Lumea credinţei (Mihail Neamţu & Răzvan Bucuroiu), iunie 2010

4 iunie 2010

Răzvan Bucuroiu: Dle Neamţu, vă  puteti imagina ca fiind altceva decât ortodox?

Mihail Neamţu: Sunt convins că sunt momente în care sunt foarte puţin ortodox! De aceea, încerc să fac drumul spre altar: ca să cer iertare şi să iau dezlegare. Condiţia noastră este aproximativă şi credinţa noastră tangenţială. Nu vreau să fac ipocrite mărturisiri de penitenţă, dar e un fapt că suntem de multe ori, existenţial, în afara Ortodoxiei… Căci Ortodoxia nu este o identitate propoziţională – ceva redus la recitarea unui simplu Crez sau a unui slogan – ci e una participativă. E o identitate dinamică şi de aceea, aşa cum afirma părintele Sofronie de la Essex, „Trebuie să spunem despre noi că nu suntem, ci să încercăm să devenim ortodocşi”.

Întrebarea avea, totuşi, o altă nuanţă…

De fapt, cred că mă întrebaţi dacă îmi imaginez un orizont al trăirii şi al înţelegerii creştine în afara tiparelor ortodoxe. Vă răspund că „da”, îmi dau seama că pot trăi şi în afara Ortodoxiei, însă imediat lucrul ăsta mă tem că m-ar face opac la anumite dimensiuni esenţiale, adică m-ar face prea puţin înzestrat să descoper bogăţia lui Dumnezeu. Extraordinar în Ortodoxie este faptul că niciodată nu atingi un plafon! Întotdeauna e ceva mai adânc care ţi se descoperă: fie în cunoaştere, în studiu, în dialogul persoanei, în viaţa de rugăciune, în slujire, în contemplaţie. Toate par să mai aibe un dincolo. Acest apofatism structural, adică dimensiunea mereu tainică a revelaţiei, mi se pare cel mai mare dar al Ortodoxiei.

Şi ceilalţi, neortodocşii?

Nu ştiu, să fiu sincer. Îmi imaginez că toţi oamenii îşi pot face „din a firii lege”, cunoscând fragmente din adevărul lui Dumnezeu, dar am simţit mereu că eterodoxia îmi limitează vederea şi mă obligă la o existenţă ciuntită, cumva. Pentru nimeni faptul de-a fi botezat în copilărie ortodox n-ar trebui să devină pricină de trufie prostească. E doar o mare taină pentru că ne-am născut sub raport istoric şi biologic într-un spaţiu dominat de identitatea ortodoxă sau chiar bizantină. Oricum, trebuie să alegem mereu să rămânem consecvenţi darului care ni s-a dat.

Vă  consideraţi un privilegiat?

Credinţa în Dumnezeu e un dar. În Ortodoxie, parcă, e dar peste dar. Nu mă consider privilegiat la modul egoist-individual, ci mă consider binecuvântat prin faptul de a fi cunoscut mărturisitori ai Evangheliei într-o dimensiune ortodoxă, iar nu una eterodoxă, deci suferindă. Cred că există frânturi de adevăr în multe forme de experinţă creştină, dar sunt tot atâtea fapte de înşelare pe care trebuie să le depistezi. Aşa cum şi Ortodoxia este un orizont şi nu doar un lucru care stă pasiv în faţa ta şi pe care n-ar trebui decât să-l accepţi. Când spun Ortodoxie, de fapt, la ce mă gândesc? La un set de convingeri, practici, de intuiţii, dar mai ales la un tip de sensibilitate, la o metafizică anume, la o experinţă cotidiană a concretului.

Sunteţi tânăr  şi vreau să vă întreb deschis cu ce „organ” operaţi preponderent în judecăţile dvs de valoare: mintea sau inima?

Sunt unul dintre cei care suferă de „boala intelectualismului”, aşa cum este definită în mediile noastre pravoslavnice… Nu e o doar o opţiune, e şi o fatalitate.

Dă  şi dureri „boala” asta?

Nu dă dureri, ci dă… chix. Ştiu, evident, că un om care gândeşte numai cu capul şi care nu lasă inima să răspundă este un om infirm… Pe de altă parte, n-am să mă ruşinez de faptul că Ortodoxia exclusiv trăiristă pierde ceva din universalitate. Logosul întrupat în Iisus Hristos vorbeşte şi inimii, şi minţii noastre. Marea sinteză patristică – întâlnită la Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, sau la Sfântul Ioan Damaschinul – indică faptul că mintea nu e cu nimic prejudiciată din întâlnirea cu credinţa. Din contră, este îmbogăţită, sfinţită, curăţită, rafinată! Ea ajunge de la gândirea discursivă la contemplaţie dar în niciun caz viaţa noastră nu e decerebrată. Nu este ca în pietismul protestant, cu mintea trimisă în hibernare!

Credeţi că  se poate imagina o credinţă sănătoasă fără o cultură minimală?

Dar care e definiţia culturii minimale? Citește restul acestei intrări »


Eastern Orthodoxy in the 21st century: Volos Academy

4 iunie 2010

La Academia Teologică din Volos se desfăşoară în aceste zile o importantă conferinţă internaţională care discută raportul Ortodoxiei cu lumea modernă. Dezbaterile pot fi urmărite live la acest link VIDEO.

The 20th century was, for Orthodoxy, a period of significant change and upheaval. With the rise of the ecumenical movement, Orthodox theology, particularly within the framework of Orthodox Diaspora, emerged, for the first time, from its introversion and confessional isolation and entered into dialogue with the other major Christian traditions, as well as the challenges of the modern world. This promising process of Orthodox renewal was closely connected to the so-called „neo-patristic synthesis” and noted theological figures such as Fr. Georges Florovsky, Vladimir Lossky, Paul Evdokimov, Fr. Nicholas Afanasiev, Fr. Dumitru Staniloae, Fr. Justin Popovic, Fr. Alexander Schmemann, Fr. John Meyendorff, and Olivier Clément, as well as the lesser-known contributions of theologians and philosophers of the Diaspora, such as Fr. Sergei Bulgakov and Nikolai Berdyaev. In addition to these figures, one would do well to also remember the contributions, in recent years, of Greek theologians such as Nikos Nisiotis, Savvas Agouridis, Fr. John Romanidis, His Eminence Metropolitan of Pergamon John Zizioulas, Christos Yannaras, Panayiotis Nellas, Fr. Vasilios Gondikakis, Nikos Matsoukas, and George Mantzaridis, among others.