Ordinea metafizică şi ordoliberalismul

Atât pentru creştinism, cât şi pentru doctrinarii economiei sociale de piaţă, noţiunea de ordine este fundamentală. În toate civilizaţiile (Eric Voegelin, Order and History, vol. 1-5), oamenii caută un tip de ordine cosmologică, politică şi sufletească. Ordinea metafizică (vizibilă în căutarea ubicuă a sacrului) intersectează ordinea cetăţii (consacrată prin trecerea de la nomadism vânătoresc la sedentarismul agrar). Toate activităţile omeneşti sunt ritmate în raport cu ordinea temporală (marcată de calendar) şi cu ordinea spaţială (structurată prin forme similare de măsurare). În absenţa ordinii metafizice sau politice, organizarea socială e deficitară.

Întregul angrenaj politic, social şi economic implică vieţile personale ale oamenilor într-un vast sistem de interdependenţe şi determinări care, în ultimă instanţă, reprezintă binele comun. Contractele economice, munca, datoriile asumate în plan militar, practicile de ordin cultural-simbolice şi viaţa spirituală – toate aduc un plus de coerenţă în viaţa individizilor ameninţaţi, altminteri, de spectrul anomiei[1].

Teologia politică a creştinismului tradiţional (de la Eusebiu al Cezareei şi Augustin din Hippona până la Vladimir Soloviov şi Serghei Bulgakov) porneşte de la câteva observaţii acute echivalenţa între rău şi anarhie. Atât în planul ordinii sociale, cât şi în sfera angajamentelor existenţiale, lipsa organizării reprezintă un deficit major. Definiţia ordinii variază în funcţie de epoca istorică şi situarea axiologic-culturală a unei naţiuni. Dar, aproape în orice împrejurare, noţiune de ordine va presupune existenţa unui început (arche) – adică a unei temelii fondatoare – şi a unui sens final (telos), adică a unui orizont de împlinire pentru oameni. Edmund Burke (1729–1797) a introdus în gândirea politică noţiunea de „contract veşnic” între cei care au fost, cei care sunt şi cei încă nenăscuţi. Ordinea politică trebuie să menţină această comunicare între trecut, prezent şi viitor, făcând posibilă utilizarea celor mai trainice forme de inteligenţă, ingeniozitate şi înţelepciune venite din tradiţie. Între incipit şi finis, există evident instanţe intermediare care reglează şi armonizează interacţiunea dintre individ şi societate. Cu acest sentiment al unei slujiri pasagere, omul politic se poate consacra efortului de limitare a entropiei sociale şi a tendinţelor anarhice din viaţa comunităţii.

Dezordinea în absenţa unei temelii morale şi a unei finalităţi transcendente, care să depăşească egoismul de primă instanţă al invidiului rupt de exigenţa comunicării şi a interacţiunii solidare cu semenii. Tradusă estetic, dezordinea produce urâtul şi alungă muzicalitatea; în termeni etici, dezordinea facilitează viciul şi inhibă virtutea; sub raport epistemologic, dezordinea naşte sofismul, înlocuind astfel adevărul cu falsul; în plan juridic, dezordinea favorizează nedreptatea şi corupţia; dezordinea, în fine, poate coincide cu un plus de violenţă, criminalitate sau infracţionalitate stradală.

Creştinismul recunoaşte în dezordine un factor ostil libertăţii spirituale şi prosperităţii materiale a omului. Ordinea, pe de altă parte, nu poate fi creată artificial, prin mijloace exclusiv politice de supraveghere şi normare centralistă a vieţii cetăţenilor.

Din ratiuni istorice, teologii şi gânditorii patristici nu puteau fi familiarizaţi – precum reprezentanţii şcolii de la Salamanca în secolul XVI – cu noţiune de ordine autoconstituită a pieţei. Nici ordinea neplanificată a capitalismului n-a putut fi un subiect serios de reflecţie în societăţile feudale ale Estului european. Totuşi, patristica apreciază noţiunea de ordine naturală, în contrast cu orice hybris antropologic (construit după modelul Babel). Ordinea artificială, care ignoră finitudinea conditiei umane, eşuează. Accentul pus pe moderaţie şi pe economia la scară umană nu poate surprinde o sensibilitate creştină.

Ordinea socială trebuie să găsească jumătatea distanţei între spontaneitatea deciziei personale şi cadrul fix al legii, între ordinea privată (socială) şi ordinea publică (statală). Aparentul haos din incinta unei burse poate ascunde, în fapt, o riguroasă logică financiară.

Atât ordoliberalismul, cât şi creştinismul răsăritean converg în respingerea elanurilor progresist-revoluţionare, care tind să abolească instituţiile, valorile şi etosul cultivat de „vechiul regim” (îndeobşte, regimurile care tind să recunoască valoarea tradiţiei iudeo-creştine şi impactul valorilor religioase asupra culturii euro-atlantice). Roepke & co. au criticat tropismele revoluţionare ale regimurilor fasciste sau comuniste din Europa secolului XX, deplângînd căderea într-o „stare de excepţie” în raport cu exigenţa ordinii politice şi a legii naturale.

(MN)


[1] W. Eucken, Grundsätze der Wirtschaftspolitik, Tübingen, J.C.B. Mohr, 1952, p. 332 a vorbit despre „interdependenţa ordinilor” (apud S. Gregg, 2009, 12).

Anunțuri

One Response to Ordinea metafizică şi ordoliberalismul

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: