Lumea credinţei (Mihail Neamţu & Răzvan Bucuroiu), iunie 2010

Răzvan Bucuroiu: Dle Neamţu, vă  puteti imagina ca fiind altceva decât ortodox?

Mihail Neamţu: Sunt convins că sunt momente în care sunt foarte puţin ortodox! De aceea, încerc să fac drumul spre altar: ca să cer iertare şi să iau dezlegare. Condiţia noastră este aproximativă şi credinţa noastră tangenţială. Nu vreau să fac ipocrite mărturisiri de penitenţă, dar e un fapt că suntem de multe ori, existenţial, în afara Ortodoxiei… Căci Ortodoxia nu este o identitate propoziţională – ceva redus la recitarea unui simplu Crez sau a unui slogan – ci e una participativă. E o identitate dinamică şi de aceea, aşa cum afirma părintele Sofronie de la Essex, „Trebuie să spunem despre noi că nu suntem, ci să încercăm să devenim ortodocşi”.

Întrebarea avea, totuşi, o altă nuanţă…

De fapt, cred că mă întrebaţi dacă îmi imaginez un orizont al trăirii şi al înţelegerii creştine în afara tiparelor ortodoxe. Vă răspund că „da”, îmi dau seama că pot trăi şi în afara Ortodoxiei, însă imediat lucrul ăsta mă tem că m-ar face opac la anumite dimensiuni esenţiale, adică m-ar face prea puţin înzestrat să descoper bogăţia lui Dumnezeu. Extraordinar în Ortodoxie este faptul că niciodată nu atingi un plafon! Întotdeauna e ceva mai adânc care ţi se descoperă: fie în cunoaştere, în studiu, în dialogul persoanei, în viaţa de rugăciune, în slujire, în contemplaţie. Toate par să mai aibe un dincolo. Acest apofatism structural, adică dimensiunea mereu tainică a revelaţiei, mi se pare cel mai mare dar al Ortodoxiei.

Şi ceilalţi, neortodocşii?

Nu ştiu, să fiu sincer. Îmi imaginez că toţi oamenii îşi pot face „din a firii lege”, cunoscând fragmente din adevărul lui Dumnezeu, dar am simţit mereu că eterodoxia îmi limitează vederea şi mă obligă la o existenţă ciuntită, cumva. Pentru nimeni faptul de-a fi botezat în copilărie ortodox n-ar trebui să devină pricină de trufie prostească. E doar o mare taină pentru că ne-am născut sub raport istoric şi biologic într-un spaţiu dominat de identitatea ortodoxă sau chiar bizantină. Oricum, trebuie să alegem mereu să rămânem consecvenţi darului care ni s-a dat.

Vă  consideraţi un privilegiat?

Credinţa în Dumnezeu e un dar. În Ortodoxie, parcă, e dar peste dar. Nu mă consider privilegiat la modul egoist-individual, ci mă consider binecuvântat prin faptul de a fi cunoscut mărturisitori ai Evangheliei într-o dimensiune ortodoxă, iar nu una eterodoxă, deci suferindă. Cred că există frânturi de adevăr în multe forme de experinţă creştină, dar sunt tot atâtea fapte de înşelare pe care trebuie să le depistezi. Aşa cum şi Ortodoxia este un orizont şi nu doar un lucru care stă pasiv în faţa ta şi pe care n-ar trebui decât să-l accepţi. Când spun Ortodoxie, de fapt, la ce mă gândesc? La un set de convingeri, practici, de intuiţii, dar mai ales la un tip de sensibilitate, la o metafizică anume, la o experinţă cotidiană a concretului.

Sunteţi tânăr  şi vreau să vă întreb deschis cu ce „organ” operaţi preponderent în judecăţile dvs de valoare: mintea sau inima?

Sunt unul dintre cei care suferă de „boala intelectualismului”, aşa cum este definită în mediile noastre pravoslavnice… Nu e o doar o opţiune, e şi o fatalitate.

Dă  şi dureri „boala” asta?

Nu dă dureri, ci dă… chix. Ştiu, evident, că un om care gândeşte numai cu capul şi care nu lasă inima să răspundă este un om infirm… Pe de altă parte, n-am să mă ruşinez de faptul că Ortodoxia exclusiv trăiristă pierde ceva din universalitate. Logosul întrupat în Iisus Hristos vorbeşte şi inimii, şi minţii noastre. Marea sinteză patristică – întâlnită la Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, sau la Sfântul Ioan Damaschinul – indică faptul că mintea nu e cu nimic prejudiciată din întâlnirea cu credinţa. Din contră, este îmbogăţită, sfinţită, curăţită, rafinată! Ea ajunge de la gândirea discursivă la contemplaţie dar în niciun caz viaţa noastră nu e decerebrată. Nu este ca în pietismul protestant, cu mintea trimisă în hibernare!

Credeţi că  se poate imagina o credinţă sănătoasă fără o cultură minimală?

Dar care e definiţia culturii minimale?

Care e definiţia credinţei sănătoase?

Da, poate asta e întrebarea… O credinţă autentică trebuie să fie dătătoare de cultură. Pentru mine, cultura populară – cea autentică, fireşte – e la fel de importantă ca o cultură de tip academic. Credinţa dă naştere culturii, dacă e trăită plenar. Cum ajungi la cultură, plecând de la credinţă? Să urmărim acest algoritm. Descoperi în tinereţe că Dumnezeu vorbeşte prin sfinţii Săi, dar aceştia lasă şi câteva urme, în scris. Profeţii, apostolii, martirii… Dar acel scris e codificat într-un idiom – limba greacă în cazul nostru. Ca s-o înveţi, trebuie să te pui pe gramatică. Pentru a ajunge la gramatică, trebuie să faci un ocol prin labirintul mai larg al bibliotecii. Aşa descoperi instituţia şcolii, a liceului, a Universităţii. De la limba greacă poţi să ajungi apoi la lexicul filozofiei greceşti, descoperi apoi multiplele semnificaţii ale unui termen, ramificaţiile semantice ale unui cuvânt ş.a.m.d. Cum oare, mă întreb, îţi poţi trăi credinţa deliberând tezist împotriva culturii? Când o asumare plenară a credinţei te trimte automat spre… cultură!

Afirmaţia e reciproc adevărată?

Nu ştiu. Nu cred într-o cultură care exclude însă creştinismul din marele canon al literaturii universale, care exclude contribuţia Evanghelieli la modelarea sufletului Europei prin icoană, muzică, arhitectură, caritate, filantropie, ştiinţă, etc.

Care vi se pare astăzi relaţia corectă şi echilibrată dintre cult şi cultură – o întrebare clasică, deja.

Să pornim de la o experinţă concretă – acea de a intra într-o biserică. Ei bine, e tragic pentru mine să constat că în ultimii 20 de ani, deşi am avut libertatea de a descoperi patristica, sfintele canoane ale iconografiei, documentele athonite despre arhitectura bizantină, deşi lumea a călătorit foarte mult, aşadar în pofida acestor lucruri e tragic să descopăr în bisericile construite mai ales după ‘89 un concert al prostului gust, cu totul decepţionant. Cum am putut ridica aproape o mie de biserici şi, totuşi, abia numărăm pe degete chivote la fel de frumoase ca cele ale lui Ştefan cel Mare sau Petru Rareş? Care este Probota, Arborele sau Moldoviţa zilelor noastre? Cum poţi să propui românilor un exerciţiu cultic, deci un demers liturgic, ignorând cu superbie cultura temeinică, sensibilitatea religioasă, dar şi achiziţiile intelectuale majore pe care mulţi savanţi ori cărturari le-au făcut în aceşti 20 de ani? Acest hiat dintre cult şi cultură mi se pare mai evident decât oricând în Biserica noastră! Cum poţi să pui termopane într-o mânăstire ca Hodoş-Bodrog din Arad, care este datată istoric de la sfârşitul secolului XI? Cum poţi pune termopane în ceea ce ar putea deveni un monument UNESCO?! Cum e posibil să ai nevoie de un verdict venit de la o instituţie seculară – să rămânem tot la UNESCO – pentru a minimiza urâtul din Biserică, adică din ograda mamei noastre, acolo unde noi putem mereu renaşte spre chipul slavei şi al frumuseţii divine?

Cum am ajuns însă aici?

Lucrurile cred că s-au întâmplat într-un fel pervers… Nu merg niciodată pe explicaţii monocauzale, dar trebuie să constat „divorţul” între cler şi laicat. Frecvent, aceste biserici ale ultimilor două decenii au fost executate după modelulcopy-paste, prin clonare, într-o relaţie de izomorfism perfect între imaginaţia unui ierarh oarecare şi o anumită firmă de construcţii. De foarte multe ori, în această tranzacţie economică stabilite de cei doi parteneri  nu a mai intervenit nimeni! Nu tu dezbatere, nu tu consultare, nu tu dialog, nu tu proiecte şi concursuri – pur şi simplu o execuţie oarbă a unei ambiţii personale.

Interesantă constatare: laicatul, cu toate competenţele sale artistice şi culturale este ignorat…

Mă tem că da. Să  ne gândim apoi: dincolo de arhitectura poznaşă sau hidoasă  a atâtor biserici construite în ultimii ani, poate fi separat cultul de o minimă cunoaştere a regulilor de design interior (scuzaţi barbarismul) specific unei biserici? Să fie oare loc în nava sau în altarul bisericilor ortodoxe pentru ceasurile de perete marca Seiko? Dar flori de plastic la icoana Maicii Domnului? Dar un tricolor pe fundalul Cinei de Taină? Poţi tolera preoţi în altar care vorbesc la telefonul mobil în timpul slujbei? Pentru cei cu propensiuni taborice, aceste detalii par minore, dar ele smintesc un laic aflat în căutare. Cunosc oameni care nu îndură o liturghie decât cu ochii închişi, pentru a nu se sminti în faţa devălmăşiei de artefacte care au inundat bisericile noastre. Se pare că cineva a întors spatele laicatului educat, apelat atunci când poate oferi bani pentru respectiva construcţie. Mă refer la universitari, profesori, medici, artişti, jurnalişti – cu toţii curtaţi de alte cluburi de socializare („Rotary”), etc. De ce laicatul nu este convocat la actul de decizie?Actualul Statut al BOR nu oferă laicatului decât un rol consultativ.

Puteţi croi un portret-robot al laicului?

Din fericire, încă nu avem roboţi şi nici portret-robot în Biserica răsăriteană… Cuvântul ne evocă acel substantiv laos din limba greacă – cel care este membru în adunarea eclezială şi este parte, mădular din poporul lui Dumnezeu. De ce limba greacă nu a ales un alt substantiv – mulţime, spre exemplu? Sau turmă ori grămadă? Pentru că teologia Bisericii este o teologie a persoanei. Aşadar, un laic este un om care descoperă taina persoanei. Şi o poate face numai în Iisus Hristos şi în cunoaşterea lui Dumnezeu, care este Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, dar şi prin tainele Bisericii. Cununia este, la rândul ei, desăvârşirea persoanei în relaţie cu persoana iubită şi apoi cu familia lărgită; botezul este, între altele, adâncirea ideii de discipolat faţă de Hristos, ş.a.m.d. Laicul e cel care îşi propune să adâncească zilnic taina persoanei, pe care Ortodoxia ne-o pune cu discreţie în faţă. Când eşti un individ atomizat, separat, care îşi croieşte un destin doar pe cont propriu, cu spatele la ceilalţi, atunci te separi de această taină a comuniunii. Din păcate, tendinţele spre atomizare sau spre colectivizare sunt tendinţe care nu pot fi suprimate, nici măcar în Biserică. Şi le descoperim destul de frecvent, în autocraţie – o formă de impunere a discursului individualist: „Eu spun aşa, şi deci aşa se face!” Iată o patimă despre care Sfântul Efrem Sirul vorbeşte clar: iubirea de stăpânire.

E un duh, cu putere multă…

Tipic pentru cel care trăieşte şi gândeşte individualist, care se întâlneşte şi în familii conduse de despoţi, dar şi prin mânăstiri sau, mai larg, şi prin eparhiile noastre. A doua ispită este atitudinea colectivistă. Prin ce se recunoaşte ea? În primul rând, cuvântul ne trimite la experienţa comunistă, când nu eram trataţi ca persoane ci ca nişte animale (înfometate la cozile de alimetara), ca eventual ca nişte entităţi abstracte (în statisticile macroeconomice) sau ca nişte categorii sociale (în discursul propagandei cu privire la burghezi, chiaburi, preoţi, intelectuali, etc). Acest reflex de clasificare rapidă, plină de resentiment, nu a dispărut nici astăzi. Vedem cum unii laici sau clerici se împotrivesc altor laici sau clerici pornind tocmai de la discursul de tip colectivist: „A, eşti intelectual” sau „A, eşti ţăran” – deci eşti proiectat în discursul polemic al celuilalt într-o anume tabară. Nu eşti privit ca Neamţu, Bucuroiu, Codrescu – sau, mai bine spus, ca un Mihail ori un Răzvan, oameni cu un destin individual, unic şi irepetabil –, ci eşti doar reprezentantul unei colectivităţi. Auzim acest discurs din partea intelectualilor anticlericali – „Ah, popa ăsta!” –, dar şi din partea unor ierarhi mefienţi: „Ah, elitiştii ăştia, pe jumătate păgâni, dedaţi la aventuri iluministe!” Nu cred că asta este calea în Biserică, prin dihotomii false, pur ideologice, care aneantizează subiectul central al istoriei mântuirii: persoana umană.

Care ar putea fi „lotul” laicatului în România lui 2010?

În primul rând, văd laicatul în biserică. De la paracliserul care are grijă ca tămâia să fie bine pregătită, la cântăreţul de la strană sau la femeia de la pangar care vinde – în continuare, sperăm – şi „Lumea Credinţei”, avem un evantai de chemări prin care un laic se poate exprima. Apoi lucrarea fiecăruia în funcţie de profesia dobândită: e fundamentală expertiza laicilor în chesiunile de patrimoniu. Laicul poate fi un medic ireproşabil, un profesor silitor, un jurnalist competent şi nemincinos, un meseriaş bun…

Dar, dar cum slujim concret Biserica?

La locul tău de muncă  poţi să articulezi un sens creştin vieţii, fără să te simţi pe cont propriu – fiind mădular al Bisericii – dar şi fără să te simţi neapărat un Don Quijote sau un Kierkegaard venit din paradigma nordică a cruciatului neînţeles care se luptă mereu cu o lume opacă… Noi nu suntem singuri. Niciodată. În Biserică trăim comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii, permanent. (Fireşte, eu sunt primul care uit de acest lucru). În plan administrativ însă, parcă ai vrea să fii ajutat – dacă eşti, să zicem, un ziarist creştin şi ai vrea să te exprimi într-un sens cât mai larg… să poţi să ajungi şi la cei din pridvor. Te ajută ierarhii şi clerul Biserica, sau nu? Din perspectiva mea, adică a unui om care lucrează în mediul universitar, m-ar bucura să constat că în Ortodoxia de azi dă mărturie în societate nu doar apelând la un contingent clerical – adică de oameni înregimentaţi –, ci recurgând şi la laici, investindu-i cu încredere, cu libertate şi responsabilitate, pentru a putea transmite starea de spirit a Ortodoxiei dincolo de graniţele formale în care se mişcă un corp specializat. (va urma)

Interviu realizat de Răzvan Bucuroiu

(Mai 2010, Bucureşti)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: