de oportunism? E oare un alt exemplu de „pupincurism“ valah (iertată fie expresia în faţa cititorilor gingaşi)? De ce n-am bănui că se află la mijloc timpul sărbătorii, pe lângă care prea adesea trecem nepăsători, abulici, întristaţi. Apoi, este vorba despre rolul pe care (măcar la tinereţe) îl joacă admiraţia dezinteresată şi prietenia de idei. O fericită întâmplare face, aşadar, ca veacul acesta – altminteri plin de acreală şi ură băltită – să mai prilejuiască întâlnirea cordială între generaţii, admiraţia dialogică, prietenia dezinteresată şi verbul laudativ, care, ştiind sursa ultimă a darului, nu confundă iubirea cu linguşeala. Păstrând exigenţa intervalului şi respectând tâlcul distanţei, pariul admiraţiei merită oricând asumat. El va scoate la iveală bucuria simplă de-a te afla mereu la început de drum.

Mihail Neamtu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: