Interviu despre laicat şi creştin-democraţie (Răzvan Bucuroiu, Mihail Neamţu)

Răzvan Bucuroiu: În prima parte a interviului nostru am vorbit despre rolul laicatului în Biserică şi despre cum poate sluji acesta întregului corp eclezial. Iată continuarea dialogului cu Mihail Neamţu, un tânăr intelectual creştin frământat de această problemă, dar şi de tendinţele de excesivă clericalizare a vieţii noastre bisericeşti.

Mihail Neamţu: Mai mult, d-le Bucuroiu, am înţeles dintr-un banal sondaj făcut printre prieteni şi cunoştinţe că, foarte adesea, o condiţie pentru a face carieră într-o facultate de Teologie este să devii tu însuţi cleric. Or, noi ştim de la Sf. Ioan Gură de Aur cât de înaltă şi exigentă este vocaţia preoţească! Ea reprezintă o harismă, o taină, iar nu o profesie între multe altele. Mi se pare apoi foarte gravă echivalenţa tacită făcută, uneori, între actul hirotonirii şi logica înregimentării. Textele patristice vorbesc despre o adâncă cercetare a candidatului la preoţie sau la monahism, iar nu despre validarea lor superficială, pe bază de buletin. Nu poţi pune epitrahilul pe gâtul oricărui ins care îţi bate la poartă, are barbă stufoasă, îşi drege bine vocea la pricesne sau care vroia până mai ieri să scape de armată… Prea adesea, spunea şi părintele Teofil Părăianu, problemele de ordin social sau psihologic ale anilor 1990 au condus la inflaţia de vocaţii pe o cale definită de Mântuitorul drept „strâmtă”. Pe lângă tratarea preoţiei ca sursă de oportunitate într-o carieră profană (ca universitar, consilier sau agent imobiliar) ori o garanţie pentru creşterea constantă de venituri în beneficiul corpului profesoral al facultăţilor noastre de teologie (cam 15 la număr), mă tulbură şi bagatelizarea implicită a vocaţiei laicatului. A fi mirean nu mai este o rezultatul unei opţiuni pozitive, ci un fel de rest, o lacună, o insuficienţă prost tratată. Or, preotul căsătorit este legat prin însăşi taina cununiei de o persoană neconsacrată sacramental. Dar nu e prezbitera cea care, în calitate de soţie şi mamă, îndeplineşte figura laicului par excellence? Să nu uităm că înainte de-a fi diaconi, preoţi sau episcopi, am fost cu toţii creştini, copii crescuţi într-o familie şi într-o comunitate.

Uită acest lucrul cel instalat deja într-o mentalitate clericalistă (unde dictează regula fricii). Or, cărţile Vechiului Testament, dar şi textele din Evanghelie, nu exclud de la lucrarea fărădelegii nicio tagmă. Mai amintesc aici cuvântul arhimandritului Benedict Ghiuş care spunea că cea mai mare persecuţie împotriva Bisericii vine din nevrednicia slujitorilor săi. Fireşte, una este nevrednicia accidentală, înregistrată la nivel personal (ca parte din lupta ascetică), şi alta este nevrednicia sistemică, instituţionalizată, parafată cu acte în regulă şi exportată apoi în toate colţurile lumii. Eu mă tem de-o societate care va percepe chemarea lui Hristos şi tainele minunate ale creştinismului prin prisma unei retorici clericaliste… Istoria medievală a Europei occidentale este plină de avertismente în acest sens.

Ar fi, neîndoios, foarte grav să repetăm această istorie…

Eu vă propun să plecăm de la cifre (nici ele uşor de obţinut). O estimare aproximativă ne spune că, în fiecare an, România produce 10.000 de licenţiaţi în Teologie (nu includ aici tinerii absolvenţi de seminarii teologice). Pentru o populaţie îmbătrânită şi cu demografie negativă, BOR a furnizat pe piaţă mai bine de 17.000 de preoţi şi nu ştiu câte alte mii de diaconi şi alte mii de călugări şi călugăriţe. După patruzeci de ani de ateism ştiinţific, era poate firesc să mizăm pe această relansare a misiunii ortodoxe (deşi manualele de misiologie adaptate la condiţia lumii contemporane – postmodernă şi globalizată – încă mai aşteaptă să fie scrise). Pe lângă această armată, care conţine fără îndoială bravi soldaţi ai lui Hristos, caut şi celălalt tip de prezenţă a Ortodoxiei: unde sunt laicii mărturisitori în universităţi, în instituţiile private (bănci, spitale sau companii multinaţionale) sau publice (ministere, în Parlament), acolo unde se decide zilnic soarta noastră, a laicilor creştini…

Şi?

Şi, cu puţine excepţii, n-o prea văd… Le-aş lua pe rând. Vi se pare că în Parlamentul României – forul unde se decid legile, adică bornele axiologice ale comportamentului comunitar – avem oameni pătrunşi de frica de Dumnezeu şi familiarizaţi măcar cu preceptele unei etici evanghelice? Face cineva din sprijinul iniţiativelor pro-vita o prioritate? Are ierarhia BOR un partener de conversaţie pe tema avortului, a demografiei negative, a exodului de inteligenţă şi de creativitate? Eu nu cunosc iniţiative concrete în acest sens iar vina o găsesc în faptul de-a fi pregătit în ultimii douăzeci de ani mulţi tineri cu mentalitate de ghetou liturgic, apocaliptic, anti-cultural, anistoric şi profund clericalist.

Găsiţi apoi la nivel local administraţii preocupate de implementarea principiului subsidiarităţii – cel care ascultă de vocea aflată „la firul ierbii”, înaintea pledoariilor unei birocraţii centraliste, situate la Bucureşti sau la Bruxelles? O atare axiomă a creştin-democraţiei e rareori pusă în practică (deşi am avut scandalul legat de icoanele în şcoli, etc).

Să luăm apoi problema transmiterii conţinuturilor de cunoaştere. Care este productivitatea discursului teologic, sub raport cognitiv, în dialogul critic cu marile paradigme sau ideologii umaniste (ori post-umaniste) încurajate de Universităţile româneşti sau occidentale? Papa Benedict XVI e aproape molestat pentru o conferinţă ţinută la Regensburg despre raţiune şi credinţă: nu e acesta măcar semnul unei relevanţe, dacă nu al vitalităţii?

Poate suntem o cultură minoră, aşa cum spunea Blaga. Dar aceasta n-ar trebui să împiedice faptul ca şi în România mai multe voci creştine să poată dezbate calm şi articulat sensul binelui, al adevărului şi al frumosului? Şi unde s-ar putea face asta dacă nu în facultăţile de filosofie, istorie şi arte frumoase, până la cele de arhitectură, drept sau economie? Putem identifica la această oră mai mult decât o duzină de intelectuali ortodocşi care să fie credibili în plan internaţional şi necomplexaţi în faţa ultimelor bibliografii produse de disciplinele evocate mai sus? Nu vreau să par foarte aspru şi prea exigent, dar atunci când am vorbit despre „neo-păşunismul” unor grupări ortodoxiste contemporane am avut în vedere şi această atitudine anti-culturală, pseudo-ţărănească (justificată eventual prin citate culese din „Larousse”). În geografia complexă a Ortodoxiei universale, bătălia cu ideile false despre bine, adevăr şi frumos este o prioritate. Este ceea ce face un John McGuckin, John Zizoulas, Andrew Louth, John Behr, David Bentley Hart, Nicolaos Loudovikos, şi atâţia alţi preoţi sau teologi angajaţi într-o vie conversaţie cu lumea contemporană.

Toţi aceştia se hrănesc şi îşi propagă mesajul, însă, cu ajutorul reţelelor culturale, academice, economice, civice sau politice existente graţie mirenilor activi în cetate. Niciodată nu mi s-a părut mai importantă revalorizarea prezenţei mirenilor ortodocşi în spaţiul public. S-a mizat mult mai mult pe o prezenţă explicită, ritualizată şi foarte adesea triumfalistă, plecând de sus în jos şi nu invers, cum ar fi fost firesc.

Credeţi că poate avea loc o mutaţie de perspectivă?

Ceea ce acum deplângem nu e o noutate în istoria Bisericii noastre. Andrei Şaguna, în secolul XIX, constata acelaşi pericol al distanţării clerului înalt de problemele laicatului. Să nu uităm că o atare breşă facilitează o mai rapidă secularizare a corpului eclesial la ambele capete.

Da, însă Andrei Şaguna a acţionat în consecinţă. A dat o Constituţie bisericească de excepţie.

Da, o Constituţie extraordinară, inovatoare, care a permis un tip de sinergie în interiorul Bisericii între laicat şi cler, care a dat, pe termen scurt şi lung, nişte roade incontestabile. Să ne gândim la lumina adusă de Onisifor Ghibu pedagogiei, de pr. Dumitru Stăniloae teologiei, de Octavian Goga în poezie – dar şi de toată elita intelectualilor ortodocşi ardeleni care s-a născut la începutul secolului XX prin alianţa dintre un ierarh luminat ca Andrei Şaguna şi un filantrop genuin, dezisteresat, ca Emanuil Gojdu (1802-1870). Spiritul antreprenorial al marelui Gojdu (echivalentul unui George Soros pentru Transilvania secolului XIX) n-a slujit unei monumentalităţi de marmură şi aur, ci acelor sufletel de copii şi adolescenţi însetaţi de cunoaştere, îndrăgostite de şcoală şi de carte, unor minţi filiale în raport cu Biserica. Prin mii de burse (puse la dispoziţie din fonduri private) s-a putut naşte crema culturală a Transilvaniei. De rezultatul acestor investiţii a beneficiat întreaga suflare românească, laici şi clerici deopotrivă.

Unde suntem astăzi? Cu siguranţă nu sunt eu cel chemat să dau un răspuns. Dar, aşa cum am sugerat, am putea descoperi câteva motive să cădem pe gânduri – poate chiar să fim melancolici în raport cu amintirea luminoasă a Constituţiei lui Andrei Şaguna.

Cum stau lucrurile în afara spaţiului românesc?

Nu ştiu ce sentimente au alţi ortodocşi atunci când analizează situaţia actuală a Greciei, bunăoară: o ţară binecuvântată cu atâtea frumuseţi şi bogaţii naturale (oameni, tradiţii şi locuri), dar aflată în prag de faliment din pricina minciunii şi a auto-înşelării în care milioane de oameni s-au complăcut decenii la rândul. Oricare ar fi cauzele imediate ale falimentului grecesc (salvat in extremis de băncile occidentale), nu ştiu ca Biserica ortodoxă din Elada să fi generat un mesaj profetic, printr-o analiză teologic-duhovnicească a unei stări de lucruri cu potenţial catastrofic. Gravissim în criza generată de datoriile statelor suverane mi se pare nepăsarea cu care îi tratăm pe cei nenăscuţi sau foarte tineri astăzi: sugarii şi pruncii zilelor noastre vor fi chemaţi peste numai câţiva ani să plătească împovărătoarea notă de plată a părinţilor lor. Dacă etica ortodoxă vorbeşte despre asceză, frugalitate, cinste şi muncă, e firesc să ne întrebăm cum se reflectă aceste valori la nivelul unei societăţi declarată oficial (şi deci formal) „majoritar ortodoxă”.

Putem face o legătură directă între Biserica elenă şi criza financiară a statului grec?

Poate că legătura e indirectă, dar nu vorbim totuşi despre planete diferite. Şi ortodocşii greci, şi politicienii care îi reprezintă în Parlament locuiesc în graniţele aceleiaşi patrii (o ţară unde, mă grăbesc să adaug, rata reproducerii este mult inferioară altor ţări din Europa). La Atena şi Tesaloniki, dar şi la Bucureşti sau Madrid, generaţiile de mâine se vor naşte în lanţul datoriilor lăsate drept moştenire de la bunicii şi părinţii unei epoci de huzur. A condamna la sclavie financiară câteva milioane de oameni nu mi se pare puţin lucru. Iată de ce socot lamentabilă absenţa unui discurs teologice aplicat pe probleme sociale şi economice – nu mă gândesc acum la pastorale care să livreze platitudini, ci la texte cu o anumită densitate teoretică, capabile să ofere un diagnostic mai complex problemelor cu care se confruntă nu doar credincioşii Bisericii ortodoxe, ci o lume întreagă.

„Refuz să trăiesc într-o lume

în care marile dispute s-au tranşat deja!”

Există în prezent o dezbatare care cere apariţia unui pol creştin-democrat în viaţa politică a României. Vi se pare viabilă această perspectivă?

Da, categoric. Nu există reţete magice, dar trebuie să încercăm mereu o soluţie la marasmul care ne ameninţă vieţile. Nu putem susţine că problemele sociale şi cele de viaţă comunitară pot fi decuplate de la dimensiunea teologică, liturgică a vieţii. Dacă tot avem zeci de mii de sacerdoţi şi milioane de creştini-ortodocşi practicanţi, mi se pare legitim ca acestora din urmă să li se ofere şi o altă paletă de valori în cadrul discursului politic. Vi se pare că avem mulţi oameni cu sensibilitate creştin (nemaivorbind de phronema ortodoxă) în funcţii de decizie pentru această ţară? Evidentl, nu cred în cruciade purtate în alt cadru decât cel al dialogului pluralist şi al civilităţii oneste. Prin urmare, vocea creştinilor nu se poate cristaliza decât ca o parte a unui spectru mai larg de opţiuni politice, sociale sau economice. De aici şi dimensiunea democrată a proiectului evocat de dumneavoastră. În anii ‘90 au militat pentru acest ideal oameni foarte diferiţi, de la Ioan Alexandru şi Corneliu Coposu până la Ion Raţiu şi Doina Cornea. Cred că aceştia au dat românilor un exemplu de onoare şi demnitate… Fără ei, am fi fost cu toţii mai săraci iar România s-ar fi scufundat într-o mai adâncă barbarie.

După douăzeci de ani e firesc să ne punem problema unei continuităţi cu iz inovator: cum putem relansa agenda creştin-democraţiei?

Totuşi, o componentă creştin-democrată fără spijinul direct al Bisericii nu are cum să funcţioneze!

Ce înseamnă Biserică, în această afirmaţie? Ierarhia?

Inclusiv ierahia.

Dar, totuşi, nu ai nevoie de o binecuvântare specială pentru a face o grădiniţă, pentru a scrie o carte, pentru a da nişte burse ori pentru a rescrie proiectul de societate al acestei ţări, refuzând logica consumului care depăşeşte productivitatea, etcaetera, etcaetera…

Şi totuşi e nevoie de o conlucrare.

Aceasta cred că există, chiar dacă nu înregistratată la tribunal.

Dar Biserica nu face politică…

Nu-mi amintesc ca Biserica să fi susţinut activ, din punct de vedere teologic, doctrine precum comunismul sau fascismul. Prin această delimitare, măcar, Biserica a indicat teritoriul legitim al formulării răspunsului la problemele etice, economice şi sociale: teritoriul dialogului. Sigur, creştinii de diferite sensibilităţi şi-au distribuit accentele doctrinare în funcţie de conjunctura istorică: Anglia industrială a produs un socialism de inspiraţie creştină în secolul XIX. România interbelică a găzduit combinaţia cunoscută – uneori senină (ca la Mircea Vulcănescu), alteori incendiară (ca la Nae Ionescu) – între tema naţională şi tema creştină. Au existat de-a lungul istoriei nenumărate dezbateri, dar ar fi fals să sugerăm că Biserica n-a formulat câteva convingeri ferme. De pildă, credem că omul îşi trage demnitatea ontologică din statutul de „chip şi asemănare (chiar dacă ştirbită) a lui Dumnezeu”. Pe acest temei noi, creştinii, ne opune experimentelor de tip eugenic, dar şi eutanasiei. Văd rolul creştin-democraţiei în afirmarea publică, inclusiv prin manifeste de ordin politic, a unei asemenea viziuni antropologice.

Mai este ceva: iluzia apolitismului mi se pare una periculoasă, acolo unde nu vorbim despre sfinţi şi sihaştri. Teza că trăim într-o eră post-ideologică e promovată uneori de medii anticreştine care lansează Bisericii de-a privatiza şi ultimele sentimente de evlavie sau pietate… Vorbim despre impresia, complet falsă, că lumea noastră s-a situa undeva „dincolo de bine şi de rău”, într-un sublim consensual şi post-istoric, unde lupta pentru valori şi virtuţi este inutilă. O asemenea propunere mi se pare iresponsabilă, dar mai ales perversă. Creştinii au ceva de apărat: nu doar un trecut muzeal şi glorios, ci şi chipul fragil al viitorului. Oricare ar fi sensibilităţile noastre (social-democrate, libertariene, conservatoare, creştin-democrate), mi se pare important să le exprimăm în spaţiul public, fără timidităţi inutile.

Ce este conceptul creştin-democraţiei relansat de Teodor Baconschi în ultimele luni (alături de o echipă de tineri cărturari, care îi include şi pe E.S. Marius Lazurca, Radu Preda, Petre Guran, Adrian Papahagi, Radu Carp, Bogdan Tătaru-Cazaban sau Alexandru Gussi)? Unii vor spune că e un decalc după doctrina socială a Bisericii catolice. Să recunoaştem însă că Ortodoxia est-europeană n-a avut timp, efectiv, să exprime un punct de vedere matur asupra modernităţii. Abia am dobândit autocefalia în 1925 şi în nici 15 de ani România a cunoscut o serie de dictaturi (de la Carol II până la Gen. Antonescu). În Rusia a fost mai grav, din pricina bolşevismului. Da, undeva între sfârşitul secolului XIX şi anul 1917 foarte multe mişcări intelectuale în cadrul Ortodoxiei ruseşti (clerici şi laici, deopotrivă) au căutat un răspuns la problema moştenirii regimului ţarist. N-a existat prea mult răgaz nici la sârbi sau bulgari. În România, mai ales după anul 2000, spaţiul public a început să găzduiască o tot mai viguroasă comunitate de intelectuali publici, marcaţi de identitatea ortodoxă. Ei s-au exprimat atât în favoarea modernizării Statului (în sensul flexibilizării şi a eficientizării aparatului birocratic), cât şi în favoarea păstrării valorilor organice ale tradiţiilor creştine (şi ale celor ortodoxe în special). Tinerii creştin-democraţi care sprijină proiectul civic şi politic al domnului Teodor Baconschi (actualul nostru ministru de externe) asumă critic modernitatea şi promovează fără paseisme inutile resursele spirituale ale tradiţiei. Sper ca această pledoarie să se bucure de un sprijin concret.

Dar lupta politică dezbină, în timp ce Biserica adună. Cum se pot împăca aceste două realităţi?

Mi-e greu să vă dau un răspuns la o întrebare rostită sub specie aeternitatis. Să observăm totuşi că până şi discursurile teologiice din sânul Ortodoxiei sunt diferite, fără a se excomunica neapărat. Teologia euharistică a lui Zizioulas şi apofatismul lui Lossky distribuie accente particulare la timpi istorici diferiţie… Toate mi se par nuanţe ale misterului Dumnezeirii. La fel, şi doctrinele politice captează accente diferite în încercarea de rezolvare a unei dileme antropologice: cum ne putem guverna pentru a evita infernul? De aceea, cred că un creştin nu are voie să îşi consume pasiunile cu un entuziasm idolatru. Spre deosebire de legionarii interbelici, un creştin-democrat nu transformă politica într-un substitut pentru mistică. Rămânem aşadar cu premisa dialogului şi a respectului pentru diferenţă. A trăi într-o lume fără dezbateri (sau poate fără polemici) mi se pare a trăi într-o falsă reconciliere, într-un paradis artificial.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu refuz să trăiesc într-o lume în care marile dispute s-au tranşat deja!

Interviu realizat de

Răzvan BUCUROIU

(Mai 2010, Bucureşti),

Anunțuri

One Response to Interviu despre laicat şi creştin-democraţie (Răzvan Bucuroiu, Mihail Neamţu)

  1. […] afla mai mult: Interviu despre laicat şi creştin-democraţie (Răzvan Bucuroiu, Mihail Neamţu) […]

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: