Extazul alegerii (libertarienii) şi povara libertăţii (conservatorii)

Definiţia libertăţii este locul unde libertarienii şi conservatorii se întâlnesc, pregătind mai întâi o alianţă iar apoi o politicoasă despărţire. Campioni ai celor două partide doctrinare – de la Friedrich von Hayek până la William F. Buckley Jr. sau de la Ludwig von Mises până la Russell Kirk – şi-au unit forţele de-a lungul secolului XX pentru a contesta, cu mijloace diferite dar scopuri convergente, insuportabila tiranie a totalitarismelor. Rugina ideologică a cortinei de fier, povara dictaturilor impuse de regimurile anti-democratice, traumele provocate de Holocaust şi Gulag, militarismul excesiv al războiului rece — toate acestea au fost deplânse, cu egală empatie, de gânditorii libertarieni şi conservatori ai Americii de Nord. În faţa unei ameninţări extremiste asemănătoare — cum este radicalismul islamic — cele două grupări ştiut să reacţioneze la unison. Chiar dacă dispută cu înfocare argumentul privind uzul legitim al violenţei, atât libertarienii cât şi conservatorii clasici abhoră regimurile poliţieneşti, intolerante şi dispreţuitoare la adresa drepturilor cetăţeneşti. Când spectrele colectivismelor sunt însă mai puţin ameninţătoare, libertarienii şi conservatorii iubesc conversaţiile în contradictoriu.

Punctul asupra căruia nu reuşesc niciodată să cadă de acord e locul libertăţii individuale într-o societate pluralistă, lipsită de consens moral sau valori omogene. Dacă National Review şi Cato Institute deploră pe aceeaşi voce taxarea excesivă a activităţilor economice de către Stat ori supra-reglementările birocratice ale Executivului, dezacordurile încep să apară atunci când se discută problema legiferării unor practici cu valoare morală. O diviziune clasică îi aşează pe libertarienii de stânga de partea celor care insistă asupra caracterului absolut al alegerilor morale individuale. Libertarienii de dreapta subordonează chestiunile morale unei viziuni care are în centru respectul sacrosanct pentru proprietate şi libertatea tranzacţiilor comerciale. Un gânditor de persuasiune libertariană va îmbrăţişa aprioric ideea legalizării drogurilor, bunăoară, indiferent de contextul istoric ori social al comunităţii căreia i se adresează. Un conservator, însă, va manifesta o mai mare prudenţă, fără a susţine soluţiile-panaceu ale etatismului. Dereglementarea e utilă, dar are limite demonstrate prin experienţă: abandonul şcolar şi delicvenţa cresc acolo unde bordelurile sau cazinourile umbresc clădirea unui liceu de cartier; afluenţa turistică scade într-un oraş care îşi dispreţuieşte clădirile de patrimoniu, acceptând o dezvoltare anarho-capitalistă pe verticală şi orizontală. Dincolo de exemplele care pot uneori părea comice, iar altădată sunt triviale, la baza dezacordului între libertarieni şi conservatori se află conflictul dintre două epistemologii.

Libertarienii susţin o filozofie a libertăţii care măsoară demnitatea umanului aproape exclusiv în funcţie de numărul de alegeri X1, X2… Xn la care un individ Y are acces în chip nemijlocit şi concret. Atât deliberarea subiectivă, cât şi obiectul ales sunt instanţe recesive actului în sine al alegerii. Aprecierea libertăţii se face, în primul rând, cantitativ. Despre calitatea opţiunilor subiectului Y, orice instanţă exterioară de tip Z nu poate spune mai nimic. Comentariile de tip etic nu se fac, în universul libertarian, decât prin invitaţie. Libertarienilor le repugnă, aşadar, chipul unui despot doar atunci când acesta din urmă restrânge paleta de opţiuni economice sau etice pentru supuşii săi. Infamiile scabroase ale unui Nero sau demenţa respingătoare a lui Heliogabalus ar fi rămas, pentru un biograf ca Tacitus (dar cu un gust mai pronunţat libertarian), doar nişte detalii neglijabile. Înainte de-a fi relativişti sub aspectul judecăţilor morale, libertarienii de stânga, bunăoară, trăiesc paradoxul univocităţii: predicaţia fiinţei se face în mod egalitar & non-ierarhic atunci când vorbim despre orientarea sexuală, sportul, votul uninominal, consumul de stupefiante, religie, simţ artistic. Capacitatea noastră de-a discrimina binele şi răul se exercită cu egală impotenţă în faţa tuturor acestor posibilităţi garantate prin drepturi politice. Împingând individualismul până la ultimele sale consecinţe, libertarienii sunt optimişti cu privire la puterea contemporanilor de-a evita auto-distrugerea şi sceptici atunci când percepţiile omului de rând sunt filtrate de inteligenţa tradiţiei. Libertarienii tind să conteste ori să refuze tutela oricărei instanţe morale care se bucură de sprijinul direct sau indirect al Statului. În ipostazele lor radicale, libertarienii vor refuza orice formă de heteronomie impusă prin forţa cutumei ori sugestia unei comunităţi înzestrate cu o memorie multiseculară. Se ajunge astfel la teza incomensurabilităţii paradigmelor, care spune că între opera lui Platon şi textele lui Michel Onfray nu poate fi stabilită o altă diferenţă de valoare decât cea decisă prin regulile pieţei (cărţi vândute, recenzate, studiate, etc.). Câtă vreme substanţa ultimă a opţiunilor noastre este indecidabilă, ceea ce contează e garantarea politică a actului individual de alegere.

În locul experienţei înmagazinate în datele tradiţiei, libertarienii mizează mai curând pe experimentalismul individului autonom. Conservatorii, dimpotrivă, caută aprecierile calitative. Ei recunosc orizontul de transcendenţă al comunităţii, fără de care individul ajunge să fie atomizat, alienat şi, în ultimă instanţă, privat de orice discernământ. Să ne imaginăm, de pildă, paradoxul multiplicării numărului de opţiuni într-o familie în care proprietarii decid să instaleze în fiecare cameră a apartamentului sau a casei un televizor. Treptat, fiecare locuitor al imobilului decide să-şi urmărească nestingherit programul favorit, filmele sau buletinele de ştiri preferate. Aparent, avem de-a face cu un triumf al libertăţii de alegere – în realitate, însă, o atare stare de fapt inaugurează autismul civic şi încurajează non-comunicarea. Când totul e disponibil pe monitor, nimic nu mai e de negociat cu aproapele sau vecinul tăi. Virtuţile prin excelenţă politice ale dialogului îşi pierd astfel seva.

Atenţi la nevroza hiper-individidualistă, conservatorii apreciază funcţia mediatoare îndeplinită de instituţiile aşezate între persoana umană liberă şi Statul coercitiv: familia, asociaţiile profesionale, bisericile, etc. Chiar dacă nu sunt infailibile, toate aceste forme de agregare socială livrează criterii importante pentru maturizarea psihologică a individului. Liberul arbitru nu poate fi exercitat decât la vârsta adultă. Or, virtuţi fundamentale cum sunt prudenţa sau încrederea se nasc numai prin interacţiunea dintre om şi comunitate. Bunicii, unchii sau părinţii pot fi depozitari ai unei înţelepciuni pe care impulsul rebel al libertarianului anti-sistem o subestimează. Or, fără nu există individ fără comunitate şi nici comunitate fără continuitate istorică. Cultura memoriei, devine, în aceste împrejurări, la fel de importantă ca limitarea intruziunilor etatiste asupra vieţilor noastre private. Conservatorul va refuza monopolul unei bresle asupra alteia sau dominarea oficială a unei practici cognitive de către alta. Absenţa coerciţiei şi existenţa pluralismului sunt două pre-condiţii ale libertăţii politice apreciate atât de conservatori, cât şi de libertarieni. Ceea ce contează însă pentru conservatori, în ultimă instanţă, este nu doar procedeul electiv an-sich, cât mai ales substanţa alegerii. Mai puţin optimist în privinţa capacităţii omului de-a se autoguverna în absenţa mecanismelor formative ale comunităţii, conservatorul pledează pentru o libertate politică ancorată într-o apercepţie transcendentală, puternic colorată metafizic (este ceea ce am numit cândva prin „Civilizaţia Decalogului”). În fond, subiectul uman nu-şi poate găsi justificări raţionale pentru toate acţiunile întreprinse de-a lungul unei singure zi – doar faptul de-a conştientiza fiecare mişcare a corpului nostru face iminentă nevroza. „Cunoaşterea tacită” (Michael Polanyi), atunci, se dovedeşte salutară: de la improvizaţiile unui bucătar profesionist dintr-o bucătărie elveţiană până la soluţiile pedagogiceimpromptu ale unui mare universitar canadian, inovaţia apare ca rezultat al unei conversaţii nerostite cu înaintaşii.

Eşti liber, aşadar, nu doar atunci când alegi, ci doar când alegi bine. Libertatea politică, oricât de preţioasă, trebuie dublată de simţul pentru libertatea interioară.

Fără intuiţia binelui, alegerile noastre pot conduce la dezastre, chiar dacă sunt ieşite formal de sub sancţiunea constrângerii: de la numirea lui Adolf Hitler drept cancelar al Germaniei în 30 ianuarie 1933 până la legitimarea de către britanici a lui Idi Amin Dada ca şef al statului Uganda sau confirmarea democratică în 1997 a preşedintelui Slobodan Milošević ca preşedinte al fostei Republici Federale Yugoslavia, lista erorilor politice din modernitate este lungă şi deconcertantă. Pe lângă incriminarea abuzurilor totalitare, caracterizate prin anularea libertăţilor individuale, conservatorii obiectează şi împotriva altor maladii, cum ar fi nihilismul. Regizat fie sub forma unui dans jovial cu neantul, fie ca patos prometeic al contestării oricărei ordini metafizice, nihilismul aboleşte diferenţele tradiţionale dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, clamând monismul iluziei univerale şi celebrând viaţa ca accident, carnaval, resentiment, lipsă de temei sau isterie iresponsabilă… În registru cotidian, nihilismul poate fi reiterat la fiecare pas ca indiferenţă ontologică (un alt nume dat nesimţirii sau nepăsării la confruntarea cu întrebarea to be or not to be). Deşi are drept de reprezentare în cetate, nihilismul este contestat de conservatori tocmai în virtutea unui contract etern realizat între cei din trecut, cei din prezent şi cei nenăscuţi ai viitorului. Pentru că subminează legătura organică dintre individ şi comunitate, dintre ieri şi astăzi, dintre clipă şi memorie, dintre fragment şi întreg (sau continuitate), nihilismul se dovedeşte un inamic al libertăţii la fel de redutabil ca orice formă colectivism utopic sau progresist.

Pe scurt, conservatorii ne reamintesc faptul că poate exista un abuz al libertăţii, atunci când alegerii îi lipseşte simţul orientării. În lumea muritorilor de rând, unele alegeri (cum ar fi profesia, stilul de viaţă, religia) sunt mai importante decât altele (culoarea maşinii, capriciile culinare, gratificările materialiste, etc.). Fără acceptarea acestei ierarhii, libertatea politică poate conduce la marasm metafizic, aşa cum fără aprecierea demnităţii individualului, centralismul etatist şi birocratic sufocă respiraţia blândă a comunităţii.

Mihail NEAMŢU

(Supliment Revista 22, iunie 2010, coordonator: Ionuţ Sterpan)

Anunțuri

2 Responses to Extazul alegerii (libertarienii) şi povara libertăţii (conservatorii)

  1. delaepicentru spune:

    Am criticat libertarianismul anarhist punînd problema cuplului condotier-brigand. În care, condotierul simbolizează autoritatea desemnată de o comunitate să administreze violenţa. Condotierul nu poate exista fără brigand. De aceea, el nu va fi interesat să-l anihileze. Îşi pierde pîinea. Fiind două specii interdependente, în lipsa unui cod care să separe clar binele de rău, mai devreme sau mai tîrziu, ele vor intra într-o simbioză intimă, lărgind astfel capcana socială. Exemplele istorice nu lipsesc (*).

    Aşadar, libertarianismul radical poate duce la instalarea unei robii chiar mai crunte decît cea impusă de state mafiote, totalitare, sau eşuate.

    –––––
    (*) Se ştie că două armate de mercenari au grijă să se menajeze una pe cealaltă. Astfel, zeci de lupte între condotierii republicilor italiene s-au sfîrşit fără victime. Asta da, afacere! Status social, avere şi siguranţă, prin înţelegeri subterane. Nu există nicio piedică pentru ca o atare coreografie să urmeze şi categoria desemnată pentru lupta cu criminalitatea într-o comunitate anarhică.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: